HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)
Am încercat să evidenţiez în
capitolul precedent o serie de shimbări ce se
petrec în om atunci când el utilizează computerul şi navighează
pe Internet. Instrumentul folosit şi alcătuirea noii lumi în care
intră internautul îl schimbă pe acesta,
modul lui de funcţionare şi de raportare la cele existente - iar
acest fapt are relevanţă morală deoarece omul poate fi
determinat să gândească, să se raporteze la lume şi la
semeni sau să funcţioneze într-un mod care este contrar
credinţelor sale morale. Acum însă, voi încerca să arunc o
privire asupra activităţii însăşi de a naviga pe Internet,
în ce constă ea sau, cu alte cuvinte, ce face propriu-zis internautul. Dacă până acum am analizat actul
navigării pe Internet, dacă putem spune aşa, din perspectiva
unui determinism al acestei activităţi asupra fiinţei umane (din
perspectiva acestei fapte ca una prin care omul se auto-determină), acum
vom analiza de ce este determinat acest act, care sunt cauzele navigării
pe Internet.
Am văzut că surfing-ul este în sine o faptă care nu este
indiferentă din punct de vedere moral şi asta datorită efectelor
ei asupra omului ca fiinţă care permanent se află în
interacţiune şi se determină pe sine prin faptele sale şi
prin lucrurile de care se lasă influenţat. Dar şi
"roadele" spun mult despre o faptă. Are relevanţă
şi faptul că oamenii intră în lumea virtuală dar este
important şi ceea ce fac ei acolo. De aceea voi evidenţia câteva
aspecte legate de activităţile cele mai des întâlnite din lumea
reţelelor de calculatoare. Am amintit faptul că "Internetul
reprezintă o lume în sine: este universul nostru reduplicat, este proiecţia
electronică a pământului. În acest spaţiu cibernetic
găseşti deopotrivă lucruri abjecte sau
înălţătoare, simple sau super-complexe, frumoase sau urâte, bune
sau rele, ca şi în lumea reală".[1] Într-adevăr, lumea virtuală este o
copie a celei reale dar, iarăşi, trebuie să amintim un lucru important,
şi anume, că nu toate se pot face şi în lumea virtuală
precum se fac în cea reală iar unele lucruri în lumea virtuală nu pot
fi făcute deloc. Şi tot un fapt important este şi acela că
prin configuraţia ei lumea virtuală susţine o serie de fapte care
sunt reprobabile moral. Toate aceste idei le voi mai aminti pe parcursul
acestui capitol, dar mai întâi aş dori să prezint structura lui.
Fac acest fapt mai mult pentru a scuza mulţimea lacunelor din
analiza ce va urma, lacune datorate întinderii mai mici a acestei lucrări.
Fiecare temă din acest capitol ar merita o atenţie deosebită
şi o prezentare mult mai amănunţită. Eu am structurat
capitolul ghidându-mă după motivele, cauzele pentru care internautul accesează Netul. Şi Părintele
Una dintre activităţile cel
mai des întâlnite în rândul internauţilor este
comunicarea. De fapt, cei mai mulţi oameni înţeleg Internetul şi
îl folosesc ca pe un nou şi revoluţionar mijloc de comunicare.
Serviciul atât de bine cunoscut al poştei electronic a fost iniţial
gândit ca un accesoriu al Internetului. Dar, remarcă Părintele
Teodosie Paraschiv, "în scurt timp s-a dezvoltat
foarte mult, devenind un element central al acestei reţele, un mijloc de
comunicare indispensabil".[4]
Nu voi accentua aici prea mult această idee, dar doresc să o amintesc
datorită importanţei ei: omul este o fiinţă
comunicaţională. Fără a comunica cu lumea, cu sine şi mai ales cu Dumnezeu omul nu poate
trăi.[5]
Chiar şi dogma Sfintei Treimi prezintă ca esenţial elementul
comunicării între Persoanele Ei. Persoana umană, creată
după chipul lui Dumnezeu, tinde spre desăvârşirea
comunicării. De asemenea, fără comunicare omul îşi pierde
ceva din caracterul lui de persoană căci comunicarea între persoane
presupune şi individualitatea, unicitatea. Comunicarea susţine
şi animă viaţa.
Fundamentaliştii Internetului, vârful de lance în dezvoltarea lumii
virtuale, susţin comunicarea cu orice preţ. Philippe
Breton remarcă şi el importanţa rolului deţinut de
comunicare în cadrul noului cult al Internetului: "Practicarea
sistematică a comunuicaţiei prin
intermediul calculatoarelor şi al reţelelor este realitatea
concretă a noului cult al Internetului. Înţelegem acum mai bine un
anumit număr de practici sugerate internauţilor,
care ţin toate de acelaşi imperativ: comunicaţi, tot timpul,
mereu, despre cât mai multe lucruri posibil şi indiferent de
conţinutul lor! Activaţi informaţia: iată adevăratul
rit căruia trebuie să-i aduci sacrificii la orice oră din zi
şi din noapte".[6]
Chiar se poate vorbi de o adevărată "mistică a
comunicării": "Tot ce este valoros în lume se află de
partea informaţiei. În acest sens, totul - cu excepţia
dezagregării entropice - este informaţie, mesaj, mişcare. Orice
fiinţă este esenţialmente, în existenţa sa
fundamentală, mesaj. E o gândire prin care se inaugurează ceea ce
s-ar putea numi o <<ontologie radicală a mesajului>>: nimic nu
există decât sub forma unui mesaj, a unei informaţii, a unei
transparenţe potenţiale. Ne aflăm aici într-o veritabilă
mistică a comunicării". [7]
Aruncând o privire asupra modului în care se realizează comunicarea
între persoane în lumea virtuală putem observa încă de la început
prezenţa cu precădere a locurilor în care se discută
folosindu-se doar textul (aşa este cazul "cafenelelor", al IRC-urilor (Internet Relay Chat),
al mesageriei instantanee (instant-mail) sau al des
utilizatei poşte electronice (e-mail)). Comunicarea în aceste
"spaţii" virtuale se face, depinzând de site-ul respectiv, pe
anumite teme sau doar sporovăind de toate, în diferite limbi,
folosindu-ţi numele real sau o poreclă (nickname),
sincronic (adică în "timp real", persoanele aflându-se în
acelaşi timp în faţa computerelor trimiţându-şi mesaje care
ajung de la unul la altul fie aproape instantaneu, fie în decalaj de câteva
secunde) sau asincronic (sunt site-urile în care cel care lasă un mesaj
poate primi răspuns după o perioadă de timp mai
îndelungată). Modul de a comunica depinde de alegerea fiecăruia. Mai
nou însă s-au răspândit tot mai mult site-urile care oferă o
comunicare ce să cuprindă şi elementele audio şi video (AOL
şi Yahoo!Messenger oferă această
posibilitate). Este o evidentă încercare de a umple golul pe care îl
lasă o comunicare lipsită de apropierea trupească faţă
de celălalt partener de discuţii. În cazul ţării noastre este
însă foarte rară prezenţa acestui mod de a comunica datorită
nivelului economico-financiar scăzut al cetăţenilor. Cu
uşurinţă se poate observa lipsa din majoritatea localurilor care
oferă conectarea la Internet a unui microfon şi a unei camere video.
Dar atracţia comunicării textuale nu este nici ea de neglijat - şi
pentru aceasta este de ajuns să observăm deasa utilizare a
poştei electronice sau a site-urilor de chat.
