Dacă secularismul este marea erezie a vremii noastre, el cere din partea Bisericii nu numai anateme […] ci, mai presus de toate, un efort de înţelegere.

Pr. Alexander Schmemann

Anul acesta, de sărbătoarea Sfintei Paraschiva mi-am vizitat, după liturghie, un vechi prieten. Aflînd că veneam de la Schitul Darvari unde participasem la slujbă, acesta m-a întrebat, oarecum încurcat avînd în vedere că rămăsese acasă în ziua aceea, dacă sărbătoarea este „cu roşu”. Ştiind că nu cu mulţi ani înainte bunul meu prieten se dusese anume la Iaşi pentru această sărbătoare, a fost rîndul meu să rămîn pe gînduri.

Cu numai două zile înainte de această întîmplare, într-o emisiune televizată, la întrebarea „de ce să fiu creştin?” un teolog i-a răspuns gazdei sale cam în felul următor (redau pe scurt conţinutul răspunsului său): „este limpede că în situaţiile tensionate, de genul celor provocate de calamităţi naturale, de instabilitate socială, etc., comunităţile creştine de toate confesiunile răspund cu o promptitudine şi eficienţă ce nu pot fi ignorate.” Lăsînd la o parte faptul că răspunsul a fost oferit practic unei alte întrebări, neformulate însă („la ce este bună Biserica?”), acest gen de răspuns rămîne semnificativ întrucît ridică, la rîndul lui, o serie de întrebări necesare: Este Biserica un fel de airbag destinat protecţiei indivizilor şi a societăţii în caz de accident? Este ea singurul astfel de mecanism de protecţie sau unul mai sigur decît alte sisteme de atenuare a crizelor? Şi dacă ar fi aşa, care să fie rostul ei atunci cînd nu se întîmplă nimic grav? Se reduce rolul Bisericii la acela de susţinător al toleranţei şi solidarităţii, ecouri ale mai vechiului „liberté, égalité, fraternité”? Dar dacă ar fi aşa, de ce au eşuat într-un mod atît de dramatic o mare parte din creştinii ortodocşi şi catolici în aplicarea acestor principii în timpul recentului război din Iugoslavia? Şi, la urma urmei, cu ce ar fi Hristos superior lui Dala Lama, care nu doar că vorbeşte despre lucruri asemănătoare (compasiunea, se ştie, este valoarea centrală a mesajului său), dar mai şi rîde pe deasupra?

Să nu ne facem iluzii: atunci cînd misiunea Bisericii este limitată la o activitate caritabilă sau la una de arbitraj social, este întotdeauna vorba de o misiune ce îi este acordată Bisericii din afara ei. Pe de o parte, acestea sînt limitele în care, de la Kant încoace, modernitatea a aşezat religia în mod temeinic – cele două valori menţionate (solidaritate şi toleranţă) ţin de abc-ul europenei (însuşit cu o îngrijorătoare uşurinţă de ierarhia ortodoxă), idiom „recent” care a păstrat aproape toate literele vechiului alfabet cu excepţia lui alfa şi omega. Asta nu înseamnă nicidecum că respectul reciproc, comportamentul civilizat şi compasiunea sînt facultative pentru creştini; la drept vorbind, ele sînt în bună măsură „inventate” de creştinism. Într-adevăr, tot ce este demn de admirat şi preţuit în lume i-o datorează într-un fel sau altul creştinismului. Într-atît de mult îi sînt creştinismului proprii valorile devenite, între timp, universale, încît teologii uită uneori să precizeze că acestea devin esenţial altceva din clipa în care s-au desprins de ceea ce le-a făcut posibile, de izvorul lor vital. După cum observa C. S. Lewis, a spune că Dumnezeu este iubire nu este totuna cu a spune că iubirea este Dumnezeu. Tot astfel, solidaritatea, compasiunea, toleranţa proprii Bisericii sînt altceva decît idealurile omonime ale societăţii liberale după cum, bunăoară, raţiunea este un lucru în creştinism, altul în filozofia clasică şi iarăşi altul pentru iluminişti. Dar chiar dacă principiile Bisericii  nu funcţionează întotdeauna aşa cum ne-am dori, atunci cînd sînt practicate (a)duc întotdeauna mai departe decît cele laice, asemenea celor patru bărbaţi din episodul descris în capitolul doi al Sf. Evanghelii după Marcu care, pentru a-l aduce înaintea lui Iisus pe un paralitic au fost nevoiţi să-l ridice şi să-l coboare prin acoperişul unei case din Capernaum. Ca şi atunci, cărturarii liberali de astăzi nu ar avea nici o obiecţie împotriva vindecării în sine; iertarea păcatelor i-ar face în schimb să „cugete în inimile lor” că aceasta este o hulă (sau cel puţin o complicaţie inutilă, un efect retoric superfluu) adusă împotriva unei societăţi care crede că a vindecat/corectat deja sentimentul de păcat şi nevoia corespunzătoare de iertare prin impunerea unui set de prescripţii (aşa-zis) etice „flexibile” şi a unei terapii al cărei scop constă în deplasarea întregii responsabilităţi pe umerii „subconştientului” – corespondentul psihanalitic al omului vechi din învăţătura creştină.

