III. NAVIGAREA PE INTERNET SI NEVOILE UMANE

Am încercat să evidenţiez în capitolul precedent o serie de shimbări ce se petrec în om atunci când el utilizează computerul şi navighează pe Internet. Instrumentul folosit şi alcătuirea noii lumi în care intră internautul îl schimbă pe acesta, modul lui de funcţionare şi de raportare la cele existente - iar acest fapt are relevanţă morală deoarece omul poate fi determinat să gândească, să se raporteze la lume şi la semeni sau să funcţioneze într-un mod care este contrar credinţelor sale morale. Acum însă, voi încerca să arunc o privire asupra activităţii însăşi de a naviga pe Internet, în ce constă ea sau, cu alte cuvinte, ce face propriu-zis internautul. Dacă până acum am analizat actul navigării pe Internet, dacă putem spune aşa, din perspectiva unui determinism al acestei activităţi asupra fiinţei umane (din perspectiva acestei fapte ca una prin care omul se auto-determină), acum vom analiza de ce este determinat acest act, care sunt cauzele navigării pe Internet.

Am văzut că surfing-ul este în sine o faptă care nu este indiferentă din punct de vedere moral şi asta datorită efectelor ei asupra omului ca fiinţă care permanent se află în interacţiune şi se determină pe sine prin faptele sale şi prin lucrurile de care se lasă influenţat. Dar şi "roadele" spun mult despre o faptă. Are relevanţă şi faptul că oamenii intră în lumea virtuală dar este important şi ceea ce fac ei acolo. De aceea voi evidenţia câteva aspecte legate de activităţile cele mai des întâlnite din lumea reţelelor de calculatoare. Am amintit faptul că "Internetul reprezintă o lume în sine: este universul nostru reduplicat, este proiecţia electronică a pământului. În acest spaţiu cibernetic găseşti deopotrivă lucruri abjecte sau înălţătoare, simple sau super-complexe, frumoase sau urâte, bune sau rele, ca şi în lumea reală".[1]  Într-adevăr, lumea virtuală este o copie a celei reale dar, iarăşi, trebuie să amintim un lucru important, şi anume, că nu toate se pot face şi în lumea virtuală precum se fac în cea reală iar unele lucruri în lumea virtuală nu pot fi făcute deloc. Şi tot un fapt important este şi acela că prin configuraţia ei lumea virtuală susţine o serie de fapte care sunt reprobabile moral. Toate aceste idei le voi mai aminti pe parcursul acestui capitol, dar mai întâi aş dori să prezint structura lui.

Fac acest fapt mai mult pentru a scuza mulţimea lacunelor din analiza ce va urma, lacune datorate întinderii mai mici a acestei lucrări. Fiecare temă din acest capitol ar merita o atenţie deosebită şi o prezentare mult mai amănunţită. Eu am structurat capitolul ghidându-mă după motivele, cauzele pentru care internautul accesează Netul. Şi Părintele Iulian Nistea în anliza sa asupra comunicării în lumea virtuală[2]  aminteşte acest mod de a privi lumea virtuală, inspirându-se din împărţirea activităţilor de pe Internet făcută de psihologul american John Suler. Acesta face mai multe împărţiri ale motivelor navigării pe Net cauzate de nevoile umane iar Părintele Iulian rămâne la una în şase puncte: nevoi sexuale, nevoi de alterare (modificare) a stării de conştiinţă, nevoia de realizare şi de împlinire, nevoia de apartenenţă, nevoia de interacţiune cu ceilalţi şi nevoia de actualizare a eului şi de transcedere a sinelui.[3] Eu voi analiza cauzele navigării pe Net ţinând cont de următoarele nevoi umane: nevoia de comunicare, nevoia de cunoaştere, nevoia de supravieţuire şi de implinire profesională şi nevoia de loisir (de relaxare sau entertainement). Voi încerca în cadrul lor să ating cât mai multe din activităţile atât de variate pe care le poate îndeplini internautul.

III.1. Omul şi nevoia de comunicare

Una dintre activităţile cel mai des întâlnite în rândul internauţilor este comunicarea. De fapt, cei mai mulţi oameni înţeleg Internetul şi îl folosesc ca pe un nou şi revoluţionar mijloc de comunicare. Serviciul atât de bine cunoscut al poştei electronic a fost iniţial gândit ca un accesoriu al Internetului. Dar, remarcă Părintele Teodosie Paraschiv, "în scurt timp s-a dezvoltat foarte mult, devenind un element central al acestei reţele, un mijloc de comunicare indispensabil".[4] Nu voi accentua aici prea mult această idee, dar doresc să o amintesc datorită importanţei ei: omul este o fiinţă comunicaţională. Fără a comunica cu lumea, cu sine  şi mai ales cu Dumnezeu omul nu poate trăi.[5] Chiar şi dogma Sfintei Treimi prezintă ca esenţial elementul comunicării între Persoanele Ei. Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, tinde spre desăvârşirea comunicării. De asemenea, fără comunicare omul îşi pierde ceva din caracterul lui de persoană căci comunicarea între persoane presupune şi individualitatea, unicitatea. Comunicarea susţine şi animă viaţa.

Fundamentaliştii Internetului, vârful de lance în dezvoltarea lumii virtuale, susţin comunicarea cu orice preţ. Philippe Breton remarcă şi el importanţa rolului deţinut de comunicare în cadrul noului cult al Internetului: "Practicarea sistematică a comunuicaţiei prin intermediul calculatoarelor şi al reţelelor este realitatea concretă a noului cult al Internetului. Înţelegem acum mai bine un anumit număr de practici sugerate internauţilor, care ţin toate de acelaşi imperativ: comunicaţi, tot timpul, mereu, despre cât mai multe lucruri posibil şi indiferent de conţinutul lor! Activaţi informaţia: iată adevăratul rit căruia trebuie să-i aduci sacrificii la orice oră din zi şi din noapte".[6] Chiar se poate vorbi de o adevărată "mistică a comunicării": "Tot ce este valoros în lume se află de partea informaţiei. În acest sens, totul - cu excepţia dezagregării entropice - este informaţie, mesaj, mişcare. Orice fiinţă este esenţialmente, în existenţa sa fundamentală, mesaj. E o gândire prin care se inaugurează ceea ce s-ar putea numi o <<ontologie radicală a mesajului>>: nimic nu există decât sub forma unui mesaj, a unei informaţii, a unei transparenţe potenţiale. Ne aflăm aici într-o veritabilă mistică a comunicării". [7]

Aruncând o privire asupra modului în care se realizează comunicarea între persoane în lumea virtuală putem observa încă de la început prezenţa cu precădere a locurilor în care se discută folosindu-se doar textul (aşa este cazul "cafenelelor", al IRC-urilor (Internet Relay Chat), al mesageriei instantanee (instant-mail) sau al des utilizatei poşte electronice (e-mail)). Comunicarea în aceste "spaţii" virtuale se face, depinzând de site-ul respectiv, pe anumite teme sau doar sporovăind de toate, în diferite limbi, folosindu-ţi numele real sau o poreclă (nickname), sincronic (adică în "timp real", persoanele aflându-se în acelaşi timp în faţa computerelor trimiţându-şi mesaje care ajung de la unul la altul fie aproape instantaneu, fie în decalaj de câteva secunde) sau asincronic (sunt site-urile în care cel care lasă un mesaj poate primi răspuns după o perioadă de timp mai îndelungată). Modul de a comunica depinde de alegerea fiecăruia. Mai nou însă s-au răspândit tot mai mult site-urile care oferă o comunicare ce să cuprindă şi elementele audio şi video (AOL şi Yahoo!Messenger oferă această posibilitate). Este o evidentă încercare de a umple golul pe care îl lasă o comunicare lipsită de apropierea trupească faţă de celălalt partener de discuţii. În cazul ţării noastre este însă foarte rară prezenţa acestui mod de a comunica datorită nivelului economico-financiar scăzut al cetăţenilor. Cu uşurinţă se poate observa lipsa din majoritatea localurilor care oferă conectarea la Internet a unui microfon şi a unei camere video. Dar atracţia comunicării textuale nu este nici ea de neglijat - şi pentru aceasta este de ajuns să observăm deasa utilizare a poştei electronice sau a site-urilor de chat. Şi ea prezintă o deosebită atracţie şi motivele sunt destul de puternice. Iată, de pildă, ce a răspuns internautul cu nick-ul <<mircealazar>> la întrebarea "ce căutăm pe Net" pusă de Părintele Iulian Nistea în cadrul unei anchete lansată pentru a afla motivele navigării pe Net: "Poate suntem pe chat pentru că este o formă uşoară de a intra în contact cu oameni noi, pe care până la urmă ajungi să ai impresia că îi cunoşti, deşi nu te implici aproape deloc în viaţa lor, fiind uneori extrem de departe (spun impresia pentru că, de exemplu, de unde ştiţi voi că eu nu sunt o babă de 82 de ani??? Doar din faptul că aşa v-am spus eu...). Pe de altă parte, este un mediu destul de impersonal şi care asigură o mult mai mare protecţie decât o relaţie "pe bune": cu alte cuvinte poţi să spui cam orice, că oricum nu ţi se poate întâmpla ceva foarte grav. Chestia asta duce evident şi la abandonarea, în multe cazuri, a formalismelor şi a politeţii excesive şi la expunerea ideilor personale cu mai multă uşurinţă (iată, de exemplu, aici îmi permite să tutuiesc persoane pe care în viaţa de zi cu zi nici nu m-aş gândi să le tutuiesc)..." [8] După cum vedem este foarte importantă posibilitatea de a te exprima cât mai liber, cât mai direct şi, se pare, mai profund.

Aici acţionează ceea ce John Suler a numit “efectul dezinhibant al comunicării on-line”.[9] Voi aminti în continuare ideile esenţiale ale acestui psiholog american, deoarece ele explică în mare măsură atracţia pe care o generează comunicarea în lumea virtuală. Mai întâi el remarcă faptul că în lumea virtuală oamenii se exprimă mai deschis şi fac lucruri pe care în lumea reală nu le-ar face. Această defulare este cu două tăişuri căci, pe de o parte, omenii spun lucruri foarte intime, descoperă emoţii tainice (frici, dorinţe) sau arată acte neobişnuite de bunătate iar, pe de altă parte, se poate observa şi prezenţa nu tocmai rară a limbajului brutal şi necuviincios, a mâniei, a ameninţărilor etc. Ce este important de descoperit sunt factorii care cauzează acest efect de dezinhibare, care rup barierele psihologice ca blochează exprimarea sentimentelor. Mai întâi este anonimitatea deoarece în lumea virtuală poţi spune foarte puţine lucruri despre un om - mesajul pe care ţi-l transmite el este: nu mă ştii! Se poate afla adresa de e-mail a celui cu care vorbeşti dar în rest nu poţi ştii nimic despre el dacă nu îţi spune el. În lumea virtuală poţi fi a-nonim, fără nume şi identitate. Orice zici sau faci nu poate fi legat direct cu viaţa ta. Această lipsă a vulnerabilitaţii, a responsabilitaţii are un rol puternic în dorinţa de a te deschide celuilalt. Dar şi atunci când activezi sentimente negative ţi se pare că nu trebuie să îţi mai asumi responsabilitatea pentru faptele tale. De asemenea, un alt afect ar fi acela că omul poate fi convins că ceea ce face, acele comportamente nu sunt ale lui cu adevărat. Aceasta este ceea ce psihologii numesc "disociere", o ruptură a eului care are însă puternice implicaţii morale căci persoana umană este individualitate liberă responsabilă de actele sale, ce au încărcătură morală. Nu trebuie să-ţi însuşeşti comportamentul, cuvintele tale din lumea virtuală, nu trebuie să le alături cu adevărat personalităţii care eşti tu. Este vorba aici de o puternică sciziune între lumea interioară şi cea exterioară.

Apoi este invizibilitatea deoarece poţi spune celui cu care comunici în lumea virtuală: nu mă poţi vedea! De multe ori pe Internet în timp ce navighezi sau intri într-o cameră de discuţii se poate ca oamenii să nici nu ştie că tu eşti acolo dacă selectezi o comandă -'invisible"- cu excepţia "stăpânului" locului. Este uşor de înţeles ce curaj dă această invizibilitate de a merge în locuri sau de a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. În cazul comunicării textuale despre care vorbim (e-mail, chat, instant-messaging) se poate totuşi ca ceilalţi să ştie multe despre tine dar oamenii nu se pot vedea, nu se pot auzi între ei - rămâne posibilitatea de a fi fizic invizibil, fapt ce amplifică mult efectul dezinhibant. Nu trebuie să te îngrijorezi de cum arăţi sau de cum ţi se aude vocea atunci când tastezi. O încruntare, o scuturare din cap, o privire care exprimă plictisul şi multe alte gesturi care te-ar bloca în exprimare nu sunt vizibile. Mărturisirea catolică de aceea foloseşte confesionarul pentru ca penitentul să aibă acest spaţiu de mişcare sentimentală fizică, de manifestare a emoţiilor prin trup -deci să se dezinhibe. În viaţa de zi cu zi, când discuţi cu cineva ceva foarte personal şi emoţionant, îi eviţi privirea celuilalt - comunicarea textuală pe Net îţi oferă posibilitatea de a-ţi ascunde privirea de ceilalţi.

Un alt element important în comunicare îl constituie asincronicitatea. În comunicarea din viaţa reală reacţia celuilalt la ceea ce spui tu este foarte importantă pentru modul în care va decurge conversaţia; feed-back-ul este foarte important în procesul revelării de sine într-o discuţie. Când comunicarea pe Net nu se realizează în timp real (deci este o comunicare asincronă) cum este cazul e-mail-ului (răspunsul îl poţi primi şi după lungi perioade de timp după cum alege cel care trebuie să dea răspunsul), atunci se produce un efect dezinhibant. Şi asta pentru că, din perspectiva celui care trimite un mesaj şi aşteaptă răspunsul nu trebuie să aibă de a face imediat cu acel răspuns, cu reacţia partenerului de discuţie. De câte ori nu ne este frică în viaţa reală să spunem anumite lucruri datorită reacţiilor pe care le-am putea primi şi care ne-ar inhiba (asemenea copilului căruia îi este frică sp spună ceva tatălui său pentru că-l va bate). În viaţa "virtuală" este ca şi cum ai spune cuiva ceva care are mare "greutate" sufletească şi după ce ai spus acel lucru poţi suspenda discuţia (timpul) şi să te întorci la discuţie abia atunci când te simţi pregătit să afli răspunsul. Această întârziere a feed-back-ului poate duce la o aprofundare a fiecărui "moment" al discuţiei, la o trăire mai adâncă a ceea ce simt şi gândesc sau te poate ajuta să nu reacţionezi impulsiv. Dar, poate duce şi la o uşurinţă în a te preface sau la un fel de laşitate în relaţiile cu ceilalţi (poţi lăsa un mesaj personal, important şi chiar ostil iar apoi să fugi). Pentru cei timizi însă acest fapt de a spune ceva şi apoi să aibă posibilitatea de a se retrage în spate este foarte dezinhibant.

Nu mai puţin importantă este şi amplificarea unui efect psihologic numit introspecţie (solipsistic introjection) pe care îl putem întâlni adesea în viaţa de zi cu zi. Oamenii au uneori tot felul de "discuţii" în imaginaţia lor căci acolo se simt liberi să spună tot felul de lucruri pe care nu le-ar spune în realitate. Astfel, unii au fantezii despre cucerirea unei fete, alţii se ceartă cu un şef sau îi spun unui prieten ceea ce simt - şi toate acestea pentru că se simt în siguranţă să spună aceste lucruri în mintea lor. Comunicând în lumea virtuală uneori simţi că mintea ta s-a contopit cu cea a partenerului tău - mesajul lui îl asociezi în capul tău unei voci (bineînţeles că nu putem ştii cum sună vocea celuilat dar în capul nostru îi asociem o voce acelui partener). Conştient sau nu putem chiar să-i atribuim şi o imagine vizuală (cum credem că arată şi se comportă) - astfel partenerul de discuţie devine în lumea minţii noastre un adevărat caracter (format pe de o parte din informaţiile cu care ni se prezintă el şi pe de altă parte din aşteptările, dorinţele şi nevoile noastre). Acel caracter devine deodată foarte "real" în lumea noastră psihică şi aşa putem începe să gândim, fiind conştienţi sau nu, că acea conversaţie are loc în minţile noastre, ca şi cum ar fi un dialog între noi şi acel caracter (imaginat de noi). În acel moment putem spune că realitatea este imaginaţia mea. Textul tastat poate deveni o foaie albă pe care afişez (de obicei inconştient) acele roluri imaginative cu o dezinhibare totală. Acestea se întâmplă când citind mesajul celuilalt ţi se pare că "auzi" cuvintele lui folosind propria ta voce - inconştient ţi se pare că vorbeşti cu tine însuţi... şi când vorbim cu noi înşine suntem dispuşi să spunem tot felul de lucruri pe care nu le-am spune altora.

Dacă este combinată această introspecţie cu posibilitatea de a 'fugi" din discuţie -spune John Suler- se obţine o forţă care măreşte dezinhibarea: disocierea. Internauţii pot ajunge să creadă că acele caractere pe care le-au "creat" există, trăiesc în alte locuri, separat de cererile şi responsabilităţile lumii reale. Aşa se disociază fictivul on-line de realul off-line - te consideri iresponsabil pentru ceea ce se întâmplă în acea lume deoarece nu are nimic de-a face cu realitatea. Oamenii încep să-şi vadă viaţa în virtualitatea creată de reţeaua de computere ca un joc cu reguli şi norme care nu se aplică la viaţa lor de zi cu zi. Apoi, când opresc calculatorul ei cred că pot lăsa în urmă această "lume a jocului", creată de ei înşişi şi să se reîntoarcă la rutina lor zilnică. Pentru aceşti oameni ce se întâmplă în lumea virtuală "este doar un joc".

