Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă, aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din aceste perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristici argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de reuşită o realizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001. Autorul surprinde chiar din titlu esenţa influenţelor globalizării asupra naturii umane afirmând că aceasta va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen social total care sfidează toate paradigmele cunoscute,o gigantică mutaţie civilizaţională traumatizantă la toate nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice, tradiţionale creştine şi occidentale umaniste.
[1]
Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele probleme globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc.
[2]
În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în procesul naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa, tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să militeze pentru o globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor.
[3]
Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea, împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii religios-morale creştine, în special aşa cum o înţelege ortodoxia.
Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de armonizare a filosofiilor greceşti dualiste cu adevărul creştin revelat. Fiind o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire a mântuirii prin cunoaştere, noua gnoză a apărut în mediile universitare americane de după al II-lea război mondial, primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este analizată în cartea cu acelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer Noua gnoză conţine în sine şi critici ale modernităţii antropocentrice, neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi religia la organizarea socială şi economică (cum face post – modernismul) afirmând că nicidecum nu se învârteşte tot universul în jurul statului, sexului sau limbajului
[4]
, însă conţine (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel, neogosticii nu acordă locul central în cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudine cinică, pe care o au şi faţă de statul naţional
[5]
şi afirmând că simianul care s-a ridicat în picioare a jucat în evoluţia vieţii spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus Hristos. Pentru gnosticii de la Princeton Dumnezeu e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi în progresul lor biologic, însă nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nu poate fi îndumnezeită”, gnosticii de la
În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat în persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal posibil este Acesta.
Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel ontologic fundamental (ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele moduri de orga-nizare a lumii (ordinea explicită), determinând devenirea întregii lumi. Neexistând particule separate, lucrurile se implică continuu unele în altele într-o ordine a întregului primordial, nedivizat (plenitudine). Această paradigmă (mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa unei dinamici permanente spre constituirea de noi totalităţi
[12]
, fiind prin aceasta un solid argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) în favoarea globalizării lumii.
Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi mistica
Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele privind noul sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate. Aplicând domeniului religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă , Înviere şi Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. De aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusă spre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost deturnată. După ce timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolice, prin laxitatea iezuită care justifica până şi crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de occident) a fost „pus la zid” ca incapabil să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă temporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăcirii acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor globale ale umanităţii, în ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fără Dumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă o alternativă religioasă unică, sub forma dumnezeului impersonal al hinduismului, numit diferit în funcţie de necesităţi. În „Ortodoxia şi religia viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând o radiografie completă a fenomenelor religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală a lumii globale va fi (şi este deja în occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou creştinism. Un exemplu de nou creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă să aplice un jargon creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-yoga
[15]
, rezultatul fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici universale:
1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă alternative satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism extrem, atrăgător prin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică.
2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei deve-nirii (autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală propusă de hinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii în mişcare continuă.
3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmă Vivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios American. „Noi ştim că toate religiile […]sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceea noi ne contopim cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alături de zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu creştinii”
[16]
. Absolutul nu presupune o relaţie personală cu Dumnezeu şi de aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea lui completă din conştiinţa umană.
4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de cele mai diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de individualismul sectar şi formalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină” practicată cu atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care, agitând cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu, reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuză mijloacele” şi pentru care satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.
5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta nu este creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu este simbol, şi numele, care e în afară de sunet”.
[17]
Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă (acest urcuş duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e predicat de întreaga literatură patristică) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu Hristos cel Veşnic prezent, în Euharistie.
În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării. Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de la păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicile exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental (considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului prin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite în urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua ordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este individual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină a Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel, globalismul politic devine o necesitate firească a religiei.
[18]
III.3. Globalizare şi cultură
Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa şi mentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice, identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „cultură religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să se solidarizeze într-o „cultură totală” pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei, a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”.
[19]
Cultura europeană a primit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat antropocentrice, pentru ca în final, cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumea secolului XX e o lume multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie culturală se afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiuni fundamentale religioase ale acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s-a întâmplat cu întreaga istorie a umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omului teocosmic se estompează în favoarea celei mundane”, îndepărtându-se în căutarea adevărului, mai mult ca oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”.
[20]
Astfel, renunţând la liantul sigur al integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperată de a realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel multiculturalism, în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine demersul cultural pur uman. Însă de la acest principu al egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificată atâta timp cât descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american, ca alternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale, profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale tradiţionale. Feminismul universitar american a ajuns la aberaţii ca scoaterea din programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii universale şi înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre.
[21]
Marii scriitori ai lumii (Tolstoi, Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul „Scriitori albi de gen masculin”
[22]
. La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca multiculturalism, stă ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în universităţile americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteia împreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă
[23]
), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programul political corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într-o societate multiculturală şi multilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se bazează pe pretenţia universalităţii creştinismului.” Nu există comportament moral şi social universal: există moravurile comunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele al heterosexualilor), ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare (totală) e imperialistă, neexistând nici literatură universală, nici valori universale. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuie sistematic interzis, discreditat
[24]
, pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismul se pliază confortabil pe această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pe care îl înglobează. Astfel, de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului, a culturii globale fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei culturi particulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita violenţei, de rituri pedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi artă plastică pornografică, de muzică satanistă sau cinematografie SF, în contextul multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor tradiţioanle într-o serie de grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga.
