Cum nu voi putea fi sâmbata, 31 octombrie 2009, la Manastirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, la înmormântarea Parintelui Teofil, îi aduc aici un mic omagiu.

Interviul de mai jos l-am luat Parintelui acum aproape un an, 5 noiembrie 2008, cand a venit în vizita duhovniceasca ("pastorala", "conferentiara") în Spania, Franta, Belgia.

Înregistrarea video se termina dupa 30 min, cu cuvintele lui Petru: "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc" !

Domnul sa ne miluiasca, cu rugaciunile parintelui Teofil !

Parintele Teofil Paraian from iulian nistea.

Răutatea şi înşelăciunea

"Răutatea e chiţibuşară şi neruşinată; face lucruri nechibzuite."

"Totdeauna înşelăciunea se prinde în propriile ei laţuri şi fără să vrea dă mână de ajutor adevărului."

(Ioan Hristostom, Omilii la Matei, II, LXXXIX, traducerea Pr. Dumitru Fecioru)

Toate încercările prin care trece omul sunt pentru ca el să se întărească ("Ce nu mă distruge mă face mai puternic" - Nietzsche...), pentru ca să se "încerce"/verifice şi să se "rafineze"/purifice (precum aurul trecut prin focul cuptoarelor, după cuvântul Scripturii), pentru ca vasul sufletului să se lărgească, ca să poată primi şi mai mult har de la Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Precum aurarul aruncă aurul în topitorie este lasat a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos." (Cuvânt la Duminica Slăbănogului)

Chiar pentru binele pe care îl facem vedem că primim adeseori rău înapoi, şi astfel, în lipsa cunoaşterii "legii duhovniceşti", putem să ne smintim, să deznădăjduim. Sfântul Marcu Ascetul explică acest folos al încercărilor. El explică că cel mai adesea binele pe care îl facem nu este unul întărit, adică nu este unul făcut în întregime din dragoste adevărată, ci amestecat cu puţină dorinţă de slavă deşartă, sau cu dorinţa de a primi răsplată pentru binele acela etc. De aceea, spune el în "Despre legea duhovnicească, în 200 de capete", binele pe care îl facem se încearcă, se verifică prin focul încercărilor, "căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă" (c.65). Şi explică: "Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită." (c.66).

Încercările pe care omul le suferă în viaţă nu sunt semnul sau "dovada" sadismului lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, a iubirii lui Dumnezeu. Şi în măsura în care creştinul ştie/învaţă acest lucru, această "lege duhovnicească", în aceeaşi măsură el trage folos din încercările care-i vin în viaţă.

* * *

Textul de mai jos este transcrierea exactă a unei discuţii private pe Yahoo!Messenger, între un tânăr (numit aici "tânarul meu") şi "o prietenă" de-a lui. Discuţia a avut loc acum câţiva ani, numele lor (de fapt, ID'urile) sunt anonimizate şi totul este publicat cu acordul celui în cauză.

Am ezitat mult timp să public această confesiune foarte intimă a unui tânăr pradă unui teribil chin sufletesc, care credea că e sfârşitul lumii când nu era decât o "eclipsă de soare" (reală totuşi...). Dată fiind situaţia aceasta sufletească, textul pare că frizează blasfemul, deşi eu tind să zic că în spatele cuvintelor e ascunsă rugăciunea...Sfârşitul "confesiunii" tânărului din acest text, şi mai ales mărturia vieţii lui de mai apoi şi de azi m-au făcut să cred că cele de mai jos sunt un fel de "săptămână a patimilor", personală, în care se întrevede învierea.

Cititi restul biletului...

suflare, cenuşă, vânt, frunză
lucrare de gând
cuvânt
fiinţă
lumină
nesfârşit
viaţă fără de moarte

lumesc
suflare de vânt.
cânt.

m-am lovit cu sunet de cânt
m-am rănit cu strop de cuvânt
m-am sleit cu abur de gând

nu am înviat
[sufletul a stat]

Salariile personalului de cult şi proprietăţile bisericeşti în România

Tot vreau, de ceva vreme, să scriu un bilet de blog pe acest subiect. Pentru că apar din când în când în presa zisă „centrală”, săptămânal sau lunar, ca un fel de abonament de prost gust, ştiri sau informaţii distorsionate despre credinţă, Biserică şi BOR. La unele dintre ele mai răspunde Basilica.ro, la altele nu răspunde nimeni, şi poate că bine face.