Şi o ultimă caracteristică a comunicării în lumea virtuală este neutralizarea statutului social. Adesea, vorbind într-o "cafenea" pe Net se prea poate ca mulţi să nu-şi cunoască poziţia socială şi astfel aceasta (poziţia socială) nu va avea un impact precum în lumea întâlnirilor faţă către faţă. Fiind invizibili oamenii nu ştiu dacă partenerii lor de discuţii sunt un preşedinte al unei companii stând la birou sau un simplu om stând relaxat acasă în faţa computerului său. E adevărat şi că poziţia socială a cuiva se poate reflecta în modul de a comunica a fiecăruia dar adevărata superioritate o au aici cei care se pricep mai bine în comunicarea textuală, cei care cunosc mai bine tehnica şi cei care au idei mai bune. Un mare avantaj este că diferenţele de poziţie socială, rasă, gen sau bogăţie nu mai joacă un rol major. De obicei, oamenii se blochează, de pildă, când se află în faţa unei figuri autoritative (frica de dezaprobare, de pedeapsă) dar în reţea oamenii pornesc de la un statut egal şi sunt mai deschişi la vorbă. În cazul avantajelor amintite noi am avea, după o analiză mai atentă şi unele remarci negative de făcut (în ultimul caz, de pildă, nu putem să nu atragem atenţia asupra pierderii unei autorităţi în cadrul relaţiilor interumane de pe Net care este destul de periculoasă pentru formarea şi menţinerea unor valori stabile - o valoare ca să fie stabilă trebuie să fie susţinută de o puternică autoritate).

Acum însă amintim doar puterea dezinhibantă a comunicării realizată în lumea virtuală, dezinhibare care se realizează prin unirea tuturor factorilor mai sus amintiţi. Din studiul psihologului american ne putem da seama de unde vine acea atracţie deosebită pe care o exercită comunicarea on-line mai ales asupra tinerilor: ea vine din îndrăzneala pe care o oferă: "În chat îndrăzneala este mai mare dacât faţă către faţă (poate direct proporţională cu gradul de anonimitate). Este o îndrăzneală din necunoaştere şi este una din pierderea reperelor fireşti ale respectului (vârstă, poziţie socială etc.) (...) Îndrăzneala pe chat e favorizată de o familiaritate înşelătoare - nu pseudo-familiaritate, pentru că într-o eventuală continuare a relaţiei faţă către faţă această familiaritate înşelătoare va favoriza totuşi evoluţia mai rapidă a ciber-relaţiei către prietenie." [10]

Un alt avantaj pe care vreau să-l mai amintesc este, în ceea ce priveşte comunicarea pe Net, oferirea unei apropieri foarte mari între oameni. Iată ce remarca <<c_kittycat_13>> în cadrul anchetei realizată de Părintele Iulian Nistea: "Cred eu, pentru că este un sistem interactiv în care toţi, chiar şi cei mai timizi, îşi pot face o voce, pentru că distanţele geografice dispar, se creează un fel de intimitate între participanţii la discuţii (...), sentimentul că faci parte dintr-o comunitate oarecare ne face să ne simţim mai puţin singuri, mai puţin izolaţi ("no man is an island" capătă sens!)."[11] Ce a remarcat această persoană este anularea distanţelor dintre participanţii la discuţiile pe Net astfel încât nici un om nu mai pare a fi singur. Într-adevăr, mulţi dintre cei care au analizat efectele lumii virtuale a computerelor au remarcat că ea "redefineşte radical relaţia psihologică a fiecărui om cu timpul şi spaţiul".[12] Am amintit deja de imaginea creată despre noua lume a comunicaţiilor de către Marshall McLuhan - el credea că lumea începe să se asemene unui sat global, că ea se reîntoarce la starea de tribalism. Şi aceasta deoarece oamenii au câştigat capacitatea, datorită noilor tehnologii comunicaţionale, de a comunica de la un capăt la altul al globului aproape instantaneu - astfel relaţiile dintre oameni se pot realiza într-un mod asemănător cu cel din perioada tribală. Secretul este anularea distanţelor fizice. Când McLuhan a lansat metafora satului global oamenii care stătea în faţa televizorului sau al radioului nu prea creau imaginea unui sat - ei puteau comunica între ei doar dacă întâmplător se aflau în aceeaşi cameră (de aceea a remarcat Paul Levinson că ei creau mai degrabă un sat de voyeuri). Lipsea total sensul interactiv atât de necesar unui sat. Dar acum imaginea lui McLuhan ia formă prin apariţia reţelei mondiale de calculatoare, care face ca într-adevăr lumea să arate asemenea unei curţi în care fiecare poate să comunice cu fiecare într-un mod rapid, plăcut şi eficient. Michael Dertouzos remarcă şi el această realizare a omenirii la care a ajuns prin descoperirea tehnologică: "În timpul erei industriale, mobilitatea fizică a oamenilor s-a dezvoltat fantastic, extinzând universul relaţiilor potenţiale ale unei persoane de la câteva sute de vecini din sat la sute de mii de oameni din raza de acţiune a automobilului. Ca urmare, proximitatea faţă de oamenii la care putem ajunge, a crescut de o mie de ori. De necrezut, Piaţa Informaţională va extinde acest domeniu de încă o mie de ori, la sute de milioane de oameni care se vor afle în raza de acţiune electronică. Aceasta este esenţa uriaşei forţe pe care o numim proximitate electronică."[13] Anularea distanţei dintre oameni Internetul o realizează datorită vitezei cu care face să circule informaţia. La prima vedere nu putem decât să ne bucurăm că oamenii se pot apropia şi mai mult datorită proximităţii electronice dar voi aminti şi câteva pericole pe care la poate ridica această binefacere a apropierii dintre oameni.

Dar până atunci doresc să amintesc câteva idei pe care le susţine Dan Iancu legat de tema anulării distanţelor fizice şi a beneficiilor ei. În articolul său "Distanţa" el critică vehement pe cei ce au anumite obiecţii cu referire la viteza în comunicare observând o critică superficială a mijloacelor de comunicare rapidă şi mai ales a Internetului. El este de părere că: "este important de observat totodată că împreună cu dispariţia temporalului, ca dimensiune a transmiterii, comunicarea îşi schimbă structura încercînd să reducă balastul formulelor consacrate şi în acelaşi timp să ceară participanţilor o anumită spontaneitate. Această modificare structurală este tot o modalitate de a reduce la minimum timpul necesar ca esenţialul discuţiei să ajungă la receptor. Între cei doi distanţa nu mai joacă vreun rol şi nici unităţile de măsură spaţio-temporale; la fel ca şi formulistica preţioasă uneori lipsită de fond, alteori ascunzînd sub o  cadenţă usor modificată adevărate orori".[14] Am amintit părerea lui Dan Iancu pentru a aminti şi un alt avantaj al comunicării on-line, şi anume oralitatea. Reducerea timpului între replicile comunicării, dispariţia celei "formulistici" atât de lipsită de fond şi mai ales acea spontaneitate a dialogului on-line la care se referă Dan Iancu ne duce de fapt cu gândul la oralitate. Şi într-adevăr, comunicarea textuală în lumea virtuală este foarte asemănătoare cu cea din lumea reală datorită vitezei şi interactivităţii. Există o legătură strânsă între comunicarea on-line şi atât de fireasca şi des întâlnita în viaţa de zi cu zi comunicare vorbită. Acest lucru l-a remarcat şi Paul Levinson în analiza operei mcluhaniste. Chiar dacă lipseşte imaginea sau vocea, comunicarea on-line este atractivă deoarece oferă ceva din "viul" unei comunicări verbale: "Uşurinţa de a intra în text şi a-l schimba pe ecran, viteza aproape instantanee a transmisiunii - toate în contrast cu dificultatea şi încetineala unor asemenea aplicaţii când se efectuau pe hârtie - au conspirat spre a face din comunicarea online un mijloc de exprimare mai asemănător cu vorbirea, un hibrid în care degetele noastre nu numai că umblă, ci şi vorbesc, încă de la apriţia sa" .[15]

Dar lista de atuuri ale comunicării în lumea virtuală nu se încheie aici. Ea poate continua, fundamentaliştii Internetului găsind ca un mare beneficiu şi angelismul decorporării în urma intrării în lumea virtuală. Decorporarea are pozitiv, potrivit lor, faptul că eliberează relaţiile umane şi de alte inconvenienţe precum cea a epidemiilor, a bolilor transmise prin contactul fizic (Părintele Iulian remarcă şi el mentalitatea unora în această privinţă: "E safe zic americanii...E <<sigură>>, <<curată>>: nu implică murdărirea; nu SIDA; nu alte chestii...") şi mai ales cea a violenţei inter-umane. Philippe Breton aminteşte în analiza noului cult al Internetului şi acest aspect: "Autorii celor mai multe din lucrările acestea merg direct la ţintă: în centrul problematicii noii societăţi se pune problema violenţei, indiferent că e vorba de teama de epidemii sau, mai important, a fricii de prezenţa celuilalt, ca sursă de violenţă. În toate cazurile, Internet reprezintă sfârşitul tensiunii insuportabile provocate de ceilalţi.(...) Noua relaţie socială e dublu şi indisolubil caracterizată printr-o separare (a indivizilor) şi o comuniune (a spiritelor), ca o condiţie a păcii sociale."[16] Astfel, se speră că acest mod de comunicare lipsit de trup va duce şi la eliminarea "inconvenienţelor" pe care el le aduce şi, în cele din urmă, la eliminarea violenţei. Noi însă trebuie să accentuăm că violenţa are în primul rând origine spirituală (născându-se din puterea irascibilă a omului) şi că ea oricum nu aşa poate fi eradicată... omul chiar şi decorporat fiind nu înseamnă că este lipsit de violentă (într-o asemenea societate poate că nu ar putea omul să-şi manifeste fizic atât de uşor violenţa dar ar face-o în alte feluri şi prin alte mijloace). Aş dori să mai amintesc şi un alt aspect pozitiv pe care îl analizează Emanuela Grama. Ea critică lucrarea "Life on the Screen: Identity in the Age of the Internet" a lui Sherry Turkle. Acesta este de părere că anonimatul poate ajuta foarte mult la vindecarea unor boli psihologice. Ea poate ajuta ca omul să-şi manifeste aspectele multiple şi neexploatate ale personalităţii sale. Virtualitatea, posibilitatea de a fi cine vrei poate avea efect terapeutic. [17]

Deşi comunicarea pe Net are multiple aspecte pozitive, nu puţini sunt cei care au găsit şi multe aspecte negative ale ei. Voi aminti şi eu câteva dintre cele care sunt cel mai des amintite. Cea dintâi, şi care este de la sine înţeleasă e lipsa elementelor comunicării non-verbale din cadrul comunicării în lumea virtuală. De pildă, o persoană care foloseşte un ton al vocii grav, un volum puternic şi un ritm rapid al ei mesajul lui va fi cu uşurinţă simţit de ceilalţi ca fiind încărcat de emoţii negative (mânie sau agresivitate) fără a mai aminti de alte mesaje transmise prin limbajul trupului. La ora actuală, cercetătorii au descoperit aproape un milion de semne şi semnale non-verbale. Corina Crişan şi Lucian Danciu amintesc în anliza lor o serie de concluzii ale unor specialişti. Ei remarcă faptul că din toalul mesajelor aproximativ 7% sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale) şi 55% sunt mesaje non-verbale.[18]

Rolul cuvintelor este important dar în lipsa gesticii nu îşi pot îndeplini desăvârşit misiunea comunicării cât mai depline a trăirilor umane: "Cuvintele luate separat de context nu transmit decât fapte şi informaţii. În conversaţiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depăşeşte 7%. Fiecare receptor interpretează individual cuvintele emiţătorului în funcţie de factorii enumeraţi mai sus (aşteptări, nevoi, credinţe, interese, experinţe sau cunoştinţe, n.n.). Gestaliştii susţin că noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascutăm cu atenţie jumătate din ce am auzit şi ne amintim jumătate din ce am ascultat (selecţie numită disonanţă cognitivă)."[19] Relaţionăm prin cuvinte şi prin semnele care le însoţesc. Fără aceste coduri, asimilate prin socializare sau printr-o ulterioară interacţionare cu un mediu specific, cuvintele în sine ar fi simple alăturări de litere. O privire, un gest pot însemna cîteodată mai mult decit o întreagă  poveste. Tonuri ale vocii, nuanţe ale privirii, stil de îmbrăcaminte, expresii ale feţei - acestea determină ca interacţionările dintre noi să nu fie nule. De fapt, multe site-uri încearcă să compenseze această lipsă majoră a comunicării non-verbale. Aşa, unele MUD-uri au introdus "emote comands" prin care se încearcă să fie încărcate cuvintele cu un mesaj mai amplu şi mai profund. Cuvântul este într-un fel transformat într-un simbol, incluzând expresii, acţiuni, gesturi. De exemplu, poţi utiliza expresia "french" în MUD-ul "Revenge of the End of the Line", şi dacă Fred ar tipări "french Ginger", Ginger ar vedea: "Fred gives you a deep and passionate kiss.. It seems to take forever..." (aproximativ: "Fred îţi dă un sărut dulce şi plin de pasiune...Pare a fi pentru veşnicie...").

O strânsă legătură există între problema comunicării despre care discutăm şi cea a decorporării, pe care am mai amintit-o. Fundamentaliştii Internetului au ca ideal separarea esenţei omului de ceea ce este material (adică trupul) pentru ca omul să poată intra într-o relaţie adevărată, deplină cu semenii săi. Philippe Breton atrage atenţia că idealul transparenţei, care cere lepădarea trupului, presupune în acelaşi timp şi deschiderea faţă de semeni prin anularea deosebirilor dintre viaţa privată şi cea publică. El aminteşte şi un eveniment elocvent în evidenţierea aceastei direcţii înspre care se îndreaptă societatea - este vorba de o experienţă relatată de Yves Endes în ziarul Le Monde,[20] experienţă a cinci prieteni care trăiesc într-o casă fiind de acord să fie filmaţi şi viaţa lor să poată fi privită în direct pe Internet. Acest experiment al "casei de sticlă" cere ca viaţa intimă a oamenilor să fie arătată lumii întregi. "Cobaii" experimentului chiar afirmau  că ei doar au pus un început la ceva ce în viitor va fi urmat de toţi şi va deveni o stare normală. Dar această experienţă nu este cu totul nouă. Se cunoaşte foarte bine efectul pe care îl are utilizarea Internetului în comunicarea între persoane, mai ales în cazul chat-room-urilor în care oamenii îşi dezvăluie cu nonşalanţă, sub protecţia anonimatului, cele mai intime trăiri. După cum remarcă gânditorul francez, acest lucru presupune o nouă imagine a omului - omul fiinţă colectivă informaţională: "Refuzul de a face distincţie între a fi privat şi a fi public se potriveşte cu credinţa în virtuţiile unei vieţi sociale complet colective, unde nimeni nu are nimic de ascuns. Într-o astfel de  credinţă persoanele sunt nu atât indivizi dotaţi cu o interioritate proprie cât <<fiinţe informaţionale>> colective".[21]  Trebuie să remarcăm aici o concepţie greşită din punct de vedere moral care reiese din concepţia fundamentaliştilor Internetului - aceea că ceea ce se vede nu este imoral. Transpare ideea că dacă nu ai nimic de ascuns eşti ireproşabil din punct de vedere moral. Faptul că o faptă, de orice fel, este la vedere pentru toţi oamenii ea este reabilitată moral. Într-adevăr, ruşinea este un bun ajutor în "detectarea" păcatelor dar acest afect poate fi diminuat în acţiunea lui, poate fi amorţit, deoarece este educabil. O educaţie greşită poate anula acţiunea ruşinii de a mustra pe cel ce păcătuieşte. De aceea omul poate păcătui fără ca el să aibă pic de ruşine faţă de păcatul lui. Aşadar, nu tot ceea ce face omul la "vedere" este şi corect din punct de vedere moral, de asemenea, nu tot ceea ce este ascuns - după cum ar susţine fundamentaliştii Internetului - este şi condamnabil din perspectivă morală. Nu putem spune decât că în cele amintite "se măsoară importanţa deplasării de valori operată de noua religiozitate".[22]

Dar împletirea ideii de comunicare cât mai deplină cu cea a decorporării mai duce şi al o altă concluzie deosebit de importantă din perspectivă morală. Corpul este considerat un obstacol în deplina comunicare dintre spirite deoarece este o sursă de individualitate. Lupta fundamentaliştilor Internetului împotriva trupului este şi o luptă împotriva individualităţii, a interiorităţii. Idealul de lumină şi transparenţă se află în opoziţie cu opacitatea trupului iar dorinţa lor de realizare a unei comunităţi desăvârştă prin comunicare se află în contradicţie cu tendinţele egoiste ale individului legate în primul rând tot de trup şi de necesităţile lui. Într-adevăr, parcă trupului îi sunt specifice egoismul, tendinţa de posesie dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ştim că este şi un alt mod de raportare la lume care urmăreşte tocmai comunicarea şi comuniunea. Concepţia fundamentaliştilor este una extremistă: ei caută să realizeze idealul (nu de puţine ori căutat şi de alte ideologii) unei societăţi sau colectivităţi în care indivizii să se afle într-o armonie şi comuniune desăvârşită. Chiar şi creştinismul ortodox caută atingerea acestui ideal dar nu este de acord cu sacrificarea individualului, a persoanei. De fapt, pierderea unicităţii persoanei ar avea implicaţii mult mai adânci din punct de vedere teologic, de aceea un mod de gândire ca acesta este inacceptabil din punct de vedere al moralei creştine. Pierre Levy spune: "Iluzia gândirii individuale este "idioţia" prin excelenţă (...) Individul este o articulaţie intermediară, tranzitorie, cu siguranţă nu mai importantă ca specia, cultura, ascendenţa, situaţia, momentul (...). Iluzia eului e un "truc" al selecţiei naturale, foarte util la reproducerea speciei noastre în mediul ambiant preistoric, dar care şi-a pirdut acum o parte din utilitate."[23] O asemenea concepţie este total opusă celei moral ortodoxe căci ea distruge însăşi subiectul moral -omul- în unicitatea acţiunilor sale libere şi responsabile.