[25]
Cultura tradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi marfă, o cultură de masă şi de consum.
[26]
Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire ortodox. Toleranţa ortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la individul care aparţine acestora. Ca atare, răspunsul ortodox dat globalizării culturale trebuie să fie o revoluţie culturală. Dar, pentru că în gândirea ortodoxă cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din care îşi trage seva, singura revoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox.
[27]
Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale. Astfel, în acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind integrarea pieţelor de capital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor de producţie astfel încât concurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte despre mobilitatea ridicată a forţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre eliminarea fragmentării existente în economia lumii, care poate determina retrogresii.
[28]
Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de forţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă eliminarea organismelor existente la nivelul statelor naţionale, care constituie o frână. În plan social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şi ilegale) cauzate de sărăcie, de rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global al criminalităţii internaţionale organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismului internaţional, de reducerea diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste probleme cu implicaţie socială şi economică directă se argumentează globa-lizarea ca posibilitate concretă de rezolvare a unor situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediului înconjurător (a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselor minerale, etc. În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , Grupul Bilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale specializate pe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate în nenumărate studii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizaţiilor”, Benjamin Barber în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming Anarchy”sau chiar George Soros în „Global Capitalism” sau “Draft Report of Globalisation.”
[29]
De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă. Eradicarea sărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie suficiente motive pentru o acceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o arată şi părerile din ce în ce mai multor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie proprie cu singurul scop mărturisit de a trăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de la ambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire este specific lui homo economicus, omul eficient, recent, fabricat în retortele inginerilor sociale, politice, economice şi mai nou genetice,
[30]
adică omului făcut de el însuşi, pe când creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spre Dumnezeu, ci omul teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţă nemijlocită în natura umană, omul renăscut în Hristos. În acest sens actualitatea atenţionării Evangheliei: „Nu numai cu pâine va trăi omul”(Matei 4,4) este evidentă. Argumentul creşterii economice, chiar cel al eliminării problemelor sociale sunt acceptabile doar când „tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4) nu este privit ca opţiune posibilă, ci ca necesitate primă.
Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi urmate de o distribuire globală pe criterii sociale.
[31]
Bogaţii şi săracii sunt datori să conlu-creze pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială este justificabilă ca deziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei griji permanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare în procesul desăvârşirii lor.
[32]
De-a lungul istoriei, cunoaşterea ştiinţifică a trecut de la spiritul elitist, al geniului, la “team-spirit”-ul (spirit de echipă) anonim al colectivelor de cercetare actuale, în care fiecare individ este ultraspecializat în domeniul său şi absolut ignorant în celelelte (chiar adiacente), ceea ce face ca niciodată un om singur să nu mai aibă acces la viziunea de ansamblu asupra mersului lucrurilor. Noul model de cunoaştere, în care se acceptă ca validă doar informaţia verificabilă, sau cea garantată de un centru de autoritate verificabil sub toate aspectele, a dus la definirea noului model de societate umană, în care viaţa, de la relaţiile sociale şi până la cele economice şi politice, îşi schimbă sensurile, ţelurile şi modurile de existenţă.
În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne, evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate, care antrenează o creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pe scară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate informaţională. Aşa cum o definesc promotorii globalizării, societatea informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă, calitativ superior, care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social semnificativ. « Societatea informaţională permite accesul larg la informaţie al membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplificând posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale. Suportul tehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologia comunicaţiilor, producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate pe avansurile electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax, televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un factor important de creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective pentru o mai bună organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privind modernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului mediului şi a unor noi căi de comunicare între instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentru toate categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu ajutorul noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi progresul către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită a mediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii, deplasarea centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. In acest mod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială şi egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică, restructurarea industriei şi a mediului de afaceri. Schimbările majore din ultimii ani – creşterea exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TIC la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului electronic – susţin tranziţia de la era industrială la cea post - industrială.
[33]
Noile tehnologii digitale fac accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând de informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia devine resursa-cheie pentru economia digitală. Noţiunea de “noua economie” se referă în special la transformările actuale ale activităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea şi stocarea informaţiei într-o manieră mai ieftină şi mai facilă. Noua economie este caracterizată de intensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul de funcţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţi pentru crearea de valoare prin exploatarea informaţiilor disponibile. În prezent, există ample dezbateri în mass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă aceste modificări sunt suficient de radicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La originea acestor dezbateri stau performanţele excepţionale ale economiei americane: 8 ani de creştere continuă, creşterea anuală de peste 4%, inflaţia controlată sub 2%, şomajul sub 5%.
Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore, atât la scară naţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere de la beneficiile noilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi de coeziune socială, de conservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi comunităţi locale, de protecţie a cetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme nu se poate realiza decât printr-un dialog larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului academic şi societatea civilă.