Şi ea prezintă o deosebită atracţie şi motivele sunt
destul de puternice. Iată, de pildă, ce a răspuns internautul cu nick-ul <<mircealazar>> la întrebarea "ce căutăm
pe Net" pusă de Părintele
Aici acţionează ceea ce John Suler a
numit “efectul dezinhibant al comunicării on-line”.[9]
Voi aminti în continuare ideile esenţiale ale acestui psiholog american,
deoarece ele explică în mare măsură atracţia pe care o
generează comunicarea în lumea virtuală. Mai întâi el remarcă
faptul că în lumea virtuală oamenii se exprimă mai deschis
şi fac lucruri pe care în lumea reală nu le-ar face. Această
defulare este cu două tăişuri căci, pe de o parte, omenii
spun lucruri foarte intime, descoperă emoţii tainice (frici,
dorinţe) sau arată acte neobişnuite de bunătate iar, pe de
altă parte, se poate observa şi prezenţa nu tocmai rară a
limbajului brutal şi necuviincios, a mâniei, a ameninţărilor
etc. Ce este important de descoperit sunt factorii care cauzează acest
efect de dezinhibare, care rup barierele psihologice ca blochează
exprimarea sentimentelor. Mai întâi este anonimitatea deoarece în lumea virtuală
poţi spune foarte puţine lucruri despre un om - mesajul pe care
ţi-l transmite el este: nu mă ştii! Se poate afla adresa de
e-mail a celui cu care vorbeşti dar în rest nu poţi ştii nimic
despre el dacă nu îţi spune el. În lumea virtuală poţi fi a-nonim, fără nume şi identitate. Orice zici
sau faci nu poate fi legat direct cu viaţa ta. Această lipsă a vulnerabilitaţii, a responsabilitaţii
are un rol puternic în dorinţa de a te deschide celuilalt. Dar şi
atunci când activezi sentimente negative ţi se pare că nu trebuie
să îţi mai asumi responsabilitatea pentru faptele tale. De asemenea,
un alt afect ar fi acela că omul poate fi convins că ceea ce face,
acele comportamente nu sunt ale lui cu adevărat. Aceasta este ceea ce
psihologii numesc "disociere", o ruptură a eului
care are însă puternice implicaţii morale căci persoana
umană este individualitate liberă responsabilă de actele sale,
ce au încărcătură morală. Nu trebuie să-ţi
însuşeşti comportamentul, cuvintele tale din lumea virtuală, nu
trebuie să le alături cu adevărat personalităţii care
eşti tu. Este vorba aici de o puternică sciziune între lumea
interioară şi cea exterioară.
Apoi este invizibilitatea deoarece poţi spune celui cu care comunici
în lumea virtuală: nu mă poţi vedea! De multe ori pe Internet în
timp ce navighezi sau intri într-o cameră de discuţii se poate ca
oamenii să nici nu ştie că tu eşti acolo dacă
selectezi o comandă -'invisible"- cu
excepţia "stăpânului" locului. Este uşor de
înţeles ce curaj dă această invizibilitate de a merge în locuri
sau de a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. În cazul comunicării
textuale despre care vorbim (e-mail, chat, instant-messaging) se poate totuşi ca ceilalţi
să ştie multe despre tine dar oamenii nu se pot vedea, nu se pot auzi
între ei - rămâne posibilitatea de a fi fizic invizibil, fapt ce
amplifică mult efectul dezinhibant. Nu trebuie să te îngrijorezi de
cum arăţi sau de cum ţi se aude vocea atunci când tastezi. O
încruntare, o scuturare din cap, o privire care exprimă plictisul şi
multe alte gesturi care te-ar bloca în exprimare nu sunt vizibile.
Mărturisirea catolică de aceea foloseşte confesionarul
pentru ca penitentul să aibă acest spaţiu de mişcare
sentimentală fizică, de manifestare a emoţiilor prin trup -deci să se dezinhibe. În
viaţa de zi cu zi, când discuţi cu cineva ceva foarte personal
şi emoţionant, îi eviţi privirea celuilalt - comunicarea
textuală pe Net îţi oferă posibilitatea de a-ţi ascunde
privirea de ceilalţi.
Un alt element important în comunicare îl constituie asincronicitatea.
În comunicarea din viaţa reală reacţia celuilalt la ceea ce spui
tu este foarte importantă pentru modul în care va decurge
conversaţia; feed-back-ul este foarte important în procesul revelării
de sine într-o discuţie. Când comunicarea pe Net nu se realizează în
timp real (deci este o comunicare asincronă) cum este cazul e-mail-ului
(răspunsul îl poţi primi şi după lungi perioade de timp
după cum alege cel care trebuie să dea răspunsul), atunci se
produce un efect dezinhibant. Şi asta pentru că, din perspectiva
celui care trimite un mesaj şi aşteaptă răspunsul nu
trebuie să aibă de a face imediat cu acel răspuns, cu
reacţia partenerului de discuţie. De câte ori nu ne este frică
în viaţa reală să spunem anumite lucruri datorită
reacţiilor pe care le-am putea primi şi care ne-ar inhiba (asemenea
copilului căruia îi este frică sp
spună ceva tatălui său pentru că-l va bate). În viaţa
"virtuală" este ca şi cum ai spune cuiva ceva care are mare
"greutate" sufletească şi după ce ai spus acel lucru
poţi suspenda discuţia (timpul) şi să te întorci la
discuţie abia atunci când te simţi pregătit să afli
răspunsul. Această întârziere a feed-back-ului poate duce la o
aprofundare a fiecărui "moment" al discuţiei, la o
trăire mai adâncă a ceea ce simt şi gândesc sau te poate ajuta
să nu reacţionezi impulsiv. Dar, poate duce şi la o
uşurinţă în a te preface sau la un fel de laşitate în
relaţiile cu ceilalţi (poţi lăsa un mesaj personal,
important şi chiar ostil iar apoi să fugi). Pentru cei timizi
însă acest fapt de a spune ceva şi apoi să aibă
posibilitatea de a se retrage în spate este foarte dezinhibant.
Nu mai puţin importantă este şi amplificarea unui efect
psihologic numit introspecţie (solipsistic introjection) pe care îl putem întâlni adesea în viaţa
de zi cu zi. Oamenii au uneori tot felul de "discuţii" în
imaginaţia lor căci acolo se simt liberi să spună tot felul
de lucruri pe care nu le-ar spune în realitate. Astfel, unii au fantezii despre
cucerirea unei fete, alţii se ceartă cu un şef sau îi spun unui
prieten ceea ce simt - şi toate acestea pentru că se simt în
siguranţă să spună aceste lucruri în mintea lor. Comunicând
în lumea virtuală uneori simţi că mintea ta s-a contopit cu cea
a partenerului tău - mesajul lui îl asociezi în capul tău unei voci
(bineînţeles că nu putem ştii cum sună vocea celuilat dar în capul nostru îi asociem o voce acelui
partener). Conştient sau nu putem chiar să-i atribuim şi o
imagine vizuală (cum credem că arată şi se comportă) -
astfel partenerul de discuţie devine în lumea minţii noastre un
adevărat caracter (format pe de o parte din informaţiile cu care ni
se prezintă el şi pe de altă parte din aşteptările,
dorinţele şi nevoile noastre). Acel caracter devine deodată
foarte "real" în lumea noastră psihică şi aşa
putem începe să gândim, fiind conştienţi sau nu, că acea
conversaţie are loc în minţile noastre, ca şi cum ar fi un
dialog între noi şi acel caracter (imaginat de noi). În acel moment putem
spune că realitatea este imaginaţia mea. Textul tastat poate deveni o
foaie albă pe care afişez (de obicei inconştient) acele roluri
imaginative cu o dezinhibare totală. Acestea se întâmplă când citind
mesajul celuilalt ţi se pare că "auzi" cuvintele lui
folosind propria ta voce - inconştient ţi se pare că vorbeşti
cu tine însuţi... şi când vorbim cu noi înşine suntem
dispuşi să spunem tot felul de lucruri pe care nu le-am spune altora.
