HOME -> Media -> Crestinism si globalizare (cuprins)

IV.Globalizare  şi  Ortodoxie

 

IV.1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe

 

              Am arătat în capitolul I că sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice, adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii. De la Învierea Domnului şi Cincizecime, Împărăţia lui Dumnezeu este potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-se pe coordonata teandrismului, aşa cum îl înţelege ortodoxia. Modul divino-uman de existenţă, făcut posibil prin Întruparea lui Hristos, care suprimă toate distanţele între dumnezeiesc şi omenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile, sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană a Mântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6).Pe acest adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecare credincios în parte, mădular al acesteia, ca viaţă în Hristos,în care lumea se lucrează, se gândeşte, se iubeşte aşa precum Dumnezeu o gîndeşte, o lucrează şi o iubeşte. În modul teandric de existenţă, viaţa cu toate amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şi lucrării lui Hristos. Omul participă la rezidirea  lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească,ce se asociază şi conlucrează, edificând omul.Dumnezeu rezideşte astfel omul şi lumea nu doar din afara, ci mai ales din interiorul lor. [1] Viaţa în Hristos este Viaţa prin excelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund. Cunoaşterea morală, la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclesială personală, prin integrarea sa liturgică, este cea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează ţelului hristocentric al realizării Împărăţiei lăuntrice. Astfel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţă psiho-somatică, viaţă de familie, viaţă sexuală, viaţă profesională, viaţă culturală, viaţă socială, etc., ci vorbim de aspectele mai sus amintite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzător ale vieţii integrale trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios-morală nu va fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători şi milosteniei practicate la poarta acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în degenerările comportamentale formalist-pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub forma de mai sus, dar ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice. Modul existenţial teandric este singurul în măsură să ridice omul din căderea din starea de „har peste har” în care l-a aşezat Hristos. Căderea în păcat după primirea Sfântului Botez este la fel de profund ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul lui Dumnezeu, primit în chip liturgic-sacramental prin Sfintele Taine. Iar primirea harului Sfintelor Taine e condiţionată doar de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii acestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a-L accepta ca Părinte Atotputernic şi Bun, căruia să-i încredinţăm în totalitate viaţa noastră. Doar în spaţiul liturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare, salvându-ne din tragismul morţii. În perspectivă ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţii înseamnă morala Bisericii, comunitatea însemnând în Biserică adunare euharistică. Formându-se în jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind Sfânta Împărtăşanie fac experienţa sensibilă a mântuirii, trăind la modul prezent în Împărăţie. Dinamica pocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experienţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute, iar euharistia transfigurează existenţa omului reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii, care o liturghiseşte pe aceasta aducându-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omul să trăiască o desăvârşire morală accelerată, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este mai accelerată. Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesială fiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspectele particulare ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şi biologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu. Astfel, în Euharistia eclesială, omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă, „logos” al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi. În acest mod oamenii pot percepe şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică a moralei (euharistice) eclesiale , un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare-raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care pot să-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul [2] , geopolitic, tehnoeconomic, social, etc. Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie,şi numai în această perspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de azi e chemarea lui Hristos, şi prin aceasta e universală. Biserica veche nu cunoştea termeni ca „intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, vehiculaţi de ecumenismul actual, ea cunoştea doar cuminecarea, euharistia, sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membru al unei Biserici locale împărtăşea Euharistia unei alte Biserici locale, de pildă cu ocazia unei călătorii, el atesta astfel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cu Biserica universală. [3]   De aceea, chemarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, este universală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea lui Hristos „ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru mine şi eu întru tine”(Ioan 17,21) este interpretată de Sfântul Chiril al Alexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum Hristos nu poate fi Împărţit la modul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitatea Trupului Eclesial. [4] Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umane este unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie el de neam, familie sau personal. Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno-economică sau de altă natură, chemarea ortodoxă afirmă posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Hristos, după modelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţi defecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toate particularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Hristos, printr-o morală euharistică şi o viaţă în Acesta pe coordonata teandrică, nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri, cu  particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu”(Romani 15,7). Acceptarea celuilalt ca neam, limbă şi cultură, este astfel poruncă dumnezeiască. Anularea graniţelor şi diferenţelor de orice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omenirii ipostaziată în neamuri fiind plăcută de Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipsei mărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim, cetatea sfântă în care acestea vor umbla în lumina dumnezeiască şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21, 24-26), împărtăşindu-se din frunzele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor”(Apocalipsa 22,2). 

