DINAMICA DESPĂTIMIRII
Spiritualitate creştină

† Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei

 


Inapoi la Cuprins

III. MIJLOACE DE DESPĂTIMIRE


1. Rugăciunea

2. Postul

3. Lectura şi meditaţia

 

  1. Rugăciunea
  2. În efortul nostru de eliberare de patimi iniţiativa o are Dumnezeu Care prin intermediul harului ce ni-l împărtăşeşte, ne cheamă şi ne ajută. Sfântul Pavel spune că "Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filipeni 2, 13).

    Noi trebuie doar să conlucrăm cu harul pe care El îl revarsă în noi. Mijloacele cele mai cunoscute în această conlucrare sunt: rugăciunea, postul, lectura şi meditaţia religioasă. Dacă am detalia ar fi multe altele. Cel mai la îndemână mijloc este rugăciunea. Ea este de neaparată trebuinţă. Într-un moment delicat, când ucenicii n-au putut tămădui un îndrăcit, Mântuitorul le-a spus: “acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

    Domnul Hristos Însuşi se ruga Tatălui. După o zi de misiune, încheiată cu minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, “dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur” (Matei 14, 23). Înainte de patimi i-a sfătuit şi pe ucenici: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

    Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu sau o convorbire intimă cu Dumnezeu. Pentru omul pragmatic, care caută un sens în orice acţiune, Sfântul Ioan Scărarul dă următoarea definiţie: “Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii”. (1)

    Aşadar, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie intimă cu Dumnezeu. Dacă de multe ori, încercând să ne rugăm, nu putem stabili o convorbire cu Dumnezeu, părându-ni-se că Dumnezeu este absent, trebuie să găsim cauzele acestei situaţii. Nu este corect să ne plângem că Dumnezeu nu ne ascultă, ţinând seama de caracterul reciproc al unei relaţii şi observând că "Dumnezeu are mai multe temeiuri decât noi de a se plânge. Noi ne plângem că El nu ni se manifestă în cele câteva minute pe care I le rezervăm: ce putem spune atunci despre cele 23 de ore şi jumătate în timpul cărora Dumnezeu bate poate la uşa noastră?” (2)

    Dumnezeu are delicateţea să nu înfiripe cu noi un dialog într-un moment inoportun. Oamenii sensibili erau convinşi de acest lucru. Sutaşul din Capernaum, care avea sluga bolnavă, a trimis pe prietenii săi la Domnul Hristos să-I spună: "Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Luca 7, 6-7). Iar Petru, după pescuirea minunată, a căzut la genunchii lui Iisus zicând: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

    Pentru a ne putea ruga, eficient, trebuie să avem o anumită pregătire sufletească. Trebuie să fim conştienţi că făcând rugăciunea intrăm în audienţă la Împăratul universului. “Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele, nepomenirii răului. Căci de nu, cu nimic nu te vei folosi”. (3)

    Mântuitorul Hristos ne dă în acest sens un sfat foarte util, pentru momentul în care ne ducem la biserică, eventual ducând şi un mic dar pentru sfânta jertfă: “dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). De aceste raporturi pozitive cu semenii atârnă primirea rugăciunii noastre: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11, 25-26).

    Pe lângă această stare de pace sufletească, pe care ne-o crează bunele relaţii cu semenii, când vorbim cu Dumnezeu trebuie să fim smeriţi. Convinşi fiind că suntem păcătoşi, că suntem pământ şi cenuşă, nici nu putem adopta o altă atitudine. Vameşul când se ruga “nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului” (Luca 18, 13).

    Rugăciunea pe care încercăm să o facem într-o altă stare sufletească nu numai că nu-i eficientă, dar n-are nici un gust: “Îndulcesc bucatele, undelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea, smerenia şi lacrima”. (4)

    O rugăciune “spectacol” însoţită de melodie cântată artistic şi în duh de mândrie n-o primeşte Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl facem milostiv “nu cu cântări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu în inimă creşte necontenit şi plânsul se întăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om, iar mintea mai albă decât zăpada o face”. (5)

    Când te rogi trebuie să crezi că Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea şi să stăruieşti. Dacă roadele nu sunt cele pe care le aşteptai tu înseamnă că ele nu-ţi erau de folos. A te ruga cu îndoială, încercând în ultimă instanţă şi acest mod de a-ţi rezolva problemele, este dovadă de puţină credinţă. “De este cineva lipsit de înţelepciune, spune Sfântul Iacov, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1, 5-7).