Şi, pentru că tot am ajuns la problema subiectului comunicării care este în acelşi timp şi subiectul actelor morale, aş dori să o accentuez mai mult datorită importanţei ei. John Suler remarcă faptul că ciberspaţiul este un spaţiu tranzitiv asemenea unei uşi care lasă să tracă tot felul de fantezii şi în care oamenii îşi pot explora mai bine propria identitate. Un internaut i-a spus psihologului: "Peste tot pe unde mă duc pe Internet, tot dau de...MINE!". Datorită lipsei întâlnirii faţă către faţă modul în care oamenii  îşi prezintă propria lor personalitate se schimbă: "Comunicând prin text tastat te ajută să poţi alege fie să fi tu însuţi, fie să îţi exprimi doar părţi din personalitatea ta, fie să îţi asumi identităţi imaginare sau fie să rămâi complet anonim".[24] În foarte multe locuri de pe Internet poţi să-ţi iei orice nume doreşti şi îţi poţi crea propriile tale personalităţi care poartă numele de "avataruri" (un fel de costum, de mască pe care o creează internautul după propria dorinţă şi fantezie). Anonimitatea pe care am amintit-o ca fiind foarte benefică, ajutându-l pe internaut să se dezinhibe, ne apare acum ca fiind cu două tăişuri. Nu pentru toţi anonimitatea înseamnă un ajutor în a fi mai oneşti şi mai deschişi în cele privitoare la sine şi la problemele personale în cadrul unei relaţii. Unii îşi exprimă şi o serie de nevoi şi emoţii neplăcute pentru partenerul de discuţie sau chiar abuză de celălalt. Anonimitatea îţi dă un control conştient asupra procesului psihologic, pe care l-am mai amintit, al disocierii - într-un limbaj prozaic, al ruperii personalităţii în mai multe părţi - deoarece îţi dă posibilitatea să-ţi schimbi avatarul oricând doreşti. Această capacitate de a avea o personalitate multiplă controlabilă satisface pe deplin dorinţa de atotputernicie a omului. Uneori unii internauţi, în lumi virtuale precum MUD-urile caută să-şi elimine propria manifestare concomintent cu rămânarea în conştienţă: îşi reduc avatarul la un pixel şi îşipun un singur caracter la nume - tocmai pentru a câştiga invizibilitatea. Ce remarcă John Suler este faptul că totul se aseamănă unui vis în care visătorul este doar conştient prezent în scenă dar nu şi fizic. Ciberspaţiul este astfel "o stare ca de vis",[25]  este o alternativă la visare. Doar că în acest "vis" controlul omului este mult mai mare, satisfăcându-se astfel dorinţa de omnipotenţă (de exemplu, poţi oricând să apeşi pe "off" când ceva nu-ţi convine - ca şi cum mintea ar avea capacitatea să te scoată dintr-un coşmar trezindu-te). Şi încă ceva foarte important: dacă astfel ciberspaţiul oferă posibilitatea "alterării" conştiinţei (în sensul că oferă un alt mod de a privi lumea) acest fapt nu trebuie să ducă şi la o afectare a capacităţii de a analiza şi judeca faptele din perspectivă morală. Însăşi faptul că omul se poate disocia şi poate pune faptele sale pe seama avatarurilor sale duce la concluzia că faptele lui nu sunt ale lui de fapt iar conştiinţa nu mai poate judeca subiectul moral pentru faptele lui pentru că nu sunt ale lui (din perspectiva subiectului moral). Cenzura conştiinţei nu mai poate acţiona, omul se simte scăpat de povara faptelor sale şi se socoteşte iresponsabil de ele. Puţul conştiinţei morale ar fi astfel pe deplin astupat.

        În ceea ce priveşte această multiplicitate a personalităţii (psihologii vorbesc şi de "genderwitching", adică schimbarea sexului) posibilă în urma folosirii măştii anonimatului nu putem spune decât că ea poate fi folositoare dar până la un punct: "Masca poate avea valoarea ei până la un punct. Pe de o parte, ea protejează slăbiciunea şi neputinţa utilizatorului; pe de altă parte însă, ea poate ajunge să protejeze şi să ascundă răul şi cele rele din om. De aceea, recomandările tuturor psihologilor e ca, în timp, măştile să cadă, să fie lăsate deoparte."[26] Masca anonimatului trebuie lăsată la o parte pentru pericolul unei "aneantizări a persoanei" care devine doar o poreclă sau un avatar, o adevărată alienare a persoanei umane: "Această alienare este îngrijorătoare pentru că mulţi tineri îşi petrec timpul liber pe chat şi conversează ore întregi cu parteneri ocazionali, pe care îi vor uita imediat ce vor închide calculatorul. Internetul oferă numai iluzia electronică a aproapelui. Chiar dacă internetul rezolvă problema comunicaţiilor între oameni, el nu va rezolva niciodată problema comunicării şi a sentimentelor interumane."[27]

Anonimatul face ca, din nefericire, să nu poţi fi sigur de celălalt, să te întrebi dacă e el cu adevărat sau doar imaginea pe care şi-a creat-o el din imaginaţia sa - internautul poate spune: "Văd ceva care seamănă cu tine dar nu te văd pe tine; aud ceva care sună ca tine dar nu te aud pe tine!" Persoana umană în această lume apare ca fiind multiplă, fluidă iar lumea reală este doar o posibilă "scenă" şi noi migrăm dintr-un spaţiu în altul, toate aparţinându-ne şi caracterizându-ne într-o anumită măsură. Se creează o lume a fantasmelor în care fiecare se acoperă cu orice măşti doreşte şi tentaţia de a elibera toate fanteziile, toate feţele ascunse ale unui eu socializat forţat se poate acum împlini. Este posibil ca persoanele reale ce se află în spatele personajelor să începă să se raporteze la lumea reală ca la una dintre multiplele posibilităţi de manifestare - devalorizarea realului şi a vieţii din el şi a responsabilităţii faptelor este evidentă.

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că o relaţie umană adevărată presupune jertfă şi un mare risc sufletesc. "Într-o ciber-relaţie, dacă nu-ţi convine partenerul, poţi să închizi fereastra de dialog şi să-l ignori, pe când în realitatea adevărată eşti obligat, invitat (să-ţi asumi) o anumită asceză, să-l suporţi pe celălalt când eşti faţă către faţă, să treci prin încercări împreună, singurele care consolidează relaţia ("Trebuie să mănânci un car de  sare cu cineva ca să ajungi să-l cunoşti" -zice proverbul românesc), şi o fac mai autentică".[28] Implicarea reală şi jertfelnică într-o relaţie presupune însă şi un risc real - dar în lumea virtuală nu îţi asumi nici un asemenea risc. Şi aceasta deoarece proximitatea este una iluzorie din punct de vedere fizic - proximitatea electronică nu înseamnă şi teleportarea fizică. Lipsa fizicului, a trupului presupune şi lipsa jertfei adevărate, a suferinţei împreună care "sudează" o relaţie.

Nu de puţină importanţă este şi următorul aspect al comunicării pe Net. Am amintit de proximitatea electronică, ea oferind o mărire de mii de ori a numărului de oameni pe care fiecare dintre noi poate să-l contacteze. Nu trebuiesc însă uitate limitările fireşti ale naturii noastre şi suprasolicitarea pe care o simţim când aceste limite sunt depăşite. Avem o capacitate limitată a numărului de contacte umane pe care le putem avea într-o anumită perioadă de timp şi de-a lungul întregii noastre vieţi - nu putem realiza relaţii profunde pe durata vieţii noastre cu mai mult de o mână de oameni. Pericolul unei suprasolicitări este mare din perspectiva armoniei şi a păcii interioare atât de necesare omului: "Mai multe contacte decât putem urmări, complexitate mai mare decât putem suporta, viteză mai mare decât cea căreia îi putem face faţă - dacă lăsăm toate acestea să ne suprasolicite, vom deveni stresaţi şi ineficienţi".[29] Gânditorul american de origine grecească este de părere că acest lucru se poate face foarte uşor prin ajustarea comportamentului la noua situaţie. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Omul, închis într-o mare aglomeraţie urbană nu are cum să nu "simtă" prezenţa celorlalţi şi să se comporte ca şi cum ar fi singur.

Imaginea unui sat global, sau mai degrabă a unui oraş, pe care o creează Internetul ne va fi foarte folositoare în a aminti opinia laureatului premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie din 1973, Konrad Lorenz asupra suprapopulării şi a agresivităţii. În cartea sa "Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate" el observă că celor care trăiesc în locuri cu populaţie densă sau în marile oraşe "le lipseşte o dragoste umană generală, caldă, izvorâtă din inimă."[30] "Trebuie -spune el- să cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o ţară slab dezvoltată, în care kilometri întregi de străzi proaste separă vecinii între ei, pentru a-ţi da seama cât de ospitalier şi iubitor de oameni e omul atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este în mod permenent suprasolocitată".[31]  Această aglomerare de oameni din marile oraşe este, în mare măsură, "vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează".[32]

Apare astfel ca necesară o selecţie, o ţinere la distanţă a multor oameni care intră în proximitatea noastră iar principiul orăşeanului -"Not to get emotionally involved" (A nu te implica emoţional) - acum uşor de înţeles capătă o nuanţă de "neomenie". Ecranarea împotriva contactelor umane a dus la o aşa indiferenţă încât se poate ca ziua în amiaza mare pe străzile unei metropole să aibă loc tâlhării, crime şi violuri iar "trecătorii" să nu facă nimic. Paradoxul este evident: în sânul unei mari comunitaţi de oameni se vede cea mai crudă lipsă de comuniune. Ce mai observă Konrad Lorenz, făcând o paralelă cu lumea animalelor (el este considerat fondatorul etologiei), este creşterea violenţei: "Înghesuirea multor oameni într-un spaţiu extrem de îngust nu duce la fenomene ale dezumanizării doar prin mijlocirea factorilor de epuizare şi eşuare a relaţiilor interumane, ci declanşează şi comportamente în mod nemijlocit agresive".[33] Frustrarea pe care o simţim când ceilalţi ne invadează intimitatea duce la o excitare a puterii iuţimii şi de aici valul de violenţă care cuprinde marile metropole. Lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în marile oraşe este, după părerea etologului nostru, în mod evident direct proporţională cu densitatea de populaţie din acea zonă. Spre deosebire de Michael Dertouzos, Konrad Lorenz nu crede că vreo "condiţionare" (s.a.) corespunzătoare ar putea duce la un tip de om care să nu fie expus consecinţelor nefaste ale aglomerării extreme, ci consideră această părere "o amăgire periculoasă".[34] Noi nu putem decât să ne întrebăm ce efect va avea viaţa într-un "oraş virtual mondial" de mii de ori mai mare decât orice metropolă actuală asupra tendinţei auto-protectoare a spiritului uman de a deveni tot mai insensibil la vederea semenilor săi, în faţa acestei avalanşe de feţe umane.

Tot cu efecte negative pentru comunicarea pe Net este considerat şi faptul că se foloseşte ca "mijlocitor" un instrument tehnic. Michael Dertouzos remarcă: "Maşinile, ca mijlocitori ai interacţiunilor umane, vor face să intervină şi un grad de izolare între oameni, precum cel simţit de şefii superiori şi de familiile regale, care comunică aproape cu oricine prin intermediari şi servitori".[35] Eu aş numi această "izolare" singurătate deşi Dertouzos însuşi nu recunoaşte, în alt loc al lucrării sale, acest pericol. Iată cum îşi închipuie el imaginea omului însingurat din faţa computerului: "Un tânăr cu o extremă neglijenţă stă în faţa staţiei de lucru, noaptea târziu. Joacă jocuri şi navighează ca un expert pe reţea, oprindu-se la întâmplare asupra unor chestii interesante. Ochii injectaţi privesc printre lentilele groase la un ecran care reprezintă întregul său univers. Doua mâini palide, la capătul unor braţe slabe, atârnă de un trup sedentar şi fără umeri şi lovesc cu precizie tastatura. Nu are prieteni. Nu ştie cum să facă dragoste, cu atât mai puţin cum să iubească sau să fie iubit. S-ar părea că maşinile au luat locul oricărei relaţii umane din viaţa sa. Şi, ce-i mai rău, îi place. Este total dezumanizat. Este Tehno Omul secolului al XXI-lea."[36] Răspunsul lui la această imagine a însingurării omului (aici prezentată în mod poetic de Dertouzos) este unul prin care se contrazice pe sine: "Relaţiile umane nici nu vor dispărea şi nici nu se vor amplifica în mod magic datorită Pieţei de Informaţii".[37]

Trebuie să amintim că mulţi cercetători ai noii tehnologii a Internetului sunt de părere că marea deschidere spre comunicare pe care o aduce acesta este urmată, paradoxal, şi de o însingurare a omului. Philippe Breton, de pildă, descrie "socitatea solară" a lui Asimov (în care fiecare om formează o mică insulă, fiind total separat de semenii săi) şi o consideră exemplară şi profetică pentru noua societate informaţională. Constantin Eretescu este de părere că "una din consecinţele civilizaţiei computerelor este dispariţia vieţii comunitare, conştiinţa că membrii ei aparţin unui grup social capabil să acţioneze ca un organism. În locul lui apar indivizi izolaţi, atomi dominaţi de un hobby într-o masă amorfă, uşor de manipulat. Este un paradox constatarea că globalizarea accesului la informaţie este dublată de un proces de atomizare la nivelul societăţii".[38] Cauza acestei însingurări este aceea că preţul pe care trebuie să-l plătească internautul este, după cum accentuează Philippe Breton, pierderea, separarea de trup iar în schimb, noua tehnologie comunicaţională nu poate transmite ceea ce Michael Dertouzos numeşte "forţele cavernei", adică spaima, dragostea, supărarea, zgârcenia, tristeţea etc. care sunt esenţiale într-o relaţie umană adevărată.

Aşadar, comunicarea în lumea virtuală nu poartă în dreptul ei doar semne pozitive. Efectele pozitive sau negative ale folosirii Internetului în scopul comunicaţional depind foarte mult de felul în care acesta realizează legături interumane puternice sau nu. Legăturile puternice sunt relaţii asociate  cu contacte frecvente, cu sentimente adânci de afecţiune şi îndatorire şi cu existenţa unui câmp relaţional cu conţinut larg (mai multe "fire" de legătură). Legăturile slabe sunt relaţii superficiale, ce pot fi uşor rupte, cu contacte neregulate şi domenii reduse de interes. Acestea sunt premizele de la care a pornit şi un grup de sociologi de la Universitatea Carnegie Melon, din Statele Unite, în încercarea lor de a stabili câteva caracteristici ale relaţiilor on-line, făcând un studiu statistic pe un grup mai mare de internauţi şi pe o perioadă mai lungă de timp.[39] Un puternic semnal de alarmă pe care l-au tras studiile acestor sociologi este, pentru noi, acela al declinului comunicării în familie: "În principal, cea mai importantă descoperire este aceea că folosirea mai consistentă a Internetului s-a asociat cu declinul ulterior al comunicării în familie".[40] De fapt, concluzia lor generală este că folosirea excesivă a Internetului afectează negativ implicarea socială şi starea de bine psihic (deoarece oamenii devin mai singuri, mai stresaţi, mai deprimaţi) a internauţilor.[41]

Oricum, un pericol pentru legătura socială şi, mai ales, pentru celula familiei, există. Doar “devorarea” timpului membrilor familiei să aibă loc şi este de ajuns - căci mulţi vorbesc de tot mai multe noi obiceiuri ale internauţilor (a merge la cumpărături, a vizita un muzeu etc.) pe care aceştia nu le vor mai putea împărţi cu familia. "Proximitatea electronică -remarcă Michael Dertouzos - ar putea avea efecte negative. În era industrială schimbările în modelele de bunăstare şi muncă datorate unei proximităţi mai mari, au slăbit sâmburele familial, în timp ce compasiunea şi grija pentru comunitate au făcut loc materialismului, unei conventrări mai mari asupra eului şi a scopurilor individuale. O altă creştere de o mie de ori a proximităţii va accentua probabil aceste tendinţe - nu este o perspectivă plăcută, dar una pe care nu putem şi nu trebuie să o ignorăm".[42]

III.2. Omul şi nevoia de cunoaştere

O altă latură esenţială a navigării pe Internet este cea legată de aspectul comunicării de informaţii sau al cunoaşterii. Mulţi intră în lumea virtuală pentru a găsi informaţii, cu alte cunvinte caută cunoştinţe. Omul trebuie să se împlinească şi sub acest aspect al cunoaşterii; el a fost dăruit de Dumnezeu cu raţiune pentru ca prin ea să caute lucrurile dumnezeieşti şi să tindă spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Creatorul tuturor l-a dăruit pe om cu raţiune nu doar pentru a-L cunoaşte pe El ci şi pentru a cunoaşte făpturile, pe cele sensibile şi pe cele inteligibile. Una dintre direcţiile în care omul caută să se asemene cu Dumnezeu este şi aceasta; fiinţa umană tinde spre atotcunoaştere. Omul caută să-şi satisfacă această adevărată sete de cunoaştere şi la "izvorul" de cunoştinţe oferit de lumea cibernetică a informaţiei. Voi încerca în continuare să amintesc aporturile pozitive pe care Internetul le poate aduce în procesul uman de cunoaştere dar nu vor lipsi, din păcate, nici criticile negative făcute de unii analişti ai vieţii în lumea reţelelor de calculatoare. De asemenea, voi aminti şi unele aspecte legate de cunoaştere şi latura ei religiosă care este mai relevantă pentru tema pe care o tratăm aici.