Dacă este combinată această introspecţie cu
posibilitatea de a 'fugi" din discuţie -spune
John Suler- se obţine o forţă care
măreşte dezinhibarea: disocierea. Internauţii
pot ajunge să creadă că acele caractere pe care le-au
"creat" există, trăiesc în alte locuri, separat de cererile
şi responsabilităţile lumii reale. Aşa se disociază
fictivul on-line de realul off-line - te consideri
iresponsabil pentru ceea ce se întâmplă în acea lume deoarece nu are nimic
de-a face cu realitatea. Oamenii încep să-şi vadă viaţa în
virtualitatea creată de reţeaua de computere ca un joc cu reguli
şi norme care nu se aplică la viaţa lor de zi cu zi. Apoi, când
opresc calculatorul ei cred că pot lăsa în urmă această
"lume a jocului", creată de ei înşişi şi să
se reîntoarcă la rutina lor zilnică. Pentru aceşti oameni ce se
întâmplă în lumea virtuală "este doar un joc".
Şi o ultimă caracteristică a comunicării în lumea
virtuală este neutralizarea statutului social. Adesea, vorbind într-o
"cafenea" pe Net se prea poate ca mulţi să nu-şi
cunoască poziţia socială şi astfel aceasta (poziţia
socială) nu va avea un impact precum în lumea întâlnirilor faţă
către faţă. Fiind invizibili oamenii nu ştiu dacă
partenerii lor de discuţii sunt un preşedinte al unei companii stând
la birou sau un simplu om stând relaxat acasă în faţa computerului
său. E adevărat şi că poziţia socială a cuiva se
poate reflecta în modul de a comunica a fiecăruia dar adevărata
superioritate o au aici cei care se pricep mai bine în comunicarea
textuală, cei care cunosc mai bine tehnica şi cei care au idei mai
bune. Un mare avantaj este că diferenţele de poziţie
socială, rasă, gen sau bogăţie nu mai joacă un rol
major. De obicei, oamenii se blochează, de pildă, când se află
în faţa unei figuri autoritative (frica de
dezaprobare, de pedeapsă) dar în reţea oamenii pornesc de la un
statut egal şi sunt mai deschişi la vorbă. În cazul avantajelor
amintite noi am avea, după o analiză mai atentă şi unele
remarci negative de făcut (în ultimul caz, de pildă, nu putem să
nu atragem atenţia asupra pierderii unei autorităţi în cadrul
relaţiilor interumane de pe Net care este destul de periculoasă
pentru formarea şi menţinerea unor valori stabile - o valoare ca
să fie stabilă trebuie să fie susţinută de o
puternică autoritate).
Acum însă amintim doar puterea dezinhibantă a comunicării
realizată în lumea virtuală, dezinhibare care se realizează prin
unirea tuturor factorilor mai sus amintiţi. Din studiul psihologului
american ne putem da seama de unde vine acea atracţie deosebită pe
care o exercită comunicarea on-line mai ales asupra tinerilor: ea vine din
îndrăzneala pe care o oferă: "În chat
îndrăzneala este mai mare dacât faţă
către faţă (poate direct proporţională cu gradul de
anonimitate). Este o îndrăzneală din necunoaştere şi este
una din pierderea reperelor fireşti ale respectului (vârstă,
poziţie socială etc.) (...) Îndrăzneala pe chat
e favorizată de o familiaritate înşelătoare - nu
pseudo-familiaritate, pentru că într-o eventuală continuare a
relaţiei faţă către faţă această
familiaritate înşelătoare va favoriza totuşi evoluţia mai
rapidă a ciber-relaţiei către
prietenie." [10]
Un alt avantaj pe care vreau să-l mai amintesc este, în ceea ce
priveşte comunicarea pe Net, oferirea unei apropieri foarte mari între
oameni. Iată ce remarca <<c_kittycat_13>>
în cadrul anchetei realizată de Părintele
Dar până atunci doresc să amintesc câteva idei pe care le
susţine Dan Iancu legat de tema anulării distanţelor fizice
şi a beneficiilor ei. În articolul său "Distanţa" el
critică vehement pe cei ce au anumite obiecţii cu referire la viteza
în comunicare observând o critică superficială a mijloacelor de
comunicare rapidă şi mai ales a Internetului. El este de părere
că: "este important de observat totodată că împreună
cu dispariţia temporalului, ca dimensiune a transmiterii, comunicarea
îşi schimbă structura încercînd să
reducă balastul formulelor consacrate şi în acelaşi timp să
ceară participanţilor o anumită spontaneitate. Această
modificare structurală este tot o modalitate de a reduce la minimum timpul
necesar ca esenţialul discuţiei să ajungă la receptor.
Între cei doi distanţa nu mai joacă vreun rol şi nici unităţile
de măsură spaţio-temporale; la fel ca şi formulistica preţioasă uneori lipsită de
fond, alteori ascunzînd sub o cadenţă usor
modificată adevărate orori".[14]
Am amintit părerea lui Dan Iancu pentru a aminti şi un alt avantaj al
comunicării on-line, şi anume oralitatea. Reducerea timpului între
replicile comunicării, dispariţia celei "formulistici"
atât de lipsită de fond şi mai ales acea spontaneitate a dialogului
on-line la care se referă Dan Iancu ne duce de fapt cu gândul la
oralitate. Şi într-adevăr, comunicarea textuală în lumea
virtuală este foarte asemănătoare cu cea din lumea reală
datorită vitezei şi interactivităţii. Există o
legătură strânsă între comunicarea on-line şi atât de
fireasca şi des întâlnita în viaţa de zi cu zi comunicare
vorbită. Acest lucru l-a remarcat şi Paul Levinson
în analiza operei mcluhaniste. Chiar dacă
lipseşte imaginea sau vocea, comunicarea on-line este atractivă
deoarece oferă ceva din "viul" unei comunicări verbale:
"Uşurinţa de a intra în text şi a-l schimba pe ecran,
viteza aproape instantanee a transmisiunii - toate în contrast cu dificultatea
şi încetineala unor asemenea aplicaţii când se efectuau pe hârtie -
au conspirat spre a face din comunicarea online un
mijloc de exprimare mai asemănător cu vorbirea, un hibrid în care
degetele noastre nu numai că umblă, ci şi vorbesc, încă de
la apriţia sa" .[15]
Dar lista de atuuri ale comunicării în lumea virtuală nu se
încheie aici. Ea poate continua, fundamentaliştii Internetului găsind
ca un mare beneficiu şi angelismul decorporării
în urma intrării în lumea virtuală. Decorporarea
are pozitiv, potrivit lor, faptul că eliberează relaţiile umane
şi de alte inconvenienţe precum cea a epidemiilor, a bolilor
transmise prin contactul fizic (Părintele Iulian remarcă şi el
mentalitatea unora în această privinţă: "E safe zic
americanii...E <<sigură>>, <<curată>>: nu
implică murdărirea; nu SIDA; nu alte chestii...") şi mai
ales cea a violenţei inter-umane. Philippe
Breton aminteşte în analiza noului cult al Internetului şi acest
aspect: "Autorii celor mai multe din lucrările acestea merg direct la
ţintă: în centrul problematicii noii societăţi se pune
problema violenţei, indiferent că e vorba de teama de epidemii sau,
mai important, a fricii de prezenţa celuilalt, ca sursă de
violenţă. În toate cazurile, Internet reprezintă sfârşitul
tensiunii insuportabile provocate de ceilalţi.(...) Noua relaţie
socială e dublu şi indisolubil caracterizată printr-o separare
(a indivizilor) şi o comuniune (a spiritelor), ca o condiţie a
păcii sociale."[16]
Astfel, se speră că acest mod de comunicare lipsit de trup va duce
şi la eliminarea "inconvenienţelor" pe care el le aduce
şi, în cele din urmă, la eliminarea violenţei. Noi însă
trebuie să accentuăm că violenţa are în primul rând origine
spirituală (născându-se din puterea irascibilă a omului) şi
că ea oricum nu aşa poate fi eradicată... omul chiar şi decorporat fiind nu înseamnă că este lipsit de
violentă (într-o asemenea societate poate că nu ar putea omul
să-şi manifeste fizic atât de uşor violenţa dar ar face-o
în alte feluri şi prin alte mijloace). Aş dori să mai amintesc
şi un alt aspect pozitiv pe care îl analizează Emanuela
Grama. Ea critică lucrarea "Life on the
Screen: Identity in the Age of the
Internet" a lui Sherry Turkle.
