HOME -> Media -> Crestinism si globalizare (cuprins)

III.Globalizarea şi implicaţiile ei în viaţa religios-morală

 

Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă, aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din aceste perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristici argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de reuşită o realizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001. Autorul surprinde chiar din titlu esenţa influenţelor globalizării asupra naturii umane afirmând că aceasta va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen social total care sfidează toate paradigmele cunoscute,o gigantică mutaţie civilizaţională traumatizantă la toate nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice, tradiţionale creştine şi occidentale umaniste. [1]

Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele probleme globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc. [2] În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în procesul naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa, tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să militeze pentru o globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor. [3]

Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea, împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii religios-morale creştine, în special aşa cum o înţelege ortodoxia.

 

III.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

 

Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de armonizare a filosofiilor greceşti dualiste cu adevărul  creştin revelat. Fiind o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire a mântuirii prin cunoaştere, noua gnoză a apărut în mediile universitare  americane de după al II-lea război mondial, primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este analizată  în cartea cu acelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer      Noua gnoză conţine în sine şi critici ale modernităţii antropocentrice, neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi religia la organizarea socială şi economică (cum face post – modernismul) afirmând că nicidecum nu se învârteşte  tot universul în  jurul statului, sexului sau limbajului [4] , însă conţine (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel, neogosticii nu acordă locul central în cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudine cinică, pe care o au şi faţă de statul naţional [5] şi afirmând că simianul care s-a ridicat în picioare a jucat în evoluţia vieţii spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus Hristos. Pentru gnosticii de la Princeton Dumnezeu e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi în progresul lor biologic, însă nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nu poate fi îndumnezeită”, gnosticii de la Princeton aduc un argument solid în anularea rolului naţiunilor (pentru că naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale progresului biologic), deschizând sub aspect gnostic – religios drumul globalizării. Sub raport moral şi din punct de vedere creştin argumentul e inacceptabil pentru că o astfel de globalizare ca cea propusă de savanţii de la Princeton e afirmat deistă şi neopăgână: „să lăsăm religiile să devină religioase, adică să se reîntoarcă la păgânismul natural şi universal”. [6] Dacă gnosticii nu fac, în ciuda ironiei şi spiritului cu care  privesc lumea, decât să pregătească terenul pentru alte posibile ideologii şi în special pentru un sincretism religios neopăgân (care de fapt şi există deja dezvoltat din ideologia New Age), fizicienii merg ceva mai departe, teoriile ultimelor decenii oferind nu numai premise ştinţiifice  globalizării, dar încercând să furnizeze suportul ştiinţific pentru concepţiile creştine. Ideea este că, în final, scopul ascuns este tot minimalizarea până la anulare a dumnezeirii ca posiblitate a omului în Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei spaţiului şi timpului. Grefată pe ideea mistică orientală a unui Dumnezeu impersonal, care a devenit paradigma ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-1970 şi ulteriori, au lansat ipoteza „paradigmei vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă de vibraţii. Planck şi teoria sa cuantică, principiul complementarităţii al lui Niels Bohr, dualitatea corpuscul-undă a luminii definită de Louis de Broglie, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, toate acestea  au avut „bunul simţ” de a-şi recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane pure) în explicarea universului, limită pe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care Dumnezeu dăruieşte şi omul se deschide darului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra, au dezvoltat ideologii scientiste care oferă cadrul ştiinţific ideal globalizării. În volumul „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă o concepţie holistă  conform căreia omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul, conştiinţa, printr-o gândire fragmentată din imposibilitatea de a privi întregul. De fapt, lumea este o plenitudine indivizibilă în mişcare curgătoare, existând o ordine implicită, invariantă la un nivel profund şi nemanifest al realităţii, care se exprimă într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care omul şi cosmosul sunt observabili ca proiecţii ale unui fundament comun. [7] David Bohm defineşte lumea ca plenitudine, ca un întreg obţinut nu prin sumarea părţilor sale, ci el există ca element prim, fundamental şi este logic şi ontologic anterior părţii. [8] Potrivit acestei concepţii, gândirea şi viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentare la plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia, într-un cuvânt societatea trebuie să fie concepută nu ca o sumă de specialităţi şi domenii, ci gândită global, în diferite moduri, dar ca o unică realitate. Astfel, realitatea trebuie abordată plenar, şi nu fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite de relativitate şi de mecanica cuantică, ambele conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca un întreg indivizibil, ca o singură totalitate. Această nouă totalitate, Bohm o numeşte Plenitudine Indivizibilă în Mişcare Curgătoare. [9] Conform acestei interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoie de un limbaj de explicitare total diferit de limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectul exprimat prin substantiv este cel în care centrează vorbirea). Bohm numeşte acest limbaj rheomod (de  la Pantha Rhei – totul curge). [10] Fragmentarea prin limbă (prin multitudinea de limbi existente) poate fi depăşită prin acest rheomod în care accentul cade pe mişcare, pe acţiune, pe verb. Într-o încercare de amaneză , rheomodul propus de Bohm poate însemna modul de exprimare antebabilonic şi prin aceasta este din nou autonom. Dacă fragmentarea este o consecinţă a încercării de a vedea întregul fără Dumnezeu, aşa cum şi Bohm propune în capitolul 7 al lucrării sale: „Universul  care se înfăşoară şi se desfăşoară şi conştiinţa”, şi anume un întreg în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordine implicită conţinând şi conştiinţa (materia şi conştiinţa au un fundament comun al ordinii implicite, de dimensiune mai înaltă), în mod clar rheomodul ca limbaj nu poate exprima totalitatea decât tot în afară de Dumnezeu pentru că este (aşa cum îl defineşte Bohm) un limbaj care exprimă un acelaşi raport faţă de mişcare în general, ridicarea lumii în conştienţă, ceea ce propunea şi filozofia greacă. Bohm exemplifică asemănarea ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde verbul era primordial, forma tuturor cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină verbală, spunând  că un nou mod al limbii este necesar pentru această nouă viziune holistă (noi am spune globală) asupra lumii în mişcare. Dar dacă sensul iniţial era acţiunea, mişcarea, fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că sensul mişcării omenirii era fundamental greşit, orientat spre om, autonom. Sensul curgerii plenitudinii indivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este din nou fundamental greşit, orientat din nou spre o globalitate, o plenitudine fără Dumnezeul cel personal al creştinismului. Că este aşa, o demonstrează şi interpretarea dată rheomodului de traducătorul cărţii lui Bohm, eruditul fizician şi filozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al acesteia. Acesta, concluzionând  aserţiunile privind rheomodul, afirmă că limba transformată (noul mod al limbii propus de Bohm) va conţine un cuvânt unic, universal (în viziunea sa o „interjecţie plenitudinară”), idee care a existat încă de la Platon, conform căreia în fond toţi spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit. [11]

În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat în persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal posibil este Acesta.

Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel ontologic fundamental (ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele moduri de orga-nizare a lumii (ordinea explicită), determinând devenirea întregii lumi. Neexistând particule separate, lucrurile se implică continuu unele în altele într-o ordine a întregului primordial, nedivizat (plenitudine). Această paradigmă (mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa unei dinamici permanente spre constituirea de noi totalităţi [12] , fiind prin aceasta un solid argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) în favoarea globalizării lumii.

Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi mistica indiană (hinduistă) afirmând că misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi concluzie […] că Brahman, absolutul obiectiv şi Atman, absolutul subiectiv sunt identice. [13] Acest lucru de-monstrează plierea unei părţi a fizicii actuale pe panteismul oriental şi faptul că noua paradigmă a totalităţii în mişcare, a ordinii totale implicite explicitată în existenţa lumii care denunţă atât materialismul cât şi idealismul ca unilateralităţi ( aici negreşind, dar ele sunt unilateralităţi din alt punct de vedere) şi care consideră creştinismul ca reprezentare reducţionistă a lumii şi vieţii, constituie în sine o mare înşelare. Fiind cuprinsă în mai sus discutată Gnoză de la Princenton, această nouă paradigmă a totalităţii, prin panteismul evident pe care îl include, indică în mod cert faptul că viziunea globalistă a lumii ce se prefigurează având-o ca suport ştiinţific şi ideologic, este în esenţa ei anticreştină şi prin aceasta sortită eşecului, în perspectiva ortodoxă a soteriologiei. Acest adevăr este exprimat nu numai de teologi, ci şi de fizicienii de formaţie creştină. Astfel Horia Roman Patapievici, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de interpretarea cuantică a eshatologiei creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în cartea Physics of Immortality (1994) afirmă că principiul antropic (conform căruia universul evoluează în sensul pe care îl dă viaţa umană), combinat cu definirea omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi dezvoltând teoria plenitudinii vieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării trupurilor la finalul timpurilor şi astfel afirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza realizărilor fizicii actuale. Argumentând ştiinţific învierea de obşte, Tipler afirmă că „nu are ce face cu ipoteza Hristos”. Recunoscând totuşi că teoria lui Tipler e mai mult o speculaţie, Horia Roman Patapievici “aşează” cumva lucrurile la locul lor, exemplificând  singura atitudine posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa problemelor lumii (dacă este corect faţă de propria conştiinţă), prin afirmaţia : “În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacă Hristos ar fi doar o ipoteză”. [14]

 

III.2. Globalizare şi religie

 

                  Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele privind noul sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate. Aplicând domeniului religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă , Înviere şi Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. De aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusă spre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost deturnată. După ce timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolice, prin laxitatea iezuită care justifica până şi crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de occident) a fost „pus la zid” ca incapabil să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă temporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăcirii acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor globale ale umanităţii, în ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fără Dumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă o alternativă  religioasă unică,  sub forma dumnezeului impersonal al hinduismului, numit diferit în funcţie de necesităţi. În „Ortodoxia şi religia viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând o radiografie completă a fenomenelor religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală a lumii globale va fi (şi este deja în occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou creştinism. Un exemplu de nou creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă să aplice un jargon creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-yoga [15] , rezultatul fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici universale:

1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă alternative satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism extrem, atrăgător prin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică.

2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei deve-nirii (autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală propusă de hinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii în mişcare continuă.

3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmă Vivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios American. „Noi ştim că toate religiile […]sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceea noi ne contopim cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alături de zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu creştinii” [16] . Absolutul nu presupune o relaţie personală cu Dumnezeu şi de aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea lui completă din conştiinţa umană.

4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de cele mai diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de individualismul sectar şi formalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină” practicată cu  atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care, agitând cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu, reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuză mijloacele” şi pentru care satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.

5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta nu este creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu este simbol, şi numele, care e în afară de sunet”. [17] Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă (acest urcuş duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e predicat de întreaga literatură patristică) spre întâlnirea  nu cu un simbol, ci cu Hristos cel Veşnic prezent, în Euharistie.

În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării. Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de la păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor  voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicile exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental (considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului prin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite în urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua ordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este individual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină a Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel, globalismul politic devine o necesitate firească a religiei. [18]

 

 

 

 

III.3. Globalizare  şi  cultură

 

Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa şi mentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura  a apărut în strânsă legătură cu templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice, identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „cultură religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să se solidarizeze într-o „cultură totală” pe care Tudor Vianu  o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei, a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”. [19] Cultura europeană a primit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat antropocentrice, pentru ca în final, cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumea secolului XX e o lume multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie culturală se afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiuni fundamentale religioase ale acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s-a întâmplat cu întreaga istorie a umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omului teocosmic se estompează în favoarea celei mundane”,  îndepărtându-se în căutarea adevărului, mai mult ca oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”. [20] Astfel, renunţând la liantul sigur al integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperată de a realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel multiculturalism, în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine demersul cultural pur uman. Însă de la acest principu al egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificată atâta timp cât descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american, ca alternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale, profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale tradiţionale. Feminismul universitar american a ajuns la aberaţii ca scoaterea din programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii universale şi înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre. [21] Marii scriitori ai lumii (Tolstoi, Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul „Scriitori albi de gen masculin” [22] . La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca multiculturalism, stă ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în universităţile americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteia împreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă [23] ), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programul political corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într-o societate multiculturală şi multilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se bazează pe pretenţia universalităţii creştinismului.” Nu există comportament moral şi social universal: există moravurile comunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele al heterosexualilor), ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare (totală) e imperialistă, neexistând nici literatură universală, nici valori universale. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuie sistematic interzis, discreditat [24] , pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismul se pliază confortabil pe această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pe care îl înglobează. Astfel, de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului, a culturii globale fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei culturi particulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita violenţei, de rituri pedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi artă plastică pornografică, de muzică satanistă sau cinematografie SF, în contextul multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor tradiţioanle într-o serie de grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga. [25] Cultura tradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi marfă, o cultură de masă şi de consum. [26]

Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire ortodox. Toleranţa ortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la individul care aparţine acestora. Ca atare, răspunsul ortodox dat globalizării culturale trebuie să fie o revoluţie culturală. Dar, pentru că în gândirea ortodoxă cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din care îşi trage seva, singura revoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox. [27]

 

  

    III.4. Globalizare, eco-sociologie  şi  noua economie

 

Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale. Astfel, în  acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind integrarea pieţelor de capital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor de producţie astfel încât concurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte despre mobilitatea ridicată a forţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre eliminarea fragmentării existente în economia lumii, care poate determina retrogresii. [28] Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de forţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă eliminarea organismelor existente la nivelul statelor naţionale, care constituie o frână. În plan social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şi ilegale) cauzate de sărăcie, de rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global al criminalităţii internaţionale organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismului internaţional, de reducerea diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste probleme cu implicaţie socială şi economică directă se argumentează globa-lizarea ca posibilitate concretă de rezolvare a unor situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediului înconjurător (a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselor minerale, etc. În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , Grupul Bilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum  şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale specializate pe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate în nenumărate studii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizaţiilor”, Benjamin Barber în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming Anarchy”sau chiar George Soros în „Global Capitalism” sau  “Draft Report of Globalisation.” [29]

         De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă. Eradicarea sărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie suficiente motive pentru o acceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o arată şi părerile din ce în ce mai multor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie proprie cu singurul scop mărturisit de a trăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de la ambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire este specific lui homo economicus, omul eficient, recent, fabricat în retortele inginerilor sociale, politice, economice şi mai nou genetice, [30] adică omului făcut de el însuşi, pe când creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spre Dumnezeu, ci omul teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţă nemijlocită în natura umană, omul renăscut în Hristos. În acest sens actualitatea atenţionării Evangheliei: „Nu numai cu pâine va trăi omul”(Matei 4,4) este evidentă. Argumentul creşterii economice, chiar cel al eliminării problemelor sociale sunt acceptabile doar când „tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4) nu este privit ca opţiune posibilă, ci ca necesitate primă.

Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi urmate de o distribuire globală pe criterii sociale. [31] Bogaţii şi săracii sunt datori să conlu-creze pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială este justificabilă ca deziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei griji permanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare în procesul desăvârşirii lor. [32]

De-a lungul istoriei, cunoaşterea ştiinţifică a trecut de la spiritul elitist, al geniului, la “team-spirit”-ul (spirit de echipă) anonim al colectivelor de cercetare actuale, în care fiecare individ este ultraspecializat în domeniul său şi absolut ignorant în celelelte (chiar adiacente), ceea ce face ca niciodată un om singur să nu mai aibă acces la viziunea de ansamblu asupra mersului lucrurilor. Noul model de cunoaştere, în care se acceptă ca validă doar informaţia verificabilă, sau cea garantată de un centru de autoritate verificabil sub toate aspectele, a dus la definirea noului model de societate umană, în care viaţa, de la relaţiile sociale şi până la cele economice şi politice, îşi schimbă sensurile, ţelurile şi modurile de existenţă.