Pentru bogăţia de cunoştinţe pe care le poate oferi şi pentru apropierea dintre ideologiile umane în scopul fraternizării şi al anulării discrepanţelor interumane Internetul a fost socotit cu adevărat revoluţionar. Se pare, spun unii, că el a fost descoperit în momentul ideal istoric deoarece tendinţele de globalizare aveau nevoie de un mare "ajutor" spre a-şi atinge ţelul. "Într-o lume pornită pe drumul fraternizării, - remarcă Gheorghe Săsărman - dar sfâşiată încă de contradicţii dramatice, democratizarea prin Internet a cunoaşterii, accesul nelimitat, pe această cale, la sursele de informaţii ar putea să ofere soluţii, dacă nu pentru inundaţii, secetă şi foamete, cel puţin pentru reducerea decalajelor ideologice şi politice. Marile probleme ale omenirii - explozia demografică, periclitarea echilibrului ecologic, poluarea mediului, criza energetică şi a resurselor, adâncirea prăpastiei dintre săraci şi bogaţi - nu pot fi rezolvate doar prin iniţiative locale, oricât ar fi ele de judicioase.(...) Globalizarea informaţiei, în pas cu globalizarea economică, ar deschide drumul unei noi ordini mondiale, în care conflictele etnice şi religioase, discriminarea, totalitarismul, fanatismul de orice culoare şi-ar pierde treptat suportul augmentativ şi propagandistic - acesta bazându-se în mare măsură, după cum se ştie, pe izolare şi ignoranţă, pe o dezinformare sistematică."[43]

Înainte de a merge mai departe cu expunerea noastră aş dori să accentuez faptul că nu puţini sunt cei care au remarcat[44] că puternicul proces de informatizare a lumii are şi efecte negative la nivel global în deosebi asupra ţărilor slab dezvoltate care aflate în urma celorlalte rămân acum şi mai în urmă prin pierderea şansei de a cunoaşte. "Dacă noile tehnologii în curs de aplicare - spune Marin Aiftincă - au îndreptăţit iniţial multe speranţe, constituind o promisiune pentru toţi (...) până acum ele nu au făcut decât să adâncească procesul de polarizare deja existent. Şi aşa cum în plan economic lumea se împarte în bogaţi şi săraci, la fel şi în sfera vieţii spirituale există suprainformaţi şi subinformaţi."[45]

Şansa la cunoaştere este, într-adevăr, de mare importanţă. "Neştiinţa este pricina tuturor relelor" (Marcu Ascetul). Nici în domeniul cunoştinţelor religioase nu avem ce pierde dacă vom încerca să căutăm ceva pe Internet. Dorin Marinca accentuează şi el acest avantaj al Internetului de a fi o ca o imensă bibliotecă care se află pe mii şi mii de calculatoare din întreaga lume şi ale cărei cărţi pot fi citite de pe ecranul din faţa ta după simpla apăsare a unor taste. Iată cum descrie el într-un mod foarte uşor de înţeles căutarea unor texte religioase: "Trebuie introdusă doar adresa documentului căutat, de exemplu pentru Sfânta Scriptură, şi pe ecranul calculatorului va apărea bucata de text aleasă pentru lectură deşi respectivul text poate fi memorat într-un computer din SUA. Pot fi alese diverse variante de traducere, se poate alege un studiu paralel cu varianta grecească sau ebraică, pot fi folosite funcţii de căutare care pot genera, să zicem, o listă cu toate versetele din Psalmi unde se vorbeşte despre smerenie. Toate acestea în câteva secunde (minute). La fel se poate proceda cu scrierile Părinţilor Apostolici, Confesiunile Fer. Augustin, Urmarea lui Hristos şi multe alte scrieri. Se pot citi pagini de prezentare ale Bisericii Ortodoxe Sârbe sau ale Arhidiecezei Ortodoxe Greceşti din USA, dar şi a unor simple parohii, edituri sau catedrale din toate colţurile lumii. Icoane din vaste colecţii greceşti, ruseşti sau chiar şi de la Sf. Munte se perindă pe ecran la o simplă apăsare de tastă."[46]

 Şi Biserica Catolică este de părere că această transmitere de informaţii rapidă de-a lungul întregii lumi are "consecinţe deosebite, caracteristici pozitive şi negative asupra  dezvoltării psihologice, morale şi sociale al persoanelor, dar şi asupra structurii şi funcţionării societăţii, schimburilor culturale, percepţiei şi transmiterii valorilor, ideilor, ideologiilor lumii şi convingerilor religioase".[47] Ea chiar susţine că este foarte necesară o activitate de "evanghelizare" pe Internet pentru ca astfel el să devină cât mai folositor creştinilor. Iată ce remarcă Papa Ioan Paul al II-lea în finalul cuvântării "Internetul -Un nou forum pentru proclamarea Evangheliei" rostită cu ocazia celei de a XXXVI-a zi a comunicaţiilor: "Internetul face ca bilioane de imagini să apară pe milioane de ecrane de computer de-a lungul întregii lumi. Din această galaxie de imagine şi sunet se va ridica oare faţa lui Hristos şi vocea Lui va fi auzită? Căci doar atunci când faţa Sa este văzută şi glasul Său este auzit lumea va cunoaşte bucuria posibilităţii învierii noastre. Acesta este scopul evanghelizării. Şi acest lucru va face din Internet un loc cu adevărat omenesc, căci acolo unde nu este loc pentru Hristos nu este loc nici pentru om".[48]

Un important atuu, spun unii, al Internetului este, din perspectiva cunoaşterii, cel al educaţiei. Andy Williamson şi Carolyn Nodder susţin că educaţia este cu adevărat revoluţionată de Internet dacă cei care vor "preda" în noua lume vor ştii să-i folosească avantajele. Premiza de la care pornesc este aceea al celui de-al "treilea spaţiu", pe care îl definesc ca "un tărâm neutru, departe de rolurile formale adoptate în familie, la locul de muncă sau, în cazul nostru, în educaţie (iar un asemenea spaţiu îl creează cafeneaua sau centrul unei comunităţi), (...) un al treilea spaţiu mai puţin formal prin natura sa dar unde comunităţile se pot forma pe baza nevoilor de grup şi a consensului.”[49]  Dar, cei cărora le este benefic acest mod de a învăţa sunt, în primul rând, adulţii, deoarece marele avantaj în cadrul unui curs predat la o "masă de discuţii" virtuală este implicarea personală a fiecăruia (benevolă) care este foarte uşor de realizat. Un alt accent pus de autori este că folosirea celui de-al "treilea spaţiu" trebuie completată cu interacţiunea directă a oamenilor; ei văd în Internet un extraordinar auxiliar educaţional pentru nivelul universitar. Nu ei sunt singurii care au remarcat posibile avantaje educaţionale ale Internetului.

Michael Dertouzos a dedicat pagini bune descrierii paşilor care s-au făcut în domeniul educaţional în evoluţia Internetului şi face şi câteva previziuni pentru viitor. Un prim avantaj este unul tehnico-administrativ: se pot crea pagini pe Net de către şcoli cu temele copiilor care să fie văzute şi de părinţi iar bibliografia ajutătoare să fie disponibilă la un singur click cu mouse-ul. Nu sunt de neglijat nici "hiperdocumentele de cunoştinţe" care pot satisface foarte uşor dorinţa copiilor (şi nu doar a lor) de a învăţa prin pasiunea descoperirii şi a participării. O lecţie despre Cristofor Columb ar fi asemenea unei adevărate călătorii ghidată de elev (cu salturi cu mouse-ul de pe o navă pe alta, da la imaginea şi datele despre Columb la imaginea castelului reginei Elisabeta etc.). Aici funcţionează un alt model de gândire decât cel liniar care este impus de sistemul de "hiperlink" despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi - ce remarcă însă Michael este că "excursiile de tip indicare-şi-click sunt dirijate mai degrabă de cel care învaţă decât de profesor şi ştim că asta este bine pentru descoperire şi motivare (...) dar avantajele obţinute prin permisiunea dată elevilor de a-şi controla procesul de învăţare pot fi puse în cumpănă de pierderea îndrumărilor din partea unui profesor cu experinţă."[50] Mai analizează eficacitatea "instrumentelor de analiză" şi mai ales al simulatoarelor. Avantajul celor din urmă este deosebit deoarece prezintă situaţii foarte credibile (se poate simula carlinga unui avion sau interiorul unui tanc şi există chiar şi simulatoare chirurgicale) singurul impediment evident fiind acela că nu se ştie încă dacă calculatoarele vor putea să simuleze comportamentul uman calitatativ spre deosebire de zgomotele, imaginile şi zguduiturile unui avion care sunt cuantificabile. Se poate însă pune în spatele simulatorului un adevărat specialist care să se folosescă de avantajele lumii pe care o creează computerul. Apoi, în domeniul creativităţii de orice fel computerul poate fi de folos (de exemplu, proiectarea unei clădiri presupune un du-te-vino între generarea de idei brute şi analiza severă de evaluare a acestor idei pe care îl poţi realiza foarte uşor dacă proiectezi întâi acea clădire în lumea virtuală).

Cea mai importantă realizare în domeniul educaţiei informaţionale ar fi "ucenicia automatizată". Dertouzos aminteşte câteva realizări în acest domeniu şi apoi concluzionează că "deşi există ca atare cât de cât, uceniciile automatizate sunt foarte depărtate în viitor, pentru că pretind calculoatoarelor să manifeste discernământ la un nivel aproape de cel uman. Deşi înţelegem încă puţine despre cogniţia umană, cercetătorii avansează încet spre programarea unor modele înguste de raţionament despre situaţii particulare".[51] Aminteşte şi el "previziunile foarte riscante" ale unor oameni de ştiinţă care prevăd realizarea unor noi forme de cunoaştere, o minte pe silicon.[52] Pentru a concluziona, noua lume a informaţiei "este legată nemijlocit (s.a.) de fundamentele educaţiei prin culegerea, organizarea şi transmiterea informaţiei precum şi prin simularea proceselor care reprezintă cunoştinţe, şi prin folosirea unor metode ca poşta electronică şi lucrul în grup, capabile să medieze interacţiunile profesor-elev şi profesor-profesor. În sine, este prima revoluţie socio-economică majoră din istorie care oferă tehnologii implicate nemijlocit în procesul de învăţare".[53]

Şi Dertouzos este de părere că educaţia presupune mai mult decât transferul de cunoştinţe de la profesor la elev şi că "aprinsul scânteii de a învăţa în inima elevilor, oferirea de modele precum şi crearea de legături profesor-elev sunt factorul cel mai critic pentru procesul educaţional".[54]

În final el aminteşte şi proiectul lui realizării unei "biblioteci mondiale" în lumea virtuală care să fie accesibilă tuturor şi care să tezaurizeze toate creaţiile umane (la acest proiect lucrează decanul de la Ştiinţa Calculatoarelor de la Carnegie Melon, Raj Reddy).

Paul Levinson are şi el o părere care este tributară lui Marshall McLuhan ce remarca puternicul efect al noilor medii de comunicare asupra copiilor şi implicit asupra procesului educaţional: "După ce toate simţurile lui (ale elevului tânăr, n. n.) au fost influenţate de mijloacele electrice el tânjeşte după implicarea în profunzime şi nu se simte atras de detaşarea liniară şi de modelele succesiv uniforme. Brusc, fără a fi pregătit, este smuls din pântecele "rece", atotcuprinzător al televiziunii şi expus - în cadrul unei vaste structuri birocratice de cursuri şi aprecieri - mediului "fierbine" al tiparului. Instinctul lui, condiţionat de mijloacele electrice, îl împinge să-şi pună toate simţurile la treabă asupra cărţii pe care a primit indicaţia să o citească, dar tiparul respinge cu hotărâre o asemenea abordare, pretinzând o atitudine vizuală izolată mai degrabă decât o abordare gestaltică, un apel la sistemul senzorial unificat. Poziţiile în care citesc copiii de şcoală elementară sunt o dovadă patetică a efectelor televizorului: generaţia televiziunii ţine cartea la o distanţă medie de 15 centimetri de ochi, în tentativa psihomimetică de a aplica paginii tipărite genul de experienţă senzorială atotcuprinzătoare a televizorului. Copiii noştri devin nişte ciclopi încercând cu disperare să se scufunde în carte aşa cum fac în ecranul T.V."[55]

McLuhan era de părere că mai mult ca niciodată acum este nevoie de un învăţământ cu o definiţie joasă (LD) sau "rece". "Deşi aşteptările sale - spune Paul Levinson - ar fi fost parţial satisfăcute de către televiziune şi deloc de către telefonul vocal, cursurile online desfăşurate cu ajutorul computerelor personale (...) au devenit un mediu ideal pentru "învăţământul de calitate" rece - aşa cum este acesta definit nu numai de McLuhan ci şi de mulţi alţi teoreticieni ai pedagogiei, de la Dewey până la Piaget şi Montessori, care au subliniat cu toţii importanţa profesorului care facilitează (nu predică) şi  a studentului care învaţă activ.”[56] Aşadar, după părerea lui Levinson Internetul are marele atuu al asimilării de cunoştinţe folosind un mediu "rece". Lumea reţelei de calculatoare prin hiperlink-urile intrinseci este un mediu cu adevărat "rece" - "o briză înviorătoare care îşi croieşte drum prin toate frunzele din sera cunoaşterii, nu numai răcorind, ci şi polenizând din mers".[57]  Progresul deosebit este şi în cazul avantajelor pe care le oferă Internetul faţă de locul de învăţământ şi faţă de carte: "Avantajele învăţământului online descentralizat, deşi impresionante, domină complet atât sala de clasă cât şi cartea. Pe de o parte, clasa online permite accesul douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, din oricare loc al lumii. Nu există nici o limită asupra numărului de studenţi care pot pune întrebări la un moment dat - căci, spre deosebire de cele exprimate prin viu grai, întrebările scrise apar ipso facto într-un timp de succesiune (...). Mai mult, comentariile înscrise într-un curs online în urmă cu trei săptămâni sunt la fel de accesibile ca acelea înscrise acum trei ore; procedura asincronă a majorităţii cursurilor le dă studenţilor şi profesorilor posibilitatea de a se conecta în momentele cele mai comode, ceea ce măreşte şansele unei bune participări; iar studenţii îşi pot citi cu uşurinţă unii altora temele după ce profesorii le-au notat, învăţând astfel şi mai mult".[58] Mă voi opri aici cu înşirarea acestor opinii pozitive care ar reflecta avantajele educaţiei online, nu înainte de a aminti că toţi cei care s-au opinat asupra acestei teme au remarcat marele minus al lipsei contactului real profesor-elev care este esenţial, mai ales în cazul unor anumite laturi ale educaţiei (tot ce ţine de valori, principii morale sau implică necesitatea unor modele are nevoie de relaţia formativă dintre maestru şi ucenic).

În contiunuare aş dori să amintesc câteva aspecte legate de cunoaşterea acestei lumi privită în deosebi din perspectiva schimbărilor pe care le aduce în modul de funcţionare al subiectului cunoaşterii. O primă idee pe care doresc să o analizez este strâns legată de cunoaşterea lumii înconjurătoare, care este privită de  teologi ca fiind o "carte" vie în care Dumnezeu a întipărit o parte din Revelaţia sa. Dumnezeu a creat cele existente cu un anumit rost, rânduială, după o anumită raţionalitate. Fiecare lucru existent are o anumită raţiune, un logos care îl defineşte în toate aspectele lui. Raţiunea fiecărui lucru, lăsată de Dumnezeu pentru om - singura fiinţă aptă să "citească" acest mesaj - spune acestuia ce este acel lucru, care îi este rostul lui, cum, şi mai ales, la ce trebuie folosit etc. Omul trebuie să caute să cunoască raţiunile lucrurilor pentru că de aceasta depinde corecta lui utilizare şi raportare la ele. Păcatul implică şi iraţionalitate, adică nerespectarea raţiunii unui lucru creat sau reaua raportare la acel lucru: răul stă în necunoaşterea raţiunilor lucrurilor şi implicit a lui Dumnezeu ca şi cauză a celor existente.

Un punct esenţial în morală este şi acela al contactului cu realitatea. Am văzul importanţa pe care o are cunoaşterea raţiunilor lucrurilor din perspectivă morală deoarece aceasta implică şi o corectă raportare la lume iar o necunoaştere a raţiunilor pentru care au fost făcute lucrurile duce la o rea întrebuinţare a lor. Moralitatea presupune aşadar şi această cunoaştere reală a lucrurilor, urmată de o bună întrebuinţare a lor. Unii analişti ai Internetului au remarcat un prim obstacol în acţiunea umană de cunoaştere a naturii create de Dumnezeu ridicat de tot mai intensa dezvoltare tehnologică - separarea de natură. Constantin Eretescu în articolul său "Civilizaţia umbrelor" aminteşte de Jacques Ellui care în "The Tehnological Society" remarcă faptul că prin tot mai intensa dezvoltare tehnologică omul se adaptează tot mai mult la o lume a maşinii dar prin aceasta se separă de natură.[59] Problema ce se naşte este că omul tot mai mult găsindu-se înconjurat de tehnică, de lucrul mâinilor omeneşti îl va găsi tot mai greu pe Dumnezeu. Este atât de importantă cunoaşterea lui Dumnezeu din creaţie şi deoarece este atât de la îndemână.

