Salariile personalului de cult şi proprietăţile bisericeşti în România

Tot vreau, de ceva vreme, să scriu un bilet de blog pe acest subiect. Pentru că apar din când în când în presa zisă „centrală”, săptămânal sau lunar, ca un fel de abonament de prost gust, ştiri sau informaţii distorsionate despre credinţă, Biserică şi BOR. La unele dintre ele mai răspunde Basilica.ro, la altele nu răspunde nimeni, şi poate că bine face.

Caii de bătaie ale acestor „ştiri” sunt : proprietăţile Bisericii, salariile personalului de cult, relaţia Biserică-Stat, preoţi „speciali”. Deşi instituţia Bisericii are inevitabil probleme în istorie, deşi ispita banilor şi a puterii nu ocolesc nici pe preoţi, uneori mă întreb unde este graniţa între prostie / ignoranţă şi rea-credinţă / răutate.

Mai multe s-au adunat în timp, dar un flagrant de mai ieri, mă face să scriu :

Un ziarist corect face o ştire corectă despre cererea Mitropoliei Clujului de a se alinia salariile preoţilor la cele ale profesorilor din învăţământul preuniversitar. Ziaristul precizează corect că salariul unui preot este compus în proporţie de circa 50% din bani de la stat şi restul reprezintă contribuţia din fondurile parohiei, şi citează pe purtătorul de cuvânt al Mitropoliei (preotul Bogdan Ivanov) că „În cazul Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi Feleacului, 70% din preoţi nu îşi completează salariile decât câteva luni pe an. Noi cerem o recunoaştere a statutului preoţilor, aşa cum este stipulat acesta şi în legea cultelor.” Articol corect. Doar că după el vine un „puitor de titluri” (meserie necunoscută, dar bine plătită), pe care în cel mai bun caz nu-l interesează decât să crească tirajul, şi titrează : „Preoţii clujeni vor salarii de profesori universitari”...

Personal, ceea ce mă deranjează cel mai tare, e că puitorii de titluri sunt mai catolici decât papa. Adică pentru clerul ortodox al Ţării până şi paşoptiştii francmasoni şi pro-occidentali vorbesc frumos (per general, nu la „cazuri speciale”), şi vin azi puitorii de titluri ca să pună în mod regulat etichete mizere pe clerici şi Biserică, aşa, la grămadă.

Un C.A. Rosetti, cu toate ale lui îndoieli în credinţă, îi scrie lui Ion Ghica în două rânduri în 1850 că vrea să-şi boteze copilul în credinţa ortodoxă (dar nu la ruşi), iar într-o altă scrisoare către acelaşi, la 16 decembrie 1850, vorbeşte de români ca de o « naţie democratică şi creştină ». Încă mai precis, într-o scrisoare către Jules Michelet din acelaşi an el scrie : „Preoţii noştri sunt la noi ceea ce sunt la voi învăţătorii: sufletul şi pana unităţii naţionale.”

La rândul lui, Ion Ghica, vede atât şcoala cât şi biserica în grija comunei. Plata preotului care oficiază serviciul religios stă în sarcina comunelor (a municipalităţilor), cu precizarea că preotul „nu va putea sub nici un cuvânt să ceară de la particulari remunerare pentru serviciul bisericii, pentru botez, cununie, confesie (spovedire), cuminecătura (grijanie) şi înmormântare” (Ion Ghica, Reorganizarea Romîniei, partea întîia – Comuna, Bucureşti, 1861)

Nici I.C. Brătianu nu e mai prejos. Într-o scriere în limba franceză, destinată a fi publicată în presa laică franceză, el abordează şi „chestiunea pur religioasă” ca „parte a înseşi condiţiilor de manifestare a fiinţei noastre morale, chestiune de cea mai mare importanţă peste tot şi mai ales la noi, unde altarul credinţei nu a fost niciodată despărţit de altarul patriei ; la noi, unde nu doar că Biserica nu s-a pus deloc în antagonistă a societăţii civile, dar n-a dorit niciodată să domine, ci s-a mulţumit să o inspire şi să nu se despartă deloc de ea. » (La Question religieuse en Roumanie. Lettre à Monsieur le directeur de l'Opinion nationale, par J.-C. Bratiano. Paris, 1866)

Nu voi mai insista pe mărturiile francmasonilor patrioţi de la 1848 (care, pentru diferite motive, au fost reţinuţi de conştiinţa poporală drept luptători împotriva Bisericii) ca să trec la o ultimă mărturie importantă, ce a lui Nicolae Iorga, într-o scrisoare din 1920 către Mitropolitul primat Miron Cristea :

"În privinţa legăturilor dintre stat şi biserică, eu cred că statul, care a răpit averea bisericii, e dator să o întreţie potrivit cu nevoile vremii noastre. El nu se poate desface nici de datoria de a socoti legat de dînsa, fiindcă aceasta e un element inseparabil din tradiţia noastră naţională, a statului generator pentru România Mare." El mai notează că statul nu trebuie să se amestece în alegerea episcopilor sau a preoţilor: "El confirmă, nu alege pe episcopi. Aş zice chiar acelaşi lucru despre preoţi: dacă i-ar cere parohia, i-ar preţui şi iubi mai mult, oricare ar fi intrigile locale în jurul unor astfel de alegeri. Ministrul de Culte nu poate fi decât casierul Bisericii autonome şi cel care recomandă organelor de stat organele bisericeşti a căror alegere s-a făcut în toată forma. Aceste alegeri nu pot porni decît de la parohie, care pănă azi nu a existat ca un corp moral şi electoral. Ea trebuie compusă din creştinii ortodocşi cari practică (ei sau familia lor) şi care arată interes pentru biserica respectivă susţinînd-o material. În sama lor trebuie să fie şi edificiul (cu drept de supraveghere a statului) şi personalul bisericesc (plătit şi de stat, în marginile bugetului stabilit)."

N.Iorga
Vălenii de Munte
21 septembrie 1920

Viziunile vechi şi noi asupra naturii raporturilor din Biserică şi Stat diferă de la un gânditor la altul, de la un loc la altul, de la o epocă la alta, dar mi se pare că există un punct comun, şi la Nicolea Iorga şi la marii paşoptişti : preoţii şi Biserica au fost şi sunt un factor de luminare a poporului, au participat din plin la crearea României moderne şi a României mari. Confiscarea proprietăţilor Bisericii (ceea ce ei numeau "secularizarea") a fost un element cheie al reformei agrare, care reformă agrară a fost nodul gordian al modernizării României.

Şi pentru trecut, şi pentru prezent, şi pentru viitor Statul (împreună cu Biserica) trebuie să găsească o formă de a susţine / ajuta Biserica, iar Biserica (împreună cu Statul) trebuie să se asigure că aceste forme nu o târăsc în dependenţă de politic.

Iulian Nistea