Acesta este de părere că anonimatul poate ajuta foarte mult la
vindecarea unor boli psihologice. Ea poate ajuta ca omul să-şi
manifeste aspectele multiple şi neexploatate ale personalităţii
sale. Virtualitatea, posibilitatea de a fi cine vrei poate avea efect
terapeutic. [17]
Deşi comunicarea pe Net are
multiple aspecte pozitive, nu puţini sunt cei care au găsit şi
multe aspecte negative ale ei. Voi aminti şi eu câteva dintre cele care
sunt cel mai des amintite. Cea dintâi, şi care este de la sine
înţeleasă e lipsa elementelor comunicării non-verbale din cadrul
comunicării în lumea virtuală. De pildă, o persoană care
foloseşte un ton al vocii grav, un volum puternic şi un ritm rapid al
ei mesajul lui va fi cu uşurinţă simţit de ceilalţi ca
fiind încărcat de emoţii negative (mânie sau agresivitate)
fără a mai aminti de alte mesaje transmise prin limbajul trupului. La
ora actuală, cercetătorii au descoperit aproape un milion de semne
şi semnale non-verbale. Corina Crişan
şi Lucian Danciu amintesc în anliza
lor o serie de concluzii ale unor specialişti. Ei remarcă faptul
că din toalul mesajelor aproximativ 7% sunt
verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi
alte sunete guturale) şi 55% sunt mesaje non-verbale.[18]
Rolul cuvintelor este important dar în
lipsa gesticii nu îşi pot îndeplini desăvârşit misiunea comunicării
cât mai depline a trăirilor umane: "Cuvintele luate separat de
context nu transmit decât fapte şi informaţii. În conversaţiile
directe, efectul maxim al cuvintelor nu depăşeşte 7%. Fiecare
receptor interpretează individual cuvintele emiţătorului în funcţie
de factorii enumeraţi mai sus (aşteptări, nevoi, credinţe,
interese, experinţe sau cunoştinţe,
n.n.). Gestaliştii susţin că noi auzim
jumătate din ceea ce se spune, ascutăm cu
atenţie jumătate din ce am auzit şi ne amintim jumătate din
ce am ascultat (selecţie numită disonanţă
cognitivă)."[19]
Relaţionăm prin cuvinte şi prin semnele care le însoţesc.
Fără aceste coduri, asimilate prin socializare sau printr-o
ulterioară interacţionare cu un mediu specific, cuvintele în sine ar
fi simple alăturări de litere. O privire, un gest pot însemna cîteodată mai mult decit o
întreagă poveste. Tonuri ale vocii,
nuanţe ale privirii, stil de îmbrăcaminte,
expresii ale feţei - acestea determină ca interacţionările
dintre noi să nu fie nule. De fapt, multe site-uri încearcă să
compenseze această lipsă majoră a comunicării non-verbale.
Aşa, unele MUD-uri au introdus "emote comands" prin care se
încearcă să fie încărcate cuvintele cu un mesaj mai amplu
şi mai profund. Cuvântul este într-un fel transformat într-un simbol,
incluzând expresii, acţiuni, gesturi. De exemplu, poţi utiliza
expresia "french" în MUD-ul
"Revenge of the End of the Line", şi
dacă Fred ar tipări "french Ginger", Ginger ar vedea: "Fred gives you a deep
and passionate kiss.. It seems
to take forever..."
(aproximativ: "Fred îţi dă un
sărut dulce şi plin de pasiune...Pare a fi pentru
veşnicie...").
O strânsă legătură
există între problema comunicării despre care discutăm şi
cea a decorporării, pe care am mai amintit-o.
Fundamentaliştii Internetului au ca ideal separarea esenţei omului de
ceea ce este material (adică trupul) pentru ca omul să poată
intra într-o relaţie adevărată, deplină cu semenii
săi. Philippe Breton atrage atenţia că
idealul transparenţei, care cere lepădarea trupului, presupune în
acelaşi timp şi deschiderea faţă de semeni prin anularea
deosebirilor dintre viaţa privată şi cea publică. El
aminteşte şi un eveniment elocvent în evidenţierea aceastei direcţii înspre care se îndreaptă
societatea - este vorba de o experienţă relatată de Yves Endes în ziarul Le Monde,[20]
experienţă a cinci prieteni care trăiesc într-o casă fiind
de acord să fie filmaţi şi viaţa lor să poată fi
privită în direct pe Internet. Acest experiment al "casei de
sticlă" cere ca viaţa intimă a oamenilor să fie
arătată lumii întregi. "Cobaii" experimentului chiar
afirmau că ei doar au pus un
început la ceva ce în viitor va fi urmat de toţi şi va deveni o stare
normală. Dar această experienţă nu este cu totul nouă.
Se cunoaşte foarte bine efectul pe care îl are utilizarea Internetului în
comunicarea între persoane, mai ales în cazul chat-room-urilor
în care oamenii îşi dezvăluie cu nonşalanţă, sub
protecţia anonimatului, cele mai intime trăiri. După cum
remarcă gânditorul francez, acest lucru presupune o nouă imagine a
omului - omul fiinţă colectivă informaţională:
"Refuzul de a face distincţie între a fi privat şi a fi public
se potriveşte cu credinţa în virtuţiile
unei vieţi sociale complet colective, unde nimeni nu are nimic de ascuns.
Într-o astfel de credinţă
persoanele sunt nu atât indivizi dotaţi cu o interioritate proprie cât
<<fiinţe informaţionale>> colective".[21] Trebuie să remarcăm aici o
concepţie greşită din punct de vedere moral care reiese din
concepţia fundamentaliştilor Internetului - aceea că ceea ce se
vede nu este imoral. Transpare ideea că dacă nu ai nimic de ascuns
eşti ireproşabil din punct de vedere moral. Faptul că o
faptă, de orice fel, este la vedere pentru toţi oamenii ea este
reabilitată moral. Într-adevăr, ruşinea este un bun ajutor în
"detectarea" păcatelor dar acest afect poate fi diminuat în
acţiunea lui, poate fi amorţit, deoarece este educabil. O
educaţie greşită poate anula acţiunea ruşinii de a
mustra pe cel ce păcătuieşte. De aceea omul poate
păcătui fără ca el să aibă pic de ruşine
faţă de păcatul lui. Aşadar, nu tot ceea ce face omul la
"vedere" este şi corect din punct de vedere moral, de asemenea,
nu tot ceea ce este ascuns - după cum ar susţine
fundamentaliştii Internetului - este şi condamnabil din
perspectivă morală. Nu putem spune decât că în cele amintite
"se măsoară importanţa deplasării de valori
operată de noua religiozitate".[22]
Dar împletirea ideii de comunicare cât mai deplină cu cea a decorporării mai duce şi al o altă concluzie
deosebit de importantă din perspectivă morală. Corpul este
considerat un obstacol în deplina comunicare dintre spirite deoarece este o
sursă de individualitate. Lupta fundamentaliştilor Internetului
împotriva trupului este şi o luptă împotriva
individualităţii, a interiorităţii. Idealul de lumină
şi transparenţă se află în opoziţie cu opacitatea
trupului iar dorinţa lor de realizare a unei comunităţi desăvârştă prin comunicare se află în
contradicţie cu tendinţele egoiste ale individului legate în primul
rând tot de trup şi de necesităţile lui. Într-adevăr, parcă
trupului îi sunt specifice egoismul, tendinţa de posesie dar lucrurile nu
stau chiar aşa. Ştim că este şi un alt mod de raportare la
lume care urmăreşte tocmai comunicarea şi comuniunea.