 

 

 

 

 

 

 

     IV.2. Euharistie, Biserică  şi  misiune în lumea globală

   

             „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială care poate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup.Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare a ei de la Tatăl („Vie împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă prin căutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi noul pământ, sunt cerul şi pământul înnoite întru Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte. [5] „Vie Împărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea lui Hristos. Însă această Venire a doua e prezentă tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei,în Sfânta Împărtăşanie.  În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Hristos, care se reduc de fapt la una singură, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apar drept căi ale responsabilităţii şi ale comuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniunii persoanei. Dreptate, adevăr, frumuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale, participare a noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare. [6] Cărarea ce duce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă. În societatea omenească Hristos l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii, de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea. [7] Cărarea Împărăţiei este cărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura de „rege, preot şi profet”. Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţial dintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o. Preoţia universală este redată omului în Hristos, acesta având nu numai posibilitatea, dar şi datoria înţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie, de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţa lumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta spiritual, dar şi lumea are nevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnezeu. Spaţiul eclesial, Biserica lui Hristos, devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial, devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Hristos şi conlucrând, de acum înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei sub orice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că e vorba de enclavă autonomă, de stat naţional, de federaţie multistatală, sau de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere, asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric fundamentat liturgic-eclesial, este singurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionări istorice, politice, economice, sociale, sau de orice altă natură. Privită în această perspectivă, globalizarea nu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare decât altele, însă dacă în cunoaşterea lumii şi universului, în asumarea cu responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” partea sa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar, deplin, marea Euharistie cosmică:

 „ Ale Tale dintru ale Tale, Ţie  îţi aducem de toate şi pentru toate.”

În  înţelegerea  şi asumarea acestui mod de a privi  lucrurile, Biserica Ortodoxă, ca instituţie divino-umană, are o misiune cu totul deosebită, atât faţă de Bisericile surori şi faţă de celelalte instituţii religioase, dar în mod deosebit faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit în trecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre Mântuirea prin Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, trebuie ca mijloacele şi metodele de  activitate misionară să sufere anumite schimbări. Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească  forţa misionară  autentică şi specifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă şi mărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizării începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi terminată  de regimurile comuniste,  prin statutul de religie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace şi metode misionare şi de dialog trebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului III creştin. Există voci autorizate şi competente din interiorul ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală adusă lumii ca ofertă de către Biserica Ortodoxă nu va putea fi valorizată complet  decât în măsura în care va fi promovată în mod autocritic  şi cu pocăinţă. [8]      

Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alert al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva teme concrete ce necesită realizări la modul imperativ, ca:

-         trecerea de la o figură eclesială  închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una concentrică şi participativă, deschisă atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţii.

-         redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi eliminarea structurilor birocratice intermediare între episcopi şi mireni. [9]

-         revitalizarea euharistică  şi  activarea comunitară  a  parohiilor.

-         intrarea monahismului  în ordine spirituală şi culturală prin introducerea unui program formativ complex pentru novici (ascetic, teologic, ritual dar şi umanist)

-         activarea laicilor în viaţa Bisericii prin structuri parteneriale, cu o atenţie specială acordată intelectualilor şi problemelor lor. [10]

-         formularea unei concepţii sociale şi demararea unor programe formative şi  sociale viabile

-         şi nu în ultimul rând, modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământu-lui superior teologic (care, la treisprezece ani de la aşa-zisa dispariţie a comunis-mului, este dezvoltat inflaţionar, pseudo-academic, în evidentă criză morală dar şi intelectuală, fixat în clişee sterile şi anacronice) pe baza unei concepţii clare şi dinamice despre relaţia dintre tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre ortodoxie şi creştinismul integral, cu aplicare imediată la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală [11] , care nu mai este demult un concept, ci o realitate în devenire. 

 

 



[1] Pr.Lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea I, Arad 2001, p. 16

[2] Idem, Morala specială, curs manuscris, Arad 2000, p. 7-9

[3] Pr. Placide Desseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucureşti 1995, p.256-258

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2000, p. 1057-1060

[5] Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, Târgovişte 2001, p. 193-194

[6] Ibidem

[7] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Episcopia Aradului 1995, p. 33

[8] Georgios  Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere de pr.prof.dr.V.Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p.188

[9] arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., G.Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu 2002, p.564

[10] Ibidem

[11] Ibidem


Această pagină a fost ultima oară modificată
la data de 
TOP
Ultimele noutati din site
Nistea's Page (home)
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Media | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.