    Literatura pioasă a păstrat multe întâmplări din care reiese cu prisosinţă că părinţii ce se rugau cu credinţă erau ascultaţi. “Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat o dată în Muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neplouare. I-a zis lui bătrânul: şi de ce nu cereţi şi nu vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat”. (6)

    Rugăciunea făcută din rutină, fără credinţă şi fără atenţie este pierdere de vreme. Omul care-L iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să stea de vorbă cu El aşteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii. “Iubirea ostaşului faţă de împărat o arată războiul; iubirea creştinului faţă de Dumnezeu o arată vremea rugăciunii şi starea la rugăciune. Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea. Căci teologii au socotit-o pe aceasta oglinda creştinului”. (7)

    Atunci când te rogi trebuie să ai conştiinţa că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă. Atenţia la cele spuse te ajută să faci o rugăciune bună. Sigur că nu-i de loc uşor să fi mereu atent la rugăciune. Gândurile, stimulate de potrivnicul, te poartă la grijile zilei: “Un frate l-a întrebat pe un bătrân: pentru ce, când stau la rugăciune, mai mult mă trage gândul la alte griji? Şi i-a răspuns bătrânul: diavolul dintru început, nevrând să se închine Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi străin s-a făcut de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta se sileşte şi pe noi să ne tragă de la rugăciune la alte zăbăvi, vrând să lucreze şi în noi ceea ce a pătimit el”. (8) Părinţii considerau că rugăciunea este osteneala cea mai bine plăcută lui Dumnezeu. De aceea se cuvine să o facem bine, cu atenţia cuvenită.

    Dacă ne rugăm, fiind în pace cu toată lumea, având credinţă şi smerenie, încercând să ne ţinem atenţia trează la ceea ce facem, nădăjduim să ajungem la o rugăciune de calitate. S-au făcut multe împărţiri ale rugăciunii, după criteriul calitativ. Socotim potrivită următoarea împărţire, după acest criteriu, urmând o linie ascen-dentă: a) Rugăciunea întinată; b) Rugăciunea timp pierdut; c) Rugăciunea minţii; d) Rugăciunea făcută cu mintea în inimă; e) Extazul sau răpirea.

    a) Rugăciunea întinată, din nefericire, este prezentă la toţi începătorii. În timp ce se roagă îi vin omului în minte tot felul de gânduri pătimaşe. Ele răsar din străfundul inimii unde au pătruns din neatenţia noastră. Imagini scârboase, pofte păcă-toase, acumulate în timp, sunt scoase la suprafaţă de cel rău tocmai în timpul rugăciunii.

    Referitor la această rugăciune Sfântul Ioan Scărarul spune: “Precum împăratul pământesc priveşte cu scârbă la cel ce stă în faţa lui, dar îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpânului, aşa priveşte cu scârbă şi Domnul la cel ce stă înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gânduri necurate". (9) Mai ales tinerii nu sunt cruţaţi de gânduri păcătoase în timpul rugăciunii, nici chiar în biserică, gânduri stimulate şi de persoanele pe care le văd sau le aud.

    b) Rugăciunea timpului pierdut este ceva mai bună decât rugăciunea întinată. Dar e o simplă oboseală fără rezultate. "Altceva este întinăciunea rugăciunii, spune Sfântul Ioan Scărarul, şi altceva e pieirea ei; şi altceva furarea şi altceva prihănirea ei. Întinăciunea ei este a sta înaintea lui Dumnezeu şi a năluci gânduri necuvenite; pieirea este a se robi de griji nefolositoare. Furarea este împrăştierea cugetării pe nesimţite; prihănirea este un atac oarecare ce se apropie de noi”. (10)

    În vremea acestei rugăciuni îi trec creştinului prin minte tot felul de griji. Nu se gândeşte la lucruri urâte, ci la lucruri utile. În timpul rugăciunii de dimineaţă îşi face planuri pentru toată ziua. În timpul rugăciunii de seară reia, cu mintea, toate tărăşeniile de peste zi. Stând la liturghie ţese planuri de viitor. “În timpul rugăciunii nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că, în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii”. (11)