Guvernul şi instituţiile sale au rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie către Societatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou cadru de reglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvoltare pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-atlantice. Programul de acţiune al Uniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională pentru toţi" constituie un important cadru de orientare. Prin noile legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizul mediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor servicii specifice Societăţii Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurate regulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor personale, confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.).
La rândul său, comunitatea de afaceri din
domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor trebuie
să ofere produse şi servicii de înalt nivel tehnologic şi
totodată cât mai accesibile ca preţuri şi tarife. Totodată,
trebuie găsite căi pentru formarea unei noi culturi a
competitivităţii agenţilor economici din toate sectoarele în
noul tip de economie, economia digitală. Prin complexitatea fenomenelor pe
care le implică dezvoltarea societăţii informaţionale,
fenomene care trebuie înţelese şi gestionate, prin necesitatea
formării unei noi culturi a cunoaşterii şi a
învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii,
cât şi a cercetării-dezvoltării şi inovării
tehnologice, participarea activă a comunităţii academice, prin
instituţii de cercetare, de educaţie şi de cultură devine
de asemenea esenţială.
Societatea civilă are de asemenea atât un rol proactiv prin formularea de cerinţe şi priorităţi privind modul de utilizare al noilor tehnologii în folosul întregii societăţi, cât şi reactiv faţă de politicile şi reglementările guvernamentale. Aceste roluri pot fi exercitate atât la nivel de grup ( organizaţii non guvernamentale, asociaţii profesionale etc.) cât şi la nivel individual. Drepturile cetaţeanului şi consumatorului în societatea informaţională au noi dimensiuni şi se pot manifesta sub noi forme.
[34]
Mult mai repede decât alte proiecte umane derulate pe scena istoriei, implementarea societăţii informaţionale şi-a definit obiectivele globale :
1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la viaţa politică şi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice şi modernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-tration) ;
2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea competitivităţii agenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă tehnologie prin dezvoltarea comerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-gement al afacerilor, de management financiar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltarea sectorului TIC.
3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia socială, asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa transporturilor etc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlantice şi în Societatea Informaţională Globală.
[35]
Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale par a fi concretizarea visului pitagoreic şi cabalist de a explica viaţa şi universul prin numerologie, prin jocul abil cu numerele. Pitagora a atribuit un număr între 1 şi 10 câte unei perechi antagonice fundamentale (5=masculinitate(căsătorie)–feminitate, sau 1=principiul tuturor lucrurilor, finit–infinit), construind un sistem mistico–religios bazat pe sensul sacru al fiecărui număr.
[36]
Mai târziu, cabaliştii căutau chiar explicarea lui Dumnezeu prin atribuirea de sensuri ascunse numerelor, de aici mistica de tip numerologic, care s-a propagat până în zilele noastre, când se fac paralele între matematica abstractă n–dimensională şi infinitatea lui Dumnezeu, deşi nu e exclus ca instrumentul matematic abstract al spaţiilor n-dimensio-nale şi al topologiilor să conducă până la urmă la acceptarea necesităţii de a ridica epistemologia din plan orizontal la verticalitatea cunoşterii practicată de Sfinţii Părinţi.
Revenind, tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de electronică de a transforma orice informaţie în semnal electric măsurabil.Astfel, absolut orice fenomen fizic, biologic sau industrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu ajutorul unor funcţii matematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare adaptabile oricărui domeniu. E important să fie găsită funcţia matematică ce descrie transformarea, ca apoi aceasta să fie implementată într-un sistem electronic ce furnizează la ieşire un semnal electronic cu anumite caracteristici.Acest semnal electronic continuu este transformat într-un cod numeric bazat pe succesiuni de cifre binare, adică într-un număr. Astfel se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoară prin numere. Necesitatea prelucrării electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, a tehnologiilor digitale şi la implicarea acestora în absolut toate domeniile.Dezvoltarea fără precedent a calculatoarelor electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât ca individ cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiile digitale au determinat „explozia” telecomunica-ţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a fost expresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale epocilor. Însă azi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină agresiune la adresa libertăţii persoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai multe necesităţi prin folosirea terminalelor (în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot felul, a reţelelor globale de comunicaţii şi în special a colosului numit Internet. La acest nivel, se poate afirma, cu toată responsabilita-tea, că globalizarea este realizată, Internetul anulând practic orice graniţă între state şi comunităţi, orice diferenţe între indivizi (ca Internauţi toţi avem aceleaşi drepturi şi libertăţi în reţea şi putem accede la aceleaşi informaţii, condiţionările fiind prezente doar în plan financiar, în sensul că cine are bani mai mulţi „se mişcă” mai repede în reţea fiindcă îşi permite conexiuni rapide şi terminale performante), şi în fine, orice prejudecăţi şi oprelişti morale. Internet-ul e o lume virtuală prin concepţia ei, dar foarte reală prin manifestare. Putem spune că acesta reprezintă în mod virtual lumea globalizată, viaţa socială, economică, culturală, etc., ce se trăieşte pe reţea de către mai bine de treisutecincizeci de milioane de oameni, în momentul de faţă, fiind exemplul şi modelul clar şi definit al vieţii care se va desfăşura în lumea real globalizată. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate diferenţele, de orice natură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă fără eforturi foarte mari, şi că Internet-ul este şi va fi nu numai modelul globalizării ci şi infrastructura şi vectorul acesteia.
