Ortodoxie şi ştiinţă. Două teorii despre originea speciei umane: omul coboară din maimuţă sau a fost creat de Dumnezeu?

Oamenii de ştiinţă lansează din când în când teorii care, vulgarizate, sau, dimpotrivă, ideologizate, seamănă dihonia între oameni "normali", care nu ştiu că, de fapt, orice stiinţă sau teorie ştiinţifică are ca bază, ca fundament, un sistem axiomatic necontradictoriu în sine (=o sumă de axiome care nu se contrazic între ele - asta fiind singura condiţie, pare incredibil, dar asta e!), pe care apoi prin experimente şi descoperiri se construieşte ceva ce are un aer foarte coerent.

Una gâlcevile dintre teologie şi ştiinţă este cea lansată de vulgarizarea / ideologizarea teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Această gâlceavă a devenit aproape un scop în sine în mediile (neo-)protestante americane, şi relativ recent s-a transmis şi în cadrul inter-ortodox: în America, disputa din jurul scrierilor teologului ortodox Dr. Alexander Kalomiros, la noi mai-mica gâlceavă teologică creeată de unii în jurul scrierilor teologului ortodox român Pr. Dr. Doru Costache.

Au fost însă, în istoria acestor dispute, Părinţi, teologi ori scriitori creştini, care au preferat să evite gâlceava, adoptând fie "atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa; o lasă să-şi vadă de ale ei - cu nitică înţeleaptă desconsiderare" (v. Nicolae Steinhardt), fie cu un umor mai mult sau mai puţin înnţelept, mai mult sau mai puţin acid.

Una din aceste moste de umor pe marginea disputei dintre creaţionism şi evoluţionism este dată tot de Părintele Nicolae Steinhardt, după Leon Şestov. Iată zicerea memorabilă a acestuia din urmă: "Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu." (în: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Cititi restul biletului...

Creştinii, Biserica, Internetul

Sunt unii care privesc internetul ca pe un … „infernet” - cum îmi spunea mie odată un părinte. Mi se pare însă că e mai realist să spunem că internetul este un instrument - un instrument ca oricare altul, adică neutru în sine, totul depinzând de întrebuinţarea lui. Cu un cuţit cineva poate să taie pâine sau poate să omoare pe cineva - asta nu înseamnă că cuţitul e rău! ci rău e modul în care a fost folosit. Asupra lucrurilor şi asupra oamenilor putem avea priviri deosebite: „Câinele-a văzut o fată... / Carne - a zis, bătându-şi dinţii / Şi-şi priveau părinţii fata. / Floare - au zis, plângând, părinţii. / Şi-a văzut-o un călugăr... / Bestie - a strigat ascetul. / Şi-un poet văzut-a fata... / Înger - a şoptit poetul” (Antologie sanscrită).

Sigur, internetul este azi simbolul (şi chiar „locul”) principal al lui „fac ce vreau”. Dar şi această lume are nevoie de lumină şi căldură; şi în această „lume nouă” şi plină de fantasme oameni pribegi caută, uneori fără să ştie prea bine ce. Astăzi, din ce în ce mai mult, internetul intră în viaţa noastră, aproape vrem-nuvrem. Şi-atunci, trebuie să (facem să) fie o prezenţă creştina ortodoxă, o prezenţă a frumosului, care să compenseze măcar puţin toată mizeria pe care comercianţii urâciunii o propun ochilor şi minţii pe internet. Acesta ar fi rolul siturilor religioase: o prezenţă, vizibilă (ceea ce nu e deloc uşor), dar nu agresivă.

Asadar, valoarea internetului e dată de felul în care ne folosim de el: el poate să fie purtător de frumos sau, dimpotrivă, de urâcine. Se poate să ne folosim şi să ne îmbogăţim sufleteşte prin internet, după cum se poate să întărim lanţurile patimilor, şi atunci el cu adevărat devine „infernet”. Dar, iată, se pare că şi aici Hristos vine ca să-l ridice pe cel căzut.

Doamne ajută !
p.iulian
++

Pot comunica cu Dumnezeu si în alt mod decât prin rugaciune?

• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori atârnam cu nadejnea noastra în El orice ni s-ar întâmpla si în tot lucru pe care îl facem.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori facem atentie iubitoare cu aproapele nostru, caci atunci Dumnezeu varsa în ascuns harul Sau.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori suntem constienti ca El este prezent în creatia Sa prin energiile Sale necreate.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de câte ori suntem constienti de starea de slabiciune a firii noastre, ori de câte ori suntem constienti de starea noastra de pacatosenie (mai mult decât de niste pacate punctuale), caci acesta este începutul smereniei care place Domnului.

p.iulian
++