    Aceste gânduri, care împrăştie mintea de la rugăciune, se pot înlănţui alcătuind aşa numita “punte a dracilor”. De exemplu, stai la slujbă în biserică. Priveşti la policandru. Îţi aduci aminte că l-a donat cutare persoană. O cunoşti bine pe persoana respectivă. Îţi vine în minte însă faptul că nu-i chiar “uşă de biserică”. Într­o anume situaţie aţi fost amândoi părtaşi la o faptă păcătoasă. Îţi pare rău dar savurezi, cu gândul, din nou faza respectivă. Şi secvenţele pot continua. S-ar putea găsi şi alte exemple mai izbutite. În ori ce caz rugăciunea timpului pierdut nu ajunge în cer.

    c) Rugăciunea minţii se apropie de bine. De data aceasta rugătorul n-are nici gânduri rele, nici gânduri bune. Este foarte atent la ce spune. Ea se mai numeşte rugăciunea cugetării: “mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi”. (12) Această rugăciune însă rămâne uscată. Inima nu se îndulceşte din ea. Este adevărat că nici un pietism emoţional, în care mintea nu raţionalizează, nu este folositor. Sfântul Pavel ţine să sublinieze faptul că în rugăciune este implicată şi mintea: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (1Corinteni 14, 15). Totuşi inima nu poate fi neglijată.

    d) Rugăciunea făcută cu mintea în inimă este rugăciunea cea bună. Coborând cu mintea în inimă şi închizând uşile şi ferestrele, începi cea mai intimă şi sfântă convorbire cu Dumnezeu. "Când te rogi, spune Domnul Hristos, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6).

    La această rugăciune participă omul întreg, cu toate facultăţile sale, îndulcindu-se din dialo-gul cu Dumnezeu. Coborându-se mintea în inimă, şi începând rugăciunea, “inima se încălzeşte şi ceea ce adineauri era gândul, ajunge aici simţire… Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii”. (13)

    e) Extazul sau răpirea este culmea cea mai înaltă a rugăciunii. În această situaţie omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcând-o Duhul Sfânt. “Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, spune Sfântul Pavel, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

    În această stare era Sfântul Antonie cel Mare când, soarele apunând în spatele său, îl lăsa la rugăciune cu braţele întinse şi, tot aşa, îl găsea dimineaţa când îi răsărea în faţă. “Când simţirea rugăciunii ajunge la starea de rostire neîncetată atunci va începe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi”. (14)

    Sfântul Ioan Casian ne relatează părerea Sfântului Antonie cel Mare, referitoare la starea de răpire, zicând: “Rugăciunea nu este cu totul desăvârşită când cel ce se roagă n-a pierdut orice conştiinţă de sine, sau când înţelege ceea ce spune. Acest fel de rugăciune, atât de înaltă şi înălţătoare, nu lasă ca cineva să fie conştient de sine însuşi, nici să se gândească la ceea ce face, sau, pentru a spune mai bine, ceea ce îndură atunci". (15)

    Se întâmplă uneori ca un om pasionat de un lucru să fie atât de concentrat la ceea ce face, încât uită de sine însuşi, nu mai ştie unde se găseşte şi cât timp a petrecut în acea preocupare. Acelaşi lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns în starea de răpire. Este atât de cufundat în Dumnezeu încât nu-şi mai aminteşte de sine, nu-şi dă seama ce se întâmplă în jurul său, ci petrece într­o meditaţie adâncă.

    Am împărţit, în această scurtă expunere, rugăciunea din punct de vedere calitativ. Ea se poate împărţi şi după scopul ce-l urmăreşte. În general, din acest punct de vedere, sunt trei feluri de rugăciuni: a) rugăciunea de laudă; b) rugăciunea de mulţumire; c) rugăciunea de cerere.

    Aceasta ar fi ordinea firească a rugăciunilor pe care I le adresăm lui Dumnezeu. Întâi Îl proslăvim, pentru că se cuvine să facem acest lucru, ţinând seama de măreţia slavei Sale. Apoi Îi mulţumim că ne-a adus din neant la existenţă, că ne poartă de grijă şi ne împlineşte rugăciunile. În sfârşit, îi cerem cele de trebuinţă.