III.4.2. Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în viaţa religios-morală
III.4.2.1 Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe
La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S.U.A., derulat între anii 1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniile telefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitatea sa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficul informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă, globală, un sistem de reţele interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane de servere de date, la care se conectează oricine, însă orice calculator cu un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server în reţea. Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sisteme de transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc. Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei sistemelor de calcul ( dar şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în numai doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV), astfel că un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990. Explozia se datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate procesele industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învăţământ, etc., sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate” pentru a putea fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementeze tehnologii ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la viteze mari cantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell şi dezvoltată de Ericsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) sau DCS (Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV. Tot aşa, de la emisia radio descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţele satelitare care pot tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem de diversificată, de la emisiuni radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de la date meteo la tranzacţii financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii militare.Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa calculatoarelor, de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferenţele dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şi comunicaţional amintit, IT&C (Information Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit suportul, din toate punctele de vedere al mondializării informaţionale. Practic orice aparat electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord al maşinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la Internet. În foarte multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme-diul reţelei. Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de poştă electronică (e-mail) sau propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze măcar un procent al activităţii sale prin această “industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern 1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la individ la naţiune şi lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a acestuia posibilităţile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi timp şi creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet? Răspunsul este: absolut orice, de la transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau teologice, de la comunicare personală interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi încheierea de afaceri, de la tranzacţii personale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale (burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc aici biblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la artă şi sport, dar în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul, de la cea mai scabroasă pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate adăuga ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de “desăvârşire” în ştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentru folosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea vede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine plătite job-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală ( înţelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie geografică) inginerii de telecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”, web-masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt cei mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai ales printr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau DCS) şi să folosească din plin resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa calculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi trece prin minte, să participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreşti manuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi ferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plăteşti facturi restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsând taste, în lumea virtuală a Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. Succesul Internetului se bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fără efort, pe alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine, pe uriaşul instinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât mai plăcut şi mai continuu.
Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-sibilitatea comunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă este absolut fantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viaţa? Să nu uităm că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing. Acest termen desemnează un sport nautic inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri cu vele” (atunci când se foloseşte energia eoliană) sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se foloseşte energia valurilor), navighează încercând să se menţină cât mai mult timp în picioare. Sportul acesta implică un risc destul de mare, o nesiguranţă evidentă ( ce siguranţă poate oferi o simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar în acelaşi timp o satisfacţie enormă, generată de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel se întâmplă şi în viaţa socială, care a devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui mai confortabil material decât ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de “surfing” pentru deplasarea în nesfârşitele pagini www (world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea să semnifice tocmai asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului în Internet? Cred că e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de la proiectarea acestei aplicaţii www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia Internetului, adică în 1990. Aşa cum Biserica este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă) care poate duce omul în siguranţă pe marea vieţii concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-modul de viaţă (navigarea ca dependenţă), calculatorul, poate fi “bucata de scândură” care îl prinde pe acesta în surfingul nesfârşit prin marea vieţii virtuale, Internetul, spre finalitatea depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Am spus “poate fi”, pentru că în multe cazuri nu este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţii umane, Internetul este deosebit de util. Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a deveni dependent de ele, însă acest lucru este astăzi, mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediul urban, din ce în ce mai greu, şi asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă, Internet-ul modelează conştiinţele, ceea ce duce la implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şi la nivel de grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cum se vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la o cyber-morală respectată ad-literam de toţi internauţii nu mai este decât un pas.
III.4.2.2.Implicaţii morale ale Internet-ului
Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se întâmplă în primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-ul este o lume virtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a personalităţii de sine stătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite gesturi, în cyber-spaţiu le fac în mod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să inventeze o nouă lume provine din verbul grecesc “ciber”, care înseamnă a conduce, a administra.Ca terminologie Internet, el derivă din cibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice sau biotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu – lumea virtuală a reţelei Internet, cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc. Astfel, surfingul (navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, al ruşinii. Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în mod normal acţionează în planul conştiinţei (antecedente, concomi-tente şi precedente), oprind individul de la anumite lucruri, pe care le simte instinctiv ca ruşinoase, imorale.
[37]
În relaţiile interumane, de multe ori ruşinea este bariera care opreşte omul de la săvârşirea păcatului. De exemplu în societate, pe stradă, puţini oameni privesc imagini (statice sau dinamice) pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea” acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de a face surfing, devorând cu ochii şi mintea aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni. Ruşinea se diminuează până la anulare, cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificări de conştiinţă şi comportamentale, astfel că nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să-l facă pe individ să treacă de la lumea virtuală la cea concretă, în manifestarea acestor devieri. În reviste de specialitate, creştinul e invitat la “gustarea plăcerilor interzise, pe web, locul unde păcatul şi simularea abia aşteaptă un nou căutător de plăceri. Tentaţia e atât de mare, că nici cel mai mare creştin nu rezistă.”