Concepţia fundamentaliştilor este una extremistă: ei caută
să realizeze idealul (nu de puţine ori căutat şi de alte
ideologii) unei societăţi sau colectivităţi în care
indivizii să se afle într-o armonie şi comuniune
desăvârşită. Chiar şi creştinismul ortodox caută
atingerea acestui ideal dar nu este de acord cu sacrificarea individualului, a
persoanei. De fapt, pierderea unicităţii persoanei ar avea
implicaţii mult mai adânci din punct de vedere teologic, de aceea un mod
de gândire ca acesta este inacceptabil din punct de vedere al moralei
creştine. Pierre Levy
spune: "Iluzia gândirii individuale este "idioţia" prin
excelenţă (...) Individul este o articulaţie intermediară,
tranzitorie, cu siguranţă nu mai importantă ca specia, cultura,
ascendenţa, situaţia, momentul (...). Iluzia eului
e un "truc" al selecţiei naturale, foarte util la reproducerea
speciei noastre în mediul ambiant preistoric, dar care şi-a pirdut acum o parte din utilitate."[23]
O asemenea concepţie este total opusă celei moral ortodoxe căci
ea distruge însăşi subiectul moral -omul-
în unicitatea acţiunilor sale libere şi responsabile.
Şi, pentru că tot am ajuns la problema subiectului
comunicării care este în acelşi timp
şi subiectul actelor morale, aş dori să o accentuez mai mult
datorită importanţei ei. John Suler
remarcă faptul că ciberspaţiul este un
spaţiu tranzitiv asemenea unei uşi care lasă să tracă
tot felul de fantezii şi în care oamenii îşi pot explora mai bine
propria identitate. Un internaut i-a spus
psihologului: "Peste tot pe unde mă duc pe Internet, tot dau
de...MINE!". Datorită lipsei întâlnirii faţă către
faţă modul în care oamenii
îşi prezintă propria lor personalitate se schimbă:
"Comunicând prin text tastat te ajută să poţi alege fie să
fi tu însuţi, fie să îţi exprimi doar părţi din
personalitatea ta, fie să îţi asumi identităţi imaginare
sau fie să rămâi complet anonim".[24]
În foarte multe locuri de pe Internet poţi să-ţi iei orice nume
doreşti şi îţi poţi crea propriile tale
personalităţi care poartă numele de "avataruri" (un
fel de costum, de mască pe care o creează internautul
după propria dorinţă şi fantezie). Anonimitatea pe care am
amintit-o ca fiind foarte benefică, ajutându-l pe internaut
să se dezinhibe, ne apare acum ca fiind cu
două tăişuri. Nu pentru toţi anonimitatea înseamnă un
ajutor în a fi mai oneşti şi mai deschişi în cele privitoare la
sine şi la problemele personale în cadrul unei relaţii. Unii îşi
exprimă şi o serie de nevoi şi emoţii neplăcute pentru
partenerul de discuţie sau chiar abuză de celălalt. Anonimitatea
îţi dă un control conştient asupra procesului psihologic, pe
care l-am mai amintit, al disocierii - într-un limbaj prozaic, al ruperii
personalităţii în mai multe părţi - deoarece îţi
dă posibilitatea să-ţi schimbi avatarul oricând doreşti.
Această capacitate de a avea o personalitate multiplă
controlabilă satisface pe deplin dorinţa de atotputernicie a omului.
Uneori unii internauţi, în lumi virtuale precum MUD-urile caută să-şi elimine propria
manifestare concomintent cu rămânarea
în conştienţă: îşi reduc avatarul
la un pixel şi îşipun un singur caracter la
nume - tocmai pentru a câştiga invizibilitatea. Ce remarcă John Suler este faptul că totul se aseamănă unui
vis în care visătorul este doar conştient prezent în scenă dar
nu şi fizic. Ciberspaţiul este astfel
"o stare ca de vis",[25] este o alternativă la visare. Doar
că în acest "vis" controlul omului este mult mai mare,
satisfăcându-se astfel dorinţa de omnipotenţă (de exemplu,
poţi oricând să apeşi pe "off"
când ceva nu-ţi convine - ca şi cum mintea ar avea capacitatea
să te scoată dintr-un coşmar trezindu-te). Şi încă
ceva foarte important: dacă astfel ciberspaţiul
oferă posibilitatea "alterării" conştiinţei (în
sensul că oferă un alt mod de a privi lumea) acest fapt nu trebuie
să ducă şi la o afectare a capacităţii de a analiza
şi judeca faptele din perspectivă morală. Însăşi
faptul că omul se poate disocia şi poate pune faptele sale pe seama
avatarurilor sale duce la concluzia că faptele lui nu sunt ale lui de fapt
iar conştiinţa nu mai poate judeca subiectul moral pentru faptele lui
pentru că nu sunt ale lui (din perspectiva subiectului moral). Cenzura
conştiinţei nu mai poate acţiona, omul se simte scăpat de
povara faptelor sale şi se socoteşte iresponsabil de ele. Puţul
conştiinţei morale ar fi astfel pe deplin astupat.
În ceea ce priveşte
această multiplicitate a personalităţii (psihologii vorbesc
şi de "genderwitching", adică
schimbarea sexului) posibilă în urma folosirii măştii
anonimatului nu putem spune decât că ea poate fi folositoare dar până
la un punct: "Masca poate avea valoarea ei până la un punct. Pe de o
parte, ea protejează slăbiciunea şi neputinţa
utilizatorului; pe de altă parte însă, ea poate ajunge să
protejeze şi să ascundă răul şi cele rele din om. De
aceea, recomandările tuturor psihologilor e ca, în timp, măştile
să cadă, să fie lăsate deoparte."[26]
Masca anonimatului trebuie lăsată la o parte pentru pericolul unei
"aneantizări a persoanei" care devine doar o poreclă sau un
avatar, o adevărată alienare a persoanei umane: "Această
alienare este îngrijorătoare pentru că mulţi tineri îşi
petrec timpul liber pe chat şi conversează
ore întregi cu parteneri ocazionali, pe care îi vor uita imediat ce vor închide
calculatorul. Internetul oferă numai iluzia electronică a aproapelui.
Chiar dacă internetul rezolvă problema comunicaţiilor între
oameni, el nu va rezolva niciodată problema comunicării şi a
sentimentelor interumane."[27]
Anonimatul face ca, din nefericire, să nu poţi fi sigur de
celălalt, să te întrebi dacă e el cu adevărat sau doar
imaginea pe care şi-a creat-o el din imaginaţia sa - internautul poate spune: "Văd ceva care
seamănă cu tine dar nu te văd pe tine; aud ceva care sună
ca tine dar nu te aud pe tine!" Persoana umană în această lume
apare ca fiind multiplă, fluidă iar lumea reală este doar o
posibilă "scenă" şi noi migrăm dintr-un
spaţiu în altul, toate aparţinându-ne şi caracterizându-ne
într-o anumită măsură. Se creează o lume a fantasmelor în
care fiecare se acoperă cu orice măşti doreşte şi
tentaţia de a elibera toate fanteziile, toate feţele ascunse ale unui
eu socializat forţat se poate acum împlini. Este posibil ca persoanele
reale ce se află în spatele personajelor să începă
să se raporteze la lumea reală ca la una dintre multiplele
posibilităţi de manifestare - devalorizarea realului şi a
vieţii din el şi a responsabilităţii faptelor este
evidentă.
De asemenea, nu trebuie uitat faptul că o relaţie umană
adevărată presupune jertfă şi un mare risc sufletesc.
"Într-o ciber-relaţie, dacă nu-ţi
convine partenerul, poţi să închizi fereastra de dialog şi
să-l ignori, pe când în realitatea adevărată eşti obligat,
invitat (să-ţi asumi) o anumită asceză, să-l
suporţi pe celălalt când eşti faţă către
faţă, să treci prin încercări împreună, singurele care
consolidează relaţia ("Trebuie să mănânci un car
de sare cu cineva ca să ajungi
să-l cunoşti" -zice proverbul
românesc), şi o fac mai autentică".[28]
Implicarea reală şi jertfelnică într-o
relaţie presupune însă şi un risc real - dar în lumea
virtuală nu îţi asumi nici un asemenea risc. Şi aceasta deoarece
proximitatea este una iluzorie din punct de vedere fizic - proximitatea
electronică nu înseamnă şi teleportarea
fizică. Lipsa fizicului, a trupului presupune şi lipsa jertfei
adevărate, a suferinţei împreună care "sudează" o
relaţie.