Dar de acum înainte când omului i se va cere să se uite la cer, la minunăţiile naturi create de Dumnezeu într-o armonie şi perfecţiune uimitoare el nu va putea face aceasta deoarece nu vor mai avea în jurul lor decât artefacte umane. Părintele Paisie Aghioritul remarca faptul că la o universitate americană la studiul Vechiului şi Noului Testament au ajuns să se folosească de un ogor semănat cu grâu pentru a ştii ce este acela "grâu" sau pentru a-şi da  seama de ce înseamnă un "păstor" şi o "oaie" au  adus mostre să fie arătate studenţilor.[60] Noi nu am ajuns încă acolo dar cert este că omul modern nu mai vede în jurul lui decât coloşi din beton şi maşinării. Iată cum descrie un monah lumea în care se "trezeşte" la viaţă un copil în lumea modernă: "Despărţit de creaţia naturală a lui Dumnezeu, de natura vie, copilul oraşului contemporan (şi nu numai el) este absorbit de o lume artificială, o lume a maşinilor unde pulsează, scânteiază şi te orbesc luminile artificiale şi ecranele imense, unde duduie maşinile, urlă sistemele de alarmă, piuie computerele şi unde totul în jur sună, zumzăie, şuieră, unde radioul şi televizorul te agresează vizual şi auditiv, toate parcă pentru a-ţi răpi liniştea şi a te face să le iei în considerare. Şi pentru ce? Pentru a-L uita pe Dumnezeu, pentru a nu privi la cele create de El".[61] 

De aceeaşi părere este şi Konrad Lorenz, binecunoscutul etolog, care a înţeles că omul pentru a se menţine sănătos din punct de vedere sufletesc şi spiritual are nevoie şi de frumuseţile naturii căci, altfel, poate ajunge la o insensibilitate a simţurilor estetică şi etică, fapt ce s-a şi întâmplat în cazul omului modern cu totul orb sufleteşte în faţa a ceea ce este frumos şi nobil. Acest proces al înstrăinării de natură el îl numeşte "pustiirea spaţiului vital". "Mai greu de sesizat -spune el- e alterarea sufletească pricinuită de acest proces barbar. Rapida înstrăinare generală de natura vie e în mare măsură vinovată de abrutizarea estetică şi etică a omului civilizat. Oare ce i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect şi veneraţie pentru ceva, când tot ce îl înconjoară e opera omului, o operă foarte ieftină şi urâtă? Chiar şi perspectiva bolţii înstelate (care îl uimea atât de mult pe Kant, n.n.) îi e îngrădită orăşeanului prin blocuri şi poluare atmosferică."[62] Ce mai remarcă autorul nostru este că esenţa acestui proces este o "pierdere de informaţie" (s.a.). Şi noi nu putem decât să fim de acord când ştim că înstrăinarea omului de natură este urmată de o necunoaştere a semnelor lui Dumnezeu din creaţie. O întrebare se ridică cu stringenţă: oare internautul are mai multe şanse să găsească în lumea virtuală semne ale lucrării lui Dumnezeu? Cred că răspunsul este negativ deoarece în cazul lumii virtuale el este în subconştientul său convins că acea lume este creată de mâna omului. De fapt, mulţi şi consideră, după cum am mai amintit, lumea virtuală o lume care concurează cu cea reală, care pare atât de anostă, plină de suferinţe şi imperfecţiuni. Cu siguranţă lumea virtuală îi va insufla internautului şi mai puţin "sentimentul de respect şi veneraţie" pentru Dumnezeu cu cât tot ce-l va înconjura va fi opera unei minţi şi imaginaţii omeneşti.

Nu putem, ajunşi în acest punct al temei, să nu accentuăm un deosebit pericol al lumii virtuale. Părintele Vincent Rossi, un preot ortodox care a purtat o discuţie cu Michel Bouwens despre "sacrul cibernetic", după ce remarcă şi el preţul pe care îl plătim pentru tehnologia noastră - adică, acela al abstractizării faţă de lumea naturală şi implicit faţă de trupurile noastre şi în cele din urmă faţă de noi înşine – remarcă, legat de lumea virtuală: "În momentul de faţă suntem confruntaţi cu o tehnologie care se pare că ne oferă realitatea însăşi -şi totuşi este o realitate care nu este "reală" ci este o realitate virtuală, o realitate abstractă -este maya (iluzia, n.n.) în forma ei cea mai subtilă şi mai înşelătoare".[63] Problema "iluziei" este una deosebit de importantă şi asta deoarece intervine în cunoaştere – ea, spun Sfinţii Părinţi apare atunci când lumea încetează de a mai fi transparentă pentru Dumnezeu, încetează de a-L mai revela. Este acel moment în care lumea închisă în sine nu-l mai ajută pe om să ajungă la Dumnezeu şi "atunci omul îi atribuie unei creaturi, redusă la neant de neştiinţa lui, slava pe care se cuvine s-o aducă, prin mijlocirea ei lui Dumnezeu."[64] Omul care nu-L mai vede pe Dumnezeu în creaturi ajunge să creadă că universul există prin sine, iar acest mod de a privi lumea este o adevărată iluzie, o cunoaştere delirantă deoarece nimic nu poate exista fără de Dumnezeu. Cuvintele lui J. C. Larchet despre acest om sunt foarte relevante pentru internautul de azi căci "el trăieşte într-o lume falsificată, ireală, creată de el, necunoscând adevărata semnificaţie a celor existente şi nici raporturile dintre ele".[65] "Vălul"[66] care împiedică mintea omului să sesizeze raţiunile lucrurilor făcându-l să rămână într-o permanentă iluzie este acum creat cu acest scop de om şi având marele "avantaj" al posibilităţii de a fi controlat de propria dorinţă a celui aflat în iluzie.

Într-adevăr, lumea virtuală, acest spaţiu al tuturor posibilităţilor, oferă internauţilor săi multe iluzii. Am putea aminti monştrii şi fiinţele ireale din jocurile sau MUD-urile de pe Internet. Mergând mai adânc am putea aminti "iluzia" comunicării desăvârşite şi pe cea a persoanei din spaţiile de discuţii virtuale. Şi am putea merge până la a aminti că în cele din urmă orice lucru din lumea virtuală este în cele din urmă o iluzie căci nu are consistenţă materială. Ce trebuie însă accentuat este faptul că deşi anumite acţiuni pe care le săvârşim pr Net (cum sunt un zbor într-un univers ireal, o călătorie într-un loc istoric sau un război dintr-un joc "în reţea") nu au efect în lumea fizică reală tocmai pentru că nu sunt reale, totuşi, nu putem spune că internautul poate face orice pentru că "oricum nu-i real". Efecte reale sunt şi ele acţionează la nivelul subiecţilor umani. Pentru internautul care face ceva pe Net, chiar dacă este ceva "realmente" imposibil, acea faptă (un zbor într-o lume virtuală, de pildă) este reală. Realitatea unei fapte în lumea virtuală, privită din perspectiva subiectului care săvârşeşte fapta, se datorează faptului că efectele acelei acţiuni sunt reale în psihicul internautului. Chiar dacă privind obiectiv şi "real" internautul nu zboară, totuşi, din punctul lui de vedere subiectiv, el totuşi zboară (el simte asta). De fapt, acesta este şi ideea Internetului de a crea iluzia că ceva se întâmplă. Definiţia din dicţionar a cuvântului "virtual" îl defineşte ca ceva care nu are consistenţă în lumea reală, fizică dar este real prin efectele sale şi, de asemenea, tinde spre a deveni real. Deci, pentru internaut faptele "ireale" sau "virtuale" de pe Internet sunt reale şi asta deoarece îl afectează şi, implicit, îl formează. Principiul potrivit căruia faptele pe care omul le face îl formează, îl transformă rămâne valabil - şi internautul prin viaţa sa "ireală" se auto-determină.

Internetul schimbă major şi modul în care circulă informaţia. O primă caracteristică a informaţieie accesibilă pe Internet este diversificarea. Cu uşurinţă este acest lucru de înţeles deoarece din fiecare domeniu de activitate umană, din fiecare colţişor al cunoaşterii umane poţi găsi informaţie pe Internet. Unii visează după cum am amintit să culeagă toate cunoştinţele din lume şi să le aune în lumea virtuală unde ar fi foarte uşor disponibile tutror. Am văzut şi aspectul libertăţii de exprimare şi de creare de nouă informaţie pe care o are fiecare dintre internauţi şi care duce la o şi mai mare diversificare a informaţiei. Ce putem noi observa este faptul că vor apărea mari probleme în a căuta subiecte, teme specifice în această, de altfel bună în foarte multe privinţe, bogăţie informaţională. Este de ajuns să ceri unui motor de căutare informaţii legate de istoria Internetului, de pildă, şi vei primi mii de răspunsuri. Poate că poţi apoi să mai elimini din ele câteva şi să îţi rămână mai puţine, dar tot vor constitui un număr enorm pentru timpul de muncă al unui singur om. Se prevede în viitor apariţia unor cât mai bune motoare de căutare, care să fie adevăraţi agenţi de navigare pe Internet. Un mare impediment este imposibilitatea acestor maşini de căutare pe Web de a "citi" informaţia din toate calculatoarele reţelei ţinând cont, de exemplu, de alte sensuri ale cuvintelor decât cel strict. Sensuri poetice sau sensuri care implică mesaje cu nuanţă filosofică nu vor fi "gândite" de motoarele de căutare în ajutorul pe care vi-l oferă.

Dacă totuşi acest fapt se va reglementa mai rămâne un aspect de asemenea foarte important, şi din perspectivă morală. Intenautului îi va fi foarte greu totuşi să facă diferenţa, atât de importantă în procesul de cunoaştere, dintre informaţie "veritabilă", care să aibă ca sursă autorităţi în domeniu şi informaţie creată poate de mulţi alţi internauţi "diletanţi" în problema respectivă. Ion Manolescu remarcă şi el că din punct de vedere al literaţilor există aici un mare "risc" şi o mare "confuzie" care sunt create de "amatorismul involuntar".[67] Internautul nu va ştii care creaţii artistice sunt cu adevărat creaţii artistice şi care doar încercări ale unor amatori. Şi Drs. Ir. J. van der Stoop remarcă două posibile pericole în această privinţă: "Mai întâi, este un pericol ca utilizatorul să sucombe din cauza unei supradoze de informaţie. Datorită afluxului de informaţie din ce în ce mai mare a devenit din ce în ce mai dificilă estimarea valorii informaţiei care ni se oferă. Este informaţia de crezare? Este informaţia care ni se oferă corespunzătoare unei stări de fapt concrete, reale sau suntem doar minţiţi cu o falsă realitate? (...) Şi apoi, navigarea pe Internet poate duce la un mod de "citire" prin care utilizatorul adună numai informaţia pe care o consideră importantă pentru propriile interese şi scopuri. Şi în locul unei cunoaştere precise a argumentelor şi a motivaţiilor autorului  va fi mai interesat de propria lui părere. Aceasta dă naştere la o cultură de tipul "Eu cred că..." în cadrul căreia formarea opiniei proprii este mai importantă decât ascultarea celorlalţi în ceea ce au de spus". [68]

 Este drept, argumentul că azi nu mai există o mare deosebire între estetic şi inestetic (artistic şi neartistic) sau că tot ce este exprimare personală artistică are valoare poate funcţiona, dar, când este vorba de probleme cu încărcătură morală lucrurile sunt mai dificile căci nu putem accepta ca "morala" fiecăruia să fie valabilă (valorile morale au o obiectivitate intrinsecă). Şi Mihaela Constantinescu remarcă acest aspect al lipsei unei autorităţi în departajarea informaţiei şi numeşte fenomenul "o erodare a deosebirilor dintre cultura elitistă şi cea populară", cultura elitistă devenind pur şi simplu o altă opinie, o altă subcultură, o altă voce.[69] Eu aş aminti că acest proces a început o dată cu apariţia informatizării prin mass-media care a dus al apariţia unei culturi de masă. S-a ajuns astfel ca diferiţi oameni de televiziune, de pildă, fără să aibă vreo autoritate, să se opineze asupra unor probleme religios-morale. Este aceeaşi senzaţie pe care o au mulţi gânditori ai lumii contemporane că valori sunt impuse de oameni ne-valoroşi în domeniul respectiv. Acest proces este tot mai accentuat de lumea virtuală, în care este un adevărat amalgam de informaţie valoroasă şi din surse autorizate şi de informaţie generată de ne-specialişti.

În cazul problemei valorilor morale acest adevăr este aplicabil atât în cazul motoarelor de căutare (care îţi vor amesteca printre informaţia dorită de tine - chiar dacă ai încercat să cauţi anumiţi termeni medicali, ca de exemplu, femeie, băiat, pubertate etc. - şi o mulţime de site-uri cu tentă erotică şi pornografică) cât şi în cazul informaţiei propriu-zise care nu ştii dacă într-adevăr este autoritativă din punct de vedere moral. Internautul îi lipseşte astfel o "cenzură morală" a informaţiei de pe Internet care este atât de importantă pentru paza curăţeniei minţii.[70]  Imaginea creată de Mihaela Constantinescu este cea de "supermarket cultural ",[71] noi însă nu putem accepta imaginea unui "supermarket moral" mondial din care fiecare să-şi "cumpere" ce tip de morală îi place.

Voi aminti în finalul acestei teme părerea Sfinţilor Părinţi care ne descriu modul în care funcţionează mintea noastră după cădere şi la care trebuie să luăm aminte: "Astfel, mintea se află într-o permanentă răspândire, rătăcind încolo şi încoace într-o continuă agitaţie, opusă stării de linişte care caracterizează activitatea ei contemplativă. Gândurile, altădată concentrate şi unificate, acum multe, felurite şi dezbinate, se revarsă şi curg într-un flux neîncetat, devin confuze şi nestatornice, dezbinate şi împrăştiate şi risipite în toate laturile, târând în această dezordine şi dezbinare întreaga fiinţă a omului."[72] De aceea este foarte important să căutăm "o simplificare a vieţii"[73] care presupune o simplificare a minţii, a gândurilor. Acest efort duhovnicesc este destul de dificil în faţa diversităţii pe care o oferă lumea virtuală.

Un alt aspect alt noului mod în care circulă informaţia este viteza. Şi aceasta are şi părţi pozitive şi negative. Nu trebuie întâi şi întâi să uităm că tocmai ea face posibilă crearea acestei lumi a reţelei de calculatoare, lume alcătuită din informaţie care circulă cu viteze ameţitoare. Nu putem însă nici să fim neatenţi la efectele tehnologiei asupra noastră şi nu putem presupune că o activitae umană, care este accelerată de o tehnologie va avea aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut înainte cu excepţia vitezei. În natură nu există procese lineare care să continue la infinit: dacă încălzeşti continuu apă nu se va încălzi la infinit ci la un moment dat va fierbe. La fel şi în cazul informaţiei: când cantitatea de date creşte oamenii nu vor face doar aceleaşi lucruri însă la viteze mai mari ci vor fi şi schimbări calitative în felul în care oamenii trăiesc şi percep viaţa. Viteza lumii a crescut cu adevărat foarte mult. Aceasta se poate observa în toate domeniile vieţii: maşinile sunt tot mai iuţi, mâncarea a devenit şi ea "rapidă" (fast-food), ba chiar şi eroii din filme se iubesc în ritmuri nebunatice.[74] Viaţa de divertisment a omului contemporan este bineînţeles şi ea impregnată de viteză - de pildă, filmele mai vechi de 20 de ani sunt accelerate cu 20% când sunt prezentate la televiziunile americane (chiar şi noi vizionăm cu greu un film precum cele de Tarkowski tocmai datorită "încetinelii" lor).

O primă cauză a acestei viteze cu care circulă informaţia este, evident, un surplus de date care ne suprasolicită. Am mai amintit de acea lege de echilibru care există în constituţia noastră la toate nivelel (biologic, psihologic etc). Această lege a echilibrului funcţionează şi în cazul surplusului mare de informaţii care îl primim în lumea virtuală. Asta poate duce şi la cultivarea unei insensibilităţi faţă de o parte din datele primite deoarece  ele ne suprasolicită şi psihicul uman devine nepăsător la o parte de informaţii care altfel i-ar produce suferinţă (este vorba de o sufernţă reală care intervine atunci când eşti suprasolicitat, presat -omul modern cunoaşte această suferinţă prin disconfortul simţit în cazul stresului care este creat tot de o suprasolicitare). De exemplu, şoferul care conduce maşina trebuie să se concentreze doar în faţă pentru a nu pierde vreo informaţie vitală pentru acest act al conducerii unei maşini. El trebuie să suprime informaţiile care îi vin din alte direcţii altfel poate greşi - el face aşadar o selecţie de informaţii pentru a nu greşi. Omul nu poate asimila toată informaţia care îi este transmisă prin simţuri: "Din cele aproximativ 40.000 de impulsuri primite de simţurile noastre pe secundă, atenţia unui individ se poate concentra doar asupra câtorva, detalii care sunt alese în funcţie de aşteptările, nevoile, credinţele, interesele, experienţele sau cunoştinţele sale."[75] Cu mult mai mult creşte această selectare, şi se impune, în cazul creşterii şi mai mari a informaţiei datorită tehnologiei. Dacă rămân atent la toate informaţiile care se îndreaptă înspre mine mă voi pierde în non-sensul care va rezulta. Căci informaţia mă in-formează. De fiecare dată când sunt atent la ceva mintea mea se leagă de acel lucru, se uneşte cu el. Modul de a te raporta la un mediu cum este al nostru preponderent tehnologic - spune Hugh McDonald - cere să-mi cultiv o "insensibilitate habituală "(o obişnuinţă de a fi insensibil).[76] Aşa voi putea fi atent la un număr mai mare de detalii pe care altfel nu le-aş fi observat. Pentru a putea observa o imagine mai vastă este nevoie să ne deschidem ochii mai tare - un obicei asemănător ar trebui să ne câştigăm legat de mediul artificial creat de informaţie.