[38]
Asemenea invitaţii sunt menite să încurajeze formalismul (exterior şi interior) creştin, pliat pe satisfacerea instinctelor erotice ascunse în fiecare individ. Exacerbarea satisfacerii instinctelor carnale este subtil condusă către toate formele de perversiune, mai întâi la nivel de privire, delectare mentală, şi până la onania practicată ca obişnuinţă (şi ca urmare manifestată real a virtualităţii “sexului pe Net”). Revistele de “tineret” abundă de sfaturi binevoitoare ale psihologilor, care încurajează această practică sub argumentaţii de tip freudian. Mai mult, pentru cei mai scrupuloşi s-au inventat dispozitive de făcut “sex pe Internet”, sub forma unor echipamente ce imită forma şi consistenţa organelor sexuale, şi care se montează în calculator ca un banal CD-Rom. Se ataşează o cameră video şi o conexiune de viteză sporită la internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se stabileşte legătura video (printr-un software specializat) cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbarea cu ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şi mişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de kilometri distanţă. Practic este vorba de o tehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic) practicată sub masca binevoitoare a înţelegerii nevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi simplu „parteneri”) aflaţi la distanţe uriaşe se pot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de dispozitiv pereche costă nu mai mult de câteva sute de dolari, şi se comercializează în magazine „underground” (obscure) sau chiar pe Internet. Astfel, absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice limită, anunţând inaugurarea cybermoralei erei digitale.
Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul eliminarea conştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează, individul angajându-se în comunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan concret. Izolarea faţă de oameni duce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând să-şi petreacă viaţa într-o lume virtuală care îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul de multe cazurile (chiar şi în România), în care cupluri unite de o dragoste iniţială puternică (poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorită intervenţiei In-ternetului în viaţa lor. Internetul ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fie ea de cuplu sau de prietenie platonică, cu o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva” depersonalizat, transformat în cod numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, sub formă de biţi, „0” şi „1” logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică nimic concret. De asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţi social, cu loc de muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţei pe Internet, abia aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au) sau într-un Internet-cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în cyberspaţiu, să-şi consume cyber-relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber existenţa, simulacrul de viaţă din care Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-terumană este suplinită de una sau mai multe cyber-relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită (pentru cei care mai au o nostalgie religioasă) de site-uri şi forumuri de discuţii teologice, spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii de pe „piaţă”. Sincretismul New-Age şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-coape de toate felurile, prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea către spiritualitate a omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca locul magnetismului religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de care ai nevoie. Pe Internet (n.a.) toţi putem fi aproape de Dumnezeu.”
[39]
Aceste modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin denotă un alt aspect trist, şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într-o relaţie implică anumite responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică responsabilităţi afective, educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc. Angajarea pe drumul spiritual al relaţiei personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine, dar şi faţă de comunitate şi de lume. Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri concrete, implică acţiuni şi fapte concrete de viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi nici un fel de responsabilitate faţă de nimeni. Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nu dai socoteală nimănui pentru cuvintele şi gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este sau devine cealaltă persoană, care de multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). De asemenea o cyber-relaţie nu implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, ci doar „lâncezeală” confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de orice activism în plan concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pe scară largă în occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hrană artificială, poate conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizi supraponderali şi apatici, fără nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu organisme debile, în care minţile obosite de surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa calculatorului, ne se vor mai dezvolta în nici o direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate aspectele acesteia (lucru care se întâmplă deja cu prea mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de exerciţiul gândirii concrete, şi nu vor mai avea nici o legătură cu sufletele, căzute şi acestea în letargia pierderii identităţii umane şi înlocuirii acesteia cu non-identitatea informaţională, în care omul devine informat, fără a mai fi format din nici un punct de vedere, deci cu atât mai puţin duhovniceşte.
Aceste modificări de conştiinţă (ca şi implicaţiile lor în plan moral) pot fi evitate prin utilizarea Internetului doar ca mijloc de comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost conceput iniţial. Dar acest lucru devine astăzi din ce în ce mai greu de realizat, datorită diversificării activităţilor în cyber-spaţiu.Una dintre acestea este comerţul electronic, care s-a dezvoltat începând cu anul 1995, odată cu apariţia site-ului www.amazon.com, care oferea spre vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uri unde se vând on-line toate tipurile de produse. Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să ai cont în valută la o bancă ce foloseşte unul din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şi disponibilitatea ridicată a magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa de comoditate a omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e-commerce-ul şi e-bussines-ul, tranzacţiile în lumea virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută a e-bussines-ului (afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei comunităţi globale de oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale diferenţiate pe natura serviciilor şi produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se estimează că pănâ în anul 2007 vor exista în lume peste o sută de mii de site-uri comerciale şi de afaceri.
