INSTITUTUL ROMÂN DE STUDII INTER-ORTODOXE, INTER-CONFESIONALE ŞI INTER-RELIGIOASE (INTER)
Cluj-Napoca/Sibiu/Craiova/Bucureşti/Chişinău
Comunicat de presă
18 septembrie 2007
Biserica Ortodoxă între autonomie şi control politic
România anului 2007 nu ştie mai multe despre propriul trecut recent decât în momentul căderii dictaturii comuniste. Şi aceasta în ciuda eforturilor multiple, unele chiar oneste, academice sau nu, de a schiţa istoria unei ţări aflate într-o criză de identitate tocmai din cauza prelungirii amneziei.
Excesul amnezic şi dezvăluirile partizane
Societatea românească este din păcate încă la vârsta exceselor. În timp ce unii fac exces de uitare, alţii exagerează mizând pe dezvăluiri parţiale şi partizane. Tăcerea vinovată a unora se completează cu vorbăria interesată a altora. Este trecut cu vederea faptul că problema colaborării cu fosta Securitate este una de onestitate naţională şi nu doar una de natură politică, aşa cum se insinuează de aproape două decenii. Concret, ea vizează toate categoriile sociale martore la trecerea de la o epocă la alta şi pe toţi cei care au jucat un rol, oricât de mic, în menţinerea la putere a regimului comunist.
Regimul comunist nu ar fi rezistat atâtea decenii dacă nu ar fi fost sprijinit de cei care, în mod benevol sau şantajaţi fiind, au colaborat cu funcţionarii terorii de stat. Nu toţi au avut însă acelaşi rol. De aceea, la nivelul responsabilităţii personale, trebuie să funcţioneze o ierarhie a vinovăţiilor. Lipsa unei astfel de ierarhii face posibil paradoxul moral ca toţi să fie de vină şi niciunul. În virtutea acestei logici pervertite, între un şef de la Securitate, profesionist al torturii, şi informatorul obligat să dea note sub tortură nu există nicio diferenţă. Introducerea acestor distincţii obligatorii ar fi trebuit să se producă imediat după 1989 prin voinţă politică, determinare civică şi construcţie legislativă.
Cum societatea românească dorea şi mai doreşte încă revenirea la o normalitate faţă de care se raportează din ce în ce mai melancolic şi fatalist, nu putem să nu ne întrebăm de ce nu a fost iniţiat până acum niciun proces real de purificare a memoriei prin asumarea trecutului recent. Cine şi de ce nu doreşte acest lucru? Întrebarea este cu atât mai gravă, cu cât de răspunsul la aceasta depinde viitorul nostru comun dincolo de orizontul generaţiilor actuale.
Algoritmul politic şi negocierea memoriei
Instituţie care ar fi trebuit să reflecte dorinţa autentică de înnoire morală şi de despărţire fără rest de metehnele trecutului comunist, CNSAS a plecat de la premisa de a identifica adevăruri lipsite de echivoc într-o societate şi epocă marcate evident de confuzie atent întreţinută. Or, nu se poate spera de la un organism construit exclusiv pe algoritmul politic aflarea adevărului istoric. Din simplul motiv că memoria unei societăţi nu este negociabilă şi nici nu se stabileşte prin votul 50% plus 1.
Pe de altă parte, este absolut evident că avem nevoie de instituţii, precum CNSAS, care să ne oblige să evităm capcanele unei false reconcilieri prin amnezie sau prin aplicarea unei reţete unice. Efortul istoriografic trebuie să primeze asupra concluziilor pripite, bazate pe sferturi sau jumătăţi de documente. Nu putem să reparăm nedreptatea trecutului prin nedreptatea şi mai mare a unei judecăţi incomplete.
Pericolul major cu care ne confruntăm este perpetuarea regimului comunist definit tocmai prin intruziunea permanentă a statului în viaţa persoanelor şi prin anularea oricărei forme de autonomie. Cu alte cuvinte, adevărata despărţire de comunism ar fi trebuit să aibă drept efect imediat şi vizibil reasumarea de către segmentele spaţiului public (societatea civilă, mediul academic, cultele religioase etc.) a responsabilităţii lor nemijlocite.
Autonomia responsabilă şi soluţia morală
În absenţa unui efort intern al cultelor religioase de prelucrare şi asumare a istoriei recente, CNSAS ajunge să joace în mod impropriu rolul de instanţă morală şi să exercite pe faţă un control asupra liderilor religioşi prin declanşarea şi întreţinerea unei presiuni mediatice care se bazează pe suspendarea prezumţiei de nevinovăţie şi/sau pe ignorarea nuanţelor biografice diferite de la un destin la altul. Setea de adevăr este înlocuită cu setea de senzaţional.
În ceea ce o priveşte, Biserica Ortodoxă din România mai are şansa de a alege libertatea profetică, prin asumarea trecutului său recent, chiar dacă astfel va trebui să plătească preţul obligatoriu al acesteia. Numai aşa poate fi oprit abuzul Statului care discriminează Biserica majoritară pe marginea temei colaborării, reale sau presupuse, a ierarhilor ortodocşi cu fosta Securitate. Discriminarea la care asistăm, nesancţionată ca atare de nicio instituţie abilitată să intervină în astfel de cazuri, precum CNCD, a viciat profund atmosfera premergătoare alegerilor de patriarh, aşa cum o face şi în continuare cu concursul mediatic. În absenţa unei reacţii ferme, inclusiv din partea societăţii civile şi a laicatului care o formează în proporţie covârşitoare, această discriminare riscă să devină o ingerinţă sistematică şi să reintroducă brutal controlul politic în viaţa eclezială.
Singura soluţie morală conformă rigorilor vieţii bisericeşti şi momentului istoric actual nu poate fi decât continuarea procesului interior de scoatere la lumină a căderii şi, deopotrivă, a rezistenţei oamenilor Bisericii în timpul dictaturii comuniste, pentru că Adevărul ne face liberi doar în măsura în care îl cunoaştem (cf. Ioan 8, 31).
Pentru conformitate: www.inter-institut.ro
Pentru detalii: interinstitut@gmail.com