Pe de altă parte, iar acest punct explică mai bine titlul acestui articol, problema are de-a face încă şi mai direct cu creştinismul: căci, departe de a reprezenta desfiinţarea religiilor şi dispariţia sacrului, secularizarea exprimă un efort de transformare a acelor religii care nu se pot plia în mod natural pe obiectivele modernităţii (adică securitate şi prosperitate pentru toată lumea). Dacă religiile orientale se pot adapta spontan la orice tip de organizare socială şi de guvernămînt (căci pentru ele realul e neant iar neantul real), pentru creştinism totul contează pentru că totul are sens, adică logos.

Împăraţii romani se credeau zei şi doreau să nimicească nu religiile care proliferau în imperiu ci creştinismul, singura religie care respingea această nebunie – dar împăraţii păgîni au fost cei care au dispărut. Astăzi, locuitorilor fostului imperiu li se cere să creadă că sînt – sau pot să devină – cu toţii zei iar lucrurile se vor repeta, dar cu un preţ mult mai mare căci, de data aceasta, omul va fi cel care va dispărea. Deocamdată însă, cîtă vreme creştinii nu vor să uite că omul nu poate ajunge zeu decît prin Zeul făcut om, realizarea completă a proiectului modernităţii în aceste date (a zeificării omului prin autonomizarea lui) va mai întîrzia. Mai ales, trebuie subliniat că secularismul nu se reduce doar la această uitare; el se manifestă în egală măsură prin presiunea conştientă cu care modernitatea apasă asupra creştinismului prin intermediul noului ei aliat dar vechi duşman al dreptei credinţe: arianismul. Istoric vorbind, arianismul este o erezie apărută în cadrul creştinismului cu 17 veacuri în urmă, care susţine în principal că Fiul este o făptură intermediară, creată în prealabil tocmai în vederea facerii propriu-zise a lumii, de care Dumnezeu, în transcendenţa şi perfecţiunea Sa absolute, îi era imposibil să se apropie. Vezi Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, Vol. 1, Polirom, 2004, pp. 205-225  Pe scurt, pentru arianism, Fiul, deşi este creatura cea mai înaltă şi mai apropiată de Dumnezeu, nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată Dumnezeu. Urmează că omul nu are nici o şansă de a intra într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu iar cultul religios se va reduce în mod necesar la o formă de respect şi admiraţie adusă tot unei creaturi, asemenea modului în care popoarele îşi amintesc cu mîndrie şi recunoştinţă de eroii lor în zilele destinate comemorării acestora. Nu întîmplător, pentru Pr. A. Schmemann secularizarea are ca efect, dacă nu şi ca scop, anularea vocaţiei omului de fiinţă care-i slujeşte lui Dumnezeu, respingerea lui ca homo adorans. Pe lîngă răspunsurile remarcabile adresate întrebărilor principale care au provocat articolul de faţă, întregul volum reprezintă de departe cea mai profundă analiză a secularizării care există pînă în prezent. Părintele Schmemann subliniază aici un aspect trecut cu vederea de majoritatea celor care se ocupă de acest fenomen, anume că însăşi retragerea în forme arhaice de comportament creştin indică nu doar o falsă soluţie, ci mai ales un simptom al secularizării. A. Schmemann, Cultul într-o epocă secularizată în volumul Pentru viaţa lumii, p. 144.