[40]
Magazinele virtuale vin în întâmpinarea celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor lipsiţi de timp, oferind posibilitatea cumpărării prin Net, de acasă sau de oriunde, prin calculator, a oricăror produse, şi livrarea acestora la domiciliu prin firme specializate de comisionari. Mai mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atât spaţial cât şi temporal, noile tehnologii WAP ( Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir), funcţionănd în reţelele mobile GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3-a, sau terminalele mobile de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) care reprezintă echipamente mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie, poştă electronică, acces Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tip clasic), precum şi servicii e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu mobilitate maximă. Prin aceste tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal orice produs disponibil în Internet, şi se pot face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest m-commerce (comerţ mobil) serviciile financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau private şi serviciile web.
[41]
Practic, se tinde către o uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se deruleze toată activitatea omenirii, şi care să garanteze libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor individuale, cu condiţia ca indivizii să posede coduri şi parole individuale de acces cu care să poată fi identificaţi. Dar, se pune problema: cât de reală este libertatea de mişcare într-o reţea bazată pe controlul strict al transferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale tehnologiilor digitale integrate pe Internet reprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate aspectele? Astfel, se poate vorbi despre:
III.4.2.3.Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă.
Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului. Ca sursă de documentare foarte bine organizată şi foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, studenţilor şi chiar elevilor. Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de soluţii în toate domeniile, e folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar limita la aceste tipuri de utilizări, oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea tuturor dificultăţilor de ordin practic sau de comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi date prin reţea fac posibilă comunicarea la preţuri extrem de mici în toate colţurile lumii.
Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât şi ca societate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând, însă în cazul în care locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de libertate (decât în a refuza acel loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a atins cote mai mult decât alarmante), ci trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu să se adapteze) promovează şi uneori chiar impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca de exemplu obligativita-tea desfăşurării licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în România în mod virtual, pe site-ul www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sfera necesităţii.La început, plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme obligă partenerii de afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site-urile de e-bussines. De la cardurile electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la moneda electronică, digicash-ul, a cărei existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin cheie publică (un artificiu matematic aplicat informatic) şi pe semnătu-rile digitale, ca şi moduri de securizare.
[42]
Banii digitali nefiind decât biţi, coduri numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili din orice colţ al lumii.Un procent de 90% din managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul le afectează în mod semnificativ afacerile, prin e-monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă obscură poate desfăşura afaceri oriunde în lume datorită acestor sisteme electronice, ceea ce a dus la “desăvârşire” cursa evoluţiei banilor.
[43]
Se poate anticipa faptul că într-un viitor nu prea îndepărtat, plata electronică prin Internet va deveni obligatorie pentru oricine, şi în acest caz se poate vorbi de atentat la libertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti electronic orice factură (începând cu cea pentru pâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea reţelei, de accesul în reţea condiţionat de anumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem de îngrăditoare. Accesul în orice reţea se realizează prin identificarea după un anumit cod. Fiecare calculator în Internet are o adresă unică (IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât se poate ştii cu exactitate starea acestuia în orice moment de timp.De asemenea, fiecare telefon mobil are un cod digital unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIM din standardele mobile GSM/GPRS sau DCS de asemenea, astfel că în perspectiva integrării comunicaţiilor de voce şi date, fixe şi mobile, într-o reţea unică, globală (care să includă reţelele fixe, mobile, satelitare, etc.), fiecare utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă inteligentă) de acces ce va conţine toate informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi semnături sau amprente digitale unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu
[44]
: loc, moment de timp, stare de acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă crearea unor smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine azi un telefon mobil sau un smartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul comodităţii şi securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică moleculară, care dezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu perspective de aplicabilitate concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire) în crearea unor hibrizi depersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc ridicat.
În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM, GPS, Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă personală, existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în totalitate, şi care e obligată să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm astfel la anularea libertăţii de manifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate, Internetul devine dependenţă, într-un mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există, însă, şi un alt aspect al drumului utilitate – necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi care e deja realizat, de foarte multe persoane, în special tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii, documentaţii, etc., dar au ajuns la necesitatea unor cyber-relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” a prezenţei în cyber-spaţiu, şi de aici la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine să rezolve anumite nevoi umane: nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminală în acest sens, nevoia de realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă (rezolvată prin apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-Spiritualitate de pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime
[45]
), nevoia de actualizare a eu-lui, de transcendere a sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar traduce prin anularea identităţii umane şi dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în fine, anumite “nevoi – rezultantă”, care se manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de ordin psihologic sau chiar psiho-somatic, moral sau metafizic.
[46]
Modul de rezolvare a acestor nevoi este însă unul fals, care constă, în esenţă, în falsificarea relaţiilor interumane autentice, a comuniunii, în forma cyber-relaţiilor de toate felurile. Şi aşa cum o relaţie in-terumană autentică şi reală crează o anumită dependenţă (normală până la un punct), tot aşa şi cyber-relaţia crează dependenţă, astfel că, la un moment dat, timpul petrecut în faţa calculatorului legat la Internet va deţine un procent majoritar în viaţa individului. Comoditatea unei cyber-relaţii, care induce superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general, modificând astfel caracterul uman, va fi cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spre confort (comoditate), mai mult, toată mass-media induce cu violenţă această idee a supremaţiei confortului, declarându-l indicator de viaţă, astfel că o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început), necesară şi în final obligatorie, apropiindu-se de statutul de “a doua fire”. Adaptarea la lumea virtuală va include mutilări ale gramaticii, lexicului, (prin folosirea de simboluri cyber şi în vorbirea din viaţa reală), întărirea identităţii false (virtuale), închiderea în sine şi deschiderea doar către lumea cyber care tinde să se substituie existenţei reale, toate acestea evoluând de la o fază a dependenţei spirituale, prin cea psihică (deja patologică), şi până la cea severă (ce include şi biologicul).