    Din nefericire, noi ne limităm la rugăciunea de cerere. Nu-L proslăvim, nu-I mulţumim, dar, ca nişte cerşetori, Îi cerem mereu. Ordinea în care ar trebui să se succeadă rugăciunile ne este dată, printre alţii, de către Sfântul Ioan Scărarul: "Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului: întru multă simţire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului”. (16)

    N-am spus nimic, încă, referitor la cuvintele pe care le folosim atunci când ne rugăm. De obicei folosim rugăciunile consacrate, pe primul loc stând Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”. Ea ne-a fost lăsată de Însuşi Domnul Hristos (Matei 6, 7-13). Apoi ne folosim de psalmii pe care Dumnezeu i-a inspirat Proorocului David. Şi, în sfârşit, apelăm la toate rugăciunile alcătuite de Sfânta Biserică şi cuprinse în cărţile de slujbă şi în cărţile de rugăciuni. Când facem rugăciune particulară ne putem folosi şi de propriile noastre cuvinte, spunându-i lui Dumnezeu în mod liber ce avem pe suflet.

    Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea trebuie să apelăm la ea cu o anumită ritmicitate. Să ne rugăm dimineaţa, să ne rugăm seara, să ne rugăm când ne aşezăm la masă. O rugăciune cât de scurtă, dar ritmică, ne ţine într­o stare sufletească bună.

    În mediul monahal, şi nu numai, este foarte cunoscută aşa numita “Rugăciune a lui Iisus”. Ea are următorul text: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Plecând de la îndemnul Sfântului Pavel “Rugaţi-vă neîncetat” (1Tesaloniceni 5,17), cei îndrăgostiţi de această rugăciune o rostesc, fie cu gura, fie numai în gând, de nenumărate ori. Plecând de la câteva sute de rostiri, ajung la mii de rostiri şi, în sfârşit, o fac necontenit. Fie că stau efectiv la rugăciune, fie că muncesc, mintea şi inima lor se îndulcesc de această rugăciune.

    Această rugăciune s-ar spune că e de origine paradisiacă, în sensul că Adam se bucura de comuniune cu Dumnezeu, că ar fi folosit-o Maica Domnului în templu. (17) În orice caz ea este alcătuită din două părţi: o parte dogmatică, cuprinzând mărturisirea lui Petru “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Matei 16, 16); şi o parte morală, cuprinzând rugăciunea vameşului din templu “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

    Primul document al “Rugăciunii lui Iisus” îl avem în cuvântul ascetic al lui Diadoh al Foticeii: "Când mintea noastră începe să simtă harul Prea-sfântului Duh, satana caută şi el să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean”. (18)

    Sunt foarte cunoscute câteva cărţi care au ca preocupare principală “Rugăciunea lui Iisus”. Dintre ele menţionăm: Mărturisirea unui pelerin rus despre lucrarea plină de har a Rugăciunii lui Iisus, Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus (vol. I şi II), O noapte în pustia Sfântului Munte – de Nieroteos Vlachos şi altele.

    Metodele pentru practicarea acestei rugă-ciuni sunt şi ele multe. Părintele Dumitru Stăniloae se opreşte asupra lor.(19) În mare, ele fac amintire de faptul că rugăciunea aceasta ar trebui să aibă ritmul respiraţiei. Prima parte, cea teologică, o rostim în timp ce inspirăm, şi a doua parte, cea morală, o rostim în timp ce expirăm. Ne imaginăm cum se coboară mintea în inimă o dată cu inspiraţia şi spunem: Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Iar când expirăm zicem: Miluieşte-mă pe mine păcătosul. Pentru a ţine evidenţa numărului de rugăciuni folosim boabele mătăniilor, mătănii care sunt “sabia Sfântului Duh”. Şi poziţia corpului poate lua diferite forme, de la statul în picioare sau pe genunchi, până la aşezarea pe un scăunel. Toate aceste metode, de fapt, sunt nişte proptele de care nu mai avem nevoie în momentul în care am ajuns să ne rugăm cu adevărat.

    Pe lângă “Rugăciunea lui Iisus” în practica credincioşilor mai găsim şi alte rugăciuni scurte. Toate acestea sunt bune, dacă-şi ating scopul. Sfântul Serafim de Sarov recomanda să se rostească până la prânz “Rugăciunea lui Iisus”, iar după masă, rugăciunea: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

    Spuneam la începutul acestui capitol că, ştiindu-ne pragmatici, Sfântul Ioan Scărarul menţionează că rugăciunea ţine lumea. Suntem încredinţaţi, din experienţa Părinţilor noştri, că rugăciunea ne dezlipeşte de cele trecătoare. Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea ne preface după asemănarea cu Dumnezeu. Şi, în sfârşit, prin rugăciune Dumnezeu ne împlineşte cererile cele bune.

    Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se înmulţească prin căsătorie, ca pământul să rodească prin lucrare, iar sufletele să primească mângâiere prin rugăciune. De aceea Domnul zice în Evanghelie: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

    Dacă-ţi faci bine rugăciunea dimineaţa, îţi va fi bună ziua întreagă. Dacă te rogi mereu, întreaga viaţă va avea un echilibru. Liniştea, echilibrul, bucuria sufletului sunt rodul rugăciunii. Fără rugăciune viaţa duhovnicească este anemică şi poate pieri.

     

  3. Postul
  4. Postul, ca mijloc de despătimire, merge mână în mână cu rugămintea. Cele două mijloace se sprijină unul pe altul şi se intercondiţionează. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor, când n-au putut tămădui un tânăr bolnav, lucrul următor: “Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21).

    S-a observat uneori tendinţa de a absolutiza unul dintre aceste mijloace. Această tendinţă este greşită. Cei ce pun mai mult preţ pe rugăciune, neglijând asceza, pot ajunge la un sentimentalism ieftin, la un pietism dulceag, la o stare de evlavie bolnăvicioasă. Iar asceza, nevoinţa, fără rugăciune poate da naştere la o evlavie osificată, la formalism. Această “erezie a activităţii exterioare” te poate duce la deşertarea de puterea spirituală. Gol fiind de putere spirituală eşti ameninţat să cazi în ispite şi să-ţi periclitezi atât mântuirea ta, cât şi mântuirea altora. Extremele trebuiesc evitate.

    În acest sens Avva Moise a spus: “de nu se va uni fapta cu rugăciunea în zadar se osteneşte omul. Şi a zis fratele: ce este unirea faptei cu rugăciunea? Şi a zis bătrânul: acelea pentru care ne rugăm să nu le mai facem, căci când omul îşi va lăsa voile sale, atunci se împacă Dumnezeu cu dânsul şi îi primeşte rugăciunea”. (20)

    În sens restrâns, postul este înfrânarea de la mâncare şi băutură din motive religios-morale. (21) Înfrânarea aceasta poate fi ajunare, sau reţinere totală de la orice fel de mâncare şi băutură, şi post propriu-zis, sau renunţare la mâncăruri de origine animală şi băuturi alcoolice, şi gustarea din cele vegetale cu cumpătare. Această renunţare n-o facem socotind că mâncărurile care conţin produse animale ar fi necurate, ci pentru înfrânarea trupului.

    Postul potoleşte poftele trupeşti şi diminuează puterea lor asupra trupului şi asupra sufletului. În al doilea rând, postul este un exerciţiu de voinţă, biruind cu ajutorul lui pofta exagerată după mâncări şi băuturi. În al treilea rând, postul este o expresie a pocăinţei pentru păcate. În al patrulea rând, postul este o jertfă bine primită de Dumnezeu. Iar, în final, postul oferă un climat potrivit pentru rugăciune.

    Sfântul Grigorie Palama vede, cum nu se poate mai bine, această legătură dintre post şi rugăciune: “Iar dacă e aşa, precum şi este, până ce ne stăpâneşte împătimirea nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului, numaidecât, durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe”. (22)

    Dacă păcătuim de dragul plăcerii, păcatul îl desfiinţăm prin nevoinţă. Evagrie Ponticul ne îndeamnă să ne folosim, în acest sens, de post: “Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie pe Dumnezeu”. (23)

    Se vede că dracii au un rol deosebit în stârnirea poftelor. Aşa-i percepe şi Sfântul Ioan Scărarul: "Cunoaşte că de multe ori dracul se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg”. (24)

    Îmbuibarea pântecului dă naştere la alte pofte păcătoase. Zice acelaşi Sfânt Părinte că “cel ce-şi îngrijeşte stomacul său şi luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voieşte să stingă pârjolul cu gaz”. (25)

    Postul presupune reţinerea şi de la băuturi alcoolice. Din nefericire acest lucru este aproape uitat. Mai ales tinerii ar trebui să fie foarte atenţi, când e vorba de băuturi, pentru că atunci când sunt ameţiţi foarte uşor cad în păcate. “Nu vă îmbătaţi de vin, spune Sfântul Pavel, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18). Băutura este înşelătoare, lucru asupra căruia ne face atenţi încă Înţeleptul Solomon: “Nu te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin” (Pilde 23, 31-32).

