Toate încercările prin care trece omul sunt pentru ca el să se întărească ("Ce nu mă distruge mă face mai puternic" - Nietzsche...), pentru ca să se "încerce"/verifice şi să se "rafineze"/purifice (precum aurul trecut prin focul cuptoarelor, după cuvântul Scripturii), pentru ca vasul sufletului să se lărgească, ca să poată primi şi mai mult har de la Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Precum aurarul aruncă aurul în topitorie este lasat a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos." (Cuvânt la Duminica Slăbănogului)

Chiar pentru binele pe care îl facem vedem că primim adeseori rău înapoi, şi astfel, în lipsa cunoaşterii "legii duhovniceşti", putem să ne smintim, să deznădăjduim. Sfântul Marcu Ascetul explică acest folos al încercărilor. El explică că cel mai adesea binele pe care îl facem nu este unul întărit, adică nu este unul făcut în întregime din dragoste adevărată, ci amestecat cu puţină dorinţă de slavă deşartă, sau cu dorinţa de a primi răsplată pentru binele acela etc. De aceea, spune el în "Despre legea duhovnicească, în 200 de capete", binele pe care îl facem se încearcă, se verifică prin focul încercărilor, "căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă" (c.65). Şi explică: "Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită." (c.66).

Încercările pe care omul le suferă în viaţă nu sunt semnul sau "dovada" sadismului lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, a iubirii lui Dumnezeu. Şi în măsura în care creştinul ştie/învaţă acest lucru, această "lege duhovnicească", în aceeaşi măsură el trage folos din încercările care-i vin în viaţă.

* * *

Textul de mai jos este transcrierea exactă a unei discuţii private pe Yahoo!Messenger, între un tânăr (numit aici "tânarul meu") şi "o prietenă" de-a lui. Discuţia a avut loc acum câţiva ani, numele lor (de fapt, ID'urile) sunt anonimizate şi totul este publicat cu acordul celui în cauză.

Am ezitat mult timp să public această confesiune foarte intimă a unui tânăr pradă unui teribil chin sufletesc, care credea că e sfârşitul lumii când nu era decât o "eclipsă de soare" (reală totuşi...). Dată fiind situaţia aceasta sufletească, textul pare că frizează blasfemul, deşi eu tind să zic că în spatele cuvintelor e ascunsă rugăciunea...Sfârşitul "confesiunii" tânărului din acest text, şi mai ales mărturia vieţii lui de mai apoi şi de azi m-au făcut să cred că cele de mai jos sunt un fel de "săptămână a patimilor", personală, în care se întrevede învierea.

Cititi restul biletului...

Duminică 5 octombrie 2008, a 3-a după Înălţarea Sfintei Cruci, a 16-a după Pogorârea Duhului Sfânt, glas 7. Sfânta şi biruitoarea muceniţă Haritina.

Troparul Învierii, glas 7

Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul; plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi Apostolilor a propovădui ai poruncit că ai înviat, Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă.

Troparele şi condacele bisericii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...

Condacul Învierii, glas 7

Nu va mai putea stăpânia morţii să ţie cu puterea ei pe oameni, că Hristos s-a pogorât, sfărmând şi stricând stăpânirea ei; legat este iadul, proorocii cu un glas se bucură, de faţă a stătut Mântuitorul, zicând celor ce erau în credinţă: ieşiţi, credincioşilor, la înviere.

...Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul Maicii Domnului, glas 7

Ca ceea ce eşti vistieria învierii noastre, pe cei ce nădăjduiesc spre tine, întru tot lăudată, scoate-i din groapă şi din adâncul greşelilor, că tu născând mântuirea, pe cei vinovaţi păcatului i-ai mântuit; care mai înainte de naştere ai fost fecioară, şi în naştere fecioară, şi după naştere iarăşi ai rămas fecioară.

Apostolul zilei

2 Corinteni 11, 30-12, 9

Fraţilor, Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.

Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

Evanghelia zilei

Luca 6, 31-36

În vremea aceea, Iisus spunea : «  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. ».

Învăţături despre iubirea vrăjmaşilor

- Sfântul Siluan Athonitul : « Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat această vărsa lacrimi pentru întreagă lume. Tu zici: "Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului". Dar te întreb: "Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând pe cel căruia i-ai dorit chinurule iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?". Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul este smerenie şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi. »

- Sfântul Ioan Gură de Aur : Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh: Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

- Jean-Claude Larchet : Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

Cum se "scurge" viaţa noastră?

Seara, înainte să mă culc, mă gândesc la ziua ce a trecut şi-mi zic: "Oh, a mai trecut o zi din noi!" - Se "scurge" timpul? Se "scurge" viaţa?

Nu - timpul şi viaţa noastră curg în matca firii noastre omeneşti, curg între malurile, între limitele firii noastre, bolnave de la Adam încoace, şi pe care Noul Adam, Hristos, a venit să o vindece şi să o ridice la înălţimea Dumnezeirii. Dar până atunci această acceptare - cu realism, nu cu resemnare^[1] - a slăbiciunii, a neputinţelor firii noastre omeneşti este începutul smereniei.

Smerenia nu este o smerire, adică o ocărâre de sine, deşi această dosădire, ocărâre, osândire de sine poate fi un mijloc către, o cârjă în drumul către smerenie. Ci smerenia este o stare de spirit, o conştiinţă a stării şi a locului propriu - realism duhovnicesc ^[2].

Iar această stare a inimii atrage harul. Aceasta este "inima înfrântă şi smerită" (Psalmul 50), cumva opusă inimii împietrite (faţă de lucrarea harului). Această inimă se face sălaş lucrării personale a harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Şi iată că această "matcă" a timpului meu şi a vieţii mele, această matcă care nu este alta decât inima mea slabă, se face primitoare a unei altfel de curgeri: curgerea harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!", ne bine-cuvântă preotul la Dumnezeiasca Liturghie.

Această simţire / percepere a tainei neputinţei proprii este şi începutul iubirii aproapelui: a înţelegerii pentru slăbiciunile aproapelui, a nejudecării / neosândirii aproapelui, a acoperirii neputinţelor aproapelui^[3]. Taina propriei neputinţe devine taina / sacramentul aproapelui, Iubirea, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a tot binele, începutul şi sfârşitul legii duhovniceşti: " Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt."^[4] Începutul este ceea ce ştim, ceea ce ne aducem aminte din legea iubirii: "Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; si cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării."^[5]

Aşa, pentru această poruncă a iubirii, harul vine şi ne luminează neputinţa.

Şi aşa curge viaţa noastră.

p.iulian

___________