Caii de bătaie ale acestor „ştiri” sunt : proprietăţile Bisericii, salariile personalului de cult, relaţia Biserică-Stat, preoţi „speciali”. Deşi instituţia Bisericii are inevitabil probleme în istorie, deşi ispita banilor şi a puterii nu ocolesc nici pe preoţi, uneori mă întreb unde este graniţa între prostie / ignoranţă şi rea-credinţă / răutate.

Mai multe s-au adunat în timp, dar un flagrant de mai ieri, mă face să scriu :

Un ziarist corect face o ştire corectă despre cererea Mitropoliei Clujului de a se alinia salariile preoţilor la cele ale profesorilor din învăţământul preuniversitar. Ziaristul precizează corect că salariul unui preot este compus în proporţie de circa 50% din bani de la stat şi restul reprezintă contribuţia din fondurile parohiei, şi citează pe purtătorul de cuvânt al Mitropoliei (preotul Bogdan Ivanov) că „În cazul Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi Feleacului, 70% din preoţi nu îşi completează salariile decât câteva luni pe an. Noi cerem o recunoaştere a statutului preoţilor, aşa cum este stipulat acesta şi în legea cultelor.” Articol corect. Doar că după el vine un „puitor de titluri” (meserie necunoscută, dar bine plătită), pe care în cel mai bun caz nu-l interesează decât să crească tirajul, şi titrează : „Preoţii clujeni vor salarii de profesori universitari”...

Personal, ceea ce mă deranjează cel mai tare, e că puitorii de titluri sunt mai catolici decât papa. Adică pentru clerul ortodox al Ţării până şi paşoptiştii francmasoni şi pro-occidentali vorbesc frumos (per general, nu la „cazuri speciale”), şi vin azi puitorii de titluri ca să pună în mod regulat etichete mizere pe clerici şi Biserică, aşa, la grămadă.

Un C.A. Rosetti, cu toate ale lui îndoieli în credinţă, îi scrie lui Ion Ghica în două rânduri în 1850 că vrea să-şi boteze copilul în credinţa ortodoxă (dar nu la ruşi), iar într-o altă scrisoare către acelaşi, la 16 decembrie 1850, vorbeşte de români ca de o « naţie democratică şi creştină ». Încă mai precis, într-o scrisoare către Jules Michelet din acelaşi an el scrie : „Preoţii noştri sunt la noi ceea ce sunt la voi învăţătorii: sufletul şi pana unităţii naţionale.”

La rândul lui, Ion Ghica, vede atât şcoala cât şi biserica în grija comunei. Plata preotului care oficiază serviciul religios stă în sarcina comunelor (a municipalităţilor), cu precizarea că preotul „nu va putea sub nici un cuvânt să ceară de la particulari remunerare pentru serviciul bisericii, pentru botez, cununie, confesie (spovedire), cuminecătura (grijanie) şi înmormântare” (Ion Ghica, Reorganizarea Romîniei, partea întîia – Comuna, Bucureşti, 1861)

Nici I.C. Brătianu nu e mai prejos. Într-o scriere în limba franceză, destinată a fi publicată în presa laică franceză, el abordează şi „chestiunea pur religioasă” ca „parte a înseşi condiţiilor de manifestare a fiinţei noastre morale, chestiune de cea mai mare importanţă peste tot şi mai ales la noi, unde altarul credinţei nu a fost niciodată despărţit de altarul patriei ; la noi, unde nu doar că Biserica nu s-a pus deloc în antagonistă a societăţii civile, dar n-a dorit niciodată să domine, ci s-a mulţumit să o inspire şi să nu se despartă deloc de ea. » (La Question religieuse en Roumanie. Lettre à Monsieur le directeur de l'Opinion nationale, par J.-C. Bratiano. Paris, 1866)

