Salariile personalului de cult şi proprietăţile bisericeşti în România

Tot vreau, de ceva vreme, să scriu un bilet de blog pe acest subiect. Pentru că apar din când în când în presa zisă „centrală”, săptămânal sau lunar, ca un fel de abonament de prost gust, ştiri sau informaţii distorsionate despre credinţă, Biserică şi BOR. La unele dintre ele mai răspunde Basilica.ro, la altele nu răspunde nimeni, şi poate că bine face.

Caii de bătaie ale acestor „ştiri” sunt : proprietăţile Bisericii, salariile personalului de cult, relaţia Biserică-Stat, preoţi „speciali”. Deşi instituţia Bisericii are inevitabil probleme în istorie, deşi ispita banilor şi a puterii nu ocolesc nici pe preoţi, uneori mă întreb unde este graniţa între prostie / ignoranţă şi rea-credinţă / răutate.

Mai multe s-au adunat în timp, dar un flagrant de mai ieri, mă face să scriu :

Un ziarist corect face o ştire corectă despre cererea Mitropoliei Clujului de a se alinia salariile preoţilor la cele ale profesorilor din învăţământul preuniversitar. Ziaristul precizează corect că salariul unui preot este compus în proporţie de circa 50% din bani de la stat şi restul reprezintă contribuţia din fondurile parohiei, şi citează pe purtătorul de cuvânt al Mitropoliei (preotul Bogdan Ivanov) că „În cazul Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi Feleacului, 70% din preoţi nu îşi completează salariile decât câteva luni pe an. Noi cerem o recunoaştere a statutului preoţilor, aşa cum este stipulat acesta şi în legea cultelor.” Articol corect. Doar că după el vine un „puitor de titluri” (meserie necunoscută, dar bine plătită), pe care în cel mai bun caz nu-l interesează decât să crească tirajul, şi titrează : „Preoţii clujeni vor salarii de profesori universitari”...

Personal, ceea ce mă deranjează cel mai tare, e că puitorii de titluri sunt mai catolici decât papa. Adică pentru clerul ortodox al Ţării până şi paşoptiştii francmasoni şi pro-occidentali vorbesc frumos (per general, nu la „cazuri speciale”), şi vin azi puitorii de titluri ca să pună în mod regulat etichete mizere pe clerici şi Biserică, aşa, la grămadă.

Un C.A. Rosetti, cu toate ale lui îndoieli în credinţă, îi scrie lui Ion Ghica în două rânduri în 1850 că vrea să-şi boteze copilul în credinţa ortodoxă (dar nu la ruşi), iar într-o altă scrisoare către acelaşi, la 16 decembrie 1850, vorbeşte de români ca de o « naţie democratică şi creştină ». Încă mai precis, într-o scrisoare către Jules Michelet din acelaşi an el scrie : „Preoţii noştri sunt la noi ceea ce sunt la voi învăţătorii: sufletul şi pana unităţii naţionale.”

La rândul lui, Ion Ghica, vede atât şcoala cât şi biserica în grija comunei. Plata preotului care oficiază serviciul religios stă în sarcina comunelor (a municipalităţilor), cu precizarea că preotul „nu va putea sub nici un cuvânt să ceară de la particulari remunerare pentru serviciul bisericii, pentru botez, cununie, confesie (spovedire), cuminecătura (grijanie) şi înmormântare” (Ion Ghica, Reorganizarea Romîniei, partea întîia – Comuna, Bucureşti, 1861)

Nici I.C. Brătianu nu e mai prejos. Într-o scriere în limba franceză, destinată a fi publicată în presa laică franceză, el abordează şi „chestiunea pur religioasă” ca „parte a înseşi condiţiilor de manifestare a fiinţei noastre morale, chestiune de cea mai mare importanţă peste tot şi mai ales la noi, unde altarul credinţei nu a fost niciodată despărţit de altarul patriei ; la noi, unde nu doar că Biserica nu s-a pus deloc în antagonistă a societăţii civile, dar n-a dorit niciodată să domine, ci s-a mulţumit să o inspire şi să nu se despartă deloc de ea. » (La Question religieuse en Roumanie. Lettre à Monsieur le directeur de l'Opinion nationale, par J.-C. Bratiano. Paris, 1866)

Nu voi mai insista pe mărturiile francmasonilor patrioţi de la 1848 (care, pentru diferite motive, au fost reţinuţi de conştiinţa poporală drept luptători împotriva Bisericii) ca să trec la o ultimă mărturie importantă, ce a lui Nicolae Iorga, într-o scrisoare din 1920 către Mitropolitul primat Miron Cristea :

"În privinţa legăturilor dintre stat şi biserică, eu cred că statul, care a răpit averea bisericii, e dator să o întreţie potrivit cu nevoile vremii noastre. El nu se poate desface nici de datoria de a socoti legat de dînsa, fiindcă aceasta e un element inseparabil din tradiţia noastră naţională, a statului generator pentru România Mare." El mai notează că statul nu trebuie să se amestece în alegerea episcopilor sau a preoţilor: "El confirmă, nu alege pe episcopi. Aş zice chiar acelaşi lucru despre preoţi: dacă i-ar cere parohia, i-ar preţui şi iubi mai mult, oricare ar fi intrigile locale în jurul unor astfel de alegeri. Ministrul de Culte nu poate fi decât casierul Bisericii autonome şi cel care recomandă organelor de stat organele bisericeşti a căror alegere s-a făcut în toată forma. Aceste alegeri nu pot porni decît de la parohie, care pănă azi nu a existat ca un corp moral şi electoral. Ea trebuie compusă din creştinii ortodocşi cari practică (ei sau familia lor) şi care arată interes pentru biserica respectivă susţinînd-o material. În sama lor trebuie să fie şi edificiul (cu drept de supraveghere a statului) şi personalul bisericesc (plătit şi de stat, în marginile bugetului stabilit)."

N.Iorga
Vălenii de Munte
21 septembrie 1920

Viziunile vechi şi noi asupra naturii raporturilor din Biserică şi Stat diferă de la un gânditor la altul, de la un loc la altul, de la o epocă la alta, dar mi se pare că există un punct comun, şi la Nicolea Iorga şi la marii paşoptişti : preoţii şi Biserica au fost şi sunt un factor de luminare a poporului, au participat din plin la crearea României moderne şi a României mari. Confiscarea proprietăţilor Bisericii (ceea ce ei numeau "secularizarea") a fost un element cheie al reformei agrare, care reformă agrară a fost nodul gordian al modernizării României.

Şi pentru trecut, şi pentru prezent, şi pentru viitor Statul (împreună cu Biserica) trebuie să găsească o formă de a susţine / ajuta Biserica, iar Biserica (împreună cu Statul) trebuie să se asigure că aceste forme nu o târăsc în dependenţă de politic.

Iulian Nistea

Despre realismul duhovnicesc

Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

Pr. Iulian

P.S. Despre păcat, într-un alt bilet.

Logic şi semantic, limba română are o problemă cu superlativul.

Comparativul se formează cu morfemul « mai » (mai bun, mai rău, mai ticălos, mai nebun etc.). Avem apoi ceea ce numim un « superlativ relativ », adică un soi de « superlativ în relaţie cu » sau « superlativ-comparativ »: cel mai bun, cel mai rău, cel mai ticălos, cel mai nebun. Cu alte cuvinte, logic şi semantic, într-o enumerare comparativă (deoarece are pe « mai » în compoziţie), superlativul relativ este un fel de top în raport cu toate cele comparabile între ele. Este este deci un superlativ, dar unul « comparativ » sau « relativ », « în relaţie cu », iar nu în sine sau dincolo de comparaţie.

În fine, avem ceea ce numim « superlativul absolut », care se formează cu morfemele « foarte », « tare », « extrem de », « extraordinar de », « nemaipomenit de » etc. Desigur, logic şi semantic, acest superlativ nu este deloc/nicidecum absolut, deoarece el permite minţii conceperea diferitelor grade de intensitate înăuntrul lui, chiar dacă aceste grade nu sunt exprimate în mod expres în scriere. Astfel:

• « foarte bun » indică într-adevăr un superlativ, dar nu unul absolut: mai mulţi elevi pot să fie « foarte buni », doar că expresia face un superlativ necomparativ.

• la fel pentru « extrem de bun », « extraordinar de bun », « nemaipomenit de bun » etc. - deşi sunt superlative tari, ele nu anunţă un caracter de unicitate care ar da absolutul, ci doar plasează trăsătura descrisă într-o sferă a superlativului, necomparativ.

Structura semantică a unei limbi nu este « inocentă »; ea stă în relaţie cu viziunea vorbitorului (gânditorului) acelei limbi despre lume, stă în relaţie cu conceptele şi noţiunile în care omul îşi gândeşte existenţa, aproape fără să îşi mai dea seama. Gândim « nativ » în limba noastră, şi structurile semantice ale limbii nuanţează în mod « natural » (sau « inconştient ») conceptele şi noţiunile, adică ne structurează gândirea.

Astfel, sensul autentic al unor noţiuni sau concepte gândite primordial într-o limbă, poate fi afectat prin traducerea sau transpunerea într-o altă limbă.

Aici mă interesează desigur înţelesurile creştinismului ortodox.

Postul Mare este o perioadă a pocăinţei, adică a întoarcerii fiului risipitor către tatăl iubitor – a întoarcerii minţii din rătăcirea celor lumeşti la Dumnezeu. Din atmosfera acestei călătorii către înviere fac parte rugăciuni precum Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ori Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Vorbind despre starea de păcătoşenie, de boală şi slăbiciune a firii umane, cântările/imnele folosesc adesea expresii de genul: [eu sunt] « cel mai păcătos », « cel mai rău », « cel mai ticălos », « cel mai nebun ». Folosim un comparativ, în lipsa unui superlativ absolut real (i.e. non-comparativ). Comparativul însă nu ne este de folos sufletesc – pentru că, implicit, în facem şi pe fratele nostru păcătos, adică îl judecăm; iar dacă totuşi în folosim, în lipsă de altceva, ni se cuvine să-l înţelegem în Tradiţia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi.

Mult mai aproape de înţelesul duhovnicesc al Părinţilor suntem atunci când referim aceste cuvinte doar la noi, necomparativ: « singur eu sunt ticălos » etc. Realitatea duhovnicească care este cu adevărat importantă pentru creştin este aceea că omul stă în toată clipa în faţa lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul ne arată în parabola vameşului şi a fariseului că nu atunci când se compară pe sine ca fariseul, ci atunci când se vede doar pe sine păcătos (în afară de orice comparaţie) ca vameşul, atunci omul stă în faţa lui Dumnezeu cu adevărat, şi este plăcut şi primit. De aceea, vameşul nu zice « Dumnezeule, milostiv fii mie, celui mai mare dintre păcătoşi », ci « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – expresie care devine pentru noi un fel de superlativ necomparativ, esenţial pentru viaţa duhovnicească sănătoasă.

Această formulă – « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – este de altfel şi forma primară din care s-a născut rugăciunea de toată vremea a cinului monahal, Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

De asemenea, Rugăciunea Sfântului Efrem ne aduce acelaşi înţeles, când cerem să ne vedem doar greşalele proprii (nu şi pe ale aproapelui): « Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. »

În final, iată o apoftegmă a Părinţilor pustiei, edificatoare pentru cele de mai sus:

« Odată au mers nişte oameni mireni în Thebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de această muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit rugăciunea, a grăit necuratului duh care era într’acel om şi a zis: Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul: Întreabă şi zi ce ai de zis! Şi a zis diavolul: Aceasta voi să te întreb, şi să-mi spui mie: Ce sânt caprele şi ce sânt oile? Răspuns-a lui bătrânul: Caprele eu sânt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: Iată, pentru smerenia ta ies! Şi îndată în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos, şi aşa s’a dus la casa lui, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu. » (Patericul egiptean - cap.X de la Părinţii fără nume: Despre smerenie).

Nu am a mă compara cu nimeni; stau în faţa lui Dumnezeu cu mintea zicând: « Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie ».

Urări creştine de Anul Nou

Am primit azi un SMS frumos de Anul Nou (Reţetă de Revelion), şi apoi alte urări de la credincioşi din parohie, prieteni, cunoscuţi, preoţi etc.

M-am gândit că poate cu timpul (şi cu sugestiile voastre) va ieşi o colecţie frumoasă:

Reţetă de Revelion

Se ia binecuvântare,
se adaug-un strop de soare,
şi o pulbere de stele;
se amestecă-ntre ele.
Se mai pune bunătate,
şi iertare de păcate.
Iar iubire?...
Cât cuprinde!
Şi de la Domnul Hristos
Să aveţi un an frumos.
Mulţumire pentru toate:
Mulţi ani cu sănătate!

[culeasă de la Pr. Nicolae F.]
 

Urări de Anul Nou (de la Pr. Ilie T.)

• Să ai un an nou plin de Iubirea care zideşte fiinţa şi înnobilează omul.
  La mulţi ani şi buni!
   
• La mulţi ani şi buni!
  Domnul să înveşnicească în viaţa şi sufletul tău lumină, bucurie şi linişte sporitoare de nădejdi întotdeauna reînnoite!
   
• La mulţi ani şi buni!
  Domnul să-ţi străjuiască inima cu sfinţenie şi dragoste spre împlinire, creştere şi desăvârşire launtrică!
   
• Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate pe calea vieţii, înţelepciune în cuvant şi oameni sinceri alături!
  La mulţi ani şi buni!
   
• Noul an, încă mititel şi plăpând, să aducă belşug de credinţă şi bucurie în suflet!
  Domnul să vă dea sanatate şi împliniri!
  La mulţi ani şi buni!
   

De pe internet

• Fie ca sărbătorile de iarnă să vă aducă linişte, căldură şi armonie în suflet, şi un An Nou plin de împliniri!
   
• Fie ca bucuria şi liniştea aduse de sfintele sărbători să vă însoţească pe tot parcursul anului ce va urma.
   
• Vă dorim tuturor să fiţi lumini în noul an, să fiţi mai buni, mai fericiţi şi mai aproape de Domnul, Lumina lumii. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă facă o binecuvântare pentru ceilalţi!
   
• Dragi steluţe de nea,
  Duceţi voi urarea mea
  De mulţi ani cu sănătate,
  Pace-n suflet şi, în toate,
  Harul Domnului să fie!
  2008 steluţe de bucurie!
   
• Un An Nou încununat cu infinte desfătări Cereşti şi să aveţi parte de tot ceea ce poate fi mai frumos şi mai binecuvântat ! La Împliniţi Ani !
   

++

Reeditat la 18 septembrie 2008

Expresii şi cuvinte compuse din imnografia şi literatura (veche) ortodoxă, cel mai adesea provenind din limba greacă

Recunoaştem aceste expresii pentru faptul că ele formează „una”, că, chiar atunci când sunt scrise despărţite, ele pot fi, la fel de bine, scrise cu liniuţă, sau chiar legate (ex.: Prea Cuvioase / Prea-Cuvioase / Preacuvioase). Totuşi, scrierea lor în limba română actuală rămâne neuniformă, variată.

În limba greacă veche, desigur, ele sunt un singur cuvânt compus, ceea ce nu e mirare, având în vedere specificul limbii. Limba română, însă, este o limbă tânără, iar limba română scrisă este încă şi mai tânără (în caractere latine ea nu are decât 150 ani !). Această caracteristică a limbii române face ca:

• cei care o scriu să fie adesea ezitanţi (unii literaţi chiar acceptă o variaţie în scriere) în chestiunile mai dificile, cum sunt cele ale cuvintelor compuse
• limba să fie adesea ca un burete, care absoarbe sau acceptă relativ uşor intrarea altor noi cuvinte în staulul ei, şi cu atât mai mult atunci când sonoritatea lor nu e străină limbii

Dacă toate expresiile formate cu „atot-” s-au legat în timp devenind astăzi un singur cuvânt, corespondetul lor (aproape exact) cu „ a toate”, se mai scrie încă dezlegat: „a toate ştiutor”; „a toate văzător” etc.

Deşi limba română pare să permită multe încă, este rezonabil să ne întrebăm: ar fi util să avem o uniformizare a scrierii acestor cuvinte compuse?

Atot- / atoate...

• « ATOT » - Element de compunere însemnând "pe deplin", "complet", "desăvârşit", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. [Var.: atoate-] - A3 + tot. (Sursa: DEX 1998.)

• « atót » - Dat. (înv.) al adj. pron. tot. Intră ca element de compunere într-o serie de termeni care indică atribute ale lui Dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai în mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo-. Cel de al doilea element poate fi puternic, răbdător, ştiutor, văzător etc. (Sursa: DER. - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife 1958-1966.)

Cuvinte compuse:

• atotbiruitor / „a toate biruitor”
• atotcunoscător / „a toate cunoscător”
• atotcuprinzător / „a toate cuprinzător”
• atotputernic / „a toate puternic”
• atotţiitor / „a toate ţiitor”
• atotştiutor / „a toate ştiutor”
• atotlucrător / „a toate lucrător”
• atotpătrunzător / „a toate pătrunzător”
• atotvăzător / „a toate văzător”

Bună...

• bună credinţă
• bună lucrare
• bună mireasmă
• bună-vestire / Bunavestire

De o / De un...

"De o" şi "de un" se referă cel mai adesea în aceste expresii la unicitatea lucrării lui Dumnezeu prin cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Teologic, aceasta este bine exprimată de sfântul Atanasie cel Mare: "Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt".

• de o domnie
• de o lucrare
• de un scaun
• de o stăpânie

De Dumnezeu...

• de Dumnezeu cugetător
• de Dumnezeu cuvântător
• de Dumnezeu fericit
• de Dumnezeu grăitor
• de Dumnezeu insuflat
• de Dumnezeu iubitor
• de Dumnezeu înţelepţit
• de Dumnezeu învăţat
• de Dumnezeu luminat
• de Dumnezeu Născătoare
• de Dumnezeu purtătoare
• de Dumnezeu purtător
• de Dumnezeu revărsat
• de Dumnezeu răsplătit
• de Dumnezeu slăvit
• de Dumnezeu văzător

Împreună...

• împreună fără de început
• împreună liturghisitor
• împreună lucrător
• împreună moştenitor
• împreună pătimitor
• împreună vestitor
• împreună veşnic

Îndelung- / îndelungă...

• îndelung Răbdătorule
• îndelungă răbdare

Întâi...

• întâi născut

Mult...

• mult credincios
• mult înţelept
• mult învăţat
• mult milostiv

Prea...

• prea adevărat
• prea cucernic
• prea curat
• prea cuvios
• prea drept
• prea dulce
• prea fericit
• prea fierbinte
• prea frumos
• prea mare
• prea puternic
• prea putincios
• prea sfânt
• prea slăvit
• prea sfinţit
• prea strălucit

[adăugire la 18 septembrie 2008] De câteva luni de zile, documentele oficiale ale Patriarhiei Române (şi a celorlalte instutuţii au urmat) scriu sistematic legat expresiile din protocolul/adresarea Bisericii Ortodoxe Române:

• pentru Părintele Patriarh: Preafericit[ul] (Părinte); Preafericite (Părinte); Preafericirea (Voastră)
• pentru un Părinte monah: Preacuvios[ul] (Părinte); Preacuvioase (Părinte); Preacuvioşia (Voastră)
• pentru un Preot: Preacucernic[ul] (Părinte); Preacucernice (Părinte); Preacucernicia (Voastră)

Pururea...

• pururea cugetător
• pururea curgător
• pururea fecioară
• pururea lucrător
• pururea veşnic

A se vedea şi: OrthodoxWiki - Cler ortodox: formule de adresare.

Habemus Papam - Avem Patriarh !

Ne-am zbătut şi am dezbătut, ne-am interesat şi ne-am emoţionat; ne-am rugat. Şi astăzi, 12 septembrie 2007, pe-nserate, am primit patriarh: pe IPS Daniel.

Acum, dacă într-adevăr ne-am pus încrederea şi nădejdea în Dumnezeu, şi nu în voia şi părerea proprie, tulburarea şi pasiunile ar trebui să înceteze. - Măcar până la vreme, buni creştini aprinşi de opinii !

Cei doi principali candidaţi - IPS Bartolomeu Anania şi IPS Daniel Ciobotea - nu se află pentru prima dată faţă către faţă. Sunt amândoi personalităţi puternice şi autoritare. Şi poate că tocmai acest autoritarism al celor doi ierarhi cărturari să fie unul din firele voii lui Dumnezeu în cele văzute ale Bisericii Ortodoxe Române. După atâta vreme de prelungire a bolilor trecutului, BOR avea absolută nevoie de o mână autoritară, care să taie spinii şi să-i pună pe foc !

În rest, dincolo de instituţie, despre Biserica lui Hristos să nu avem teamă: "Porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18).

Doamne ajută.

GoogleFight.com - înfruntări Google... ortodoxe

Descoperiţi un intrument util (nu doar amuzant): GoogleFight.com

Sugestii de căutări / înfruntări ortodoxe :

• ortodoxie-ortodoxism
• Iisus-Isus şi "Iisus Hristos" - "Isus Cristos"
• sinod-conciliu
• proroc-prooroc
• Bunavestire (într-un cuvânt) - "Buna-Vestire" (în două cuvinte, unite sau nu cu liniuţă)
• agheasma-aghiasma , agheazma-aghiazma -> câştigător : agheasma, cum dau şi dicţionarele (vedeţi şi: Ce este agheasma)
• "Maica Domnului - Fecioara Maria" (despre Maica Domnului)

Dar sunt interesante şi alte căutări, care arată cât de mult-tânără, în dezvoltare şi căutare de personalitate este limba română !

Sigur, toate aceste căutări nu au valoare de regulă, ci doar arată "mişcarea" şi, poate, tendinţele limbii.

În fine, lupta dintre bine şi rău inclină deocamdată tot înspre bine - aviz pesimiştilor (şi altora, care se vor autosesiza) !

Gânduri bune în Noul An.