Nu de puţină
importanţă este şi următorul aspect al comunicării pe
Net. Am amintit de proximitatea electronică, ea oferind o mărire de
mii de ori a numărului de oameni pe care fiecare dintre noi poate
să-l contacteze. Nu trebuiesc însă uitate limitările fireşti
ale naturii noastre şi suprasolicitarea pe care o simţim când aceste
limite sunt depăşite. Avem o capacitate limitată a
numărului de contacte umane pe care le putem avea într-o anumită
perioadă de timp şi de-a lungul întregii noastre vieţi - nu putem
realiza relaţii profunde pe durata vieţii noastre cu mai mult de o
mână de oameni. Pericolul unei suprasolicitări este mare din
perspectiva armoniei şi a păcii interioare atât de necesare omului:
"Mai multe contacte decât putem urmări, complexitate mai mare decât
putem suporta, viteză mai mare decât cea căreia îi putem face
faţă - dacă lăsăm toate acestea să ne
suprasolicite, vom deveni stresaţi şi ineficienţi".[29]
Gânditorul american de origine grecească este de părere că acest
lucru se poate face foarte uşor prin ajustarea comportamentului la noua situaţie.
Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Omul, închis într-o mare aglomeraţie
urbană nu are cum să nu "simtă" prezenţa
celorlalţi şi să se comporte ca şi cum ar fi singur.
Imaginea unui sat global, sau mai
degrabă a unui oraş, pe care o creează Internetul ne va fi
foarte folositoare în a aminti opinia laureatului premiului Nobel
pentru medicină şi fiziologie din 1973, Konrad
Lorenz asupra suprapopulării şi a
agresivităţii. În cartea sa "Cele opt păcate capitale ale
omenirii civilizate" el observă că celor care trăiesc în
locuri cu populaţie densă sau în marile oraşe "le
lipseşte o dragoste umană generală, caldă, izvorâtă
din inimă."[30]
"Trebuie -spune el-
să cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o ţară slab
dezvoltată, în care kilometri întregi de străzi proaste separă
vecinii între ei, pentru a-ţi da seama cât de ospitalier şi iubitor
de oameni e omul atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu
este în mod permenent suprasolocitată".[31] Această aglomerare de oameni din marile
oraşe este, în mare măsură, "vinovată de incapacitatea
noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria
chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi
estompează".[32]
Apare astfel ca necesară o
selecţie, o ţinere la distanţă a multor oameni care
intră în proximitatea noastră iar principiul orăşeanului
-"Not to get emotionally involved" (A nu
te implica emoţional) - acum uşor de înţeles capătă o
nuanţă de "neomenie". Ecranarea împotriva contactelor umane
a dus la o aşa indiferenţă încât se poate ca ziua în amiaza mare
pe străzile unei metropole să aibă loc tâlhării, crime
şi violuri iar "trecătorii" să nu facă nimic.
Paradoxul este evident: în sânul unei mari comunitaţi
de oameni se vede cea mai crudă lipsă de comuniune. Ce mai
observă Konrad Lorenz,
făcând o paralelă cu lumea animalelor (el este considerat fondatorul
etologiei), este creşterea violenţei: "Înghesuirea multor oameni
într-un spaţiu extrem de îngust nu duce la fenomene ale dezumanizării
doar prin mijlocirea factorilor de epuizare şi eşuare a
relaţiilor interumane, ci declanşează şi comportamente în
mod nemijlocit agresive".[33]
Frustrarea pe care o simţim când ceilalţi ne invadează
intimitatea duce la o excitare a puterii iuţimii
şi de aici valul de violenţă care cuprinde marile metropole.
Lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în marile
oraşe este, după părerea etologului nostru, în mod evident
direct proporţională cu densitatea de populaţie din acea
zonă. Spre deosebire de Michael Dertouzos, Konrad Lorenz nu crede că vreo "condiţionare"
(s.a.) corespunzătoare ar putea duce la un tip de om care să nu fie
expus consecinţelor nefaste ale aglomerării extreme, ci
consideră această părere "o amăgire
periculoasă".[34]
Noi nu putem decât să ne întrebăm ce efect va avea viaţa într-un
"oraş virtual mondial" de mii de ori mai mare decât orice
metropolă actuală asupra tendinţei auto-protectoare a spiritului
uman de a deveni tot mai insensibil la vederea semenilor săi, în faţa
acestei avalanşe de feţe umane.
Tot cu efecte negative pentru comunicarea pe Net este considerat şi
faptul că se foloseşte ca "mijlocitor" un instrument
tehnic. Michael Dertouzos
remarcă: "Maşinile, ca mijlocitori ai interacţiunilor
umane, vor face să intervină şi un grad de izolare între oameni,
precum cel simţit de şefii superiori şi de familiile regale,
care comunică aproape cu oricine prin intermediari şi
servitori".[35]
Eu aş numi această "izolare" singurătate deşi Dertouzos însuşi nu recunoaşte, în alt loc al
lucrării sale, acest pericol. Iată cum îşi închipuie el imaginea
omului însingurat din faţa computerului: "Un tânăr cu o
extremă neglijenţă stă în faţa staţiei de lucru,
noaptea târziu. Joacă jocuri şi navighează ca un expert pe
reţea, oprindu-se la întâmplare asupra unor chestii interesante. Ochii
injectaţi privesc printre lentilele groase la un ecran care
reprezintă întregul său univers. Doua mâini palide, la capătul
unor braţe slabe, atârnă de un trup sedentar şi fără
umeri şi lovesc cu precizie tastatura. Nu are prieteni. Nu ştie cum
să facă dragoste, cu atât mai puţin cum să iubească
sau să fie iubit. S-ar părea că maşinile au luat locul
oricărei relaţii umane din viaţa sa. Şi, ce-i mai rău,
îi place. Este total dezumanizat. Este Tehno Omul secolului al XXI-lea."[36]
Răspunsul lui la această imagine a însingurării omului (aici
prezentată în mod poetic de Dertouzos) este unul
prin care se contrazice pe sine: "Relaţiile umane nici nu vor
dispărea şi nici nu se vor amplifica în mod magic datorită
Pieţei de Informaţii".[37]
Trebuie să amintim că mulţi cercetători ai noii
tehnologii a Internetului sunt de părere că marea deschidere spre
comunicare pe care o aduce acesta este urmată, paradoxal, şi de o
însingurare a omului. Philippe Breton, de pildă,
descrie "socitatea solară" a lui Asimov (în care fiecare om formează o mică
insulă, fiind total separat de semenii săi) şi o consideră
exemplară şi profetică pentru noua societate
informaţională. Constantin Eretescu este de
părere că "una din consecinţele civilizaţiei
computerelor este dispariţia vieţii comunitare, conştiinţa
că membrii ei aparţin unui grup social capabil să acţioneze
ca un organism. În locul lui apar indivizi izolaţi, atomi dominaţi de
un hobby într-o masă amorfă, uşor de manipulat. Este un paradox
constatarea că globalizarea accesului la informaţie este dublată
de un proces de atomizare la nivelul societăţii".[38]
Cauza acestei însingurări este aceea că preţul pe care trebuie
să-l plătească internautul este,
după cum accentuează Philippe Breton,
pierderea, separarea de trup iar în schimb, noua tehnologie comunicaţională
nu poate transmite ceea ce Michael Dertouzos numeşte "forţele cavernei",
adică spaima, dragostea, supărarea, zgârcenia, tristeţea etc.
care sunt esenţiale într-o relaţie umană adevărată.