 

III.4.1. Societatea informaţională  şi  noua  economie

În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne, evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate, care antrenează o creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pe scară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate informaţională. Aşa cum o definesc promotorii globalizării, societatea informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă, calitativ superior,  care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social semnificativ.   « Societatea informaţională  permite accesul larg la informaţie al membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplificând posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale. Suportul tehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologia comunicaţiilor, producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate pe avansurile electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax, televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un  factor important de creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective pentru o mai bună organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privind modernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului mediului şi a unor noi căi de comunicare între instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentru toate categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu ajutorul noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi progresul către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită a mediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii, deplasarea centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. In acest mod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială şi egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică, restructurarea industriei şi a mediului de afaceri. Schimbările majore din ultimii ani – creşterea exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TIC la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului electronic – susţin tranziţia de la  era industrială la cea post - industrială. [33] Noile tehnologii digitale fac accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând de informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia devine resursa-cheie pentru economia digitală. Noţiunea de “noua economie” se referă în special la transformările actuale ale activităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea şi stocarea informaţiei într-o manieră mai ieftină şi mai facilă. Noua economie  este caracterizată de intensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul de funcţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţi pentru crearea de valoare prin exploatarea informaţiilor disponibile. În prezent, există ample dezbateri în mass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă aceste modificări sunt suficient de radicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La originea acestor dezbateri stau performanţele excepţionale ale economiei americane: 8 ani de creştere continuă, creşterea anuală de peste 4%, inflaţia controlată sub 2%, şomajul sub 5%.

Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore, atât la scară naţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere de la beneficiile noilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi de coeziune socială, de conservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi comunităţi locale, de protecţie a cetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme nu se poate realiza decât printr-un dialog larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului academic şi societatea civilă.

Guvernul şi instituţiile sale au rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie către Societatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou cadru de reglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvoltare pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-atlantice. Programul de acţiune al Uniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională pentru toţi" constituie un important cadru de orientare. Prin noile legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizul mediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor servicii specifice Societăţii Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurate regulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor personale, confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.).

La rândul său, comunitatea de afaceri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor  trebuie să ofere produse şi servicii de înalt nivel tehnologic şi totodată cât mai accesibile ca preţuri şi tarife. Totodată, trebuie găsite căi pentru formarea unei noi culturi a competitivităţii agenţilor economici din toate sectoarele în noul tip de economie, economia digitală. Prin complexitatea fenomenelor pe care le implică dezvoltarea societăţii  informaţionale, fenomene care trebuie înţelese şi gestionate, prin necesitatea formării unei noi culturi a cunoaşterii şi a învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii, cât şi a cercetării-dezvoltării şi inovării tehnologice, participarea activă a comunităţii academice, prin instituţii de cercetare, de educaţie şi de cultură devine de asemenea esenţială.

Societatea civilă are de asemenea atât un rol proactiv prin formularea de cerinţe şi priorităţi privind modul de utilizare al noilor tehnologii în folosul întregii societăţi, cât şi reactiv faţă de politicile şi reglementările guvernamentale. Aceste roluri pot fi exercitate atât la nivel de grup ( organizaţii non guvernamentale, asociaţii profesionale etc.) cât şi la nivel individual. Drepturile cetaţeanului şi consumatorului în societatea informaţională  au noi dimensiuni şi se pot manifesta sub noi forme. [34] Mult mai repede decât alte proiecte umane derulate pe scena istoriei, implementarea societăţii informaţionale şi-a definit obiectivele globale :

1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la viaţa politică şi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice şi modernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-tration) ;

2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea competitivităţii agenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă tehnologie prin dezvoltarea comerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-gement al afacerilor, de management financiar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltarea sectorului TIC.

3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia socială, asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa transporturilor etc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlantice şi în Societatea Informaţională Globală. [35]

Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale par a fi concretizarea visului pitagoreic şi cabalist de a explica viaţa şi universul prin numerologie, prin jocul abil cu numerele. Pitagora a atribuit un număr între 1 şi 10 câte unei perechi antagonice fundamentale (5=masculinitate(căsătorie)–feminitate, sau 1=principiul tuturor lucrurilor, finit–infinit), construind un sistem mistico–religios bazat pe sensul sacru al fiecărui număr. [36] Mai târziu, cabaliştii căutau chiar explicarea lui Dumnezeu prin atribuirea de sensuri ascunse numerelor, de aici mistica de tip numerologic, care s-a propagat până în zilele noastre, când se fac paralele între matematica abstractă n–dimensională şi infinitatea lui Dumnezeu, deşi nu e exclus ca instrumentul matematic abstract al spaţiilor n-dimensio-nale şi al topologiilor să conducă până la urmă la acceptarea necesităţii de a ridica epistemologia din plan orizontal la verticalitatea cunoşterii  practicată de Sfinţii Părinţi.

Revenind, tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de electronică de a transforma orice informaţie în semnal electric măsurabil.Astfel, absolut orice fenomen fizic, biologic sau industrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu ajutorul unor funcţii matematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare adaptabile oricărui domeniu. E important să fie găsită funcţia matematică ce descrie transformarea, ca apoi aceasta să fie implementată într-un sistem electronic ce furnizează la ieşire un semnal electronic cu anumite caracteristici.Acest semnal electronic continuu este transformat într-un cod numeric bazat pe succesiuni de cifre binare, adică într-un număr. Astfel se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoară prin numere. Necesitatea prelucrării electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, a tehnologiilor digitale şi la implicarea acestora în absolut toate domeniile.Dezvoltarea fără precedent a calculatoarelor electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât ca individ cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiile digitale au determinat „explozia” telecomunica-ţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a fost expresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale epocilor. Însă azi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină agresiune la adresa libertăţii persoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai multe necesităţi prin folosirea terminalelor (în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot felul, a reţelelor globale de comunicaţii şi în special a colosului numit Internet. La acest nivel, se poate afirma, cu toată responsabilita-tea, că globalizarea este realizată, Internetul anulând practic orice graniţă între state şi comunităţi, orice diferenţe între indivizi (ca Internauţi toţi avem aceleaşi drepturi şi libertăţi în reţea şi putem accede la aceleaşi informaţii, condiţionările fiind prezente doar în plan financiar, în sensul că cine are bani mai mulţi „se mişcă” mai repede în reţea fiindcă îşi permite conexiuni rapide şi terminale performante), şi în fine, orice prejudecăţi şi oprelişti morale. Internet-ul e o lume virtuală prin concepţia ei, dar foarte reală prin manifestare. Putem spune că acesta reprezintă în mod virtual lumea globalizată, viaţa socială, economică, culturală, etc., ce se trăieşte pe reţea de către mai bine de treisutecincizeci de milioane de oameni, în momentul de faţă, fiind exemplul şi modelul clar şi definit al vieţii care se va desfăşura în lumea real globalizată. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate diferenţele, de orice natură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă fără eforturi foarte mari, şi că Internet-ul este şi va fi nu numai modelul globalizării ci şi infrastructura şi vectorul acesteia.

 

 III.4.2. Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în viaţa religios-morală

 

III.4.2.1 Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe

La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S.U.A., derulat între anii 1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniile telefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitatea sa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficul informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă, globală, un sistem de reţele interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane de servere de date, la care se conectează oricine, însă orice calculator cu un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server în reţea. Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sisteme de transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc. Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei sistemelor de calcul ( dar şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în numai doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV), astfel că un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990. Explozia se datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate procesele industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învăţământ, etc., sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate” pentru a putea fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementeze tehnologii ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la viteze mari cantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell şi dezvoltată de Ericsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) sau DCS (Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV. Tot aşa, de la emisia radio descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţele satelitare care pot tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem de diversificată, de la emisiuni radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de la date meteo la tranzacţii financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii militare.Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa calculatoarelor, de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferenţele dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şi comunicaţional amintit, IT&C (Information Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit suportul, din toate punctele de vedere al mondializării informaţionale. Practic orice aparat electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord al maşinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la Internet. În foarte multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme-diul reţelei. Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de poştă electronică (e-mail) sau propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze măcar un procent al activităţii sale prin această “industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern 1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la individ la naţiune şi lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a acestuia posibilităţile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi timp şi creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet? Răspunsul este: absolut orice, de la transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice  sau teologice, de la comunicare personală interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi încheierea de afaceri, de la tranzacţii personale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale (burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc aici biblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la artă şi sport, dar în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul, de la cea mai scabroasă pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate adăuga ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de  “desăvârşire” în ştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentru folosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea vede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine plătite job-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală ( înţelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie geografică) inginerii de telecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”, web-masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt cei mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai ales printr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau DCS)  şi să folosească din plin resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa calculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi trece prin minte, să participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreşti manuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi ferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plăteşti facturi restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsând taste, în lumea virtuală a Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. Succesul Internetului se bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fără efort, pe alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine, pe uriaşul instinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât mai plăcut şi mai continuu.

Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-sibilitatea comunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă este absolut fantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viaţa? Să nu uităm că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing. Acest termen desemnează un sport nautic inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri cu vele” (atunci când se foloseşte energia eoliană) sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se foloseşte energia valurilor), navighează încercând să se menţină cât mai mult timp în picioare. Sportul acesta implică un risc destul de mare, o nesiguranţă evidentă ( ce siguranţă poate oferi o simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar în acelaşi timp o satisfacţie enormă, generată de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel se întâmplă şi în viaţa socială, care a devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui mai confortabil material decât ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de  “surfing” pentru deplasarea  în nesfârşitele pagini www (world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea să semnifice tocmai asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului în Internet? Cred că e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de la proiectarea acestei aplicaţii www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia Internetului, adică în 1990. Aşa cum Biserica este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă) care poate duce omul în siguranţă pe marea vieţii concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-modul de viaţă (navigarea ca dependenţă), calculatorul, poate fi “bucata de scândură” care îl prinde pe acesta în surfingul nesfârşit prin marea vieţii virtuale, Internetul, spre finalitatea depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Am spus “poate fi”, pentru că în multe cazuri nu este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţii umane, Internetul este deosebit de util. Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a deveni dependent de ele, însă acest lucru este astăzi, mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediul urban, din ce în ce mai greu, şi asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă, Internet-ul modelează conştiinţele, ceea ce duce la implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şi la nivel de grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cum se vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la o cyber-morală respectată ad-literam de toţi internauţii nu mai este decât un pas.

 

III.4.2.2.Implicaţii morale ale Internet-ului

Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se întâmplă în primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-ul este o lume virtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a personalităţii de sine stătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite gesturi, în cyber-spaţiu le fac în mod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să inventeze o nouă lume provine din verbul grecesc “ciber”, care înseamnă  a conduce, a administra.Ca terminologie Internet, el derivă din cibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice sau biotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu – lumea virtuală a reţelei Internet, cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc. Astfel, surfingul (navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, al ruşinii. Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în mod normal acţionează în planul conştiinţei (antecedente, concomi-tente şi precedente), oprind individul de la anumite lucruri, pe care le simte instinctiv ca ruşinoase, imorale. [37] În relaţiile interumane, de multe ori ruşinea este bariera care opreşte omul de la săvârşirea păcatului. De exemplu în societate, pe stradă, puţini oameni privesc imagini (statice sau dinamice) pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea” acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de a face surfing, devorând cu ochii şi mintea aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni. Ruşinea se diminuează până la anulare, cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificări de conştiinţă şi comportamentale, astfel că nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să-l facă pe individ să treacă de la lumea virtuală la cea concretă, în manifestarea acestor devieri. În reviste de specialitate, creştinul e invitat la “gustarea plăcerilor interzise, pe web, locul unde păcatul şi simularea abia aşteaptă un nou căutător de plăceri. Tentaţia e atât de mare, că nici cel mai mare creştin nu rezistă.” [38] Asemenea invitaţii sunt menite să încurajeze formalismul (exterior şi interior) creştin, pliat pe satisfacerea instinctelor erotice ascunse în fiecare individ. Exacerbarea satisfacerii instinctelor carnale este subtil condusă către toate formele de perversiune, mai întâi la nivel de privire, delectare mentală, şi până la onania practicată ca obişnuinţă (şi ca urmare manifestată real a virtualităţii “sexului pe Net”). Revistele de “tineret” abundă de sfaturi binevoitoare ale psihologilor, care încurajează această practică sub argumentaţii de tip freudian. Mai mult, pentru cei mai scrupuloşi s-au inventat dispozitive de făcut “sex pe Internet”, sub forma unor echipamente ce imită forma şi consistenţa organelor sexuale, şi care se montează în calculator ca un banal CD-Rom. Se ataşează o cameră video şi o conexiune de viteză sporită la internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se stabileşte legătura video (printr-un software specializat) cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbarea cu ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şi mişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de kilometri distanţă. Practic este vorba de o tehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic) practicată sub masca binevoitoare a înţelegerii nevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi simplu „parteneri”) aflaţi la distanţe uriaşe se pot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de dispozitiv pereche costă nu mai mult de câteva sute de dolari, şi se comercializează în magazine „underground” (obscure) sau chiar pe Internet. Astfel, absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice limită, anunţând inaugurarea cybermoralei erei digitale.

Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul eliminarea conştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează, individul angajându-se în comunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan concret. Izolarea faţă de oameni duce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând să-şi petreacă viaţa într-o lume virtuală care îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul de multe cazurile (chiar şi în România), în care cupluri unite de o dragoste iniţială puternică (poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorită intervenţiei In-ternetului în viaţa lor. Internetul ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fie ea de cuplu sau de prietenie platonică, cu o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva” depersonalizat, transformat în cod numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, sub formă de biţi, „0” şi „1” logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică nimic concret. De asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţi social, cu loc de muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţei pe Internet, abia aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au) sau într-un Internet-cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în cyberspaţiu, să-şi consume cyber-relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber existenţa, simulacrul de viaţă din care Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-terumană este suplinită de una sau mai multe cyber-relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită (pentru cei care mai au o nostalgie religioasă) de site-uri şi forumuri de discuţii teologice, spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii de pe „piaţă”. Sincretismul New-Age şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-coape de toate felurile, prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea către spiritualitate a omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca locul magnetismului religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de care ai nevoie. Pe Internet (n.a.) toţi putem fi aproape de Dumnezeu.” [39]

Aceste modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin denotă un alt aspect trist, şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într-o relaţie implică anumite responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică responsabilităţi afective, educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc. Angajarea pe drumul spiritual al relaţiei personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine, dar şi faţă de comunitate şi de lume. Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri concrete, implică acţiuni şi fapte concrete de viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi nici un fel de responsabilitate faţă de nimeni. Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nu dai socoteală nimănui pentru cuvintele şi gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este sau devine cealaltă persoană, care de multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). De asemenea o cyber-relaţie nu implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, ci doar „lâncezeală” confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de orice activism în plan concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pe scară largă în occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hrană artificială, poate conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizi supraponderali şi apatici, fără nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu organisme debile, în care minţile obosite de surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa calculatorului, ne se vor mai dezvolta în nici o direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate aspectele acesteia (lucru care se întâmplă deja cu prea mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de exerciţiul gândirii concrete, şi nu vor mai avea nici o legătură cu sufletele, căzute şi acestea în letargia pierderii identităţii umane şi înlocuirii acesteia cu non-identitatea informaţională, în care omul devine informat, fără a mai fi format din nici un punct de vedere, deci cu atât mai puţin duhovniceşte.

Aceste modificări de conştiinţă (ca şi implicaţiile lor în plan moral) pot fi evitate prin utilizarea Internetului doar ca mijloc de comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost conceput iniţial. Dar acest lucru devine astăzi din ce în ce mai greu de realizat, datorită diversificării activităţilor în cyber-spaţiu.Una dintre acestea este comerţul electronic, care s-a dezvoltat începând cu anul 1995, odată cu apariţia site-ului www.amazon.com, care oferea spre vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uri unde se vând on-line toate tipurile de produse. Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să ai cont în valută la o bancă ce foloseşte unul din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şi disponibilitatea ridicată a magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa de comoditate a omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e-commerce-ul şi e-bussines-ul, tranzacţiile în lumea virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută a e-bussines-ului (afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei comunităţi globale de oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale diferenţiate pe natura serviciilor şi produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se estimează că pănâ în anul 2007 vor exista în lume peste o sută de mii de site-uri comerciale şi de afaceri. [40] Magazinele virtuale vin în întâmpinarea celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor lipsiţi de timp, oferind posibilitatea cumpărării prin Net, de acasă sau de oriunde, prin calculator, a oricăror produse, şi livrarea acestora la domiciliu prin firme specializate de comisionari. Mai mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atât spaţial cât şi temporal, noile tehnologii WAP ( Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir), funcţionănd în reţelele mobile GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3-a, sau terminalele mobile de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) care reprezintă echipamente mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie, poştă electronică, acces Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tip clasic), precum şi servicii e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu mobilitate maximă. Prin aceste tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal orice produs disponibil în Internet, şi se pot face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest m-commerce (comerţ mobil) serviciile financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau private şi serviciile web. [41] Practic, se tinde către o uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se deruleze toată activitatea omenirii, şi care să garanteze libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor individuale, cu condiţia ca indivizii să posede coduri şi parole individuale de acces cu care să poată fi identificaţi. Dar, se pune problema: cât de reală este libertatea de mişcare într-o reţea bazată pe controlul strict al transferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale tehnologiilor digitale integrate pe Internet reprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate aspectele? Astfel, se poate vorbi despre:

 

III.4.2.3.Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă.

Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului. Ca sursă de documentare foarte bine organizată şi foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, studenţilor şi chiar elevilor. Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de soluţii în toate domeniile, e folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar limita la aceste tipuri de utilizări, oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea tuturor dificultăţilor de ordin practic sau de comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi date prin reţea fac posibilă comunicarea la preţuri extrem de mici în toate colţurile lumii.

Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât şi ca societate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând, însă în cazul în care locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de libertate (decât în a refuza acel loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a atins cote mai mult decât alarmante), ci trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu să se adapteze) promovează şi uneori chiar impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca de exemplu obligativita-tea desfăşurării licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în România în mod virtual, pe site-ul www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sfera necesităţii.La început, plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme obligă partenerii de afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site-urile de e-bussines. De la cardurile electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la moneda electronică, digicash-ul, a cărei existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin cheie publică (un artificiu matematic aplicat informatic) şi pe semnătu-rile digitale, ca şi moduri de securizare. [42] Banii digitali nefiind decât biţi, coduri numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili din orice colţ al lumii.Un procent de 90% din managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul le afectează în mod semnificativ afacerile, prin e-monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă obscură poate desfăşura afaceri oriunde în lume datorită acestor sisteme electronice, ceea ce a dus la “desăvârşire” cursa evoluţiei banilor. [43] Se poate anticipa faptul că într-un viitor nu prea îndepărtat, plata electronică prin Internet va deveni obligatorie pentru oricine, şi în acest caz se poate vorbi de atentat la libertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti electronic orice factură (începând cu cea pentru pâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea reţelei, de accesul în reţea condiţionat de anumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem de îngrăditoare. Accesul în orice reţea se realizează prin identificarea după un anumit cod. Fiecare calculator în Internet are o adresă unică (IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât se poate ştii cu exactitate starea acestuia în orice moment de timp.De asemenea, fiecare telefon mobil are un cod digital unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIM din standardele mobile GSM/GPRS sau DCS de asemenea, astfel că în perspectiva integrării comunicaţiilor de voce şi date, fixe şi  mobile, într-o reţea unică, globală (care să includă reţelele fixe, mobile, satelitare, etc.), fiecare utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă inteligentă) de acces ce va conţine toate informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi semnături sau amprente digitale unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu [44] : loc, moment de timp, stare de acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă crearea unor smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine azi un telefon mobil sau un smartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul comodităţii şi securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică moleculară, care dezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu perspective de aplicabilitate concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire) în crearea unor hibrizi depersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc ridicat.

În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM, GPS, Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă personală, existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în totalitate, şi care e obligată să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm astfel la anularea libertăţii de manifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate, Internetul devine dependenţă, într-un mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există, însă, şi un alt aspect al drumului utilitate – necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi care e deja realizat, de foarte multe persoane, în special tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii, documentaţii, etc., dar au ajuns la necesitatea unor cyber-relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” a prezenţei în cyber-spaţiu, şi de aici la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine să rezolve anumite nevoi umane: nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminală în acest sens, nevoia de realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă (rezolvată prin apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-Spiritualitate de pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime [45] ), nevoia de actualizare a eu-lui, de transcendere a sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar traduce prin anularea identităţii umane şi dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în fine, anumite “nevoi – rezultantă”, care se manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de ordin psihologic sau chiar psiho-somatic, moral sau metafizic. [46] Modul de rezolvare a acestor nevoi este însă unul fals, care constă, în esenţă, în falsificarea relaţiilor interumane autentice, a comuniunii, în forma cyber-relaţiilor de toate felurile. Şi aşa cum o relaţie in-terumană autentică şi reală crează o anumită dependenţă (normală până la un punct), tot aşa şi cyber-relaţia crează dependenţă, astfel că, la un moment dat, timpul petrecut în faţa calculatorului legat la Internet va deţine un procent majoritar în viaţa individului. Comoditatea unei cyber-relaţii, care induce superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general, modificând astfel caracterul uman, va fi cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spre confort (comoditate), mai mult, toată mass-media induce cu violenţă această idee a supremaţiei confortului, declarându-l indicator de viaţă, astfel că o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început), necesară şi în final obligatorie, apropiindu-se de statutul de “a doua fire”. Adaptarea la lumea virtuală va include mutilări ale gramaticii, lexicului, (prin folosirea de simboluri cyber şi în vorbirea din viaţa reală), întărirea identităţii false (virtuale), închiderea în sine şi deschiderea doar către lumea cyber care tinde să se substituie existenţei reale, toate acestea evoluând de la o fază a dependenţei spirituale, prin cea psihică (deja patologică), şi până la cea severă (ce include şi biologicul). [47]                                                              

Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această măsură şi-o cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest lucru depinde de cei care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică atunci când se transpune şi în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să o mute în plan real, bazându-se pe sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele ei. Practic, folosirea Internetului în general, atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de întâlnire sau mediu de comunicare, ţine tot de conştiinţa personală. Dacă se fac eforturi pentru ca viaţa să devină morală, asumând şi transfigurând toate aspectele ei, Internetul nu va fi decât unul din aceste aspecte, privit şi valorizat ca oricare altul şi integrat vieţii ca întreg.

În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă a informaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus direct  informatica românească, iar în ultimii ani a elaborat  o serie de studii extrem de obiective şi bine documentate privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie, informatică şi societate globală, ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia Naţională şi societatea informaţională”, „Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră a cunoaşterii, frontieră a omenirii”, „Societatea conştiinţei”, precum şi prima carte electronică românească publicată pe Internet în anul 1996, „L’Universalite ontologique de l’information”, la adresa  http://www.racai.ro/dragam. Tot domnia sa, în studiul „Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat la adresa de mai sus în anul 2002, face o analiză detaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii. Avansând spectaculos ideea unei societăţi a conştiinţei ce va trebui  în mod necesar să urmeze celei a cunoaşterii, academicianul Mihai Drăgănescu vorbeşte despre teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practică imediată pentru România. Aceste teorii se referă la obligativitatea pentru România de a nu urmări obiectivele globale în mod cronologic (de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cum propune programul eEurope (adică o Europă electronică), ci de a încerca să îmbine realizarea concomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele obiective ale unei societăţi a conştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea Internetului pentru cerinţele societăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la aplicarea principalilor vectori funcţionali ai societăţii cunoaşterii [48] , prin următoarele moduri de acţiune:

-  introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul universitar, pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste domenii (aş adăuga necesitatea ca şi teologia să se ocupe de aceste realităţi ale viitorului în lucrări de doctorat) .

-  poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial pozitive ale Internetului asupra societăţii mondiale.

- elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi asupra ştiinţei cognitive.

- acţiuni privind cartea electronică în România.

-stabilirea poziţiei României privind managementul global al cunoaşterii ştiinţifice. [49]

       Din punct de vedere ortodox, provocarea Internet nu se poate trata decât în aceeaşi manieră ca şi orice altă provocare. „Nimic nou sub soare”, spune Ecclesiastul (1,10). Părintele Paisie Aghiorâtul sintetizează în limbaj accesibil modalitatea de abordare duhovnicească a lucrurilor intelectuale, din categoria cărora şi Internetul face parte: „... iar când munca e complexă , şi mintea trebuie să fie absorbită puţin, dar inima nu.[...] ...nu vă dăruiţi inima treburilor, mâinile şi mintea,   da..., ...când inima e la Hristos atunci şi treburile se sfinţesc, există o continuă odihnă sufletească lăuntrică...atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.” [50] În acest mod Internetul rămîne la nivel de unealtă utilă care poate uşura munca, şi în primul rând munca intelectuală, se pot face plăţi, comerţ, afaceri, se pot cerceta şi consulta biblioteci, documentaţii, se pot purta discuţii pe orice teme, se poate comunica de oriunde şi oriunde, se pot exploata la maxim posibilităţile acestuia. Rămânând la nivelul utilităţii, sau chiar la cel al unei necesităţi (de fapt o condiţionare tot a utilităţii) de ordin exterior, acesta nu va afecta libertatea personală, nu va opera modificări în conştiinţa umană şi nu va lăsa urme la nivel moral. Este absolut necesar să abordăm problema astfel, pentru că Internet-ul nu mai e demult doar o joacă, o opţiune printre altele. El devine pe zi ce trece o prezenţă constantă în viaţa umană. În consecinţă, datorită faptului că nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să fie lipsit de interes pentru Biserică (în virtutea dimensiunii teandrice a gândirii ortodoxe) [51] este nu numai moral dar şi obligatoriu ca problematica vastă legată de Internet şi de implicaţiile acestuia în viaţa umană (mai ales cea religios-morală), să fie tratată în spaţiul eclesial, în lumina ortodoxiei, asimilată şi transformată spre slujirea omului ca fiinţă teandrică. În acest sens, un pas important este şi inţiativa  Sinodului Mitropolitan al Ardealului de a elabora studii asupra impactului Internet-ului în viaţa oamenilor, dar şi în viaţa Bisericii. Într-o declaraţie de presă, dar şi într-un studiu mai aprofundat numit „Biserica şi Internetul”, unde se tratează în manieră specifică utilizarea internetului şi rolul acestuia în viaţa Bisericii, se precizează că e absolut necesar ca Biserica să aibă o prezenţă vizibilă şi activă pe internet şi să participe la dialogul public despre dezvoltarea criteriilor etice şi morale aplicabile în acest domeniu, criterii ce se pot găsi numai în valorile credinţei umane şi creştine. [52]

 

 

 

III.5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

 

Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-lizarea culturală. Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologi-ce, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane, policierurile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care problematizează subtil situaţii criză globale rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism (actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi Cosânzeana, universal, de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungme-trajului, a serialului sau chiar a desenului animat şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e universal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână. Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet  este o altă faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă de asemenea limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare, transformarea acestora într-o afacere (showbusiness) mondială a condus, pe lângă fondurile uriaşe câştigate din  patima miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut dar uniform, uşor de controlat şi sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, pâine şi circ, folosit de imperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitorului imperiu global.

Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă, transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de o parte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctuali-tate, iar pe de altă parte să colecteze imensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut o „rostogolire” accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a ritmurilor obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash (toate provenite din multiculturalismul american). Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prin desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi monotone, care crează o dependenţă la nivel subliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte „cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar stimulative, obsedante şi cu o componentă clară de sugestionare subliminală auditivă), dar şi o dimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentru miliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Discotecile sunt pline în toată lumea de aceşti tineri care dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi muzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă, violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă, nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce denumire ar apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM (globale ca emisie) sau AtomicTV la noi, transformă muzica într-un limbaj global al sunetului strident, violent, lipsit de muzicalitate. Aici ar trebui amintit totuşi şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al mişcării New Age, foarte melodios, un amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor sau muzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechi şi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual.

Cultura mondială (nu vorbesc aici de elite) a maselor gravitează astfel în jurul imagi-nii prin televiziune şi cinema, care acaparează timpul prin multitudinea programelor oferite, în jurul sunetului prin universalitatea stilurilor muzicale promovate insistent în rândul generaţiilor tinere, şi în jurul spectacolului sportiv devenit şi el limbaj universal. Cuvântul, sub toate manifestările sale, tinde să iasă din preocupările omului recent. Şi pentru ca succesul să fie deplin, suportul tehnologic al culturii tinde să devină vasta reţea mondială de telecomunicaţii, Internetul şi limbajul său propriu (în care limba engleză denaturată, americanizată, „conduce detaşat”), unde cuvântul e utilizat la modul minimal, sub forma unor clişee şi sintagme universale.

Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-zată  economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea acesteia şi a dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor de plăţi electronice, au condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-ţionale. Acestea au sedii în toată lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă în care operează. De exemplu Microsoft, giganticul concern software (cu peste o sută de mii de angajaţi în toată lumea), controlează aproape întreaga piaţă a programelor informatice şi a limbajelor de programare, impunându-şi politicile financiare şi comerciale în toate ţările, indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul. Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor financiare internaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să controleze prin împrumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună global politicile mondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului tocmai datorită amestecului FMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea economică este pe cale de a se realiza. Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolecti-viste, tind să realizeze şi globalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi statale în minorităţi elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie de individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat şi unitar.” [53] Astfel, e foarte probabil că statul mondial nu va însemna (într-o primă fază, desigur) o entitate politică globală, ci una economică, iar politicul va fi subordonat eficienţei economice. Ca atare, ar fi prematur să concluzionăm asupra aspectului final al globalizării politice. Însă realizarea Uniunii Europene (spre care ne „înghesuim” cu toţii, gata de a abdica de la orice tradiţie etnică şi religioasă), cursa contra cronometru, declarată obiectiv prioritar de politică externă de Guvernul României şi parţial realizată, pentru a face parte din blocul militar majoritar şi aproape mondial ca întindere, NATO, precum şi modurile de impunere politică, amestecul militar şi politico-economic în treburile interne ale statelor naţionale sub diferite pretexte (ca cel al egalităţii etnice şi religioase în Bosnia şi Kosovo, sau al ameninţării terorismului internaţional de factură islamică în Irak şi Afganistan) al Statelor Unite ale Americii, par să prefigureze forma statului mondial, unipolar. Iar acesta se apropie tot mai mult de „Noua Ordine Mondială” realizată şi menţinută de supremaţia economică şi militară a SUA, care poate oricând şi la orice oră, oriunde şi la orice nivel , să impună „pax americana” [54] , cum s-a şi întâmplat deja după mult comentata şi aşa-zisa tragedie din 11 septembrie 2001, care a lovit, se pare, mai mult „orgoliul stăpânului” decât viaţa umililor slujitori, precum şi după această ruşinoasă şi absolut insuficient justificată campanie militară în Irak din primăvara anului 2003, a aşa-zisei coaliţii internaţionale anti-terorism condusă de aceleaşi S.U.A., şi a cărei singură miză a fost petrolul irakian.

       

III.6.Viaţa religios-morală în contextul globalizării

 

III.6.1.Implicaţii la nivelul conştiinţei

Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care conferă trăirii capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiind sintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni. [55] De-a lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercând astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionat braţele globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa „universalistă” a unei religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice, psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau cea pseudo-intelec-tualistă (radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age, biserica scientologică, martorii lui Iehova, islamismul, catolicismul, sectarismul protestant dar mai ales „orientalismele” ca hinduismul şi zen-budismul, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu un dumnezeu făurit pe gustul său. Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă a unor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nici o cenzură autentică de conştiinţă şi fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şi stupizenie, dacă îşi văd textele tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face publicitate şi dacă ideologia la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte. [56]

Pe de altă parte, conştiinţa morală antecedentă şi concomitentă tinde să devină doar consecventă, şi aceasta diluată până la anulare. Remuşcările sunt considerate sentimente învechite, omul e „bombardat” zilnic prin toată mass-media cu ideea că nu trebuie să existe remuşcări, că acestea aparţin personalităţilor slabe, că el, omul trebuie să fie tare, să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască „clipa”, e învăţat că trăirea „din plin” a vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfect justificabilă şi dezirabilă.Astfel, dispariţia conştiinţei morale, sau în cel mai bun caz minimalizarea rolului evaluator al acesteia, conduce omul la realitatea existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, la realitatea trăirii eu-lui personal orientat spre imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur. Procesul contrafacerilor conştiinţei umane e unul vechi, care a îmbrăcat doar alte forme de-a lungul istoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul s-a raportat. De la criteriul unic al raportării la Hristos s-a ajuns la identificarea binelui cu tot felul de valori, şi în final la situa-ţia actuală a raportării conştiinţei la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi imediată a tuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi” , în primul rând biologice şi apoi materiale, majoritatea dintre acestea inventate de lumea occidentală şi declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aici un rol formativ ridicat, omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format de publicitate, de im-perative socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul. Orice teorie sociologică, psihologică sau de altă natură, care îmbracă justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materială este imediat mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi considerată ca normală. Se încearcă astfel ajungerea la realitatea existenţei doar a ipseităţii (caracterului unic al persoanei) întunecate în conştiinţă. Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral va duce până la urmă la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei  contrare oricărei morale, dar, judecate prin filtrul raţionalităţii pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi considerate de „bun simţ”. Astfel, demonicul pune încet dar sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile globaliste ale toleranţei se vor transforma în intoleranţa minorităţilor agresive de genul homosexuali, etc., faţă de normalitatea majorităţii hetero-sexuale, etc., ceea ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului.