[47]
Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această măsură şi-o cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest lucru depinde de cei care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică atunci când se transpune şi în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să o mute în plan real, bazându-se pe sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele ei. Practic, folosirea Internetului în general, atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de întâlnire sau mediu de comunicare, ţine tot de conştiinţa personală. Dacă se fac eforturi pentru ca viaţa să devină morală, asumând şi transfigurând toate aspectele ei, Internetul nu va fi decât unul din aceste aspecte, privit şi valorizat ca oricare altul şi integrat vieţii ca întreg.
În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă a informaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus direct informatica românească, iar în ultimii ani a elaborat o serie de studii extrem de obiective şi bine documentate privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie, informatică şi societate globală, ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia Naţională şi societatea informaţională”, „Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră a cunoaşterii, frontieră a omenirii”, „Societatea conştiinţei”, precum şi prima carte electronică românească publicată pe Internet în anul 1996, „L’Universalite ontologique de l’information”, la adresa http://www.racai.ro/dragam. Tot domnia sa, în studiul „Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat la adresa de mai sus în anul 2002, face o analiză detaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii. Avansând spectaculos ideea unei societăţi a conştiinţei ce va trebui în mod necesar să urmeze celei a cunoaşterii, academicianul Mihai Drăgănescu vorbeşte despre teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practică imediată pentru România. Aceste teorii se referă la obligativitatea pentru România de a nu urmări obiectivele globale în mod cronologic (de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cum propune programul eEurope (adică o Europă electronică), ci de a încerca să îmbine realizarea concomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele obiective ale unei societăţi a conştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea Internetului pentru cerinţele societăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la aplicarea principalilor vectori funcţionali ai societăţii cunoaşterii
[48]
, prin următoarele moduri de acţiune:
- introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul universitar, pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste domenii (aş adăuga necesitatea ca şi teologia să se ocupe de aceste realităţi ale viitorului în lucrări de doctorat) .
- poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial pozitive ale Internetului asupra societăţii mondiale.
- elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi asupra ştiinţei cognitive.
- acţiuni privind cartea electronică în România.
-stabilirea poziţiei României privind managementul global al cunoaşterii ştiinţifice.
[49]
Din punct de vedere ortodox, provocarea Internet nu se poate trata decât în aceeaşi manieră ca şi orice altă provocare. „Nimic nou sub soare”, spune Ecclesiastul (1,10). Părintele Paisie Aghiorâtul sintetizează în limbaj accesibil modalitatea de abordare duhovnicească a lucrurilor intelectuale, din categoria cărora şi Internetul face parte: „... iar când munca e complexă , şi mintea trebuie să fie absorbită puţin, dar inima nu.[...] ...nu vă dăruiţi inima treburilor, mâinile şi mintea, da..., ...când inima e la Hristos atunci şi treburile se sfinţesc, există o continuă odihnă sufletească lăuntrică...atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.”
[50]
În acest mod Internetul rămîne la nivel de unealtă utilă care poate uşura munca, şi în primul rând munca intelectuală, se pot face plăţi, comerţ, afaceri, se pot cerceta şi consulta biblioteci, documentaţii, se pot purta discuţii pe orice teme, se poate comunica de oriunde şi oriunde, se pot exploata la maxim posibilităţile acestuia. Rămânând la nivelul utilităţii, sau chiar la cel al unei necesităţi (de fapt o condiţionare tot a utilităţii) de ordin exterior, acesta nu va afecta libertatea personală, nu va opera modificări în conştiinţa umană şi nu va lăsa urme la nivel moral. Este absolut necesar să abordăm problema astfel, pentru că Internet-ul nu mai e demult doar o joacă, o opţiune printre altele. El devine pe zi ce trece o prezenţă constantă în viaţa umană. În consecinţă, datorită faptului că nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să fie lipsit de interes pentru Biserică (în virtutea dimensiunii teandrice a gândirii ortodoxe)
[51]
este nu numai moral dar şi obligatoriu ca problematica vastă legată de Internet şi de implicaţiile acestuia în viaţa umană (mai ales cea religios-morală), să fie tratată în spaţiul eclesial, în lumina ortodoxiei, asimilată şi transformată spre slujirea omului ca fiinţă teandrică. În acest sens, un pas important este şi inţiativa Sinodului Mitropolitan al Ardealului de a elabora studii asupra impactului Internet-ului în viaţa oamenilor, dar şi în viaţa Bisericii. Într-o declaraţie de presă, dar şi într-un studiu mai aprofundat numit „Biserica şi Internetul”, unde se tratează în manieră specifică utilizarea internetului şi rolul acestuia în viaţa Bisericii, se precizează că e absolut necesar ca Biserica să aibă o prezenţă vizibilă şi activă pe internet şi să participe la dialogul public despre dezvoltarea criteriilor etice şi morale aplicabile în acest domeniu, criterii ce se pot găsi numai în valorile credinţei umane şi creştine.