    Sfântul Ioan Gură de Aur face un aspru rechizitoriu beţivilor, descriindu-i cu multă artă: “Vrei să şti că beţivul este mai rău decât un îndrăcit? Pe îndrăcit toţi îl plângem, dar pe acesta îl urâm…Un asemenea om este dezgustător prietenilor, de batjocură duşmanilor, uşor de dispreţuit slujilor, greţos soţiei, tuturor împovărător şi mai greţos chiar decât animalele. Animalele atât beau cât le este sete şi pofta lor încetează odată cu trebuinţa; beţivul, însă, prin lăcomie, depăşeşte pofta şi ajunge mai neînţelept decât animalele”. (26)

    Dacă se pune problema cantitativă a mâncării şi băuturii, atunci când postim, nu se poate da o normă valabilă pentru toţi. Structura biologică diferă de la om la om. “Unul mănâncă două litre de pâine şi e încă flămând, iar altul mâncând o litră sau şase uncii, se satură. Deci le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pânte-cului şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului… Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature". (27) Acesta este cel mai bun sfat pentru cei ce postesc şi îşi pun problema cantitativă a hranei. Să te scoli de la masă înainte de a te sătura. Să nu te îmbuibezi nici cu mâncăruri de post. Acesta este postul în sens restrâns, vizând doar mâncarea şi băutura.

    În sens larg, însă, postirea presupune reţinerea de la multe altele. “Să ne curăţim, acum mai înainte nu numai de mâncări, ci şi de faptele rele… Să postim, precum de bucate, aşa de toată patima”. (28) Fumătorul să se înfrâneze de la ţigări; cafegiul de la cafea; vorbăreţul de la pălăvrăgeală; cel dependent de televizor în zilele de post să-l scoată din priză.

    Tito Colliander, fiind preocupat de adaptarea ascezei la vremurile noastre, ne dă o reţetă formidabilă: “te mănâncă limba să pui o întrebare? N-o pune! Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea decât una! Ai chef să te uiţi pe fereastră? Nu te uita. Ai dori să mergi într­o vizită? Rămâi acasă”. (29)

    Pentru a birui marile patimi ce te stăpânesc este foarte util să elimini proastele obiceiuri şi slăbiciunile “nevinovate” cu care te-ai obişnuit. De fapt acest exerciţiu presupune renunţarea la voia proprie şi intrarea printr-o rânduială duhovnicească, sub ascultarea lui Dumnezeu.

    În lupta duhovnicească pe care o ducem, postul are o importanţă aparte. În rugăciunea amvonului, de la Liturghia mai înainte sfinţitelor, se subliniază acest lucru: “dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără osândă să ajungem a ne închina şi sfintei Învieri”. (30)

    Chiar dacă pentru lumea secularizată postul este înţeles mai mult ca o dietă, pentru creştinul ortodox rămâne un mijloc de purificare şi chiar un mod de a-şi mărturisi apartenenţa la o spiritualitate. Prin post se ajunge, e adevărat, şi la o stare bună şi echilibrată a trupului. Dar cea mai mare realizare e cea spirituală: “fiecare facultate a sufletului se arată după post într­o stare mai bună; oglinda conştiinţei, nemaifiind înnegurată de suflările trupului, devine mai curată şi oglindeşte în sine mult mai lămurit legea dumnezeiască şi nelegiuirile noastre, şi ne dă putinţa să vedem până şi pe cele mai neînsemnate pete, până şi pe cele mai mici abateri de la calea adevărului; voinţa capătă putere în cârmuirea întregii corăbii a sufletului”. (31) Prin post sufletul redevine stăpân şi trupul slugă, pentru că, din nefericire, prin îmbuibare trupul devenise stăpân şi sufletul slugă.

     

  5. Lectura şi meditaţia

În viaţa duhovnicească, şi mai ales în zbuciumul luptei cu patimile, ajută mult lectura şi meditaţia. O lectură bine aleasă te determină să meditezi la adevărurile esenţiale legate de existenţa ta, în mod special la scurtimea vieţii şi la moarte. “Uneşte, spune Isihie Sinaitul, cu răsuflarea nării trezvia şi numele lui Iisus, sau gândul neuitat la moarte şi smerenie. Căci amândouă sunt de mare folos”. (32)

Cuvioşii Ignatie şi Calist Xantopol, pornind de la acest citat îţi spun “să ai, împreună cu rugăciunea şi cu celelalte… şi gândul la judecată şi la răsplătirea faptelor bune şi rele; să te socoteşti din tot sufletul mai păcătos decât toţi oamenii şi mai nelegiuit decât dracii înşişi şi că vei avea să fii pedepsit veşnic. Dacă gândul la cele arătate va produce în tine frângere de inimă şi plâns cu lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine”. (33)

