Astrologia are avantajul de a oferi nişte răspunsuri neaşteptat de precise în legătură cu personalitatea indivizilor umani. De aici se trage concluzia grăbită că, dacă are dreptate în unele aspecte (de pildă, atunci când unele predicţii sau constatări ale horoscoapelor sunt confirmate), are dreptate în toate privinţele.

Astrologia are dreptate atunci când afirmă că există o legătură între oameni şi cosmos; se înşeală însă atunci când explică această legătură prin influenţa cosmosului asupra omului. Deşi pare o afirmaţie rezonabilă, aceasta e contrazisă de adevărul care, în nebunia proprie adevărurilor în general, susţine că lucrurile stau de fapt invers: naşterea fiecărui om are efecte cosmice, iar destinul omului este cel care antrenează mişcarea astrelor. Altfel, astrologia ar trebui să explice de ce influenţa planetelor se exercită doar asupra omului şi nu şi asupra cimpanzeilor, găinilor, şoarecilor şi muştelor care apar pe lume o dată cu omul respectiv.

În afară de asta, astrologia explică comportamentul şi destinul omului ignorând influenţa vizibilă a celorlalţi oameni din jur, ceea ce înseamnă că solidaritatea cosmică este mai puternică decât cea umană, lucru tot atât de greu de crezut pe cât de înţeles. Aparent raţională, astrologia contrazice de fapt experienţa curentă în ce priveşte posibilitatea oamenilor de a se schimba, iar ca religie este auto-contradictorie, căci anulează speranţele cele mai adânci ale omului; dar, chiar prin aceasta, astrologia reprezintă o mărturie a faptului că până şi scepticii simt nevoia de a crede.

Într-adevăr, obiecţia cea mai importantă care se poate aduce astrologiei este că, întrucât nu deţine răspunsurile fundamentale, se sustrage acestor întrebări. Căci astrologia îmi spune despre mine ceea ce, în mare parte, ştiu deja: că sunt introvertit sau extravertit, că am o puternică înclinaţie spre bani, putere sau poezie, că sunt predispus la un anumit set de boli (în realitate, sunt vulnerabil la toate bolile), şi că, mai devreme sau mai târziu, voi muri. Dar nu-mi spune de ce m-am născut, de ce trebuie să mor şi nici dacă viaţa are vreun rost. Astrologia este un sistem explicativ ştiinţifico-religios destul de precar şi destul de mititel prin miza şi consecinţele pe care le implică; prin urmare, el este pe măsura oamenilor mititei şi cuminţi care, neputând să creadă că ar fi posibil să existe un Dumnezeu căruia să îi pese de ei, se simt măguliţi la gândul că destinul le este marcat de nişte bolovani care se tot învârtesc prin spaţiul cosmic.

În fapt, creştinismul admite, împreună cu astrologia şi cu toate sistemele panteiste, că omul este solidar cu cosmosul. Dar ceea ce-l distinge, în afară de lucrul esenţial de a deţine răspunsul la singurele întrebări care merită să fie puse, apare în convingerea sa că dependenţele şi predispoziţiile omului nu sunt definitive şi nici deciziile sale proaste irevocabile. Contrar astrologiei, creştinismul îndrăzneşte să susţină că destinul cosmosului este cel care depinde de destinul omului, ceea ce înseamnă că destinul omului se raportează la ceva care este deopotrivă dincolo de sine şi dincolo de acest cosmos. Creştinismul afirmă că, într-un univers însemnat de iubire, valorile ultime sunt mila şi iertarea. Creştinii au deci convingerea că trăiesc într-o lume în care, întrucât există libertate, minunea este posibilă; ca atare, nimic nu mai poate fi irevocabil, nici măcar moartea.