Din punct de vedere teologic însă, arianismul este o poveste tot atît de lungă precum creştinismul însuşi. Este vorba de o reinterpretare a învăţăturii creştine în vederea răstălmăcirii datelor ei fundamentale. Modernitatea se foloseşte de arianism tocmai pentru că acesta, ca erezie, are o anumită afinitate cu dreapta credinţă, este, mai precis, un „copil vitreg” (în termenii părintelui Schmemann) născut din însoţirea adulteră cu înţelepciunea acestei lumi – pentru că, pentru a folosi un concept central în arianism, „seamănă” cu creştinismul. Deşi inacceptabilă pentru teologia creştină ortodoxă (în sens niceo-constantinopolitan), formula ariană de „creştinism” îi permite ideologiei liberale accesul la textul Scripturii şi, astfel, punerea în discuţie a poziţiei ortodoxe care apare doar ca una din interpretările posibile ale textului legitimizator. Pentru aceşti arhitecţi, miza nu o reprezintă adevărul ci obţinerea unui anumit tip de comportament, lucru arătat suficient de clar de S. Corbett în fragmentul următor: „Prin exercitarea autorităţii asupra unui text se poate ajunge la controlul conţinutului doctrinal al unei credinţe anume. Controlul textului, prin urmare, devine un mijloc de control al gîndirii şi, mai cu seamă, al comportamentului. În ultimă instanţă scopul oricărei interpretări a textelor religioase vizează controlul comportamentului omenesc, fie că este vorba de propriul meu comportament, fie, ceea ce este mai îngrijorător, de al celorlalţi.” Stan Corbett, Knowing the Mind of God, Queen's Quarterly. Volume 111, Issue: 2, Summer 2004, pp. 291

Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Acesta este strigătul care concentrează toate ereziile, începînd cu arianismul. Căci nici o altă formulă nu a exprimat mai bine revolta produsă de scandalul Întrupării. De aceea, afirmă Pr. A. Schmemann, „dacă Întruparea stă la temelia slujirii creştine, singurul ei conţinut veritabil este dat de Cruce şi de Înviere”. A. Schmemann, op. cit., p. 150  Acestea sînt realităţile cu care se răfuiesc astăzi în mod indirect ideologii pluralismului şi relativismului; creştinismul, ni se dă de înţeles, va avea loc în noua societate în măsura în care se va dovedi compatibil cu aceasta, ceea ce înseamnă: dacă va învăţa să se nege pe sine. Efortul financiar uriaş care a susţinut recent promovarea Codului lui Da Vinci şi a Evangheliei lui Iuda în mass media arată limpede că ceea ce este contestat în primul rînd de către legiunile de producători nu este atît existenţa lui Dumnezeu, ci dubla natură a lui Iisus Hristos, pe deplin Dumnezeu şi om pe deplin.

Dar o întrebare capitală a fost pusă, şi este minunat că astfel de întrebări se mai aud încă. În cazul de faţă, trebuie avute în vedere două aspecte care ţin deopotrivă de destinatar şi de cel care întreabă. În primul rînd, orice întrebare este adresată cuiva dintr-un timp şi loc anume. Aceasta înseamnă că întrebarea „de ce să fiu creştin?” înseamnă, totodată, „de ce să fiu creştin astăzi?” Or, vedem că astăzi există mai puţine motivaţii exterioare pentru convertire decît se puteau găsi în perioada apostolică, în Evul mediu sau Renaştere (cel care simte nişte motivaţii interioare e deja convertit şi astfel, are cu siguranţă alte întrebări). Să observăm aici totuşi că „de ce să cred?” este o întrebare pur modernă a cărei istorie începe probabil cu Pascal. Pînă la el, întrebările presupuneau credinţa din capul locului. Îndoielile, atunci cînd existau, se exprimau mai degrabă prin întrebări de genul „cum să cred în mod adevărat?”, „în cine/ce să cred?”, sau, în varianta întotdeauna proaspătă a Patericului egiptean, „cum să fac ca să fac ceva cu credinţa mea?”  Faptul că ne aflăm la începutul secolului XXI şi pe punctul de a ne adapta unei lumi cu o istorie proprie care a evoluat paralel cu a noastră, lume care ne-a fost inaccesibilă pentru mai mult de o jumătate de veac, ne arată mai întîi că formele medievale ale creştinismului bizantin nu pot reprezenta o soluţie decît pentru colecţionarii de emoţii estetice. Dar asta nu înseamnă că programul iconoclast al modernităţii trebuie acceptat doar pentru că nu mai putem recupera un trecut exemplar. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm resemnaţi formele pe care ni le rezervă o autoritate politică care ar prefera ca lumea creştină să comemoreze Sf. Paşti în loc să le sărbătorească. Atunci cînd Hristos le spune fariseilor „daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21) era limpede pentru toată lumea ce anume este al Cezarului şi ce al lui Dumnezeu, indiferent de pretenţiile pe care Cezarul le-ar putea avea la un moment dat. Legînd paradigma liturgică atît de dragă părintelui Schmemann şi, în fond, atît de riguros creştină, de răspunsul lui Hristos şi de întrebarea noastră, am putea răspunde că omul nu are înaintea sa decît trei alternative: de a-i sluji lui Dumnezeu, de a-şi sluji sieşi şi de a-i sluji lumii (adică „umanităţii”, diverselor cauze dedicate binelui universal, etc.) Numai că singura slujire îmbogăţitoare, afirmă creştinismul în temeiul unei experienţe de două milenii de creativitate artistică, tehnică şi socială care a marcat faţa lumii în mod definitiv, nu poate fi decît cea dintîi fiindcă este singura care exprimă natura omului, vindecîndu-l şi ferindu-l în plus de cursa idolatriei. În acelaşi timp, această slujire nu-i limitează omului libertatea şi nici nu-i degradează demnitatea precum în alte religii întemeiate pe supunerea orbească; căci, să ne amintim, îi slujim unui Dumnezeu care a îngenuncheat înaintea omului pentru a-i spăla picioarele (In. 13, 4-10) după ce, cu mult înainte, acelaşi Dumnezeu se aplecase pentru a-l scoate pe om din lut (Fac. 2, 7). Slujirea egolatră a propriei fiinţe reprezintă alternativa liberală care duce, prin sărăcirea permanentă a destinului propriu, la tipuri înfricoşătoare de morţi-vii, în timp ce aparentul altruism al ultimei alternative, specific  sistemelor politice de stînga, a umplut inevitabil jumătate din globul terestru cu mormane teribile de morţi-morţi.