Aşadar, comunicarea în lumea virtuală nu poartă în dreptul
ei doar semne pozitive. Efectele pozitive sau negative ale folosirii
Internetului în scopul comunicaţional depind foarte mult de felul în care
acesta realizează legături interumane puternice sau nu.
Legăturile puternice sunt relaţii asociate cu contacte frecvente, cu sentimente adânci
de afecţiune şi îndatorire şi cu existenţa unui câmp
relaţional cu conţinut larg (mai multe "fire" de
legătură). Legăturile slabe sunt relaţii superficiale, ce
pot fi uşor rupte, cu contacte neregulate şi domenii reduse de interes.
Acestea sunt premizele de la care a pornit şi un grup de sociologi de la
Universitatea Carnegie Melon, din Statele Unite, în
încercarea lor de a stabili câteva caracteristici ale relaţiilor on-line,
făcând un studiu statistic pe un grup mai mare de internauţi
şi pe o perioadă mai lungă de timp.[39]
Un puternic semnal de alarmă pe care l-au tras studiile acestor sociologi
este, pentru noi, acela al declinului comunicării în familie: "În
principal, cea mai importantă descoperire este aceea că folosirea mai
consistentă a Internetului s-a asociat cu declinul ulterior al
comunicării în familie".[40]
De fapt, concluzia lor generală este că folosirea excesivă a
Internetului afectează negativ implicarea socială şi starea de
bine psihic (deoarece oamenii devin mai singuri, mai stresaţi, mai
deprimaţi) a internauţilor.[41]
Oricum, un pericol pentru legătura socială şi, mai ales,
pentru celula familiei, există. Doar “devorarea” timpului membrilor
familiei să aibă loc şi este de ajuns - căci mulţi
vorbesc de tot mai multe noi obiceiuri ale internauţilor
(a merge la cumpărături, a vizita un muzeu etc.) pe care aceştia
nu le vor mai putea împărţi cu familia. "Proximitatea
electronică -remarcă Michael
Dertouzos - ar putea avea efecte negative. În era
industrială schimbările în modelele de bunăstare şi
muncă datorate unei proximităţi mai mari, au slăbit
sâmburele familial, în timp ce compasiunea şi grija pentru comunitate au
făcut loc materialismului, unei conventrări
mai mari asupra eului şi a scopurilor
individuale. O altă creştere de o mie de ori a proximităţii
va accentua probabil aceste tendinţe - nu este o perspectivă
plăcută, dar una pe care nu putem şi nu trebuie să o
ignorăm".[42]
O altă latură
esenţială a navigării pe Internet este cea legată de
aspectul comunicării de informaţii sau al cunoaşterii.
Mulţi intră în lumea virtuală pentru a găsi
informaţii, cu alte cunvinte caută
cunoştinţe. Omul trebuie să se împlinească şi sub
acest aspect al cunoaşterii; el a fost dăruit de Dumnezeu cu raţiune
pentru ca prin ea să caute lucrurile dumnezeieşti şi să
tindă spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Creatorul tuturor l-a dăruit pe om cu raţiune nu doar pentru a-L cunoaşte pe El ci şi pentru a cunoaşte
făpturile, pe cele sensibile şi pe cele inteligibile. Una dintre
direcţiile în care omul caută să se asemene cu Dumnezeu este
şi aceasta; fiinţa umană tinde spre atotcunoaştere. Omul
caută să-şi satisfacă această adevărată sete
de cunoaştere şi la "izvorul" de cunoştinţe
oferit de lumea cibernetică a informaţiei. Voi încerca în continuare
să amintesc aporturile pozitive pe care Internetul le poate aduce în
procesul uman de cunoaştere dar nu vor lipsi, din păcate, nici
criticile negative făcute de unii analişti ai vieţii în lumea
reţelelor de calculatoare. De asemenea, voi aminti şi unele aspecte
legate de cunoaştere şi latura ei religiosă
care este mai relevantă pentru tema pe care o tratăm aici.
Pentru bogăţia de cunoştinţe pe care le poate oferi
şi pentru apropierea dintre ideologiile umane în scopul fraternizării
şi al anulării discrepanţelor interumane Internetul a fost
socotit cu adevărat revoluţionar. Se pare, spun unii, că el a
fost descoperit în momentul ideal istoric deoarece tendinţele de
globalizare aveau nevoie de un mare "ajutor" spre a-şi atinge
ţelul. "Într-o lume pornită pe drumul fraternizării, -
remarcă Gheorghe Săsărman - dar
sfâşiată încă de contradicţii dramatice, democratizarea
prin Internet a cunoaşterii, accesul nelimitat, pe această cale, la
sursele de informaţii ar putea să ofere soluţii, dacă nu
pentru inundaţii, secetă şi foamete, cel puţin pentru
reducerea decalajelor ideologice şi politice. Marile probleme ale omenirii
- explozia demografică, periclitarea echilibrului ecologic, poluarea mediului,
criza energetică şi a resurselor, adâncirea prăpastiei dintre
săraci şi bogaţi - nu pot fi rezolvate doar prin iniţiative
locale, oricât ar fi ele de judicioase.(...) Globalizarea informaţiei, în
pas cu globalizarea economică, ar deschide drumul unei noi ordini
mondiale, în care conflictele etnice şi religioase, discriminarea,
totalitarismul, fanatismul de orice culoare şi-ar pierde treptat suportul
augmentativ şi propagandistic - acesta bazându-se în mare
măsură, după cum se ştie, pe izolare şi ignoranţă,
pe o dezinformare sistematică."[43]
Înainte de a merge mai departe cu expunerea noastră aş dori
să accentuez faptul că nu puţini sunt cei care au remarcat[44]
că puternicul proces de informatizare a lumii are şi efecte negative
la nivel global în deosebi asupra ţărilor slab dezvoltate care aflate
în urma celorlalte rămân acum şi mai în urmă prin pierderea
şansei de a cunoaşte. "Dacă noile tehnologii în curs de
aplicare - spune Marin Aiftincă - au
îndreptăţit iniţial multe speranţe, constituind o
promisiune pentru toţi (...) până acum ele nu au făcut decât
să adâncească procesul de polarizare deja existent. Şi aşa
cum în plan economic lumea se împarte în bogaţi şi săraci, la
fel şi în sfera vieţii spirituale există suprainformaţi
şi subinformaţi."[45]
Şansa la cunoaştere este,
într-adevăr, de mare importanţă. "Neştiinţa este
pricina tuturor relelor" (Marcu Ascetul). Nici în domeniul
cunoştinţelor religioase nu avem ce pierde dacă vom încerca
să căutăm ceva pe Internet. Dorin Marinca
accentuează şi el acest avantaj al Internetului de a fi o ca o
imensă bibliotecă care se află pe mii şi mii de
calculatoare din întreaga lume şi ale cărei cărţi pot fi
citite de pe ecranul din faţa ta după simpla apăsare a unor
taste. Iată cum descrie el într-un mod foarte uşor de înţeles
căutarea unor texte religioase: "Trebuie introdusă doar adresa
documentului căutat, de exemplu pentru Sfânta Scriptură, şi pe
ecranul calculatorului va apărea bucata de text aleasă pentru
lectură deşi respectivul text poate fi memorat într-un computer din
SUA. Pot fi alese diverse variante de traducere, se poate alege un studiu
paralel cu varianta grecească sau ebraică, pot fi folosite
funcţii de căutare care pot genera, să zicem, o listă cu
toate versetele din Psalmi unde se vorbeşte despre smerenie. Toate acestea
în câteva secunde (minute). La fel se poate proceda cu scrierile
Părinţilor Apostolici, Confesiunile Fer. Augustin, Urmarea lui
Hristos şi multe alte scrieri. Se pot citi pagini de prezentare ale
Bisericii Ortodoxe Sârbe sau ale Arhidiecezei Ortodoxe Greceşti din USA,
dar şi a unor simple parohii, edituri sau catedrale din toate
colţurile lumii. Icoane din vaste colecţii greceşti,
ruseşti sau chiar şi de la Sf. Munte se perindă pe ecran la o
simplă apăsare de tastă."[46]
Şi Biserica Catolică este de
părere că această transmitere de informaţii rapidă
de-a lungul întregii lumi are "consecinţe deosebite, caracteristici
pozitive şi negative asupra
dezvoltării psihologice, morale şi sociale al persoanelor, dar
şi asupra structurii şi funcţionării societăţii,
schimburilor culturale, percepţiei şi transmiterii valorilor,
ideilor, ideologiilor lumii şi convingerilor religioase".[47]
Ea chiar susţine că este foarte necesară o activitate de
"evanghelizare" pe Internet pentru ca astfel el să devină
cât mai folositor creştinilor. Iată ce remarcă Papa Ioan Paul al
II-lea în finalul cuvântării "Internetul -Un
nou forum pentru proclamarea Evangheliei" rostită cu ocazia celei de
a XXXVI-a zi a comunicaţiilor: "Internetul face ca bilioane de
imagini să apară pe milioane de ecrane de computer de-a lungul întregii
lumi. Din această galaxie de imagine şi sunet se va ridica oare
faţa lui Hristos şi vocea Lui va fi auzită? Căci doar
atunci când faţa Sa este văzută şi glasul Său este
auzit lumea va cunoaşte bucuria posibilităţii învierii noastre.