Funcţiile conştiinţei sunt conduse spre o diluare tot mai accentuată, spre o inversare axiologică fără precedent. Funcţia iluminatoare dispare cu totul în momentul în care omul acceptă ca valabile toate informaţiile oferite de lumea globală, fără a le mai raporta la criteriul Adevărului-Hristos. Funcţia edificatoare îşi schimbă sensul, omul se edifică mai întâi în afara planului providenţei divine, mai apoi în planul supra-eului freudian,ca în final să-şi abandoneze ego-ul în mâinile demonului, edificându-se cu mult aplomb în planul „realizărilor” aparţinând domeniului demonic. Funcţia creatoare a conştiinţei îşi modifică şi ea scopul. Oamenii nu-şi mai realizează vocaţia înmulţind fiecare talanţii primiţi de la Dumnezeu, sau şi-o vor realiza deformat, punîndu-se exclusiv în slujba lor, spre împlinirea vieţii ca scop în sine,sub imperiul confortului cu orice preţ. Funcţia judecătoare se realizează şi ea raportat la criterii evaluatoare deturnate. Omul nu se autocenzurează ci mai curând se autojustifică, pe baza criteriilor impuse de societate prin mass-media, dar şi prin condi-ţionările de toate felurile, evitând nu numai autocenzura raportată la Hristos, dar şi orice fel de autocenzură morală. În fine, funcţia unificatoare se realizează  şi aceasta în mod cu totul răsturnat, omul globalizat refuzând solidaritatea cu celelalte persoane din cadrul cercurilor de existenţă tradiţionale: familie, etnie, naţiune.

La nivelul familiei conştiinţa se manifestă în mod denaturat sub mai multe forme. Astfel, într-o familie creştină (chiar ortodoxă), care a beneficiat de harul Tainei Cununiei la început, influenţele societăţii postmoderne care se globalizează vor avea repercusiuni în planul relaţiilor trupeşti, în primul rând. Acestea vor fi scoase de sub întregul indisolubil al căsătoriei creştine, realizându-se separat ca necesitate psiho-fiziologică de factură freudiană. Filmele, emisiunile ştiinţifice sau educaţionale şi publicitatea pe această temă, exemplul prietenilor, toate vor concura la denaturarea relaţiilor sexuale în cadrul familiei prin:

a) practicarea contracepţiei sub toate formele şi justificarea acesteia prin invocarea condiţiilor grele de viaţă în refuzul de a procrea, aceasta nefiind decât o justificare formală a sexualităţii înţeleasă ca instinct fundamental ce stă sub imperiul trebuinţei ca obligativitate firească, dar şi o posibilitate confortabilă de a scăpa de responsabilităţile creşterii copiilor. De asemenea, avortul legalizat vine să continue manifestarea indivizilor doar ca naturi sexuale, într-un registru mult mai scăzut decât cel al animalităţii (nu există nici o specie de animal care să-şi ucidă proprii pui, născuţi sau nenăscuţi). Dacă întreaga lume „morală” condamnă avortul (chiar dacă îl acceptă ca soluţie ultimă a refuzului naşterilor, justificat sau nu), tot aceasta este cea care vine să propună familiei forme ascunse de avort, metode contraceptive care nu împiedică fecundarea, ci instalarea ovulului fecundat în uter, metode numite contragestative sau interceptice, care echivalează cu aceeaşi negare a vieţii. Astfel, avortul şi contracepţia (inclusiv cea manifestată ca formă ascunsă de avort) sunt fructe ale aceleiaşi plante, sexualitatea ca afirmare a personalităţii, [57] manifestată şi în cadrul familiei. Acceptarea şi practicarea avortului şi a contracepţiei este justificată şi prin teoriile planning-ului familial, conform cărora părinţii sunt liberi să decidă asupra momentelor de timp şi numărului de copii pe care vor să-i crească. Iar în lumea globală accentul este mutat pe realizarea profesională, serviciul, locul de muncă ocupă aproape în totalitate timpul membrilor familiei, pericolul permanent al pierderii acestuia îi face să devină ca „teleghidaţi” (şi de fapt chiar sunt ghidaţi de la distanţă prin toate condiţionările de tip socio-profesional care devin condiţionări existenţiale) în păstrarea job-urilor sau în căutarea altora mai bine plătite, astfel că problema căsătoriei, chiar dacă e acceptată, elimină din ecuaţie procreaţia. Din punct de vedere ortodox, orice metodă contraceptivă este fraudă conjugală (sustragere de la scopul fundamental al căsătoriei ca taină), iar când e vorba de metode mecanice sau chimio-fizice, sau chiar chirurgicale (sterilitate voită) se poate vorbi de onanism conjugal. [58] Chiar dacă din punct de vedere moral contracepţia şi avortul sunt rele specific diferite, primul contrazicând adevărul integral al actului sexual ca expresie a iubirii conjugale, opunându-se virtuţii castităţii matrimoniale, iar cel de-al doilea distruge viaţa unei fiinţe umane, opunându-se poruncii divine de a nu ucide, ambele au o rădăcină comună într-o mentalitate hedonistă şi deresponsabilizantă faţă de sexualitate, [59] mentalitate egoistă, promovată făţiş de toată media (inclusiv cea românească), „începând cu banala cutie de chibrituri, trecând prin ziarul, muzica, televizorul şi telefonia cea de toate zilele.” [60]

b) acceptarea şi practicarea în registrul firescului a perversiunilor sexuale, începând cu cele împotriva firii între soţi, continuând cu încălcarea fidelităţii conjugale care reprezintă nu numai ruperea unităţii harice a soţilor, dar şi desconsiderarea reciprocă luată în sens strict personal, până la modelul sex-party-urilor occidentale, în care colectivismul sexual transformă societatea într-o orgie mai mult sau mai puţin „sofisticată”, acceptată ca normală, şi chiar până la acceptarea libertinajului „definit” ca libertate sexuală a celor doi soţi.

Toate acestea se întâmplă cu concursul mass-mediei aservite promovării pansexua-lismului sub toate formele acestuia, care loveşte atât familia cât şi indivizii separaţi.În ceea ce priveşte pe aceştia din urmă, afirmarea şi practicarea sexualităţii nemaiînţelese ca desfrânare este justificată de o întreagă pleiadă de teorii, de la cele freudiene şi până la cele malthusiene şi neomalthusiene, care justifică nu numai planning-ul familial, ci şi faptul că satisfacerea sexuală e obligatorie dar căsătoria nu, adică evitarea suprapopulării prin controlul naşterilor se poate realiza (şi e de dorit să se facă) prin viaţa în concubinaje pasagere care să satisfacă libidoul sexual pentru a „împlini” psiho-fizic indivizii, dar să nu aibă ca urmare procreaţia.

Pe lângă multiplele probleme legate de sexualitate, globalizarea vine în întâmpinarea pornirilor instinctuale (exacerbate până la trecerea în registrul demonicului), privind distrac-ţiile individuale, de cuplu sau de grup, privind alcoolismul şi până la sinucidere. În ceea ce priveşte distracţiile, acestea au fost mutate din sfera naturalului în cea a artificialului. Lăsând la o parte faptul că etimologic „distracţie” provine din verbul „a distrage”, adică a abate atenţia, preocupările, de la ceva (în primul rând de la Dumnezeu), distracţiile tradiţionale ca excursiile, drumeţiile, sportul, lectura, muzica,etc., se transformă sub imperiul culturii globale în tot felul de sporturi extreme, violente, în muzica satanizantă (despre care am amintit), lectura se orientează spre o literatură despiritualizantă şi chiar demonică (atunci când nu lipseşte cu desăvârşire), agapele creştine de odinioară, transformate în ospeţe şi petreceri de-a lungul istoriei, au ajuns astăzi să însemne doar chefuri şi adeseori orgii, sub numele „corect politic” de party, social-party, comunity-party sau sex-party.

Hrana tradiţională, naturală, este înlocuită de cea artificială. Lucrul acesta este evident în România „postdecembristă” în care, timp de mai bine de zece ani, agricultura a fost distrusă sistematic de toate guvernările, pentru a se accepta necondiţionat importul supraproducţiei artificiale apusene. Indiferent, însă, de consistenţa sau inconsistenţa hranei, se promovează, uneori în mod voalat alteori în mod direct, agresiv, cultivarea plăcerii gustului prin reclame şi chiar emisiuni dedicate (abundente, cu această tematică, şi prezentate de multe ori tendenţios în chiar Postul Mare), în care cumpătarea decentă, fără a mai vorbi de postul creştin, este banalizată, ridiculizată, şi omul este învăţat să-şi urmeze pofta, setea, plăcerea de a savura o ciocolată sau orice altceva stimulează voluptuos papilele gustative. Lipsa cumpătării în toate este ridicată la rang de normalitate, pentru a se realiza funcţionalitatea circuitului impus de lumea capitalului mondial, circuitul producţie – consum, supra-producţie – superconsum. La fel stau lucrurile şi cu îmbrăcămintea, însă aici trebuie remarcat că în moda impusă la nivel internaţional prin „marile” case de modă, cosmetice, etc., (care se regăseşte imediat şi în societăţile tradiţionale ca România), este evidentă eliminarea scopului moral, chiar înlocuirea lui cu unul imoral, hainele mai mult dezgolesc  provocator decât acoperă trupul femeii. De asemenea, scopul estetic este deturnat, prin noile tendinţe în modă căutându-se realizarea, în planul conştiinţei, a echivalenţei între termenii de „frumuseţe” şi „sexualitate afişată”. Economia globală are nevoie să îşi vândă produsele de orice fel, prin orice mijloace, de aceea implicaţiile morale la nivelul familiei se regăsesc sub forma transformării conştiinţei familiale într-o conştiinţă individuală a doi oameni, soţi sau concubini, ce trăiesc împreună  sub acelaşi acoperiş dar se străduiesc să-şi împlinească nevoile, plăcerile şi dorinţele în mod, individual, astfel că ei nu vor mai fi un trup (concubinii nici nu au fost vreodată), ci vor fi două individualităţi obligate să-şi satisfacă reciproc egoismele de toate felurile.

Globalizarea înseamnă adaptarea nevoilor unei comunităţi, a unei ţări, la cerinţele lumii. Acest lucru are repercusiuni în plan social şi socio-profesional. Economiile tradiţionale (ca cea a României) sunt intenţionat conduse spre faliment, industriile şi agricultura dezorganizate şi „privatizate”, ceea ce înseamnă că blocuri întregi de oameni sunt la limita şi sub limita sărăciei, categorii întregi de profesii sunt pe cale de dispariţie. Pentru a-şi vinde marfa, a avea asigurate pieţe de desfacere, firmele transnaţionale occidentale au condus lucrurile spre transformarea ţărilor fără putere financiară în importatoare de produse, dar nu orice fel de produse, ci doar cele ale categoriei kitch. Prin campanii violente ale grupărilor minoritare aşa-zis ecologiste se tinde către interzicerea fabricării de produse din resurse naturale, pe care Dumnezeu le-a lăsat de la creaţie pentru folosinţa omului, şi spre  obligativitatea folosirii înlocuitorilor artificiali în toate, hrană, îmbrăcăminte, etc. Cazul nostru este elocvent, România fiind în prezent o ţară de cumpărători – vânzători, de negustori în cea mai pură accepţiune a cuvântului. Categoriile tradiţionale  de  activitate (agricultura, construcţii, dulgherie, etc.), ca şi cele moderne ca ingineria de toate felurile, agronomia, medicina etc., sunt profesii pe care nu le mai vrea nimeni sau foarte puţini. Coloanele ziarelor sunt pline de cereri de agenţi de vânzări, de marketing, de merchandising, de asigurări, de publicitate, economişti, softişti, etc. Singură prostituţia a supravieţuit, cea mai veche meserie (după definiţiile occidentului), şi s-a dezvoltat la cote fără precedent, datorită noilor tehnologii. De la prostituţia clasică, la cea clandestină de pe marginea şoselelor, la cea „ocrotită” tacit de lege sub forma dansatoarelor din cluburile de noapte româneşti sau de la „export”, a manechinelor şi fotomodelelor din agenţiile de modă şi casting, care au ajuns să fie folosite la „temperarea libidoului” personalităţilor politice şi economice, ca şi a vizitato-rilor „oficiali” de care depinde soarta României,  s-a ajuns la prostituţia video de pe casetele şi CD-urile cu filme „XXX”, la cea audio de la liniile erotice, şi la cea virtuală, adică cea desfăşurată prin Internet. ”Profesiunile” de manechin şi fotomodel au ajuns dezirabile cu prioritate, părinţii îngăduind şi încurajând fetiţele şi băieţii spre concursuri şi preselecţii de acest gen, începând cu vârste fragede de 12 – 13 ani, nebănuind promiscuitatea şi compro-misul care se ascunde în spatele unei asemenea „cariere”, sau chiar fiind de acord cu acestea în numele câştigului material şi al vieţii confortabile. Flagelul şomajului şi perspectiva sumbră a limitării căilor de subzistenţă  determină părinţii să-şi educe copii în spirit materialist, sau, mai rău într-un spirit sincretic post-modern, tot mai evident, în care ajutorul lui Dumnezeu se solicită exclusiv pentru realizări de ordin material şi socio-profesional. Copii sunt învăţaţi că trebuie să reuşească în viaţă cu orice preţ (reuşita fiind echivalată cu profitul material şi confortul maxim), ca atare, ei sunt încurajaţi să îmbrăţişeze meserii căutate şi bine plătite: computere, telecomunicaţii, economie şi marketing, etc., şi în mod obligatoriu limba engleză, a cărei cunoaştere  a devenit paşaportul şi garanţia „reuşitei în viaţă” la modul „sans-frontieres”, paşii următori fiind căutarea job-urilor la firme multina-ţionale şi în final emigrarea spre ţările declarate de O.N.U. ca „standarde” mondiale datorită nivelului de trai ridicat. Astfel ei devin robii concepţiilor materialist-individualiste conform cărora realizarea profesională, avansarea pe scara socială şi câştigul nelimitat sunt scopuri primare, abia când acestea sunt realizate se poate pune şi problema căsătoriei şi eventualitatea naşterii de copii. Lumea globală impune criterii de viaţă unice, dar acestea nu includ ca necesităţi de nici un ordin  viaţa de familie, viaţa morală, şi cu atât mai puţin cea religioasă. Omul globalizat este „homo economicus”, el trebuie să fie eficient pentru el, pentru societate, trebuie să producă progres şi evoluţie materială la nivelul acesteia, iar societatea îl va răsplăti cu confort, comoditate şi satisfacerea hedonistă a tuturor plăcerilor.  Mai mult, omul economic este obligatoriu şi omul digital, având cunoştinţe de computere, Internet, tehnică în general şi limba engleză în special, pentru a se adapta definitiv statului mondial realizat pe aceste infrastructuri. Munca până la epuizare (programul occidental de muncă adoptat din ce în ce mai mult de firmele româneşti revendică întrega zi, cu pauzele corespunzătoare doar alimentării organismului) trebuie stimulată cumva, şi acest lucru se face, pe lângă salariile mult peste medie (în firmele transnaţionale din România, ca Alcatel, Siemens, Mobilrom,etc.) prin distracţiile de „socializare” (de tip PRO TV street-party) din weekend-uri sau sărbători laice (adică păgâne: ca festivalul berii, al toamnei, halloween, revelion, sfântul Valentin,etc.) ca şi prin  cele din viaţa de noapte petrecută în baruri şi discoteci, unde consumul de alcool vine să compenseze senzaţia de oboseală şi indispoziţie. Reclamele TV se referă în procent ridicat la alcool, invitând la consumul acestuia ca modă, obicei, obişnuinţă, dar vizând dependenţa, pentru a stimula temporar performanţele fizice, dar şi cu scopul ascuns de distrugere lentă a organismului, pentru a grăbi succesiunea generaţiilor care suprapopulează planeta. La fel se procedează şi cu drogurile. Deşi se „trâmbiţează” lupta antidrog (ca şi antialcool şi antifumat) pe toate fronturile, stăpânii lumii acceptă şi încurajează din umbră traficul şi consumul de droguri, alcool şi tutun, din două motive: odată că fondurile uriaşe obţinute de pe urma acestora sunt folosite în scopuri globale (nu neapărat umaniste, ci mai curând antiumane), iar pe de altă parte dependenţii de droguri, alcoolicii şi fumătorii, se distrug inconştient pe ei înşişi foarte repede, făcând loc altora, astfel că acesta e un mod eficient de a frâna suprapopularea şi în acelaşi timp de a obţine capacităţi temporare de muncă ridicate. Un consumator de drog, alcool sau tutun este foarte util lumii globale, pentru că:

- munceşte mai bine, mai eficient, acestea stimulând capacitatea temporară de efort fizic şi intelectual, dar acţionând pe termen lung asupra sănătăţii, decimând-o.