Lectura cea mai importantă ne-o oferă citirea Sfintei Scripturi. Cei mai experimentaţi Părinţi duhovniceşti recomandă citirea zilnică a cel puţin un capitol din Sfânta Scriptură. Adevărurile esenţiale de credinţă aici le găsim. Cuvântul Mântuitorului este “duh şi viaţă”. Sfântul Ioan Damaschin este foarte explicit în acest sens: “Să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple de o bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul şi prea luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul născut şi moştenitorul săditorului viei celei spirituale şi prin el o aduce la Tatăl luminilor".(34) De fapt cel mai puternic argument îl luăm de la Domnul Iisus Hristos: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Citirea textului sfânt te predispune la meditaţie şi-ţi aduce aminte că eşti trecător. Pe lângă Sfânta Scriptură, tradiţia noastră creştină ne pune la îndemână o serie întreagă de alte cărţi folositoare. Pe primul loc putem situa "Patericul" şi colecţia filocalică. Am aminti apoi "Urmarea lui Hristos”, “Mântuirea Păcătoşilor” şi "Mărturi-sirea unui pelerin către duhovnicul său”. La acestea se pot adăuga mulţimea de cărţi duhovni-ceşti tipărite în ultimii ani. Ne confruntăm însă cu o realitate tragică: omul postmodern citeşte tot mai puţin. Boala televizorului îl copleşeşte şi nu mai are tihna lecturii ziditoare de suflet.

A medita la trecere îţi este folositor pentru îndreptarea vieţii şi pregătirea pentru moarte. De fapt tot omul ştie că trebuie să moară, dar, din nefericire, îşi închipuie moartea ca un moment atât de îndepărtat încât o pierde din vedere. Chiar şi bătrânii cei mai slăbiţi şi oamenii cei mai bolnavi ar dori să mai trăiască.

Lucrurile însă stau altfel. Moartea vine pe neaşteptate: “că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sunt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, când vine dintr-odată peste ei” (Eccl. 9, 12).

Mântuitorul ne cere să fim mereu gata de moarte: “Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Luca 12, 40). Nimic nu este aşa sigur ca şi moartea. Nesigur este doar ceasul morţii. Acest moment, însă, Dumnezeu îl tăinuieşte înspre binele nostru, pentru a nu fi obsedaţi mereu de el.

Populara carte duhovnicească "Mântuirea păcătoşilor” stăruie asupra faptului că gândul la moarte este în măsură să te facă mai atent asupra vieţii tale. Plecând de la afirmaţia lui Iisus fiul lui Sirah, "În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (7, 38), face următoarea afirmaţie: “Cel ce cugetă în fiecare zi la moarte nu îndrăzneşte nicicum a greşi lui Dumnezeu, temându-se de pedeapsa care urmează după călcarea poruncii”.(35) Sfântul Antonie cel Mare subliniază, cum nu se poate mai bine, importanţa cugetării la moarte: “Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului”. (36)

În "Urmarea lui Hristos"(37) un capitol întreg este intitulat "Gândul la moarte". Simplu, dar convingător, autorul încearcă să te facă să înţelegi efemeritatea vieţii tale. Este mult mai folositor să te fereşti de păcate decât să fugi de moarte. Pentru că, până la urma urmei, este mai important să trăieşti o viaţă virtuoasă decât o viaţă lungă. “Ce foloseşte o viaţă îndelungată, de vreme ce ne îndreptăm atât de puţin?” (38)

S-ar putea spune că acest gând la moarte îi creează omului o stare de inconfort. Dar responsabilitatea cu care trebuie să abordăm condiţia vieţii noastre pământeşti ne obligă să facem acest lucru. Pentru că viaţa, pe lângă faptul că e grea, este şi scurtă. “Priveşti viaţa care-ţi rămâne de trăit, şi oricât de tânăr ai fi, o simţi puţină, sfârşitul pândeşte pe undeva pe aproape, eşti singur şi neputincios în faţa lui. Ai venit pe pământ, progresezi şi pleci”. (39)

Ce-ţi rămâne de făcut în faţa acestei realităţi? Să te apropii de Hristos, Care este Viaţa. Când Marta era confruntată cu această realitate, pentru că murise tânărul ei frate Lazăr, Domnul Hristos i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).