[52]
III.5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică
Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-lizarea culturală. Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologi-ce, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane, policierurile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care problematizează subtil situaţii criză globale rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism (actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi Cosânzeana, universal, de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungme-trajului, a serialului sau chiar a desenului animat şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e universal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână. Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet este o altă faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă de asemenea limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare, transformarea acestora într-o afacere (showbusiness) mondială a condus, pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patima miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut dar uniform, uşor de controlat şi sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, pâine şi circ, folosit de imperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitorului imperiu global.
Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă, transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de o parte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctuali-tate, iar pe de altă parte să colecteze imensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut o „rostogolire” accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a ritmurilor obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash (toate provenite din multiculturalismul american). Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prin desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi monotone, care crează o dependenţă la nivel subliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte „cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar stimulative, obsedante şi cu o componentă clară de sugestionare subliminală auditivă), dar şi o dimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentru miliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Discotecile sunt pline în toată lumea de aceşti tineri care dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi muzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă, violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă, nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce denumire ar apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM (globale ca emisie) sau AtomicTV la noi, transformă muzica într-un limbaj global al sunetului strident, violent, lipsit de muzicalitate. Aici ar trebui amintit totuşi şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al mişcării New Age, foarte melodios, un amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor sau muzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechi şi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual.
Cultura mondială (nu vorbesc aici de elite) a maselor gravitează astfel în jurul imagi-nii prin televiziune şi cinema, care acaparează timpul prin multitudinea programelor oferite, în jurul sunetului prin universalitatea stilurilor muzicale promovate insistent în rândul generaţiilor tinere, şi în jurul spectacolului sportiv devenit şi el limbaj universal. Cuvântul, sub toate manifestările sale, tinde să iasă din preocupările omului recent. Şi pentru ca succesul să fie deplin, suportul tehnologic al culturii tinde să devină vasta reţea mondială de telecomunicaţii, Internetul şi limbajul său propriu (în care limba engleză denaturată, americanizată, „conduce detaşat”), unde cuvântul e utilizat la modul minimal, sub forma unor clişee şi sintagme universale.
Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-zată economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea acesteia şi a dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor de plăţi electronice, au condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-ţionale. Acestea au sedii în toată lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă în care operează. De exemplu Microsoft, giganticul concern software (cu peste o sută de mii de angajaţi în toată lumea), controlează aproape întreaga piaţă a programelor informatice şi a limbajelor de programare, impunându-şi politicile financiare şi comerciale în toate ţările, indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul. Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor financiare internaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să controleze prin împrumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună global politicile mondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului tocmai datorită amestecului FMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea economică este pe cale de a se realiza. Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolecti-viste, tind să realizeze şi globalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi statale în minorităţi elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie de individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat şi unitar.”
[53]
Astfel, e foarte probabil că statul mondial nu va însemna (într-o primă fază, desigur) o entitate politică globală, ci una economică, iar politicul va fi subordonat eficienţei economice. Ca atare, ar fi prematur să concluzionăm asupra aspectului final al globalizării politice. Însă realizarea Uniunii Europene (spre care ne „înghesuim” cu toţii, gata de a abdica de la orice tradiţie etnică şi religioasă), cursa contra cronometru, declarată obiectiv prioritar de politică externă de Guvernul României şi parţial realizată, pentru a face parte din blocul militar majoritar şi aproape mondial ca întindere, NATO, precum şi modurile de impunere politică, amestecul militar şi politico-economic în treburile interne ale statelor naţionale sub diferite pretexte (ca cel al egalităţii etnice şi religioase în Bosnia şi Kosovo, sau al ameninţării terorismului internaţional de factură islamică în Irak şi Afganistan) al Statelor Unite ale Americii, par să prefigureze forma statului mondial, unipolar. Iar acesta se apropie tot mai mult de „Noua Ordine Mondială” realizată şi menţinută de supremaţia economică şi militară a SUA, care poate oricând şi la orice oră, oriunde şi la orice nivel , să impună „pax americana”
[54]
, cum s-a şi întâmplat deja după mult comentata şi aşa-zisa tragedie din 11 septembrie 2001, care a lovit, se pare, mai mult „orgoliul stăpânului” decât viaţa umililor slujitori, precum şi după această ruşinoasă şi absolut insuficient justificată campanie militară în Irak din primăvara anului 2003, a aşa-zisei coaliţii internaţionale anti-terorism condusă de aceleaşi S.U.A., şi a cărei singură miză a fost petrolul irakian.
III.6.1.Implicaţii la nivelul conştiinţei
Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care conferă trăirii capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiind sintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni. [55] De-a lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercând astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionat braţele globalizării, îmbracă în ideolog