- trăieşte mult mai puţin decât un om normal, neobligând societatea să-i asigure pensia şi traiul bătrâneţii, şi lasă loc altui individ care să fie eficient un timp la fel de scurt.

- asigură profit prin faptul că banii câştigaţi prin muncă îi returnează societăţii pentru a-şi asigura raţia zilnică de alcool sau drog, devenind dependent de acest ciclu: e obligat să muncească mai mult pentru a câştiga mai mult şi a cumpăra cantităţi mai mari de narcotice sau băutură, acest cerc vicios terminându-se cu moartea fizică.

Astfel, individul nu „adună” nimic pentru el, cu atât mai puţin pentru o eventuală familie (care devine astfel imposibil de întemeiat), trăind exclusiv pentru producţie şi con-sum. Acesta este, cred, scopul ascuns al promovării consumului de alcool şi tutun (şi încurajarea tacită a consumului de droguri), chiar dacă e „îmbrăcat în haina” justificării golurilor existenţiale, sufleteşti, generate de condiţionările exterioare ca şomajul, dezorgani-zarea familiilor, provizoratul existenţial (la cei necăsătoriţi), moda, societatea şi obiceiurile ei, etc. Reclamele insistente incită la consumul de alcool sub diferite pretexte,cei care le plătesc fiind conştienţi că dependenţa de alcool conduce la modificarea percepţiei timpului, a importanţei lucrurilor, la modificarea emoţiilor şi a gândirii [61] , ceea ce va duce în final la modificări în conştiinţă, la acceptarea şi trăirea vieţii ca alăturare de evenimente ce se succed şi se desfăşoară doar spre împlinirea unor rutine de existenţă, în care doar alcoolul şi distracţia (hedonistă sau violentă) aduc o palidă şi ireală pată de culoare.

Acest mod de viaţă, dacă nu va duce la o moarte prematură, fiindcă moartea fizică în urma îmbolnăvirii organismului succede moartea spirituală, poate duce la actul sinuciderii. Sinuciderea ca rezultat al drogurilor, alcoolului, cauzelor sociale ca lipsa banilor, a locului de muncă, cauzelor afective ca neîmplinirile în plan familial, este o alternativă îmbrăţişată azi de tot mai mulţi oameni, dar în principal bărbaţi de vârstă mijlocie. [62]

Astfel, implicaţiile morale ale globalizării la nivelul conştiinţei familiale se vor manifesta la întemeierea familiei, ori prin amânarea acestui act sub diverse pretexte, ori prin acceptarea căsătoriilor „de probă” în care lipsa Harului Tainei Cununiei le face să fie nimic altceva decât desfrânare cu acte în regulă, ori prin concubinaj şi libertinaj sexual din care familia lipseşte şi la nivel conceptual, se vor manifesta şi la nivelul vieţii în cadrul familiei prin denaturarea relaţiilor dintre soţi, a celor dintre părinţi şi copii, şi se vor manifesta şi la nivelul destrămării familiei prin divorţ acceptat mutual sau prin violenţă, şi prin sinucidere.

La nivelul cetăţii, mondializarea va însemna impunerea dreptulul comunitar, acesta devenind prioritar în faţa drepturilor sociale specific naţionale. Drepturile omului sunt punctul nevralgic, şi în acelaşi timp masca sub care se ascunde chipul hidos al demonizării relaţiilor la nivelul cetăţii. Astfel, sub justificarea (ce-şi revendică drept de veto) aplicării necondiţionate a drepturilor omului, globalizarea (a se citi integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, deocamdată, pentru România) vine să impună legi nu numai imorale ci şi anticreştine, cum sunt cele ale acceptării homosexualităţii, prostituţiei, vine să ceară modificarea codului penal, a legislaţiei familiei (includerea legalităţii familiei homosexuale, de ambe sexe), a legislaţiei privind drepturile animalelor, înaintea celor ale copilului. [63] Formalismul moral al Drepturilor Omului este evident, pentru că un om bolnav şi înfometat nu are practic ce face nici cu libertatea presei, nici cu cea de exprimare, un şomer nu are ce face cu dreptul la libera asociere, şi un analfabet nu are ce face cu dreptul de a beneficia de toate oportunităţile. Drepturile comunitare (globale) impuse sunt doar de ordin politic şi juridic (după modelul raţionalist occidental) şi se reflectă în plan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom să-şi consume toate drepturile şi libertăţile promise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei, consumului şi simţurilor sale. Dreptul individului, al cetăţeanului, se transformă în dreptul individualistului, alienat prin ruperea de grupul în care s-a format, etnic, social sau profesional. [64]

La nivelul etniei  se introduce încet o mentalitate a ridiculizării tradiţiilor. Identitatea etnică se traduce în domeniul religiei, culturii şi istoriei, neseparate între ele. Tradiţiile etnice (care le cuprind pe cele religioase, şi culturale trecute prin filtrul istoriei) devin în abordarea „bunului simţ” raţional al lumii globale multiculturale doar folclor, obiect de studiu al ştiinţei etnografice sau al diverselor studii comparate, temă de speculaţie filosofică sau marfă şi spectacol, degradându-se sub formă de obiecte artizanale, turism folcloric sau spectacole folclorice destinate consumului unei diaspore care vede în ele o garanţie (legându-se cu disperare de aceasta) a consensului ei etno-istoric. [65] În cazul particular al neamului românesc, ethnos înseamnă şi ortodoxie, pentru că etnogeneza românească a fost în acelaşi timp o hristogeneză (dacă se poate spune aşa) românească, fiindcă românii, ca neam, s-au format creştini, nu a existat un moment de timp clar determinat al încreştinării, ca în cazul altor popoare. Ca urmare, abdicarea de la ethnos ar însemna abdicarea de la un ethos creştin, şi reciproc, dacă ethosul (creştin-ortodox în cazul românilor) se va neglija, aşa cum lumea globală a tehno-finanţelor propune, ethnosul se va dilua. [66] În contextul globalizării, etnia cu specificul ei trebuie să dispară, conştiinţa apartenenţei la neam să se dilueze până la anulare, astfel încât să apară conştiinţa apartenenţei la un alt grup, de o altă factură. Şi pentru că omul aparţine ontologic unei comunităţi, s-au creat artificial comunităţile socio-profesionale actuale (după modelul breslelor medievale europene), în care informaticienii, specialiştii în IT, inginerii de diverse domenii, economiştii, medicii, etc., se regăsesc la nivel mondial ca având aceleaşi preocupări, probleme de viaţă şi necesităţi, putând foarte simplu să formeze o comunitate indiferent de provenienţa etnică. La acest lucru a contribuit din plin SUA şi începe să contribuie şi UE, cu toate asociaţiile lor profesionale, în care un inginer software (de exemplu) se va simţi „acasă” printre colegii de la firmă, întâlniri de lucru şi conferinţe, şi asta pentru că lipsa tradiţiilor americane a dus la fabricarea unor tradiţii artificiale, cum sunt şi cele ale acestor categorii socio-profesioanale. Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât uneşte (datorită individualismului egoist promovat de societatea occidentală în ansamblu), un român va sfârşi prin a se identifica „etnic” cu categoria profe-sională de care aparţine, uitându-şi  rădăcinile cultural-religioase, astfel că în perspectiva globalizării conştiinţa de neam se va transforma într-o artificială, dar substitutivă conştiinţă socio-profesională.

În sfera naţionalului, gravitatea situaţiei este evident accentuată. Dacă în ceea ce pri-veşte etnia lucrurile sunt încă reparabile prin faptul că, cel puţin în spaţiul românesc, ethosul este întreţinut şi prin aceasta ethnosul are posibilitatea de a fi salvat, la nivelul naţiunii se pune problema poporului ce are vie o conştiinţă a sa istorică, naţiunea fiind o categorie istorică şi spirituală aşezată pe o temelie clară, în cazul românilor aceasta fiind Biserica Ortodoxă. [67] Atunci când temelia e surpată, naţiunea se clatină şi ea. Creştinismul care a valorizat întreaga existenţă istorică a naţiunii române, este astăzi ameninţat de secte, de incultură, de economism şi ultraeficienţă, de ecumenism şi sincretism, într-un cuvânt de tot ceea ce înseamnă globalizare. Subjugarea economică prin împrumuturi imposibil de rambursat va duce la subjugarea morală prin obligativitatea unor legi anticreştine şi prin acceptarea forţată a unor ideologii amorale ca „political correctness” la nivelul relaţiilor oficiale. Astfel, prin constrângeri mascate şi prin inducerea subtilă a unor modificări de conştiinţă se va ajunge la pierderea identităţii naţionale, indivizii aparţinând categoriilor profesionale privilegiate se vor „înghesui” să muncească în firmele transnaţionale, transformându-şi conştiinţa apartenenţei la naţiune într-o conştiinţă autosuficientă a apartenenţei la o putere tehnico-economică. Sentimentul naţional alimentat de nobleţea de a fi ortodox timp de două milenii va fi înlocuit de sentimentul falsei superiorităţi egoiste, alimentat de mândria de a fi reuşit să faci parte dintr-o minoritate puternică material. Este cazul tinerilor ingineri români care au reuşit să se angajeze în coloşi precum: Microsoft, IBM, Siemens, Alcatel, Nokia, etc., şi care se simt jenaţi de originea românească în anturajul occidental. Este şi cazul sutelor de mii de români care au emigrat şi emigrează în Canada, SUA şi Australia, renunţând nu numai la naţiunea care i-a format, dar şi refuzând să-şi asume tradiţiile culturale, istorice, morale şi religioase pe care aceasta le presupune, în favoarea confortului personal, individualist, alimentat de mândria de a poseda tot ceea ce posedă şi semenii occidentali. În numele bunăstării materiale pe care o propune lumea globală, se renunţă mult prea uşor la identitatea naţională, dar şi mai uşor se reneagă rădăcinile ortodoxe. Astfel, afirmaţii de genul: „Ortodoxia e un handicap major în integrarea europeană a României” [68] , nu fac decât să arate servilismul ateu al unei intelectualităţi române postmoderne, perfect adaptată şi deschisă globalizării cu orice preţ, intelectualitate impotentă spiritual, care nu numai că nu a înţeles destinul ei ca elită a unei naţiuni şi destinul istoric în Hristos al neamului românesc, dar le şi refuză apriori, mutând centrul de referinţă de la veşnicia Învierii la temporalitatea unei existenţe bio-psiho-tehnologice şi fals culturale, sub justificarea superiorităţii „corectitudinii morale” echidistante a civilizaţiei occidentale. Pe aceste coordonate, naţiunile nu vor avea nici un viitor în spaţiul globalizării şi de aceea, fără a nega din start orice aspect al mondializării, fiecare naţiune (dar mai cu seamă cele ortodoxe) are nevoie de vizionari care să-i intuiască dimensiunea spirituală şi chemarea (vocaţia, misiunea) cu care Dumnezeu a adus-o la existenţă în istorie. [69]

Astfel, în planul conştiinţei globalizarea aduce mutaţii importante, alterând sau anulând toate funcţiile acesteia. Rezultatul este o îmbolnăvire a conştiinţelor, de la dedublare şi până la demonizare. Va fi vorba de dedublare în acceptarea, de exemplu, a contraceptivelor, avortului, a eticilor antropocentrice şi a sincretismelor ideologice, etc., simultan cu participarea duminicală la Sfânta Liturghie pentru a „linişti” ipseitatea luminoasă a persoanei. Va fi vorba de egolatrizare în toate tendinţele de realizare „plenară” doar ca fiinţă sexuală, psiho-somatică, intelectuală şi profesională, în luarea tuturor deciziilor de viaţă raportată  doar la împlinirea necesităţilor pur umane. Autonomizarea conştiinţei este fără echivoc o consecinţă a globalizării, stabilizarea conştientă în afara lui Dumnezeu este starea actuală a lumii occidentale şi tinde să devină starea obligatorie pentru acceptarea necondiţionată a acesteia. Autonomia este cea care revendică omul pe coordonata realizării în plan material, fizic sau cel mult intelectual, şi odată realizată ea va face posibilă raportarea acestuia, din punct de vedere moral şi religios, la ceea ce îi va impune lumea globală. Rupându-se de Dumnezeu, omul se raportează la el însuşi, la mintea sa manifestată în diferitele coduri morale şi ideologii cultural-religioase, rămânând însă într-un echilibru complet instabil. Globalizarea vine să ofere punctul de sprijin, prin transformarea identităţii într-o apartenenţă identitară la o categorie sau grup, la o conştiinţă colectivă în spatele căreia omul se ascunde debusolat. Noile identităţi profesionale,tehno-culturale sau chiar electronice (în care omul e un cod numeric într-o reţea), vin să înlocuiască atât identitatea religios-culturală a omului tradiţional, cât şi pe cea naţional-politică a omului modern. Asistăm astfel la depersonalizarea conştiinţei, în cadrul căreia actul moral personal va fi rezultatul unei decizii impersonale, luată de simulacrul de conştiinţă colectivă la care omul se raportează. Locul gol lăsat de alungarea lui Dumnezeu din conştiinţă este luat de demon, depersonali-zarea având astfel ca finalitate demonizarea, înlocuirea glasului lui Dumnezeu din om cu glasul demonului [70] , ca premisă a acceptării globale a domniei acestuia.