Nu voi mai insista pe mărturiile francmasonilor patrioţi de la 1848 (care, pentru diferite motive, au fost reţinuţi de conştiinţa poporală drept luptători împotriva Bisericii) ca să trec la o ultimă mărturie importantă, cea lui Nicolae Iorga, într-o scrisoare din 1920 către Mitropolitul primat Miron Cristea :

"În privinţa legăturilor dintre stat şi biserică, eu cred că statul, care a răpit averea bisericii, e dator să o întreţie potrivit cu nevoile vremii noastre. El nu se poate desface nici de datoria de a socoti legat de dînsa, fiindcă aceasta e un element inseparabil din tradiţia noastră naţională, a statului generator pentru România Mare." El mai notează că statul nu trebuie să se amestece în alegerea episcopilor sau a preoţilor: "El confirmă, nu alege pe episcopi. Aş zice chiar acelaşi lucru despre preoţi: dacă i-ar cere parohia, i-ar preţui şi iubi mai mult, oricare ar fi intrigile locale în jurul unor astfel de alegeri. Ministrul de Culte nu poate fi decât casierul Bisericii autonome şi cel care recomandă organelor de stat organele bisericeşti a căror alegere s-a făcut în toată forma. Aceste alegeri nu pot porni decît de la parohie, care până azi nu a existat ca un corp moral şi electoral. Ea trebuie compusă din creştinii ortodocşi cari practică (ei sau familia lor) şi care arată interes pentru biserica respectivă susţinînd-o material. În sama lor trebuie să fie şi edificiul (cu drept de supraveghere a statului) şi personalul bisericesc (plătit şi de stat, în marginile bugetului stabilit)."

N.Iorga
Vălenii de Munte
21 septembrie 1920

Viziunile vechi şi noi asupra naturii raporturilor din Biserică şi Stat diferă de la un gânditor la altul, de la un loc la altul, de la o epocă la alta, dar mi se pare că există un punct comun, şi la Nicolea Iorga şi la marii paşoptişti : preoţii şi Biserica au fost şi sunt un factor de luminare a poporului, au participat din plin la crearea României moderne şi a României mari. Confiscarea proprietăţilor Bisericii (ceea ce ei numeau "secularizarea") a fost un element cheie al reformei agrare, care reformă agrară a fost nodul gordian al modernizării României.

Şi pentru trecut, şi pentru prezent, şi pentru viitor Statul (împreună cu Biserica) trebuie să găsească o formă de a susţine / ajuta Biserica, iar Biserica (împreună cu Statul) trebuie să se asigure că aceste forme nu o târăsc în dependenţă de politic.

Iulian Nistea

Despre realismul duhovnicesc

Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

Pr. Iulian

P.S. Despre păcat, într-un alt bilet.

Logic şi semantic, limba română are o problemă cu superlativul.

Comparativul se formează cu morfemul « mai » (mai bun, mai rău, mai ticălos, mai nebun etc.). Avem apoi ceea ce numim un « superlativ relativ », adică un soi de « superlativ în relaţie cu » sau « superlativ-comparativ »: cel mai bun, cel mai rău, cel mai ticălos, cel mai nebun. Cu alte cuvinte, logic şi semantic, într-o enumerare comparativă (deoarece are pe « mai » în compoziţie), superlativul relativ este un fel de top în raport cu toate cele comparabile între ele. Este este deci un superlativ, dar unul « comparativ » sau « relativ », « în relaţie cu », iar nu în sine sau dincolo de comparaţie.

În fine, avem ceea ce numim « superlativul absolut », care se formează cu morfemele « foarte », « tare », « extrem de », « extraordinar de », « nemaipomenit de » etc. Desigur, logic şi semantic, acest superlativ nu este deloc/nicidecum absolut, deoarece el permite minţii conceperea diferitelor grade de intensitate înăuntrul lui, chiar dacă aceste grade nu sunt exprimate în mod expres în scriere. Astfel:

• « foarte bun » indică într-adevăr un superlativ, dar nu unul absolut: mai mulţi elevi pot să fie « foarte buni », doar că expresia face un superlativ necomparativ.