Acesta este scopul evanghelizării. Şi acest lucru va face din
Internet un loc cu adevărat omenesc, căci acolo unde nu este loc
pentru Hristos nu este loc nici pentru om".[48]
Un important atuu, spun unii, al Internetului
este, din perspectiva cunoaşterii, cel al educaţiei. Andy Williamson şi Carolyn Nodder susţin
că educaţia este cu adevărat revoluţionată de Internet
dacă cei care vor "preda" în noua lume vor ştii să-i
folosească avantajele. Premiza de la care pornesc este aceea al celui
de-al "treilea spaţiu", pe care îl definesc ca "un
tărâm neutru, departe de rolurile formale adoptate în familie, la locul de
muncă sau, în cazul nostru, în educaţie (iar un asemenea spaţiu
îl creează cafeneaua sau centrul unei comunităţi), (...) un al
treilea spaţiu mai puţin formal prin natura sa dar unde
comunităţile se pot forma pe baza nevoilor de grup şi a
consensului.”[49] Dar, cei cărora le este benefic acest
mod de a învăţa sunt, în primul rând, adulţii, deoarece marele
avantaj în cadrul unui curs predat la o "masă de discuţii"
virtuală este implicarea personală a fiecăruia (benevolă)
care este foarte uşor de realizat. Un alt accent pus de autori este
că folosirea celui de-al "treilea spaţiu" trebuie
completată cu interacţiunea directă a oamenilor; ei văd în
Internet un extraordinar auxiliar educaţional pentru nivelul universitar.
Nu ei sunt singurii care au remarcat posibile avantaje educaţionale ale
Internetului.
Michael Dertouzos
a dedicat pagini bune descrierii paşilor care s-au făcut în domeniul
educaţional în evoluţia Internetului şi face şi câteva
previziuni pentru viitor. Un prim avantaj este unul tehnico-administrativ: se
pot crea pagini pe Net de către şcoli cu temele copiilor care să
fie văzute şi de părinţi iar bibliografia ajutătoare
să fie disponibilă la un singur click cu mouse-ul. Nu sunt de neglijat nici "hiperdocumentele de cunoştinţe" care pot
satisface foarte uşor dorinţa copiilor (şi nu doar a lor) de a
învăţa prin pasiunea descoperirii şi a participării. O
lecţie despre Cristofor Columb
ar fi asemenea unei adevărate călătorii ghidată de elev (cu
salturi cu mouse-ul de pe o navă pe alta, da la
imaginea şi datele despre Columb la imaginea
castelului reginei Elisabeta etc.). Aici funcţionează un alt model de
gândire decât cel liniar care este impus de sistemul de "hiperlink" despre care am mai vorbit şi vom mai
vorbi - ce remarcă însă Michael este
că "excursiile de tip indicare-şi-click
sunt dirijate mai degrabă de cel care învaţă decât de profesor
şi ştim că asta este bine pentru descoperire şi motivare
(...) dar avantajele obţinute prin permisiunea dată elevilor de
a-şi controla procesul de învăţare pot fi puse în
cumpănă de pierderea îndrumărilor din partea unui profesor cu experinţă."[50]
Mai analizează eficacitatea "instrumentelor de analiză"
şi mai ales al simulatoarelor. Avantajul celor din urmă este deosebit
deoarece prezintă situaţii foarte credibile (se poate simula carlinga
unui avion sau interiorul unui tanc şi există chiar şi
simulatoare chirurgicale) singurul impediment evident fiind acela că nu se
ştie încă dacă calculatoarele vor putea să simuleze
comportamentul uman calitatativ spre deosebire de
zgomotele, imaginile şi zguduiturile unui avion care sunt cuantificabile.
Se poate însă pune în spatele simulatorului un adevărat specialist
care să se folosescă de avantajele lumii pe
care o creează computerul. Apoi, în domeniul creativităţii de
orice fel computerul poate fi de folos (de exemplu, proiectarea unei
clădiri presupune un du-te-vino între generarea
de idei brute şi analiza severă de evaluare a acestor idei pe care îl
poţi realiza foarte uşor dacă proiectezi întâi acea clădire
în lumea virtuală).
Cea mai importantă realizare în domeniul educaţiei
informaţionale ar fi "ucenicia automatizată". Dertouzos aminteşte câteva realizări în acest
domeniu şi apoi concluzionează că "deşi există ca
atare cât de cât, uceniciile automatizate sunt foarte depărtate în viitor,
pentru că pretind calculoatoarelor să
manifeste discernământ la un nivel aproape de cel uman. Deşi
înţelegem încă puţine despre cogniţia
umană, cercetătorii avansează încet spre programarea unor modele
înguste de raţionament despre situaţii particulare".[51]
Aminteşte şi el "previziunile foarte riscante" ale unor
oameni de ştiinţă care prevăd realizarea unor noi forme de
cunoaştere, o minte pe silicon.[52]
Pentru a concluziona, noua lume a informaţiei "este legată
nemijlocit (s.a.) de fundamentele educaţiei prin culegerea, organizarea
şi transmiterea informaţiei precum şi prin simularea proceselor
care reprezintă cunoştinţe, şi prin folosirea unor metode
ca poşta electronică şi lucrul în grup, capabile să medieze
interacţiunile profesor-elev şi profesor-profesor. În sine, este
prima revoluţie socio-economică majoră din istorie care
oferă tehnologii implicate nemijlocit în procesul de
învăţare".[53]
Şi Dertouzos este de părere că
educaţia presupune mai mult decât transferul de cunoştinţe de la
profesor la elev şi că "aprinsul scânteii de a învăţa
în inima elevilor, oferirea de modele precum şi crearea de legături
profesor-elev sunt factorul cel mai critic pentru procesul
educaţional".[54]
În final el aminteşte şi proiectul lui realizării unei
"biblioteci mondiale" în lumea virtuală care să fie
accesibilă tuturor şi care să tezaurizeze toate creaţiile
umane (la acest proiect lucrează decanul de la Ştiinţa
Calculatoarelor de la Carnegie Melon, Raj Reddy).
Paul Levinson are şi el o părere care este tributară lui Marshall McLuhan ce remarca puternicul efect al noilor medii de comunicare asupra copiilor şi implicit asupra procesului educaţional: "După ce toate simţurile lui (ale elevului tânăr, n. n.) au fost influenţate de mijloacele electrice el tânjeşte după implicarea în profunzime şi nu se simte atras de detaşarea liniară şi de modelele succesiv uniforme. Brusc, fără a fi pregătit, este smuls din pântecele "rece", atotcuprinzător a