 

III.6.2.Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii

Din punct de vedere ortodox, libertatea înseamnă acea libertate pe care Hristos-Omul a câştigat-o, asumând şi transfigurând prin jertfa sa natura umană, dându-i posibilitatea de a beneficia de necondiţionarea sa prin trăirea vieţii în perspectiva eshatologică. De la libertatea în Hristos pe care omul o poate dobândi  în chip liturgic-eclesial, de-a lungul istoriei creştine acesta a trecut la libertatea văzută în perspectivă psihologică, sociologică sau a diferitelor etici, libertate ce se poate rezuma în definiţia: „libertatea este necesitatea înţeleasă şi devenită conştientă”. Însă această definiţie plasează libertatea doar pe coordonata conformării datelor lumii empirice, înţelese. [71] Renunţând de mult la libertatea în Hristos, cu toate că aceasta este singura ce poate trece omul dincolo de orice constrângere şi necesitate, lumea modernă şi-a plăsmuit libertăţi spre care să tindă, surogat al existenţei cu adevărat libere. Astfel au apărut libertăţile secolului luminilor, ale momentului 1848 şi ulterioare, libertăţi sociale, politice şi naţionale, fiecare având rolul său în istorie. După aceasta au apărut Charta ONU şi drepturile omului, ca libertăţi individuale manifestate la nivel mondial, „garanţii” ale civilizaţiei, la care trebuie să adere naţiunile. Sub masca binevoitoare a eliberării de sub totalitarismele de toate felurile, lumea globală vine să ofere false libertăţi. Astfel, libera circulaţie în UE, libera opţiune exprimată nestingherit, libertatea de stabilire în orice ţară, libertatea de a beneficia de toate oportunităţile facilei ere digitale, sunt condiţionate de necesitatea de a avea bani pentru călătorii şi emigrare, educaţie pentru a te exprima, conturi şi coduri de acces pentru lumea digitalizată. Practic, pentru a beneficia de toate condiţiile lumii globale informatizate, securizate şi artificializate, omul trebuie să se conformeze unor necesităţi de ordin material, educaţional, şi unor obligativităţi comporta-mentale fals morale, dar aplicate în sens discriminator. Iar supunerea la orice fel de condiţionare înseamnă anulare a unei libertăţi. Societatea impune anumite atitudini şi gesturi „corecte politic”, adică un control nu numai al atitudinii şi comportamentului, dar şi al modului de gândire. La nivel naţional, aderarea la structurile NATO sau UE (premergătoare ale globalizării) sunt condiţionate de realizarea unor anumiţi indicatori economici şi sociali, uneori foarte constrângători şi generatori de crize sociale locale (şomaj, zone depopulate, etc.). Nerespectarea acestora amână la nesfărşit acceptarea în lumea globală, odată cu menţinerea forţată a unui nivel de trai scăzut prin neacordarea ajutoarelor financiare şi prin „dictaturile” economico-financiare, care echivalează cu amestecul în treburile interne, de care însă nu se mai sinchiseşte astăzi nimeni, dovadă a pierderii oricărei conştiinţe naţionale. De asemenea, forţarea ţărilor tradiţional creştine să adopte legi amorale şi anticreştine în numele internaţionalelor şi modernelor drepturi ale omului se face prin şantaj financiar, economic, politic şi în unele cazuri prin ameninţarea militară. Putem concluziona că libertăţile de toate felurile după care „tânjim” cu ochii la Europa şi America sunt practic îngrădiri ale libertăţii, făcute la modul dur, dar ascuns sub masca învăluitoare şi binevoitor-condescendentă a înţelegerii nevoilor omului şi a grabei spre asigurarea împlinirii continue a acestora. În cartea „O Americă înfricoşătoare”, Edward Behr descrie o societate ce tinde să domine cultural lumea în care libertăţile afirmate de „visul american” şi „ţara tuturor posibilităţilor” se dezvăluie ca obligativităţi de a vieţui sub dictatura dură a unor minorităţi rasiale, culturale sau sexuale. Întrebarea din finalul cărţii, dacă „nu cumva chiar în inima acestui sistem de libertăţi există o nebunie la pândă şi un terorism subtil care scot la lumină schemele groteşti ale unei dictaturi intelectuale nebănuite?” [72] , deşi retorică, primeşte în mod necesar un răspuns afirmativ în lumina evenimentelor recente (septembrie 2001 şi mai ales  primăvara 2003 din Irak) şi a urmărilor acestora la nivel global.

Şi în plan moral asistăm la anularea în mod ascuns a libertăţilor, prin programele de control al naşterilor, care atentează la libertatea familiilor de a procrea, ca şi la libertatea de a întemeia o familie creştină datorită politicilor privind resursele umane ale firmelor occiden-tale conduse strict după criteriul eficienţei economice, conform cărora obligaţiile familiale (soţie, copii) sunt o frână în calea canalizării întregii energii creatoare a salariatului la progresul şi profitul firmei. Astfel, angajările se fac pe criterii discriminatorii (necăsătoriţi, sau căsătoriţi cu cel mult un copil), obligând potenţialii candidaţi la constrângeri în plan familial, pentru a obţine sau păstra un loc de muncă, responsabilitatea fiind transferată din planul vieţii morale în cel al vieţii economice. Neasumându-şi responsabilitatea unei familii, a unei relaţii normale de familie ( fără a mai vorbi de  asumarea unei relaţii responsabile cu Dumnezeu în spaţiul eclesial), omul e obligat să-şi asume responsabilităţi de ordin tehnoeconomic, financiar, faţă de firma unde lucrează, faţă de societatea redusă la coordonata eficienţei economice. Nevoia de relaţie se transformă într-una sau mai multe relaţii superficiale (ce nu implică responsabilităţi de durată) cultivate la nivel sexual sau cel mult intelectual, latura afectivă ignorându-se voit. De aici şi până la lipsa de responsabilitate la care conduce o relaţie impersonală pe Internet este doar un pas, viaţa ca persoană şi comuniune, denaturată în concepţiile globaliste în viaţă ca individ şi grup social sau profesional, se virtualizează depersonalizant, omul global devenind o existenţă neutră, docilă şi supusă sistemului de control, o simplă unealtă în timpul programului de lucru, iar în restul timpului un cod numeric în comunicare cu alte coduri numerice. Legată de responsabilitate, şi datoria îşi pierde sensul autentic. Neînţelegerea datoriei de a întoarce Dăruitorului darurile şi în primul rând viaţa, provine din neacceptarea sensului teonom al existenţei. Însă de aici şi până la respingerea oricărei datorii morale este un drum lung, dar făcut repede în lumea globală. Formalismul moral al acesteia a denaturat şi sensul datoriei morale faţă de familie (părinţi, bunici, soţie, copii,etc.) sau faţă de om în general, înlocuindu-l cu sensul datoriei formale faţă de societate, faţă de întregul sistem, datoria devenind obligaţie şi fiind îndeplinită ca atare, juridic şi de cele mai multe ori neutru, fără implicaţii la nivelul simţirii, al sentimentului. Omul global va fi o sumă de drepturi şi obligaţii pe care le va exercita şi îndeplini echidistant, neutru, sau cel mult trăind sub imperiul obsesiei permanente de a nu fi tras la răspundere pentru nimic, de a nu i se putea imputa nimic, de a nu fi responsabil pentru nimic. Acest om va vrea să beneficieze de toate drepturile sale, fără să dea prea mult în schimb, începând cu planul material al existenţei şi până la cel afectiv şi religios-moral, devenind practic o individualitate la limita umanului.

 

III.6.3.Între virtute şi păcat

Societatea postmodernă deschisă lumii globale, rezultat al „frământărilor” a două milenii de creştinism apusean , a ajuns să dilueze, chiar să anuleze linia de demarcaţie între virtute şi păcat, inversând valorile, inventând mereu axiologii justificative pentru orice comportament uman. Virtuţile creştine, teologice sunt astăzi sau ridiculizate, sau teoretizate spre un sens necreştin. Credinţa este intelectualizată, raţionalizată, ecumenismul ce se vrea precursor al globalizării religioase vine să armonizeze diferitele sisteme teologice, practicând toleranţa faţă de orice erezie, în numele unirii religioase. Biserica lui Hristos este pusă subtil „la colţ” şi invitată să-şi reanalizeze poziţia doctrinară, adică împinsă de la spate să renunţe la adevărul doctrinar al sinoadelor ecumenice, să îl lase în umbră în favoarea misiunii sociale, după modelul catolic şi mai ales protestant. Tot mai des se aud voci care cer ca „Biserica să-şi vadă de orfani şi de văduve şi să nu se mai amestece în viaţa omului.” Credinţa este astfel împinsă spre formalismul ritului exterior, atunci când acesta mai există. Chiar şi în Biserica Ortodoxă, mişcările pietiste de tipul Oastea Domnului care are o structură şi o ideologie de factură protestantă încearcă să denatureze sensul autentic al credinţei prin psihologizarea şi sociologizarea acesteia. De la contrafacerea  virtuţii credinţei sub forma pietismului sectarist şi a formalismului apusean şi până la păcatul lepădării de credinţă, drumul e foarte scurt, mai ales dacă trece prin „ograda” sincretismului religios, ca suport al globalizării. Iar atunci când credinţa în Dumnezeu lipseşte, locul ei este luat de încrederea în sistemul de asigurări, în cel poliţienesc, juridic, medical, etc., cu alte cuvinte omul se lasă în grija instituţiilor oficiale, uitând că viaţa aparţine lui Dumnezeu. În perspectiva globalizării, credinţa se mută de la Dumnezeul cel Viu şi omniprezent, Hristos, la un Dumnezeu exterior şi îndepărtat sau la unul impersonal, şi în final la omul devenit propriul său dumnezeu.

Nădejdea se va transforma şi ea într-o speranţă de viaţă materială mai bună. Dacă nu mai există un Dumnezeu în care să creadă, urmarea logică e că nădejdea ca virtute va dispărea.Viaţa mai comodă, mai confortabilă, mai uşoară, va fi un deziderat pe care omul va spera să-l atingă prin propriile forţe şi prin orice mijloace, incluzând emigrarea, schimbarea frecventă a locului de muncă, renunţarea la familie, şi până la pervertirea caracterului, la acceptarea şi practicarea păcatelor ca: hoţia, zgârcenia, lăcomia, şantajul, înşelăciunea, etc., considerate ca normalităţi sub deviza iezuită „scopul scuză mijloacele”. Şi atunci când mai există un surogat de credinţă sub forma pietismului de toate felurile, nădejdea se va pune într-un Dumnezeu care ar trebui să asigure la modul contractual o viaţă fără griji materiale. Nădejdea Învierii, manifestată printr-o viaţă teandrică, este în mod subtil transformată într-o speranţă şi căutare a unei vieţi confortabile, mai îmbelşugată şi uşoară, pe care omul o aşteaptă de la Dumnezeu ca răsplată a unor gesturi şi atitudini exterioare,  echivalate la nivelul gândirii cu adevărata credinţă. Iar atunci când Dumnezeu nu „se conformează” aşteptărilor umane, de multe ori se ajunge la apostazie.

A treia virtute teologică, iubirea, este cea care suferă cea mai profundă denaturare. Manifestată în mod contrafăcut în mistica catolică a unor sfinte ca Tereza de Avilla sau fericita Angela, ale căror extaze seamănă mai curând cu orgasmul sexual decât cu unirea mistică cu Hristos [73] . Adoptată în sincretismul New Age ca mistică indiană Tantra-yoga, iubirea creştină văzută ca eros divin nu este decât surplusul de dragoste simţit de omul ne-curăţit de patimi atunci când încearcă să se apropie de ideea de Dumnezeu, şi datorat exclusiv lucrării propriului libidou. [74] Globalizarea vine să confirme, prin teoriile paranormale şi ideologiile New Age, această contrafacere a dragostei,ca perfect valabilă. În acelaşi timp se militează pentru manifestarea iubirii umane doar ca erotism, sau, mai nou, ca sexualitate debordantă. Încurajaţi de foarte tineri, prin orele de educaţie sexuală din şcoli, în afirmarea şi practicarea sexualităţii ca necesitate primară, adolescenţii şi tinerii sunt îndrumaţi prin exemple de viaţă teoretizate şi justificate (în filme, emisiuni, reviste, conferinţe,etc.), spre practicarea „protejată” a sexualităţii juvenile, ca garanţie a dezvoltării psiho-somatice normale. Ruşinea instinctivă resimţită de aceştia în faţa afirmării sexuale este combătută prin reclame, prin programe educaţionale de „descoperire şi întărire a personalităţii”, prin „stingerea luminii în discoteci” [75] , pentru că desfrânarea e un păcat al întunericului, material şi spiritual. Anulând graniţa între iubire şi erotism, societatea actuală anulează viaţa morală, transformând-o într-o viaţă superficială, biologică şi psiho-fiziologică. În general, puterea de a discerne între virtute şi păcat este intenţionat slăbită, tocmai pentru ca omul să nu-şi mai pună întrebări privitoare la acestea, iar pentru cei „insistenţi”, teoriile psihologico-medicale de inspiraţie freudiană, ca şi cele paraştiinţifice inspirate de tantrismul misticilor orientale, vin să suplinească nevoia de moralitate, aducând argumente bine întocmite pentru toate tipurile de caractere, temperamente şi inteligenţe.

Toate aceste implicaţii profunde la nivelul vieţii religios-morale sunt consecinţe ale procesului îndelungat al ruperii omului de Dumnezeu, proces început în grădina Edenului şi ajuns azi în faza globalizării existenţei umane. Influenţele demonice au făcut întotdeauna din omul instinctual un instrument docil. Faptul că s-a ajuns azi în pragul realizării unei „împărăţii” mondiale fără Dumnezeu, asemenea „raiului Iehovist”, pune de la sine întrebarea (retorică) dacă cei ce stabilesc, conduc şi impun mersul lucrurilor în ceea ce priveşte globalizarea lumii, nu sunt cumva în slujba necondiţionată a „stăpânitorului” ascuns al acesteia. Răspunsul este evident afirmativ, din nou, în perspectivă ortodoxă, însă nu alar-mant, pentru că indiferent de evoluţia lumii, Biserica lui Hristos este invincibilă, în veci. Problematică va deveni, în lumea globală, rămânerea în Biserică la modul deplin, şi asta datorită anulării multor libertăţi. Din acest motiv,este necesar a se discuta despre:

 

III.7. Dimensiunea ocultă a globalizării

 

III.7.1.Despre teoria conspiraţiei

 Termenul de ocultism are o vechime de doar o sută cincizeci de ani, şi prin el se înţelege un amalgam de credinţe şi practici ca divinaţia, clarviziunea, astrologia, alchimia, numerologia, magia, spiritismul, şi mai nou invazia de tehnici psi, radiestezie, bioenergie, articulate pe misticile şi disciplinele esoterice extrem orientale.Dar el a existat practic în toate timpurile istoriei, nefiind apanajul unor biserici, ci a unor societăţi secrete sau semisecrete, al căror scop a fost întotdeauna obţinerea unei anumite puteri. Despre teoria conspiraţiei s-a scris suficient, toţi fiind de acord cu existenţa ei, dar foarte puţini arătând cu claritate caracterul evident antihristic al acesteia. Până la Hristos, existenţa societăţilor secrete s-a „revelat” în existenţa religiilor de mistere, apanajul unor elite de iniţiaţi, care de fiecare dată s-au aflat în preajma conducătorilor, dirijând din umbră toate acţiunile acestora. Aşa s-a întâmplat în Egipt, Grecia, China, India, etc. De la începuturi, potrivnicul a căutat şi a găsit „discipoli” dornici de putere, care să fie în stare să renunţe la orice urmă de moralitate şi la orice sentiment uman, pentru a primi în schimb stăpânirea mulţimilor. De-a lungul istoriei, acapararea centrelor de putere terestră a fost scopul imperiilor ce s-au derulat pe scena acesteia, terminând cu superimperiul tehnoeconomic ce se prefigurează ca lume globală. Faptul că această putere terestră este domeniul demonului a fost indicat ca evidenţă de necontestat de Mântuitorul în Evanghelie prin sintagma „stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 14,30) cu referire la diavolul, precum şi prin faptul că Hristos a fost ispitit de acesta în pustiul Carantaniei cu stăpânirea întregii lumi (Matei 4,8-9). Actualizând, putem concluziona fără a greşi, cred, că între puterea politică, economică, militară şi religioasă ce se prefigurează la nivel global şi persoana diavolului, există semnul de echivalenţă. Acest semn a existat întotdeauna, şi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, va fi făcut vizibil pentru fiecare, aşa cum cartea Apocalipsei şi profeţiile  atâtor sfinţi nevoitori o arată.