Hugh McDonald, care a analizat acest efect al surplusului mare de informaţii pe care îl simţim ca dureros, presant şi faţă de care încercăm să scăpăm, găseşte trei strategii posibile în faţa acestui "atac" al informaţiei. "O strategie - spune el - este să te retragi din afluxul mare de informaţie. O alta este să încerci să absorbi acest aflux de informaţie. Aceasta are două efecte. Unul este acela al anestezierii, al insensibilităţii. Dacă nu putem controla viteza cu care informaţia vine la noi, atunci devenim mai puţin sensibili la ea. Anestezierea aceasta este o auto-amputare, prin care încercăm să ne separăm de facultatea care ne aduce suferinţă. Celălalt efect este "recunoaşterea schematică". În acelaşi timp, când devenim insensibili la numărul crescând de detalii individuale s-ar putea să devenim mai conştienţi de schemele mai largi. Iar o altă strategie este să stai şi să încerci să te lupţi cu ameninţarea faţă de echilibrul interior, în acest caz, afluxul tot mai mare de informaţie."[77] De aceea, el şi crede că datorită faptului că noi ajungem, mergând cu maşina timp de o oră, să vedem mai multe feţe decât ar fi văzut strămoşii noştri în toată viaţa lor, am devenit mult mai insensibili.

Există şi o strânsă relaţie între iubire şi cunoaştere, relaţie ce se manifestă în două direcţii. Mai întâi, putem spune că nu putem iubi ceva sau pe cineva decât dacă îl cunoaştem (chiar dacă aceasta se întâmplă într-un mod vag sau subiectiv). Apoi, căutăm să cunoaştem cât mai bine şi mai profund lucrurile sau persoanele pe care le iubim. De aceea obiectul cunoaşterii mă atrage, îmi hrăneşte tot mai mult dorinţa de a-l cunoaşte. Ideea la care am dorit să ajung este aceea că actul "intrării" în lucrul pe care îl cunoaştem (căci mintea noastră se uneşte cu obiectul cunoaşterii) produce plăcere (actul unirii conjugale este un foarte bun exemplu pentru această cunoaştere a celuilalt care produce o mare plăcere). Aşadar cunoaştere aduce cu sine şi plăcerea (se întâlneşte des formula"plăcerea sau bucuria de a cunoaşte"). Dar plăcerea foarte mare ne poate abate de la procesul de cunoaştere. Un exces de plăcere poate distruge lucrarea de concentrare şi judecare a minţii. Însăşi actul concentrării minţii sau acea "intrare" în obiectul cunoaşterii va duce la o raportare deficitară în alte direcţii. Memoria plăcerii mă poate face să uit de lucrurile la care mă gândeam înainte. Şi acesta este un alt motiv pentru care Părinţii condamnă luxul, bunăstarea - nu pentru că ar fi rele în sine ci pentru că produc această "narcoză" a minţii care astfel uită de Dumnezeu.

Am amintit această idee a plăcerii provocată de cunoaştere (mai ales cea senzorială în cazul omului modern educat înspre această direcţie de mic) pentru că ea duce la acea de-concentrare de la lucrurile pe care le făceai înainte, duce la acea narcoză care presupune uitarea. În cartea sa "Încetineala" din care sunt redate câteva fragmente în Lettre Internationale, Milan Kundera remarcă faptul că viteza este direct proporţională cu dorinţa de a uita, iar încetineala este semn al bucuriei şi al memoriei. El priveşte acest fapt din perspectiva unor relaţii amoroase între personajele sale, dar pentru noi este de ajuns spre a evidenţia acest adevăr să privim la simplul fapt de a merge pe stradă. Astfel, când cel ce merge pe stradă vrea să-şi amintească ceva şi nu poate, automat îşi va încetini mersul iar dacă va încerca să uite un eveniment penibil ce tocmai i s-a întâmplat el va accelera pasul ca şi cum ar dori să se depărteze de ceea ce în timp se află încă foarte aproape de el. "Gradul încetinelii este - spune Kundera - direct proporţional cu intensitatea memoriei; gradul vitezei e direct proporţional cu intensitatea uitării."[78] De aceea consideră şi Mihaela Constantinescu "nostalgia şi aistorismul" ca semne ale culturii contemporane, deoarece, mare viteză cu care merg toate duce la uitare şi care la rândul ei naşte cele două trăsături ale culturii. [79]

Efectele cu adevărat nocive pentru sănătatea spirituală a omului o are această uitare atunci când constituie un aspect al ruperii minţii de inimă, ce s-a petrecut după cădere - este aspectul întoarcerii minţii dinspre interior şi Dumnezeu înspre exterior după ruperea ei de inimă care o ţinea îndreptată înspre sine şi Dumnezeu. Acum omul caută să fugă cu mintea sa înspre cunoaşterea celor exterioare lui care, dacă nu este vorba de Dumnezeu, nu sunt altele decât cele sensibile. Şi aceasta pentru a uita de sine. Konrad Lorenz remarcă şi el printre "păcatele" omenirii actuale această viteză care se manifestă sub forma unei vieţi dusă într-o continuă agitaţie şi într-o grabă extenuantă. Ea însă îl văduveşte pe om de calităţile lui esenţiale şi una dintre acestea este şi "reflecţia": "Una dintre cele mai rele consecinţe ale agitaţiei sau poate ale frici care produce nemijlocit agitaţie e incapacitatea oamenilor moderni de a sta fie şi numai pentru un scurt timp singuri  cu  ei înşişi. Ei evită orice posibilitate de autoreflecţie şi meditaţie cu o consecvenţă plină de frică, de parcă s-ar teme ca nu cumva reflecţiile să-i pună în faţă unui autoportret înfiorător (...).[80] "Internetul atrage şi mai mult conştiinţa internautului înspre exteriorul său prin viteza şi numărul mare de informaţii care creează permanent impresii noi şi acţiuni care "înlănţuie" gândirea şi o atrag în lumea virtuală. Grav este faptul că aceasta face imposibilă orice tentativă de trezvie, de apelare la privirea interioară a omului. Este o ruptură de contactul cu Dumnezeu prin intermediul conştiinţei, singura "interfaţă" dintre noi şi împărăţia lui Dumnezeu. Şi noi ştim că fără de comunicarea cu Dumnezeu nu avem nici o şansă să câştigăm fericirea veşnică.

Aş dori să amintesc în final şi anumite păreri ale unor analişti ai Internetului ce susţin şi o schimbare a modului în care funcţionează mintea umană. Jean Claude Larchet aminteşte ideea autorului "Numirilor dumnezeieşti" care spune că mişcarea minţii este, în starea naturală de contemplaţie, una "circulară" (ea rămânând astfel înlăuntrul inimii fără a se răspândi în afară) iar apoi, părăsind lucrarea contemplativă mintea iese din inimă şi capătă o mişcare "în linie dreaptă" (răspândindu-se în afară într-o activitate discursivă în care se risipeşte şi se divizează).[81] James Taylor în analiza sa asupra modului de editare în lumea virtuală remarcă "sfârşitul gândirii liniare" cauza fiind sistemul de hiperlink. Termenul de "gândire paralelă" a fost inventat de Edward de Bono pentru modul mai intuitiv de a face conexiuni mentale între idei. "Gândirea liniară -spune James Taylor- este logică, analitică, secvenţială. Cuvintele şi ideile curg după un patern (o schiţă) ordonat. Gândirea paralelă este mai intuitivă. Face salturi, adesea neprevăzute."[82] Alţi analişti ai lumii virtuale remarcă doar faptul că linia logică pe care trebuie să o urmărească internautul este cea a creatorului de programe. "Procesele mentale – spune Mihaela Constantinescu - de reflectare, rememorare şi asociere sunt externalizate, manifestându-se acum prin stabilirea unei legături, trecerea pe o nouă pagină, alegerea unei noi imagini sau a unei noi scene. Înainte priveam o imagine şi o asociam, mental, cu alte imagini semnificative pentru noi; acum tehnologia interactivă a computerului (hiperlink-ul, n.n.) ne cere să deschidem o fereastră pentru a putea accesa alta. Înainte citeam o propoziţie dintr-o poveste sau un vers dintr-un poem şi ne gândeam la alte versuri, imagini, amintiri; acum tehnologia interactivă ne invită să selectăm o propoziţie pentru a merge la altă propoziţie. Pe scurt, ni se cere să urmăm asocieri obiective existente, pre-programate. Teoreticienii au observat că dacă tehnologiile culturale ale societăţii industriale ne determină să ne identificăm cu imaginea corporală a altcuiva, tehnologiile interactive de comunicare ne determină să ne identificăm cu structura mentală a altcuiva. Astfel, dacă spectatorul încerca să imite imaginea unei vedete de cinema preferate, utilizatorul computerului încearcă să urmeze traiectoria mentală a creatorului programului respectiv."[83]

Cert este că schema logică a internautului se schimbă, el începe să gândească altfel în lumea virtuală care impune o nouă raportare la timp şi spaţiu, la sine şi la cele existente. Am amintit că tehnologia influenţează percepţia noastră asupra lumii. Un aspect al acestei schimbări este şi acela că o tehnologie impune un anumit mod de concentrare, anumite priorităţi (să conduci îţi impune să te uiţi înainte la trafic, după anumite semne). Dar concentrarea într-o anumită direcţie e urmată de o deconcentrare, neatenţie în altă direcţie. Putem spune că orice tehnologie va crea un set nou de "obişnuinţe mentale" (să ne gândim de pildă, doar la efectul în comunicare al instrumentelor comunicaţionale ce oferă viteze mari care duc şi la o scurtare a frazelor, la acel mod "telegrafic" de a comunica; de aceea un mod de structurare a mesajelor este diferit acum faţă de cum era în antichitate - nouă ne este greu să citim şi să pătrundem o lucrare precum sunt cele ale Sfinţilor Părinţi şi pentru că nu sunt "scurte" şi "concise" cum sunt de pildă replicile de pe chat care s-au scurtat şi datorită vitezei). Acest adevăr este cu atât mai valabil în cazul Internetului şi al computerelor care ne extind şi facultatea raţională (cognitivă) şi pe cea perceptivă.

Mintea omului, în tradiţia Bisericii creştine, este centrul fiinţei noastre, templul sau biserica lui Hristos. Mintea este câmpul de luptă pe care suntem biruiţi de vrăjmaşi sau biruim împreună cu Hristos. După Sfinţii Părinţi, lucrarea omului în lume, faptele, nu sunt decât reflexul lucrării sau al stării minţii; păcatul, înainte de a fi săvârşit, se află în stare de potenţă în minte. Şi invers, orice lucrare a noastră în lume, va influenţa, în bine sau în rău, starea minţii. Experienţa duhovnicească a creştinilor din toate vremurile arată că o minte unitară, liniştită, luminată de iubire, este o minte în care este prezent Hristos. Dacă însă mintea este lăsată în stăpânirea imaginilor, a gândurilor străine, haotice şi dizolvante, a senzaţiilor pătimaşe, atunci această minte va pierde prezenţa Duhului Sfânt al cărui loc îl va lua diavolul care o va chinui. O minte curată, întărită în lucrarea virtuţilor, în credinţă, nădejde şi dragoste are puterea de a vedea dincolo de lucruri lumea realităţilor spirituale, ea uneşte, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, raţiunile lucrurilor, toate împăcându-se în lumina acestei minţi care se umple tot mai mult de Hristos. Nu putem încheia decât amintind imaginea Sfinţilor Părinţi a minţii asemenea unei cetăţi care trebuie păzită de "atacurile" din exterior.

III.3. Omul şi nevoile fizice

Deoarece am tot accentuat faptul că pe Internet omul se decorporează s-ar putea crea falsa impresie că toate laturile vieţii umane care prezintă puternice valenţe corporale nu pot fi recreate în lumea virtuală. Unul dintre aceste aspecte este şi cel legat de nevoile fizice precum hrănirea, îngrijirea trupului, munca pentru obţinerea celor necesare vieţii etc. Într-adevăr, pentru că internautul nu are trup nu poate să se hrănească sau să se îmbrace în lumea virtuală, iar trupul lui rămas, uitat în lumea reală are totuşi nevoie de cele necesare supravieţuirii. Teologia ortodoxă explică faptul cum omul, după cădere, caută în mod firesc (în condiţiile căderii) să-şi susţină existenţa trupului. O urmare a căderii a fost şi moartea trupească, hotărâtă de Dumnezeu într-un mod pedagogic a se întâmpla în timp pentru ca omul să aibă şansa revenirii la El. Ea apare ca un proces lent care îl face însă pe om să încerce nu să-L găsească pe Dumnezeu ci, în mişcarea sa tot mai adâncă în cele sensibile, materiale, să susţină cât mai mult în existenţă trupul său care oricum se descompune în materia care îl hrăneşte. Este acea imagine a omului care mergând pe mare şi văzând că barca se scufundă încearcă tot mai mult să o menţină "pe linia de plutire" deşi ea oricum piere.

 Chiar dacă teologia morală ortodoxă nu este de acord cu această preocupare exagerată faţă de trup ea nici nu socoteşte ca fiind un păcat îngrijirea trupului. Este chiar o virtute preocuparea faţă de trup şi asta datorită importanţei pe care el o deţine în lucrarea de mântuire a omului – şi el se îndumnezeieşte şi participă la lucrarea de unire a celor create cu Dumnezeu. Lupta împotriva trupului pe care o duce asceza creştinului ortodox nu este o negare a lui - această luptă este împotriva diavolului care lucrează prin intermediul trupului. Tocmai pentru că el este atât de vulnerabil şi debil, necesitând o mare atenţie din partea omului, face ca diavolul să lucreze prin trup ispitindu-l pe om să-i acorde o prea mare importanţă, urmată implicit de o "afundare" (care creşte tot mai mult odată ce a început şi nu este oprită) a omului în cele sensibile şi o uitare de Dumnezeu. Trupul nu este rău în sine, ci modul de raportare la cele existente pe care îl impune el este greşit. Trupul se raportează într-un mod posesiv-exclusivist la lucruri: ce deţine un om cu trupul său nu mai poate fi deţinut de altcineva. Omul trăind doar pentru şi prin trupul său va ajunge să trăiască o viaţă lipsită de comuniune, egoistă căutând să câştige toate pentru sine (pentru că potrivit "logicii" trupului nu poate deţine împreună cu altcineva acele lucruri) şi astfel intrând în concurenţă cu ceilalţi semeni (pentru el doar posesori sau virtuali posesori ai lucrurilor pe care le doreşte şi el să le deţină). Şi aceste lucruri amintite ne vor fi de folos, dar, acum doresc să accentuez ideea că îngrijirea de cele necesare trupului se impune în creştinism însă evitându-se ca prin grija exagerată faţă de el să fie uitat Cel ce a creat pe om şi trupul lui.

Cum Internetul este o lume "spirituală" prin excelenţă iar trupul uman este - spun unii - total inexistent (deşi noi vom observa că este prezent cel puţin prin "logica" lui de raportare posesivă la lucruri), nevoile trupeşti nu pot fi satisfăcute, nu-şi au locul aici. Dar mulţi amintesc de o nouă şansă a multor şomeri la găsirea unui loc de muncă sau de posibilitatea de a cumpăra orice produs care există în lumea reală. Acestea constituie, evident, aspecte ale preocupării pentru menţinerea în existenţă a trupului, pentru satisfacerea nevoilor lui. O simplă accesare a unui site din lumea virtuală ne va face să observăm prezenţa din plin a reclamelor, a ofertelor de vânzare pentru fel şi fel de produse, toate aflându-se doar la "un click" distanţă. Deschiderea căsuţei poştale de pe Internet va revela prezenţa multor oferte legate de preocupările sau micile noastre plăceri pe care le-am "amintit" la momentul întocmirii respectivei căsuţe poştale. Cu siguranţă, dintr-o primă privire toţi putem observa prezenţa în lumea virtuală a ceea ce este socotită a fi "sângele" comerţului, şi anume, publicitatea. Toţi susţinătorii Internetului nu uită să amintească şi acest avantaj al satisfacerii nevoilor trupeşti, chiar a îmbunătăţirii ei. Am amintit deja imaginea lui Michael Dertouzos care aseamănă lumea virtuală (şi o şi numeşte aşa) cu o vastă piaţă informaţională mondială, un loc pitoresc şi cu o organizare democratică (aparent fără un organism central cu rol de supraveghere şi conducere) în care toţi pot realiza schimb rapid, eficient şi plăcut de bunuri. Apoi, Bill Gates, preşedinte al Microsoft, prevede că în curând oamenii vor putea cu ajutorul Internetului să-şi conducă afacerile sau să-şi facă cumpărăturile "fără a părăsi biroul sau fotoliul".[84] Iar încă din 1994 într-un discurs de-al său, vicepreşedintele american de atunci Al Gore promitea că Internetul va educa, va promova democraţia, va salva vieţi şi, de asemenea, va crea locuri de muncă.[85] Aşadar, speranţele şi pentru bunăstarea trupească nu sunt lipsite din discursurile "vizionarilor" noii tehnologii. Cert este că o parte din scenariile amintite deja s-au împlinit. Vânzarea de bunuri pe Internet se realizează şi uneori chiar mai profitabil din punct de vedere al efortului fizic depus şi al sumei cheltuite. De pildă, Amazon.com[86] oferă preţuri pentru diferite cărţi care sunt uneori cu 20% mai mici decât cele din magazinele reale. Chiar şi editura românească Polirom din Iaşi utilizează Internetul pentru a facilita comenzile clienţilor oferind şi reduceri de preţ.

Unii analişti consideră că tocmai aici este punctul forte în procesul revoluţionar creat de apariţia Internetului. "Impactul cu adevărat revoluţionar al Revoluţiei Informaţionale abia începe să se facă simţit. Dar nu "informaţia" este combustibilul acestei revoluţii. Nu este vorba despre "inteligenţa artificială". Nu este vorba despre efectul computerelor şi al procesării datelor asupra procesului decizional, asupra politicilor publice sau asupra altor strategii. E vorba despre ceva ce nimeni nu a intuit, despre ceva ce nici nu se discuta cu zece sau cincisprezece ani în urmă: comerţul electronic - altfel spus, avântul exploziv al Internetului ca şi un canal principal - probabil că în cele din urmă ca şi canalul principal - de distribuţie de bunuri, servicii şi, surprinzător, de slujbe manageriale, în lumea întreagă."[87] Au început să apară chiar şi sfaturi pentru cei interesaţi care să ajute la evidenţierea avantajelor pe care le oferă din punct de vedere economic folosirea Internetului. Pentru "virtualii" întreprinzători, de pildă, “Net 101” a alcătuit o listă de douăzeci de avantaje pe care le oferă utilizarea Internetului în afaceri, dintre care amintim: posibilităţile de a comunica, de a oferi informaţii de afaceri, de a servi clienţii mai bine, de a trezi interesul, de a publica anumite informaţii la momentul potrivit, de a vinde produse, de a pătrunde pe piaţa demografică cea mai extinsă, de a rămâne în contact cu agenţii, de a fi prezent 24 de ore pe zi, de a avea un feedback de la clienţi, de a testa piaţa pentru produse şi servicii noi etc..[88]

Un prim element al vieţii socio-economice a internauţilor este acela reprezentat de comerţul electronic. Am amintit deja uşurinţa cu care poţi cumpăra orice produs existent în lumea reală, doar apăsând câteva taste, şi uneori chiar şi mai avantajos financiar (preţurile fiind mai mici). Cel mai veritabil mod de a cumpăra şi vinde pe Internet ar fi însă acea formă de comerţ în care atât serviciile prestate cât şi banii achitaţi să fie virtuali. Paul Levinson înceracă să analizeze această perspectivă a comerţului pe Internet şi consideră că anumiţi paşi spre anularea a cât mai multe legături cu lumea reală se pot face. S-ar putea infiinţa chiar şi bănci virtuale. Iar un pas înainte spre un oraş virtual interactiv şi mai auto-suficient, din punct de vedere economic, ar fi înlocuirea banilor cu trocul. Dar, acest lucru pare foarte dificil de realizat: "În prezent, însă, banii virtuali sub orice forme diferite de cele care pot fi convertite imediat în cash sau echivalente ale acestuia sunt încă virtuali în sensul vechi al cuvântului - şi anume, din câte ştiu eu, există numai în domeniul sugestiei şi al teoriei (sau, dacă nu, în unele aplicaţii experimentale limitate, care încă nu au ajuns la folosirea pe scară largă)."[89] Există posibilitatea ca noul comerţ electronic să schimbe anumiţi parametrii ai economiei, cum ar fi tabieturile consumatorului, consumul de produse, structura industriei, natura competiţiei economice (în sensul că se globalizează). Dar natura economiei nu se va schimba. Daniel Dăianu, fostul nostru ministru de finanţe, analizând cu o privire de specialist promisiunile "noii economii" spune: "Ce rămâne prin urmare din <<noua economie>>? Răspunsul fără echivoc este legat de efectele economice ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creşteri impresionante de productivitate. Totodată, aranjamentele instituţionale sunt tensionate şi pot suferi modificări, unele de anvergură. Pe de altă parte, noile tehnologii nu modifică legile economiei în sensul ieşirii din logica concurenţei pentru resurse limitate în raport cu nevoi fără limite. În acest sens, este falsă - în opinia mea -sugestia că noile tehnologii ar scoate jocul economic din sfera materialului (...)."[90]

Schimbările pe care le aduce lumea virtuală în spaţiul economic şi, implicit, în lupta omului pentru a-şi "câştiga existenţa" ating şi "piaţa" locurilor de muncă. Prin muncă omul este sortit să-şi asigure cele necesare supravieţuirii trupeşti. De fapt, a fost mai întâi munca şi apoi a apărut comerţul, adică schimbul de bunuri între oameni care le uşurează efortul de a obţine cele necesare traiului. S-au făcut multe promisiuni legate de oferirea de noi locuri de muncă. "<< Noii economii>> - spune acelaşi Daniel Dăianu - îi este asociată o formulare soră, <<noua paradigmă>> (the new paradigm), care ar exprima posibilitatea realizării de creştere economică susţinută şi rapidă, simultan cu o rată de şomaj mică."[91]  Şi Michael Dertouzos vorbeşte despre o posibilă eradicare a acestei mari probleme economice. Porneşte de la premiza că o foarte bună parte din munca pe care o prestează omul va fi schimbată şi îmbunătăţită. Toate procesele legate de om, de maşină sau de relaţia om-maşină care constituie muncă informaţională (de producere de informaţie) vor fi mult îmbunătăţite. Aşa este munca de proiectare a unei clădiri, activitatea de publicitate, contabilizarea unor acte - pe scurt, toată cantitatea uriaşă de muncă de birou care se desfăşoară în zona afacerilor, a serviciilor şi a organizaţiilor. Aceeaşi soartă o vor avea, spune el, şi munca în grup (groupwork) sau munca la distanţă (telework). Această latură a vieţii umane - care ţine de muncă şi câştigarea celor necesare existenţei - va fi profund schimbată. La aceasta va contribui şi mecanicizarea tot mai puternică a producţiei de bunuri, care va duce (a se vedea imaginea sa despre "buldozerele electronice) în continuare la scutirea omului de a face eforturi mari. Dar introducerea maşinilor uşor de controlat şi care să ceară puţin efort are şi urmări nefaste pentru mulţi oameni ai societăţii. La noi în ţară s-a observat că foarte mulţi muncitori au rămas fără loc de muncă şi şansa de a-şi câştiga pâinea necesară existenţei atunci când maşini mult mai eficiente şi uşor controlabile de computere le-au luat locul.

Biserica este datoare să se îngrijească şi de latura materială a existenţei credincioşilor ei pentru că însăşi modul în care Întemeietorul ei a dorit-o presupune iubire şi întrajutorare între mădularele ei. Ea nu poate rămâne pasivă la greutăţile materiale ale credincioşilor nu doar datorită moralei creştine care cere să-l ajuţi pe cel în  nevoi ci şi deoarece ştie că lupta creştinului pentru obţinerea celor necesare supravieţuirii poate împiedica mult sănătatea sufletească şi grija lui pentru lupta duhovnicească. Diavolul îl fură pe om de la gândul la Dumnezeu şi lucrând prin lipsirea lui de cele necesare supravieţuirii. Însă, la asemenea îngrijorări, Michael răspunde amintind teoria economică a downsizing-ului şi a reengineering-ului care prevede că o dezvoltare tehnologică poate duce la desfiinţarea unor laturi ale economiei dar formează altele. Cu alte cuvinte, deşi vor dispărea multe meserii şi locuri de muncă altele le vor lua locul. Optimismul său nu este exacerbat, el este conştient că tărâmul acesta nu este deloc exploatat şi nu se ştie în ce direcţie vor merge lucrurile, dar găseşte totuşi noi posibile meserii ce ar apărea în noua lume: furnizori de servicii informaţionale şi de intermediari lucrând la distanţă, organizatori/conducători de lucru în grup, "piloţi" informaţionali care să ajute la navigarea prin balastul informaţional, "croitori" informaţionali care prelucrează rezultatele, hipersecretare care pot realiza programări ale întrunirilor accesibile şi hiperorganizate, artişti informaţionali dotaţi pentru noile forme de mass-media, autori şi profesori care pot crea hiperterminale interesante, consultanţi la distanţă, agenţi de bursă informaţionali, candidaţi virtuali care vor cere votul oricui pentru orice etc.[92] Crede însă, pe bună dreptate, că impactul noilor tehnologii asupra celor care vor rămâne fără loc de muncă şi, deci, fără posibilitatea de a-şi asigura cele necesare existenţei, va fi foarte mare şi societatea ar trebui să ia măsuri pentru ajutorarea acestora. Nu ştim dacă ceilalţi vor lua măsurile cuvenite, dar creştinii nu pot lăsa, în numele dragostei, pe semenii lor în nevoi.

Paul Levinson vorbeşte şi el de o schimbare radicală a condiţiilor muncii. Analizând imixtiunea publicului în privat, potenţată de tehnologiile electronice, observă că omul a ajuns să fugă din casă pentru a putea rămâne singur. Prin telefon, televizor sau radio omul primeşte tot mai multe informaţii de interes public. Prin intermediul Internetului această tendinţă a crescut şi chiar şi munca este transferată de la birou acasă. În capitolul "Biroul la domiciliu: prieten al familiei"[93] el relatează modul în care el şi familia lui au reuşit să-şi îmbunătăţească viaţa datorită posibilităţii de a transfera munca de la birou acasă. Munca lui de profesor s-a schimbat total atunci când a început să predea cursuri online. Muncea stând acasă, având şi posibilitatea de a fi aproape de copiii şi soţia lui. Uneori chiar mergeau şi în vacanţă ducându-şi "biroul" (computerul) cu el. "Astfel, - mărturiseşte el - biroul digital la domiciliu ştergea complet hotarele dintre muncă şi distracţie în casa noastră. Într-o ambianţă unde afacerile şi familia erau atât de strâns legate (...) noi puteam trece de la un rol la altul cu toată uşurinţa şi de multe ori într-o clipă, constatam că aveam un control mult mai mare asupra vieţilor noastre. Eliberaţi de tirania muncii obligatorii după programe stabilite dinainte - care, mai mult, ne scotea din casă, îndepărtându-ne de cei dragi - am găsit o profundă eliberare în biroul digital la domiciliu."[94] El remarcă pe lângă această posibilitate pentru mulţi oameni în lumea Internetului de a îmbina munca şi plăcerea şi un anume efect ludic al computerului care se imprimă şi în utilizarea cu scop pragmatic al lui. Oricum, munca umană pare a-şi schimba imaginea - nu mai este însoţită de sudoare, efort şi uneori suferinţă ci apare ca ceva frumos, plăcut şi util în acelaşi timp. Paul Levinson vede şi anumite efecte negative ale mutării biroului în sânul familiei, dar în principiu această îmbunătăţire a muncii este pentru el benefică.

Michael Dertouzos creează chiar o posibilă imagine (deşi nu este primul care face aceasta) a unei societăţi lipsită de muncă, o societate în care maşinile coordonate de oameni prin intermediul computerelor să realizeze tot ceea ce ar fi necesar pentru existenţa umană.[95] Consideră acest ideal, cel puţin în viitorul apropiat, imposibil de realizat atât datorită umaniştilor cât şi limitelor tehnologice. Cert este că lumea manifestă această tendinţă de scăpare de latura dureroasă a muncii.

Este uşor de observat că această dorinţă a omului contemporan de a scăpa cât mai mult de efortul muncii sale, da a face cât mai atractivă şi plăcută munca sa este de fapt o încercare de a fugi de durere şi de a căuta plăcerea. Dertouzos remarca faptul că omul modern a obţinut în urma revoluţiei industriale mai mult timp liber dar că nu a ales să-l folosească creând, urmărind o sănătate a minţii şi a spiritului prin cultură şi artă, jucându-se sau învăţând din plăcere mai mult ca înainte ci umplându-l cu nimic altceva decât cu mai multă muncă. "Deşi productivitatea noastră a crescut - spune el- , iar nevoile noastre sunt satisfăcute, am ales să muncim şi mai mult aşa încât să putem să ne îmbunătăţim pe mai departe modul de viaţă şi să cumpărăm articole de lux, care depăşesc cu mult pe cele din era preindustrială. Dacă natura umană va rămâne cum este, pasiunea omenească de a poseda mai multe bunuri şi de a folosi mai multe servicii, cu mult peste satisfacerea nevoilor noastre de bază, fără îndoială, va continua".[96] Am amintit la începutul tratării acestei teme faptul că marea problemă din punct de vedere moral legată de trupul nostru nu o constituie trupul în sine ci modul de raportare posesiv exclusivist la lume, iar această dorinţă a omului de a poseda, cu cât este susţinută mai mult (adică cu cât posezi mai multe) cu atât creşte şi se amplifică. Ea este asemenea unui bulgăre de zăpadă care odată pornit la vale nu se mai opreşte şi tot creşte în dimensiuni. "Omul cu cât  posedă mai mult cu atât va dori să posede şi mai mult. (...) Iar dorinţa de a poseda cât mai multe face din oameni rivali deoarece lucrurile sunt finite."[97] El nu poate să fie mulţumit cu lucrurile finite pe care le posedă deoarece el are în el erosul, - iubirea pusă în inima lui de Dumnezeu pentru a-L căuta pe El - care este infinit. Astfel că şi remarca lui Dertouzos capătă o importanţă deosebită căci arată acestă sete de neastâmpărat a omului modern de a poseda cât mai mult chiar dacă de fapt are de ajuns. Aceasta este limita pe a cărei depăşire o combate Biserica creştină: fuga după posesia de lucruri care sunt peste satisfacerea nevoilor de bază. Nevoile fără limite ale omului - după cum le numeşte Daniel Dăianu - nu vor putea fi niciodată satisfăcute tuturor la fel de resursele limitate ale materialului. Sfinţii Părinţi sfătuiesc la o folosire cumpătată a celor materiale şi implicit o împărţire a lor de către cei care deţin mai multe cu cei care au mai puţine. Milostenia creştină presupune şi acest aspect al raportării la lucruri (chiar şi ele materiale) nu după "logica" trupului care spune că totul trebuie posedat exclusiv, ci după o altă logică a comuniunii care spune că toate trebuiesc împărţite şi astfel făcute prilej de comuniune.

Personal, cred că la început comerţul a apărut - sub forma lui primară binecunoscută de troc - din dorinţa oamenilor de a se ajuta în lupta grea a supravieţuirii. Dar, comerţul din zilele noastre, folosindu-se de aceleaşi nevoi ale omului de a-şi susţine viaţa, a ajuns să degenereze în ceva tocmai contrar a ceea ce a fost înainte. S-a născut din dorinţa oamenilor de a se ajuta şi a ajuns să îi ducă pe oameni - după cum cer "legile" lui - la o adevărată rivalitate. Şi cauza este tot mai marea dorinţă de a poseda a omului. Ea "hrăneşte" economia şi comerţul de azi: "Veniturile depind de vânzări, acestea depind de consum, iar acesta de creşterea nelimitată a dorinţei posesive."[98] Dorinţa de posesie a omului se eliberează în cadrul noii economii care este într-adevăr una caracterizată de consumerism. Aici se vede şi rolul publicităţii care trebuie de fapt să “susţină” dorinţa omului de a poseda. Această "dominare" a economicului apare şi în lumea virtuală, şi aceasta o putem vedea în abundenţa de mesaje publicitare care te inundă la deschiderea oricărui site.

Şi Konrad Lorenz pe care l-am mai citat de atâtea ori numără printre "păcatele capitale ale omenirii civilizate" şi pe cel al întrecerii oamenilor între ei înşişi. Aceasta duce şi la creşterea a ritmului de viaţa al omului contemporan de care am amintit. El remarcă faptul că această luptă a omului cu omul distruge, mai mult ca orice factor exterior, valorile create de om, având ca punct de pornire numai considerente comerciale insensibile la valoare. "Covârşitoarea majoritate a oamenilor - remarcă el - care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi aduce la un succes în cadrul unei concurenţe fără milă, ajutându-i să-i depăşească pe ceilalţi oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înşelător ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilitarismului,(s.a.) ce are un efect distructiv, ca fiind confundarea mijloacelor cu scopul."[99] Producătorii oricărui produs comercial caută să sporească pe cât posibil nevoia consumatorilor de produsele lor: "Potentaţii capitalişti dau dovadă de miopie persistând în atitudinea lor de a-l răsplăti şi "condiţiona" (s.a.) pe consumator prin creşterea "standardului său de viaţă" pentru consecvenţa sa în întrecerea cu aproapele, întrecere ce îi provoacă tensiune crescută şi îi toacă nervii."[100] Oricum, "întrecerea economică a omenirii cu sine însăşi trebuie privită ca fiind suficientă pentru a o distruge cu totul." [101]

Din punct de vedere moral s-a ajuns la o adevărată idolatrizare a muncii. Omul îşi foloseşte toate energiile sufletului pentru a munci, el se supune actului de a produce şi s-a transformat în robul muncii în numele profitului, al câştigului. Trist este că acest câştig nu este unul impus cu necesitate de imperativul de a exista, nu este o "câştigare a existenţei" ci este câştig peste măsura nevoilor fiecăruia, este doar pentru plăcerea de a poseda lucruri. Omul modern care slujeşte muncii şi obţinerii luxului ajunge la multe greutăţi, ajunge să se netrebnicească. Cuviosul Paisie prevede şi pericolul prelungirii acestei mentalităţi "economiste" şi în cadrul vieţii duhovniceşti: "Multe înlesniri, atunci când întrec limitele, îl netrebnicesc şi îl fac trândav pe om.(...) După ce s-a obişnuit cineva cu comoditatea vrea să le facă pe toate uşoare.(...) Duhul acesta a pătruns şi în viaţa duhovnicească. Vrem să ne sfinţim fără osteneală." [102]

Mai există şi alte multe probleme care se ridică în cazul Internetului atunci când vorbim de latura lui socio-economică. Unii analişti ai lumii virtuale sunt de părere că ea nu este un loc în care "netăţenii" se întâlnesc liberi de orice constrângeri, ci dimpotrivă, ea (lumea virtuală) a fost confiscată în întregime de marile companii şi de spiritul comercial care guvernează acum în lumea occidentală. Internetul este într-adevăr controlat de interese economice şi politice care aparţin unor companii puternice indiferente la binele public. Un exemplu elocvent este firma Microsoft care deţine monopolul sistemelor de operare pentru computerele personale şi care a fost cotată la Bursă la începutul anului 2000 cu nu mai puţin de 500 miliarde de dolari (iar bugetul anual al Franţei este de 300 miliarde de dolari),[103] iar preşedintele ei - Bill Gates - deţine a cincea parte din acţiunile ei. Şi pentru că tot am amintit de inegalităţile produse de noua tehnologie, putem spune şi că Microsoft are doar 24.000 de salariaţi şi 90% dintre ei sunt milionari. Dar asta nu spune tot despre o lume profund inegală. Economistul Alain Lipietz este de părere că noua piaţă a informaţiei va duce la o fragmentare a clasei mijlocii iar Erik Izraelewicz consideră mult mai periculoasă consolidarea unei "hiperclase", o elită de oameni care domină lumea Internetului şi a lumii reale.[104] Pentru noi mai important de evidenţiat este efectul major pe care îl are mass-media asupra formării mentalităţii şi implicit a moralităţii oamenilor şi pericolul ca această putere să fie controlată de deţinătorii mijloacelor de comunicare în masă precum este şi Internetul (şi încă ceva mai mult). Am văzut până acum efectele pe care le-a avut televiziunea asupra maselor de oameni care au început, de exemplu, să creadă în noii zei creaţi de mass-media, şi anume, vedetele. Pentru noi puterea formatoare de mentalităţi a Internetului care ar putea fi controlată de o mână de oameni potrivit intereselor lor pecuniare creează o imagine sumbră asupra viitorului.