Acolo unde întrebările merită să fie puse, răspunsurile nu reprezintă nişte rezolvări precum întîlnim în culegerile de exerciţii din disciplinele ştiinţelor exacte. Prin urmare, la întrebarea „de ce să fiu creştin?” se pot da răspunsuri, nu şi rezolvări. În acest caz, răspunsul are în sine un grad anume de variabilitate, în funcţie de cel care întreabă şi, mai ales, de răspunsul pe care mi l-am dat deja mie însumi la întrebarea pe care mi-am adresat-o înaintea oricărui altcuiva: „De ce eu sînt creştin?” Dar, oricît de diferit, în fiecare astfel de răspuns trebuie să se regăsească învăţătura cuprinsă în cuvintele rugăciunii cunoscute drept „Rugăciunea lui Iisus” sau „Rugăciunea inimii”. Altfel spus, creştin este cel care trăieşte cu convingerea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a-l vindeca pe fiecare om de păcat, adică de moarte. Doar această convingere este capabilă să producă sentimente autentice de toleranţă şi solidaritate, numai relaţia cu un Dumnezeu unit cu omul mă poate învăţa să-mi iubesc vrăjmaşul. Numai un Dumnezeu făcut om ne poate spune cine şi cum este Dumnezeu şi cine şi cum este omul. Islamul este violent fiindcă pentru el mîntuirea este incertă şi încearcă să forţeze prin această violenţă disperată o voinţă divină al cărei arbitrar este direct proporţional cu distanţa dintre om şi divinitate. Să ne amintim aici şi că Sf. Ioan Damaschin, în lucrarea lui de apărare a creştinismului întitulată Fîntîna cunoaşterii definea Islamul ca pe o formă de arianism, lucru care ar explica, potrivit lui W. Dalrymple, convertirile mai vechi sau mai recente la Islam în locuri tradiţional creştine. Cf. William Dalrymple, A Profound Kinship, New Statesman, Vol. 127, August 14, 199  Religiile orientale sînt indiferente fiindcă pentru ele nu există nici un fel de mîntuire (ceea ce le explică succesul într-o lume care nu vrea să-şi mai pună nici un fel de întrebări autentice), în timp ce iudaismul aşteaptă şi acum semne şi minuni. De ce să fim creştini? Pentru că aceasta este singura religie în care omul are cu adevărat o legătură („religare”) cu Dumnezeu; pentru că numai prin această legătură omul se poate dedica singurei slujiri („religio”) prin care se poate creşte cu adevărat; pentru că aceasta este singura religie care se confruntă direct cu suferinţa, răul şi moartea, cele trei realităţi al căror nume toate celelalte credinţe, fie ele sacre ori seculare, se tem să-l rostească. Pentru că, aşa cum spunea nu demult Părintele Rafail Noica, tot ce există în afara creştinismului se termină cu mormîntul – adică tocmai acolo unde creştinismul de-abia începe.