După lucrarea răscumpărătoare săvârşită pe Sfânta Cruce, lupta împotriva omului rezidit în Hristos a început mai acerb, zecile de mii de martiri ai primelor trei secole de creştinism dovedind aceasta. Puterea ocultă ce a ordonat aceste execuţii, văzând însă că pe măsura înmulţirii crimelor se înmulţea şi credinţa, a schimbat tactica. A acceptat credinţa creştină, dar şi-a plănuit sistematic, pe etape istorice, deturnarea ei până la distrugere, prin subjugarea omului de către propriul trup, de problemele materiale ale lui şi ale lumii, de tot ceea ce înseamnă terestru pur. În primul rând poporul evreu, înţelegând complet greşit calitatea de popor ales al lui Dumnezeu, a mutat ideea mesianităţii în sfera politicului. Răstignindu-l pe Mesia păcii şi al iubirii, aşteaptă şi azi un mesia ce le va da stăpânirea lumii văzute, după cum au înţeles promisiunea divină. Aşa cum nu au reuşit să iasă de sub stăpânirea romană prin răscoalele iudaice, nu au reuşit nici prin mişcările secrete să fie stăpânii văzuţi ai lumii, însă au reuşit ca după aproape două mii de ani de la Înviere, să fie stăpânii finanţelor mondiale, a economiei la nivel planetar, ceea ce echivalează cu „a avea lumea la degetul mic”. Sintetizare a doctrinelor oculte talmudice cu aplicare în politică la nivel global, „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” dezvăluie tocmai această conspiraţie financiară mondială. Prima realizare de proporţii a fost Ordinul Cavalerilor Templieri. Ordin aristocratic de cavaleri cruciaţi, instalat confortabil pe locul (încărcat de mistică iudaică) Templului lui Solomon, care va deveni model pentru breasla constructorilor de catedrale şi a francmasoneriei datorită provenienţei sacre a arhitecturii sale, templierii vor sfârşi prin a domina economic, deci şi politic, Europa şi Orientul Apropiat. Organizat ierarhic pe caste şi origini de nobleţe, cu influenţe pitagoreice şi rituri de iniţiere orientale (asemănătoare cu riturile yogine de trezire a energiilor vitale Kundalini) ordinul avea un pronunţat caracter păgân, prin gesturile rituale de scuipare a crucii şi de idolatrizare a unui craniu sub numele de Baphomet. [76] Aceste ritualuri denotă sincretismul ascuns al doctrinelor templiere, care a denaturat credinţa creştină a cavalerilor simpli în amestecurile de misticism arab, extrem oriental şi talmudic, pliat pe o rămăşiţă de monoteism creştin, şi în acelaşi timp şi faptul că mişcarea a fost acaparată de de o alta, secretă, de sorginte iudaică, care a mutat centrul de preocupare către stăpânirea financiară. Astfel, templierii ajung să aibă profituri enorme din practicarea cămătăriei, împrumutând bani statelor europene catolice, dar şi celor arabe. Sistemul financiar preluat din antichitatea romană a fost perfecţionat de ordinul templier, acesta ajungând datorită speculaţiilor financiare şi cu bunuri mobile şi imobile să obţină profituri anuale de o mie de ori mai mari decât cele ale statelor europene. Sistemul bancar fără precedent conceput de templieri, crearea poliţei, speculaţia asupra diferenţelor de curs din diferitele ţări aflate aflate pe „teritoriul economic” al acestora, obligaţiile statelor care împrumutau sume uriaşe de la aceştia pentru răscumpărări sau campanii militare, şi nu în ultimul rând şiretenia cu care creeau în mod artificial crize financiare în anumite locuri pentru ca, rezolvându-le aparent, să beneficieze de profituri considerabile, au făcut ca metodele acestora să fie astăzi folosite la scară planetară de organismele financiare internaţionale ca Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional (a se vedea situaţia Argentinei, care a fost nevoită să-şi vândă toate capacităţile de producţie în urma colapsului financiar provocat de „ajutorul” FMI). Aceleaşi procedee indică, se pare, acelaşi mod de gândire, şi cred că se poate avansa ideea că în spatele acestora se află aceeaşi sursă de inteligenţă ca şi în spatele ordinului templier. Ca şi aceste organisme astăzi, templierii ajunseseră să controleze economia diverselor state, deci indirect politica lor, la nici  o sută cincizeci de ani de la înfiinţare ai acţionau ca şi cum ar fi vrut să-şi subordoneze întreaga Europă [77] , adică întreaga lume civilizată cunoscută atunci. Faptul că nu au reuşit acest lucru se poate interpreta şi prin prisma dezvoltării precare a sistemelor de transport şi comunicare. E posibil, astfel, ca templierii să-şi fi înscenat propriul proces, sacrificând pe Jaques de Molay împreună cu ceilalţi conducători cunoscuţi, dar salvând anumite secrete esoterice pentru a le repune în aplicare câteva secole mai târziu. Această teorie poate fi argumentată de afirmaţiile Marelui Maestru: „eu nu sunt decât un biet cavaler neştiutor de carte”, sau a preceptorului suprem: „nu ştiu scrie sau citi, deci nu pot apăra ordinul”, ceea ce conduce la concluzia logică a existenţei unei ierarhii paralele, secrete, ce profesa o învăţătură iniţiatică, esoterică, privind acapararea puterii [78] , părere pe care o au mai mulţi istorici ai ordinului. Iar faptul că acest misticism ocult era de factură necreştină, e demonstrat de acele ritualuri de închinare la un idol, Baphomet, de scuipare a crucii şi de practicare a esoterismelor bioener-getice orientale, adică se întâlneau în cadrul ordinului templier păgânismele occidentale barbare, lupta antihristică a evreimii, şi panteismul oriental. Aşa cum am afirmat, nereuşita organizării unei noi ordini sinarhice, nereuşita materializării visului templier al unui „domnitor al întregului pământ”, nu este neapărat o consecinţă a procesului templierilor, ci mai curând o retragere vremelnică din lume a acţiunilor văzute ale ordinului, organizată de tehnocraţii ocultişti din umbra acestuia. Se prea poate ca aceştia să fi înţeles (sau, de ce nu, să li se fi comunicat direct de către Satana) că era prea devreme ca lumea să fie condusă de un domnitor unic, „arbitru suprem al şefilor politici” ales de un „consiliu al înţelepţilor” [79] (să fie vorba de aceiaşi înţelepţi ai Sionului?), şi să fi trecut în aşteptare, pregătind din umbră cultural, ideologic şi infrastructural acest moment, aşteptând ca viitorul să aducă progresul tehnologic necesar pentru a putea pune în aplicare planul. Oricum, în mod cert, societăţile secrete ale Evului Mediu şi ale epocii moderne s-au organizat şi acţionat în moduri asemănătoare ordinului templier, ceea ce înseamnă că acesta nu a reprezentat decât o etapă în planul de mondializare al puterii oculte. Thomas Munzer, Jan de Leyda, mai târziu Campanella şi misterioşii Saint-Germain şi Cagliostro, personaje harismatice ale istoriei Europei, ca şi artizanii revoluţiei franceze, ai momentului 1848, ai războaielor mondiale (inclusiv a celui „rece”), a revoluţiilor de eliberare (inclusiv a „spectacolului” revoluţiei române anticomuniste, regizat de eşalonul doi al puterii de atunci şi cel dintîi al puterii de astăzi, şi pus în practică cu ajutorul unor personaje oculte ca Gelu Voican, ce se autodefineşte ca fiind „jumătate mag, jumătate gangster” [80] ), nu au făcut decât să reia în forme diferite, doctrinele oculte ale istoriei lumii regăsite şi în cadrul ordinului templier. Dincolo de toate momentele de timp ale manifestării mai mult „ simţite” decât văzute a ocultismului şi a conspiraţiei mondiale în istoria văzută a lumii, rămân realizările acestora, pe toate planurile vieţii. Însă, se poate afirma că planul de globalizare a lumii, început în timpuri străvechi, a fost accelerat semnificativ odată cu organizarea SUA ca stat independent în 1776, fiind adus în numai două sute de ani în pragul realizării.

 

III.7.2. Supremaţia  tehno-financiară şi stăpânirea globală.

 

Francmasoneria, existentă în forma actuală din anul 1717 şi organizată pe 33 de grade ierarhice oculte, nu este decât continuatoarea mai vechilor loji de zidari şi constructori de catedrale, existente de-a lungul întregului Ev mediu european. Fiind o organizaţie ocultă internaţională, de tip piramidal, ea are un conducător suprem, admitere pe bază de selecţii dure, şi iniţieri asemenea celor templiere, pecetluite de jurăminte înfricoşătoare. [81] O ierarhie paralelă, văzută, accesibilă publicului şi presei, există pentru a promova imaginea socială şi umanistă prin acţiuni corespunzătoare. Folosită la început ca mijloc de pătrundere politică în palatele monarhiilor europene care inevitabil aveau nevoie de constructori de catedrale şi biserici, masoneria a fost acaparată de evreii ce controlau în secret finanţele lumii occidentale. Putem vorbi astfel de iudeo-masonerie, ca formă organizatorică bine structurată a sionismului talmudic, întreaga francmasonerie fiind condusă la nivel mondial de ordinul mason pur evreiesc Benai’Berith, lojile acestuia împrăştiate în întreaga lume fiind conduse de un comitet executiv cu sediul la Chicago, în SUA. [82] Conducerea iudaică este revendicată şi afirmată, rabinul doctor Isaac M.Wise declarând că „francmasoneria e o organizaţie iudaică, a cărei istorie, misiune, semne şi interpretări, sunt de la un capăt la altul iudaice, iar doctorul G.Karpales, un alt conducător evreu, declara că: „Ideea francmasoneriei a izvorât cu necesitate din iudaism, iar întemeietor al ei e considerat Solomon...Misiunea ei cea mai înaltă este să glorifice rasa iudaică ( atenţie, nu pe Dumnezeul Vechiului Testament – n.a.) şi să o sprijine pe aceasta pentru a şterge graniţele naţionale.” [83]

      În plan mistic, deşi e o organizaţie declarat raţionalistă, masoneria celebrează misterul lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, după o legendă talmudică conform căreia acesta a fost omorât şi înviat, mister asemănător cu cel al lui Osiris, Orfeu sau al asirobabiloneanului Tamuz, dovedind prin aceasta nu numai continuitatea istorică şi mistică a unor păgânisme foarte vechi de natură semitică, dar şi caracterul  anticreştin al francmasoneriei, Învierea lui Hristos fiind marginalizată, chiar negată. De aceea se afirmă necesitatea „construirii pe nesimţite a unei republici democrate universale, în care regină să fie raţiunea (şi nu credinţa în Hristos cel Înviat – n.a.), iar consiliul suprem adunarea înţelepţilor [...] raţiunea şi nu un Dumnezeu inaccesibil va da viaţă moralei creştine.” [84] Scopurile intermediare ale  francmasoneriei sunt de fiecare dată altele, dar unul este cel principal, şi anume întemeierea republicii mondiale sub stăpânirea sa, temă ce a format obiectul Congresului Mondial al Francmasoneriei, ţinut la Paris în anul 1900. [85] Şi iată că numai după o sută de ani, acesta e aproape realizat, aşa cum cele intermediare ca: separarea Bisericii creştine de statul naţional, şcoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine pe scară largă, etc., sunt şi ele realizate. Concluzia raportului prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, Mitropolit al Ardealului în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 11 martie 1937 este fără echivoc: „Francmasoneria este o organizaţie mondială, secretă, în care evreii au un rol principal, având rit qvasi-religios, luptând împotriva concepţiei religios-morale a creştinismului, împotriva principiului monarhic şi naţional, pentru a realiza o republică internaţională laică. Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială, şi ca atare Biserica o osândeşte...” [86]

În controversata carte  „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” aceste principii expuse de Mitropolitul Nicolae sunt amănunţit tratate, şi chiar sunt indicate norme clare de aplicare, mai ales în ce priveşte subjugarea financiară şi prin mass-media. La fondarea Alianţei Israelite Universale  în 1860, masonii Cremieux şi Montefiore au lansat pe faţă chemarea universală la luptă împotriva creştinismului,afirmând totodată mesianitatea stăpânirii iudaice globale. [87] Afirmaţiile protocoalelor sunt confirmate azi de situaţia existentă în lume. Războaiele economice, propagarea ideologiilor distructive moral a căror paternitate e reven-dicată de „protocoale”, ca: marxism, nietzcheism, darwinism, liberalism, socialism, raţionalism, [88] sunt în viziunea acestora mijloace de diluare a conştiinţei religios-morale tradiţionale. Sclavia economică de astăzi a fost previzionată şi pregătită temeinic, lucrurile fiind conduse spre o criză generalizată (creată artificial) a cărei rezolvare va veni din mâinile „regelui-despot din sângele Sionului, pe care-l pregătim lumii” [89] . Această sclavie e condusă de masonerie, care uzează de monopoluri în comerţ şi industrie, câştigarea opiniei publice prin controlul întregii mass-media, concentrarea întregului capital financiar şi gestionarea acestuia la nivel global, ca mijloace de acaparare a puterii mondiale. [90] Adâncirea derivei religios-morale se face printr-o educaţie ateistă, prin teorii false şi aparent raţionale, prin finanţarea din umbră a tuturor sectelor anticreştine sau doar aparent creştine, cum e cazul Martorilor lui Iehova, cu scoaterea din şcoli a oricărei forme de umanism şi înlocuirea lui cu tehno-culturalismul fără nici o tradiţie [91] , promovându-se sistemul „înăbuşirii gândirii” prin învăţământul în imagini (fie ele desenate, fotografiate, TV, generate digital, sau via Internet). De asemenea, se discreditează sistematic clerul creştin, prin predici sectante, prin ridiculi-zarea acestuia, sau mai nou, prin promovarea în învăţământul teologic (inflaţionist, formal şi controlat de aceeaşi putere ca şi cel laic) a tinerilor fără nici o vocaţie sacerdotală autentic creştină, imorali şi corupţi, cu acordul tacit şi vinovat al conducerii universităţilor şi cel resemnat al clerului superior. „Când regele lui Israel îşi va pune pe cap coroana pe care i-o va oferi Europa, va deveni patriarhul lumii. [92] Asupra autenticităţii cărţii „protocoalelor”     s-au făcut multe aprecieri, atât pro cât şi contra (fiind mediatizate mult doar cele contra, evident), dar dincolo de adevărul sau neadevărul acestora, se pot vedea rezultatele concrete ale istoriei lumii, cu precădere cele ale veacului XX, cel ce a pregătit marea lovitură mondială, globalizarea.

Statele Unite ale Americii se năşteau la 4 iulie 1776, din voinţa francmasoneriei de a crea o ţară complet nouă, ruptă de toate tradiţiile celor o mie şapte sute de ani de creştinism, încă destul de vii în Europa acelor vremuri. Continentul american oferea condiţii strategice ideale datorită izolării sale geografice faţă de orice alt centru de putere terestră, precum şi terenul virgin al lipsei oricărei culturi creştine sau umaniste. Încurajând emigraţia masivă, multietnică şi multireligioasă (ceea ce se întâmplă şi astăzi în SUA, Canada şi Australia, însă doar la nivelul „elitelor” inginereşti şi economice), s-a creat aici precedentul statului global, un amestec extrem de colorat de etnii, religii, culturi, rase, tradiţii, obiceiuri, practici sexuale, temperamente, inteligenţe, amestec din care avea să se nască după numai o sută şi ceva de ani, homo americanus, căruia i se cultivă de la naştere sentimentul fals al superiorităţii sale ca individ (superioritate rasială, culturală şi intelectuală) dar şi cel foarte adevărat (din păcate) al supremaţiei sale economice şi militare, ca naţiune. Mirajul „visului american” al devenirii materiale nelimitate a fost construit pe posibilităţile enorme date de concentrarea capitalului mondial, încetul cu încetul, în mâinile oligarhiei financiare bine reprezentată de „casele” de Rotschild,  Rockefeller, sau Warburg. Timp de două secole, America a fabricat  în retortele sale interne toate condiţiile culturale, religioase, politice, economice şi mai ales tehno-digitale de azi, pentru ca lumea să ceară ea singură globalizarea, ca soluţie ultimă a tuturor crizelor. Omul actual, un homo tehnoeconomicus, nu este decât un individ eficient în ciclul producţie-consum, golit de orice spiritualitate, dar teoretizând savant asupra ei, şi care e dispus să primească tot ceea ce societatea îi aduce ca alternativă de vieţuire, mai puţin doar viaţa fundamentată religios-moral, ascezele căreia ţin de timpuri „imemoriale” cu călugări şi cavaleri, fiind „desuetă” pentru era digitală. Bancnota încărcată de ideologie a SUA (care, fie că ne place sau nu, a ajuns un deziderat pentru fiecare român) nu vine decât să confirme încrederea într-un dumnezeu (cu totul altul decât cel al creştinismului) sub forma strălucitorului soare masonic (luciferic), ce se va aşeza triumfător în „Novus Ordo Seclorum” ( Noua ordine mondială a statului planetar) asupra lumii întregi, organizate ierarhic ca o piramidă, sub ochiul îngăduitor al lui Annuit Coeptis (el şi-a dat acordul, el, adică ochiul luciferic). [93]