• la fel pentru « extrem de bun », « extraordinar de bun », « nemaipomenit de bun » etc. - deşi sunt superlative tari, ele nu anunţă un caracter de unicitate care ar da absolutul, ci doar plasează trăsătura descrisă într-o sferă a superlativului, necomparativ.

Structura semantică a unei limbi nu este « inocentă »; ea stă în relaţie cu viziunea vorbitorului (gânditorului) acelei limbi despre lume, stă în relaţie cu conceptele şi noţiunile în care omul îşi gândeşte existenţa, aproape fără să îşi mai dea seama. Gândim « nativ » în limba noastră, şi structurile semantice ale limbii nuanţează în mod « natural » (sau « inconştient ») conceptele şi noţiunile, adică ne structurează gândirea.

Astfel, sensul autentic al unor noţiuni sau concepte gândite primordial într-o limbă, poate fi afectat prin traducerea sau transpunerea într-o altă limbă.

Aici mă interesează desigur înţelesurile creştinismului ortodox.

Postul Mare este o perioadă a pocăinţei, adică a întoarcerii fiului risipitor către tatăl iubitor – a întoarcerii minţii din rătăcirea celor lumeşti la Dumnezeu. Din atmosfera acestei călătorii către înviere fac parte rugăciuni precum Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ori Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Vorbind despre starea de păcătoşenie, de boală şi slăbiciune a firii umane, cântările/imnele folosesc adesea expresii de genul: [eu sunt] « cel mai păcătos », « cel mai rău », « cel mai ticălos », « cel mai nebun ». Folosim un comparativ, în lipsa unui superlativ absolut real (i.e. non-comparativ). Comparativul însă nu ne este de folos sufletesc – pentru că, implicit, în facem şi pe fratele nostru păcătos, adică îl judecăm; iar dacă totuşi în folosim, în lipsă de altceva, ni se cuvine să-l înţelegem în Tradiţia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi.

Mult mai aproape de înţelesul duhovnicesc al Părinţilor suntem atunci când referim aceste cuvinte doar la noi, necomparativ: « singur eu sunt ticălos » etc. Realitatea duhovnicească care este cu adevărat importantă pentru creştin este aceea că omul stă în toată clipa în faţa lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul ne arată în parabola vameşului şi a fariseului că nu atunci când se compară pe sine ca fariseul, ci atunci când se vede doar pe sine păcătos (în afară de orice comparaţie) ca vameşul, atunci omul stă în faţa lui Dumnezeu cu adevărat, şi este plăcut şi primit. De aceea, vameşul nu zice « Dumnezeule, milostiv fii mie, celui mai mare dintre păcătoşi », ci « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – expresie care devine pentru noi un fel de superlativ necomparativ, esenţial pentru viaţa duhovnicească sănătoasă.

Această formulă – « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – este de altfel şi forma primară din care s-a născut rugăciunea de toată vremea a cinului monahal, Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

De asemenea, Rugăciunea Sfântului Efrem ne aduce acelaşi înţeles, când cerem să ne vedem doar greşalele proprii (nu şi pe ale aproapelui): « Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. »

În final, iată o apoftegmă a Părinţilor pustiei, edificatoare pentru cele de mai sus:

« Odată au mers nişte oameni mireni în Thebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de această muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit rugăciunea, a grăit necuratului duh care era într’acel om şi a zis: Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul: Întreabă şi zi ce ai de zis! Şi a zis diavolul: Aceasta voi să te întreb, şi să-mi spui mie: Ce sânt caprele şi ce sânt oile? Răspuns-a lui bătrânul: Caprele eu sânt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: Iată, pentru smerenia ta ies! Şi îndată în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos, şi aşa s’a dus la casa lui, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu. » (Patericul egiptean - cap.X de la Părinţii fără nume: Despre smerenie).

Nu am a mă compara cu nimeni; stau în faţa lui Dumnezeu cu mintea zicând: « Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie ».