Creştinii, Biserica, Internetul

Sunt unii care privesc internetul ca pe un … „infernet” - cum îmi spunea mie odată un părinte. Mi se pare însă că e mai realist să spunem că internetul este un instrument - un instrument ca oricare altul, adică neutru în sine, totul depinzând de întrebuinţarea lui. Cu un cuţit cineva poate să taie pâine sau poate să omoare pe cineva - asta nu înseamnă că cuţitul e rău! ci rău e modul în care a fost folosit. Asupra lucrurilor şi asupra oamenilor putem avea priviri deosebite: „Câinele-a văzut o fată... / Carne - a zis, bătându-şi dinţii / Şi-şi priveau părinţii fata. / Floare - au zis, plângând, părinţii. / Şi-a văzut-o un călugăr... / Bestie - a strigat ascetul. / Şi-un poet văzut-a fata... / Înger - a şoptit poetul” (Antologie sanscrită).

Sigur, internetul este azi simbolul (şi chiar „locul”) principal al lui „fac ce vreau”. Dar şi această lume are nevoie de lumină şi căldură; şi în această „lume nouă” şi plină de fantasme oameni pribegi caută, uneori fără să ştie prea bine ce. Astăzi, din ce în ce mai mult, internetul intră în viaţa noastră, aproape vrem-nuvrem. Şi-atunci, trebuie să (facem să) fie o prezenţă creştina ortodoxă, o prezenţă a frumosului, care să compenseze măcar puţin toată mizeria pe care comercianţii urâciunii o propun ochilor şi minţii pe internet. Acesta ar fi rolul siturilor religioase: o prezenţă, vizibilă (ceea ce nu e deloc uşor), dar nu agresivă.

Asadar, valoarea internetului e dată de felul în care ne folosim de el: el poate să fie purtător de frumos sau, dimpotrivă, de urâcine. Se poate să ne folosim şi să ne îmbogăţim sufleteşte prin internet, după cum se poate să întărim lanţurile patimilor, şi atunci el cu adevărat devine „infernet”. Dar, iată, se pare că şi aici Hristos vine ca să-l ridice pe cel căzut.

Doamne ajută !
p.iulian
++

Pot comunica cu Dumnezeu si în alt mod decât prin rugaciune?

• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori atârnam cu nadejnea noastra în El orice ni s-ar întâmpla si în tot lucru pe care îl facem.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori facem atentie iubitoare cu aproapele nostru, caci atunci Dumnezeu varsa în ascuns harul Sau.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de cate ori suntem constienti ca El este prezent în creatia Sa prin energiile Sale necreate.
• Comunicam cu Dumnezeu ori de câte ori suntem constienti de starea de slabiciune a firii noastre, ori de câte ori suntem constienti de starea noastra de pacatosenie (mai mult decât de niste pacate punctuale), caci acesta este începutul smereniei care place Domnului.

p.iulian
++

Cum se "scurge" viaţa noastră?

Seara, înainte să mă culc, mă gândesc la ziua ce a trecut şi-mi zic: "Oh, a mai trecut o zi din noi!" - Se "scurge" timpul? Se "scurge" viaţa?

Nu - timpul şi viaţa noastră curg în matca firii noastre omeneşti, curg între malurile, între limitele firii noastre, bolnave de la Adam încoace, şi pe care Noul Adam, Hristos, a venit să o vindece şi să o ridice la înălţimea Dumnezeirii. Dar până atunci această acceptare - cu realism, nu cu resemnare^[1] - a slăbiciunii, a neputinţelor firii noastre omeneşti este începutul smereniei.

Smerenia nu este o smerire, adică o ocărâre de sine, deşi această dosădire, ocărâre, osândire de sine poate fi un mijloc către, o cârjă în drumul către smerenie. Ci smerenia este o stare de spirit, o conştiinţă a stării şi a locului propriu - realism duhovnicesc^[2].

Iar această stare a inimii atrage harul. Aceasta este "inima înfrântă şi smerită" (Psalmul 50), cumva opusă inimii împietrite (faţă de lucrarea harului). Această inimă se face sălaş lucrării personale a harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Şi iată că această "matcă" a timpului meu şi a vieţii mele, această matcă care nu este alta decât inima mea slabă, se face primitoare a unei altfel de curgeri: curgerea harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!", ne bine-cuvântă preotul la Dumnezeiasca Liturghie.

Această simţire / percepere a tainei neputinţei proprii este şi începutul iubirii aproapelui: a înţelegerii pentru slăbiciunile aproapelui, a nejudecării / neosândirii aproapelui, a acoperirii neputinţelor aproapelui^[3]. Taina propriei neputinţe devine taina / sacramentul aproapelui, Iubirea, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a tot binele, începutul şi sfârşitul legii duhovniceşti: " Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt."^[4] Începutul este ceea ce ştim, ceea ce ne aducem aminte din legea iubirii: "Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; si cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării."^[5]

Aşa, pentru această poruncă a iubirii, harul vine şi ne luminează neputinţa.

Şi aşa curge viaţa noastră.

p.iulian

___________

Nu stiu cât de des voi scrie în acest blog. Întreţin deja unul în limba franceză, Echo orthodoxe. Dar cum i-am simţit de mai multe ori lipsa din cauza unor gânduri cu care m-aş fi încuviinţat să le public în scris, îl deschid acum.

Situl nistea.com are deja rubrici de eseuri sau de articole, aşa că aici vor fi chiar bilete de blog, gânduri, comentarii pe marginea unor situri ortodoxe, galerii de fotografii.

Doamne ajută.

p.iulian