Statul mondial în pragul căruia ne aflăm a fost pregătit pe două fronturi, şi anume pe cele două planuri de manifestare umană, cel personal şi cel comunitar, sau în terminologie laică, individual şi social. În plan personal, sincretismul şi pretenţia de universalitate a mişcării New Age a avut şi are rolul de a pregăti conştiinţele pentru acceptarea „planului”, de a transforma morala creştină într-un surogat de existenţă individualistă în care totul e permis şi justificat, atât de propria conştiinţă cât şi de cea comunitară, colectivă. Apariţia guvernului mondial are nevoie de o religie intermediară, care să asimileze totul, oferind „stabilitate” sufletească tuturor. În acest sens New Age cultivă şi spiritismul, hipnoza, religiile transcedentale extrem orientale, dar acceptă condescendent şi Consiliul Mondial al Bisericilor, şi câteva aspecte creştine, „tolerând” evidenţa raţională că Hristos e un „reprezentant major al omenirii”. New Age vine în întâmpinarea vieţii trăite la nivel raţional, propunând mâncăruri naturale, medicamente gustoase, psihoterapii individuale şi de grup, acţiuni pentru conservarea mediului înconjurător, viaţă profesională cu şedinţe de dinamică de echipă, seminarii destinate dezvoltării „potenţialului uman”, „dezvoltarea holistică a persoanei”, etc., toate având un substrat clar, şi anume ideea că omul este singurul dumnezeu. Aceasta a fost, de fapt, şi ispitirea primordială: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Geneză 3,5). Şi aşa cum este evident cine a lansat aceasta, la fel de evident este cine se află şi în spatele propunerii New Age. Reflectat în toate domeniile vieţii, Planul (The Plan) New Age se pliază perfect peste cel de-al doilea front al luptei antihristice, cel al organizării sociale, politice, economice a planetei, ca Nouă Ordine Mondială. Acesta este susţinut de o întreagă pleiadă de organizaţii mondialiste. Pe primul loc este Organizaţia Naţiunilor Unite, care va impune modelul unităţii SUA şi UE, la nivel global. În 1954 ia fiinţă Grupul Bilderberg, al cărui principiu de bază va fi unificarea Europei şi a SUA. Urmează Comisia Trilaterală, care are în vedere unificarea SUA, Europei şi Japoniei. Din toate aceste organizaţii (care nu sunt decât o mică parte din totalitatea acestora) fac parte marii finanţişti ai lumii, personalităţi politice, dar şi altele, necunoscute publicului şi presei, dar al căror rol este hotărâtor. Într-o întâlnire a acestora la San Francisco (sub numele de Forumul Mondial şi desfăşurată cu uşile închise) în anul 1995, s-a pus pentru prima dată în discuţie „naşterea primei civilizaţii globale”, a unei „conştiinţe globale”, precum şi organizarea unui comitet de „gânditori globali” care să determine mijloacele de realizare a acestui scop. [94] Tot în 1995, la prima conferinţă O.N.U. despre sărăcie, s-a vorbit mult despre teme diverse şi aparent fără legătură între ele, ca: mediu, şomaj, drepturile muncitorilor, populaţie, pace, comerţ, social, dar concluzia a fost una surprinzătoare, şi anume necesitatea formării „unei forţe puternice şi unite care să constituie lancea unei mişcări mondiale de societate civilă.” Un observator canadian, fost diplomat ONU, concluziona că Organizaţia Naţiunilor Unite e folosită de anumite grupuri ca o primă armătură a unui guvern mondial unic. Scopul urmărit e descreştinarea ţărilor creştine şi dezislamizarea ţărilor islamice, instalarea unor noi forme de religie şi toleranţă în toate domeniile. [95] Organismele financiare operative ale artizanilor mondializării, ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, duc la îndeplinire aceste obiective, prin acţiunile concertate de şantaj economico-financiar cu acute implicaţii sociale şi implicit politice, sub masca binevoitoare a „mâinii întinse sărăciei şi urmelor lăsate de comunism”. Printre acestea, o bancă ciudată este Banca Mondială de Conservare (BCM) a cărei activitate a fost iniţial de observare satelitară, a tuturor resurselor neexploatate ale Terrei. Datoria externă (către Banca Mondială şi FMI)  a ţărilor aflate în imposibilitate de plată (cum e şi România) va putea fi preluată de această Bancă de Conservare, şi plătită către BM şi FMI (plătită formal, fiindcă practic fac parte din acelaşi concern), în schimbul cedării de către aceste ţări a unor teritorii aşa-zis neexploatate. Cu timpul, BCM va deţine majoritatea terenurilor necultivate, sau nefolosite în vreun anume fel, şi printr-o inginerie financiară (după modelul provocării crizelor artificiale în Europa Evului Mediu de către Ordinul Templier), va putea să supună ţările lumii, aflate în criză financiară generalizată şi obligate să-şi cedeze suveranitatea. [96] Şi la  noi în ţară această politică ascunsă a fost pusă pe tapet, prin acordarea unor împrumuturi (mai mult decât simbolice) nerambursabile, pentru conservarea unor zone ca Parcul Naţional Retezat sau Piatra Craiului, Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, etc., şi acordarea în paralel a unor împrumuturi substanţiale rambursabile. Nu se ştie ce urmări  ar putea să aibă o eventuală imposibilitate de plată a acestora, dar interesul pentru aceste zone nu prea sună foarte încurajator pentru România, în perspectiva existenţei Băncii Mondiale de Conservare şi a modurilor de acţiune ale acesteia. Cu toate acestea, inconştienţa generată de o gândire cosmopolită, limitată, caracterizată de slugărnicie orientală în faţa finanţelor occidentale şi justificată autosuficient şi savant drept atitudine deschisă noilor valori euroatlantice, a dus la acceptarea şi „inaugurarea” pe plan local a unor sărbători de tip panteist, ca Ziua mondială a pământului, Ziua mondială a apelor dulci, Ziua mondială a zonelor umede (ce enormitate), a păsărilor, a peştilor, a vegetaţiei, a stratului de ozon, a muntelui, etc., toate fiind zile mondiale sărbătorite ca atare de întregul mapamond, printre acestea punctând şi noi în stil neo-românesc (de „maimuţăreală” a tot ceea ce vine din occident) Ziua Parcului Retezat, Ziua Deltei Dunării, etc., toate acestea nefiind altceva decât sărbători premergătoare ale sărbătorii mondiale a „şarpelui planetar”, antihristul. În această perspectivă mondială a tehnoculturii finanţelor, calea către împărăţia omului e realizată, iar când globalizarea se va produce la modul concret, pentru artizanii ei va fi extrem de comod să impună închinarea antihristică. Conştiinţa umană va fi atât de diluată şi mintea atât de preocupată de problemele materiale, biologice sau ecologice, încât nici nu va sesiza deosebirea. Toleranţa faţă de orice şi faţă de oricine promovată de New Age dar şi de ecumenismul influenţat de aceasta, va face ca orice „închinare”, cu tot ce presupune ea, să fie acceptată necondiţionat. Iar pe cei mai „conservatori” în gândire şi trăire, obligativitatea folosirii mijloacelor tehnico-financiare digitale (generată de necesităţile de hrană, îmbrăcă-minte, etc.) îi va face perfect controlabili şi supuşi. Pentru a servi acestei finalităţi, se dezvoltă astăzi în ritm ameţitor lumea digitală. Uriaşele fonduri care se alocă cercetării şi dezvoltării telecomunicaţiilor globale, a Internet-ului, a tot ceea ce înseamnă tehnologia informaţiei şi comunicării (IT & C), se alocă în scopul ascuns al transformării acestora într-o reţea absolut globală, şi obligatorie pentru fiecare individ. [97] Omul, ca existenţă deperso-nalizată şi digitalizată, va fi, cu ajutorul lumii digitale, transparent şi perfect controlabil în totalitate şi în orice moment. Este deja demascat, deşi nerecunoscut oficial, sistemul global de supraveghere şi interceptare numit ECHELON, cu ajutorul căruia se pot intercepta zilnic trei miliarde de comunicaţii, incluzând telefonia, poşta electronică, paginile de internet şi toate transmisiunile satelitare. De asemenea există în lume şi sunt folosite din ce în ce mai mult de toate firmele mari, şase tipuri de spionare a angajaţilor, de la banala ascultare şi până la supravegherea video sau chiar prin Internet, de la mare distanţă, a calculatorului personal sau a telefonului mobil. [98] Reţeaua unică, moneda electronică şi cartelele inteligente personale, vor face ca fiecare individ să fie echivalat unui cod numeric, operând toate modificările privitoare la viaţa sa în termeni de cod numeric,neputând să cumpere, să vîndă, să fie consultat de medic sau să se angajeze în vreo firmă, dacă nu este identificat de sistem ca existenţă digitală sub forma unui cod numeric. Contribuţiile la sistemul de pensii de stat, la sistemul de sănătate (extrem de defectuos şi de ineficient în ultima vreme), la ajutorul de şomaj, precum şi înregistrările în bazele de date ale evidenţei Forţelor de Muncă, se fac în mod obligatoriu după codul numeric personal şi în format electronic (digital), începând cu anul 2002, chiar şi în România. În ciuda tuturor zâmbetelor condescendente şi ironice ale inginerilor (în primul rând de calculatoare, software şi comunicaţii), economiştilor, ecologiştilor, oamenilor politici mondiali sau locali, etc., raţionalişti fals intelectuali saturaţi de contemplarea trufaşă a propriilor inteligenţe puse în slujba antihristului în mod conştient sau inconştient, zâmbete arborate în tot ceea ce implică educaţie postmodernă aservită utilitarismului, confortului, şi autosuficienţei, toate aceste lucruri nu sunt altceva decât asumarea voită a „semnului fiarei”, pierderea totală a libertăţii în perspectiva lumii globale, cu tot ce înseamnă aceasta. Cuviosul Nil Athonitul a profeţit încă din secolul al XIV-lea, cu exactitate, despre apariţia şi sensul lumii tehnologico-financiare şi digitale, ca şi despre pervertirea tuturor relaţiilor interumane. „După anul 1900, către mijlocul secolului XX, oamenii acelor vremuri vor deveni de nerecunoscut ... bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza neruşinării în îmbrăcăminte şi în purtarea părului ... în societate vor conduce pofta trupească desfrânarea, sodomia, faptele ascunse şi crima ... Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om ca acesta să descopere un mod prin care un om poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului...” [99] , lucruri deja realizate la nivel global.        



[1] Arhid. Conf.dr. Ioan I.Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.9

[2] Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002

[3] cf. Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului, mai 2002, la adresa de Internet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista

[4] Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.27

[5] Ibidem, p. 28

[6] Ibidem, p. 30-31

[7] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49

[8] Ibidem, p. 17

[9] Ibidem, p. 47-50

[10] Ibidem, p. 71-76

[11] Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit., p.23

[12] Adrian Lemeni, art.cit., p. 75

[13] Fritjof Capra, Taofizica, Editura Tehnică 1995,p. 225, în Adrian Lemeni, art.cit, loc.cit.

[14] Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232

[15] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia”  viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p. 54

[16] Ibidem, p.50

[17] Ibidem, p. 56

[18] Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,în “Scara”,anul III(1999) nr.4, p.63

[19] Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”  Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21

[20] Dorin Oancea, art. cit. în op.cit.,p.29

[21] Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273

[22] Ibidem

[23] Ibidem, p.297-300

[24] Horia Roman Patapievici, op.cit., p.128-130

[25] Arhid.Conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p 10-11

[26] Ibidem

[27] Christos Yannnaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p.77-78

[28] Daniel Dăianu, art.cit

[29] Ibidem

[30] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p.11-12

[31] pr.conf.dr.Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”  Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p.73-75

[32] Ibidem

[33] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of. nr.933/12.12.2002

[34] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of. nr.933/12.12.2002

[35] *** Strategia informaţională,  la adresa www.teleactivities.org/societatea_informaţională/strategia

[36] Pentru Pitagora, 10 reprezenta numărul perfect, obţinut din suma primelor patru numere, dintre care primele trei sunt numere sacre (1,2,3), de aceea 10 este sacralitatea absolută, şi de aceea existenţa lumii se bazează pe existenţa a 10 perechi fundamentale opuse. (apud Prof.dr.Alexandru Roz, Curs de istoria filosofiei, manuscris, Arad 1998-1999,p. 20-22)

[37] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea I, p.42

[38] Laura Cristian, Savant şi sacerdot, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.55

[39] Ibidem

[40] Mihai Herescu, Mădălin Vlad, e-business, evoluţie şi tendinţe, în “PCWorld”, anul IX(2001), nr.9 p.72-75

[41] Ibidem

[42] Codrin Vulcu, e-moneda-cheia succesului, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.62-63

[43] Ibidem

[44] Ibidem

[45] pr.Iulian Nistea, Internet şi cyber-relaţie, articol şi listă de discuţii la adresa de Internet  www.nistea.com

[46] Ibidem

[47] Ibidem

 

[48] acad.dr.ing.Mihai Draganescu,  Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii, la adresa de Internet http://www.racai.ro/dragam,  p.56,57,58

[49] ibidem

[50] Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Chilia “Bunei-Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.174-175

[51] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea I, p.42

[52]   Sinodul Mitropolitan al Ardealului, Declaraţie de presă – mai 2002, la adresa de Internet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista

[53] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit.,loc.cit

[54] Daniel Dăianu, art.cit

[55] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea II, p.43

[56] Pr.Conf.Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în “Tinereţe, ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.86

[57] Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2001, p.151-152

[58] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an IV, partea II, p.78

[59] Elio Sgreccia, Victor Tambone, op.cit., p. 181-182

[60] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Familia, probleme pastorale şi sociale, conferinţă  ţinută la Deva, octombrie 2001, p.2

[61] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea II, Arad 2002, p.31-32

[62] Ibidem, p. 16-17

[63] Dr. Mircea Terheci, Drepturile omului împotriva umanităţii, în “Sfarmă Piatră”, anul II ( 2001) nr.25

[64] Ibidem

[65] Arhid.conf.dr.Ioan I. Ică jr., art.cit., p.11

[66] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Sfidarea definirii umanului, în “Tinereţe,ideal,Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.109-110

[67] Ibidem

[68] Afirmaţia a fost făcută de Lucian Susanu în articolul Ortodoxia şi ruptura civilizaţională, apărut în “Dilema”, şi combătută  în de Radu Dumitrescu în articolul Atacul antihriştilor, apărut în săptămânalul “Sfarmă Piatră”, anul II(2001), nr.26

[69] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, art.cit., p. 110

[70] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea II, Arad 2001, p.56

[71] Ibidem, p. 59

[72] Eduard Behr, op. cit., p.328

[73] Ierodiacon Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara 2002, p.76-78

[74] Ibidem

[75] Idem, De ce se sting luminile în discoteci, în op.cit. p.7-16, eseu în care autorul radiografiază admirabil tendinţa insistentă a “lumii” de a perverti şi anula totalmente sentimentul ruşinii adolescentine, prin toate mijloacele posibile folosite atât în locurile de distracţie ale tinerilor, dar şi în toată mass-media

[76] Gerard & Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Editura Nemira, Bucureşti 1996, p. 67-69

[77] Ibidem, p.155

[78] Ibidem, p. 68

[79] Ibidem, p.70

[80] Ibidem, p.259

[81] ÎPS Nicolae,Mitropolit al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei,în “Scara”, anul III(1999),nr.2,p.166

[82] Ibidem

[83] Ibidem

[84] Ibidem, p.167-168

[85] Ibidem

[86] Ibidem

[87] Protocoalele Înţelepţilor Sionului, traducere de Ioan Moţa, Editura Alma, Oradea 1997, p.3

[88] Ibidem, p.10-23

[89] Ibidem, p.30

[90] Ibidem, p.37-48

[91] Ibidem, p. 104-107

[92] Ibidem, p.102-103

[93] Marc Dem, Anticristul, Editura Domino 1997, p.108-112

[94] Ibidem, p. 113-115

[95] Ibidem, p. 124-125

[96] Ibidem, p. 148-150

[97]   ***  e-Europe în devenire, în  “ Planeta Internet”, anul III (1999), nr. 33, p.10

[98] *** Echelon, cel mai controversat sistem global de interceptare, în “ Connect”, nr.13, decembrie 2002, p.33

[99] Cuviosul Nil Athonitul , Profeţie despre Antihrist şi sfărşitul lumii, la adresa “http:/oclife.org/aprophecy”


Această pagină a fost ultima oară modificată
la data de 
TOP
Ultimele noutati din site
Nistea's Page (home)
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Media | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.