O lectură bine aleasă te predispune să meditezi la aceste adevăruri esenţiale. Şi pe deasupra, vorba cronicarului, nu este o alta mai plăcută zăbavă decât cititul cărţilor. Bineînţeles că sunt şi cărţi care nu te folosesc cu nimic. Simplă maculatură şi pierdere de timp. De aceea şi lectura trebuie făcută selectiv.

Este drept însă, că un necredincios, confruntându-se cu realitatea ultimă, poate lua o atitudine negativă: “să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15, 32). Pornind de la această deviză, omul postmodern este înclinat să trăiască mai mult prezentul. Să-l trăiască cu toate simţurile trupului său, să consume cît mai mult, pentru că face parte din societatea de consum. “A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banilor”.(40) este pentru el un mod de viaţă. Dar să nu se uite că, ori credem ori nu credem, Dumnezeu este o realitate în faţa căruia vom da toţi seama. Să nu se uite că nu se termină totul cu moartea.

* * *

Am încercat, scriind această carte, să pun la îndemâna credincioşilor în general, şi a studenţilor teologi în special, un îndreptar pentru o bună viaţă duhovnicească. Cartea aceasta este o lucrare de spiritualitate, de mistică, dându-i omului reperele principale pentru a se putea despătimi.

Sunt conştient de faptul că există multe lucrări de Ascetică şi Mistică mult mai docte şi de o ţinută academică înaltă. Însă, mi se pare mie, că ele se adresează unei elite situate în sferele înalte. Cartea “Dinamica Despătimirii” se adresează clericului şi credinciosului obişnuit care-şi pune serios problema mântuirii.

Să dea Dumnezeu ca tot creştinul ce încearcă să parcurgă etapele vieţii duhovniceşti, asupra cărora ne-am oprit, să poată spune la final dimpreună cu Sfântul Pavel: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (2 Timotei 4, 7-8).

 

Note:

  1. Scara XXVIII, 1; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 403.
  2. Antonie de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Mânăstirea Polovragi, 1994, p. 20.
  3. Op.cit., Filocalia 9, p. 404.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Scara XXVIII, 13; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 406.
  5. Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 218.
  6. Avva Xoie 2, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 160.
  7. Sfântul Ioan Scărarul, Scara XXVIII, 38; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 411.
  8. Pentru Rugăciune 9, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 414.
  9. Scara XXVIII, 54¸ Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 415.
  10. Scara XXVIII, 24; Ibidem.
  11. Hieroteos, Episcop de Nafpaktos, O noapte în pustia Sfântului Munte, Bucureşti, 1999, p. 70.
  12. Sbornicul, vol. I, Alba Iulia, 1993, p. 24.
  13. Ibidem
  14. Ibidem.
  15. Cf.Alfons Rodriguez, Calea Desăvârşirii Creştineşti, I, Oradea, 1933, p. 295.
  16. Scara XXVIII, 6; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 405.
  17. Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, Târgu Mureş, 1996, p. 164.
  18. Filocalia 1, Sibiu, 1047, p. 346.
  19. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 3, Bucureşti, 1981, pp. 217 u.
  20. Pentru Avva Moise, 16; Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 143.
  21. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1980, p. 55.
  22. Filocalia 7, Bucureşti, 1977, p. 229.
  23. Schiţă Monahicească 10, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 46.
  24. Scara XIV, 23; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 217.
  25. Ibidem, p. 216.
  26. Cuvântări la Praznice Împărăteşti, Bucureşti, 1942, p. 197.
  27. Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 98.
  28. Triod, Bucureşti, 1986, p. 97.
  29. Calca asceţilor, Bucureşti, 1997, p. 15.
  30. Liturghier, Bucureşti, 1987, p. 279.
  31. Inochentie al Odesei, Cuvântări la Postul Mare, Bucureşti, 1910, p. 49.
  32. Despre trezvie şi virtute, Filocalia 4, Sibiu, 1948, p. 89.
  33. Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p. 67.
  34. Dogmatica, Bucureşti, 1993, p. 180.
  35. Agapie Criteanul, Mântuirea Păcătoşilor, Bucureşti, 1939, p. 442.
  36. Filocalia 1, p. 12.
  37. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p.47u.
  38. Ibidem, p. 4 8.
  39. Christos Yannaras, Foamea şi Setea, Bucureşti, 2000, p. 17.
  40. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Bucureşti, 1995, p. 15.

Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.