O altă problemă deosebit de des ridicată de către cei ce au analizat Internetul este cea a siguranţei comerţului în lumea virtuală. Anii de început ai Internetului (anii 1995-1996) au fost măcinaţi de problema siguranţei informaţiilor online. Mulţi au propus soluţii de asigurare a tranzacţiilor electronice care să nu producă daune cumpărătorului, vorbindu-se chiar de crearea unei monede electronice (virtuale). Se pare că această frică a scăzut deoarece comerţul electronic s-a dezvoltat. Dar pentru mulţi această problemă, care priveşte de fapt natura libertăţii în ciberspaţiu, este încă una reală. Liviu Andreescu este de părere că a început apoi o adevărată "vânare" din partea firmelor comerciale implicate în tranzacţii în lumea virtuală a datelor personale a internauţilor cu scopul de a ştii preferinţele, "slăbiciunile" fiecăruia pentru ca apoi să-l bombardeze cu informaţii publicitare. Odată datele personale furate internautul este în pericol de a fi asaltat din ce în ce mai des de vânzătorii ambulanţi. "Dacă libertatea e deplină - spune el - şi individul e lăsat îi lăsat să facă tot ceea ce îi place cum îi place, atunci există pericolul ca Net-ul să fie în curând monopolizat de latura sa comercială şi de practici precum traficul de date personale."[105] Problema siguranţei în lumea virtuală a atins şi posibilitatea controlului sau al supravegherii din partea Statului (Big Brother -Fratele mai Mare). Computerele foarte puternice care asigură legăturile dintre computerele individuale au şi capacitatea de a citi tot ce se transmite prin reţelele lor. Constantin Eretescu este de părere că o şi fac efectiv cu ajutorul programelor care citesc şi reţin informaţia pe care o socotesc importantă într-un moment sau altul conţinută în mesajele masei de comunicanţi. El aminteşte şi de câteva exemple ce au tulburat mediile informatice legate de acest posibil control al unor autorităţi superioare asupra vieţii umane. "Este interesant de ştiut - se întreabă el - dacă noua tehnologie poate fi folosită în acest scop, dacă a fost folosită vreodată (avem în vedere, evident, ţări democrate) sau dacă există măcar riscul ca ea să devină un instrument al autorităţii, mijloc prin care ea să încerce să controleze, să influenţeze şi, dacă este cu putinţă, să domine individul."[106] Într-adevăr acest control a ceea ce "circulă" prin lumea reţelelor de calculatoare este posibil. Nu ştim însă dacă el este exercitat de cineva - doar posibilitatea este cu adevărat sumbră. Autorul aminteşte pentru cei mai "naivi" că Internetul este o creaţie a Războiului Rece şi că o utilizare în scopuri asemănătoare nu poate fi exclusă.

Aş dori în finalul acestei teme să accentuez că asemenea pericole care pot apărea la adresa internautului sunt, poate, mai îndepărtate decât cel deja amintit al creşterii rivalităţii între oameni sub "impulsul" dat de dorinţa păcătoasă de a poseda cât mai multe lucruri, dorinţă potenţată şi de comerţul electronic (care prin publicitatea lui îl face în forma cea mai desăvârşită  pe internaut să cumpere nu produs ci "imagine" - deoarece poate crea cel mai uşor iluzia atât de necesară oricărei publicităţi). Pericolul unei idolatrizări a muncii este mult mai acut şi mai prezent. Trebuie ca omul modern să-şi schimbe imaginea sa asupra muncii şi să nu o mai socotească sursă de suferinţă ci de bucurie. Dar aceasta presupune o reevaluare a dialecticii plăcere/durere şi o conştientizare a rolului uneori benefic al durerii. Despre acestea voi vorbi în următorul capitol care tratează despre opusul muncii pentru omul modern, şi anume, despre divertisment (entertainement). Am spus "opus" deoarece divertismentul este pentru omul de azi, de multe ori, doar o eliberare de sub povara muncii şi o izbucnire de manifestare a dorinţei de posesie.

III.4. Omul şi nevoia de divertisment

O altă importantă motivaţie în navigarea pe Internet este nevoia de relaxare, de loisir (entertainement). Latura existenţei umane legată de muncă, pe care am amintit-o în capitolul trecut, a ajuns să fie privită de cei mai mulţi oameni ca fiind opusă acelor activităţi care aduc plăcere. Atunci când omul modern nu se dedică activităţilor de rutină sau obligatorii caută activităţi care să-i facă plăcere. De fapt, chiar scopul muncii este pentru majoritatea oamenilor acela de a oferi mijloace pentru a avea timp liber şi activităţi care le fac plăcere. De aceea, munca este adesea opusă în mentalitatea omului modern activităţilor de divertisment. Acestea sunt activităţile umane dorite de fapt; acestea sunt refularea activităţilor "chinuitoare" de muncă.

Promisiunea pe care o aduce Internetul este o eliberare ne "chinurile" muncii. Munca în lumea virtuală (telework) este mult mai plăcută şi uneori parcă fără strop de sudoare. Paul Levinson observă faptul că, folosit ca şi vehicul al muncii, computerul personal deţine şi o anumită calitate intrinsecă prin care sarcinile realizate cu ajutorul lui dobândesc accente de joacă. În capitolul cărţii sale numit "Jucărie, oglindă şi artă" el aminteşte idei mai vechi ale sale în care accentua că mijloacele de comunicare noi îşi fac adesea intrarea în societate sub formă de jucării - ca un gadget sau un aparat interesant pe care oamenii îl agreează mai ales pentru distracţie şi nu pentru lucrurile utile pe care le poate face. Acest lucru a determinat, de pildă, acceptarea atât de rapidă a telefonului: faptul că a fost văzut ca o jucărie a ajutat la accelerarea acceptării şi folosirii lui deoarece obiectele cu care ne jucăm ne şi familiarizăm rapid. Şi computerul poate fi privit ca şi instrument de muncă şi de joacă în acelaşi timp. "Întrebarea privitoare la computere ca obiecte de joacă şi instrumente ale muncii - spune Levinson - nu este dacă sunt sau nu şi una şi alta -indiscutabil, sunt, şi ne ajută să exprimăm ambele aspecte ale fiinţei noastre - ci care ar fi combinaţia optimă şi când avem şanse s-o realizăm."[107] El remarcă îndreptarea tot mai mult a interacţiunii omului cu computerul spre latura utilitară, dar, observă şi faptul că platformele Windows se produc în continuare împănate de jocuri iar Internetul este adesea navigat doar pentru distracţie. Copiii sunt cei cu adevărat avantajaţi în acest caz deoarece ei sunt atât cauzele cât şi beneficiarii extinderii caracterului ludic al computerelor. Pentru ei, ca şi pentru toţi oamenii care intră pentru prima dată în contact cu un computer, acesta este preluat din nou ca jucărie alături de toate celelalte instrumente tehnologice. "Spre deosebire de automobil, - remarcă Paul Levinson- în care copilul trebuie să rămână un pasager pasiv faţă de funcţionarea acestuia, computerul facilitează trecerea copilului spre maturitatea informaţională într-o perioadă când copilul încă mai este copil."[108] Ce putem spune este că pe măsură ce computerele vor evolua spre posibilităţi noi de programare fiecare nou program îşi va începe aplicarea cu unele aspecte ludice. Paul Levinson este de părere că această îmbinare dintre ludic şi utilitar nu poate fi decât benefică pentru cei ce vor munci folosind computerul.

Pentru noi este important faptul că în spatele acestor aspecte legate de muncă şi divertisment se află altele, şi anume, cele legate de plăcere şi durere. Aceste afecte au un rol important în viaţa oamenilor, ele influenţând într-un mod esenţial comportamentul uman. Ele sunt şi fondul întregii activităţi economice despre care am amintit şi care urmăreşte acea supra-excitare a dorinţei posesive a omului. De fapt, producătorii economici aceasta caută: să satisfacă dorinţa de plăcere a consumatorului pentru a fi sigur că acel produs va mai fi cumpărat. Dorinţa posesivă a omului este strâns legată de dorinţa de a simţi plăcere. Oamenii doresc, în de obşte, să posede lucrurile care aduc plăcerea. De aceea, producătorii economici vor căuta totdeauna "să placă" omului-consumator. Am amintit deja că dorinţa posesivă se descarcă în activităţile de divertisment care, accentuăm acum, sunt activităţi prin care omul îşi obţine plăcerea. În toate cele spuse până acum, inclusiv referitor la muncă, putem observa rolul esenţial pe care îl deţine dialectica plăcere/durere. Unii oameni de ştiinţă care au analizat fiinţa umană din această perspectivă au remarcat mai întâi rolul ei important în lupta pentru supravieţuire. Konrad Lorenz făcând o paralelă între om şi animal din acest punct de vedere observa faptul că este o "lege" pe care şi omul şi animalul o îndeplineşte: ei nu vor accepta să suporte o neplăcere (o durere) dacă nu vor întrezări obţinerea unei răsplăţi, a unei plăceri. Totdeauna plăcerea este cea dorită, căutată iar durerea este cea care se vrea evitată. Fondatorul etologiei mai aminteşte că în vremurile mai îndepărtate omul înfrunta grutăţi uriaşe în lupta de supravieţuire şi aceasta în fiecare zi, iar "principiul dezvoltat filogenetic de către mecanismul plăcere-neplăcere şi care prevedea evitarea primejdiilor inutile şi ale consumului de energie era astfel pe deplin justificat." [109]

Dar acest "mecanism" de funcţionare al dinamicii plăcere/durere (adică acela al căutării plăcerii şi al evitării durerii) a devenit foarte dăunător pentru omul contemporan când s-a combinat cu două "legi" de funcţionare a acestor afecte. Mai întâi, dialectica plăcere/durere prezintă un binecunoscut proces, şi anume, acela al obişnuirii sau al adaptării simţurilor. "Acesta presupune - afirmă Konrad Lorenz - că fiecare combinaţie de stimuli care acţionează de mai multe ori consecutiv îşi pierde treptat din efect, fără ca valoarea limită a reacţiei la alte situaţii de stimulare, chiar foarte asemănătoare, să se schimbe - ceea ce e esenţial."[110] Şi un al doilea proces care se petrece în cadrul mecanismului de care vorbim este acela al "inerţiei de reacţie",[111] care presupune că atunci când apare un dezechilibru în urma acţiunii unor stimuli provocând, de exemplu, durere, atunci, o încetare bruscă a acestei stimulări dureroase va fi receptată nu ca o reîntoarcere la starea de indiferenţă ci va avea loc o depăşire a acestei stări de repaus înregistrându-se încetarea neplăcerii ca o plăcere considerabilă.

Folosind aceste două "atuuri" ale mecanismului plăcere/durere oamenii au început din vechime "să evite orice situaţie de stimulare legată de situaţia de neplăcere, expunându-se astfel la o periculoasă moleşire (s.a.) care a dus probabil nu de puţine ori la dispariţia unei culturi. Încă din negura vremurilor - continuă Konrad Lorenz - oamenii şi-au dat seama că efectul unor situaţii aducătoare de plăcere poate fi sporit printr-un complex de stimuli abil folosiţi, variaţia acestora prevenind atenuarea ce ar fi fost provocată de obişnuinţă."[112] Astfel, omul a început să fugă după plăcere, "variind" cât mai mult gama de stimuli pentru a nu se plictisi, şi să fugă de durere, ajungând la o periculoasă "moleşire". Bineînţeles că această modificare a raportului dintre plăcere şi durere face ca omul modern tehnologizat să fie foarte sensibil la un stimul producător de durere şi foarte insensibil la stimulii producători de plăcere. De ceea ce fuge omul mai mult de aceea are parte.

Acest dezechilibru duce întâi la pierderea disponibilităţii omului de a investi muncă grea (dureroasă) în acţiuni care promit abia în viitor anumite plăceri şi implicit o căutare de satisfacere imediată a tuturor dorinţelor. Aici remarcă Konrad Lorenz apariţia comercianţilor care oferă satisfacerea imediată fără ca vreun consumator să-şi dea seama că se face sclav acelora. Un alt efect negativ al acestui dezechilibru este dispariţia unor "plăceri" cu totul deosebite: "Deoarece mecanismul economiei plăcere-neplăpcere prezintă(...) proprietatea inerţiei şi astfel a formării contrastelor, năzuinţa exagerată de a evita cu orice preţ cea mai mică neplăcere va duce în mod inevitabil la dispariţia unor forme ale plăcerii ce se bazează tocmai pe acţiunea contrastelor.(...) Înainte de toate, evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria (s.a.).”[113] Într-adevăr, omul contemporan cunoaşte plăcerea de a savura dar nu cunoaşte bucuria. Cea dintâi, este de părere Lorenz, mai poate fi obţinută şi fără a fi nevoie să se plătească în schimb preţul neplăcerii sub forma unei munci grele, dar în cazul bucuriei lucrurile nu stau la fel. Pentru a avea parte de această scânteie divină trebuie mult efort - pentru a simţi bucuria cuceririi unui vârf de munte greu accesibil este nevoie de suportarea multor suferinţi. Se pare că acesta este un motiv al plictiselii de moarte care pluteşte deasupra lumii de azi. De asemenea, dereglarea acestui echilibru a dus şi la căutarea tot mai asiduă a acelei "variaţii" a stimulilor care se manifestă sub forma neofiliei (iubirea de nou) - ce pătrunde toate aspectele vieţii omului "nou" de azi (el vrea haine noi, maşini noi sau chiar şi "parteneri de iubire" noi).

Acest accent pus pe plăcere, privit din perspectiva Sfinţilor Părinţi, intră sub semnul păcatului. Pe lângă efectele negative mai sus amintite ale dereglării raportului plăcere/durere, care se răsfrâng asupra omului, putem vedea în această fugă a omului după plăcere un semn al ruperii comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, încercând să dea o definiţie răului sau a păcatului, spune că, întâi şi întâi, acesta este "o abatere a lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor."[114] Această mişcare a puterilor naturale ale omului spre altceva decât ţelul lor şi-a găsit ca scop fals în primul rând eul uman. Dumnezeu a fost înlocuit cu omul, dar, acesta din urmă, dezlipindu-se de Creatorul său care este izvorul întregii vieţi şi al existenţei sale (ignorându-L), pentru că dorea în continuare viaţa a început să o caute în cele ce au mai rămas, şi anume cele materiale. Acestea însă nu-i pot satisface dorinţa sa de viaţă veşnică ci doar îi hrănesc într-un mod lent inevitabila sa moarte biologică. Omul ajuns astfel propriul său idol a început să slujească tuturor acelor lucruri care par ai susţine existenţa. Iar această slujire a propriului eu, această idolatrizare a sinelui uman Sfântul Maxim o numeşte iubirea trupească de sine (filautia). Iubirea trupească de sine - spune Sfântul Părinte - are ca specific fuga după plăcere: "Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşte de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţă, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere."[115] Aşadar, marele păcat al omului este iubirea de sine care presupune o căutare a tuturor lucrurilor aducătoare de plăcere şi "aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor(...) căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune."[116] Căutarea plăcerii şi fuga de durere apar astfel ca mobil al păcatelor omeneşti, ele fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu alegându-le pe ele în locul Lui şi să se adâncească tot mai mult în această ignorare a Lui. De aceea este această asiduă fugă a omului după plăcere un păcat, deoarece îl face pe om să socotească prioritare, înaintea lui Dumnezeu, cele sensibile aducătoare de plăcere. Nu putem uita nici asumarea de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos a acestor afecte umane şi schimbarea viziunii asupra lor prin logica Crucii Sale care presupune asumarea conştientă a suferinţei, presupune jertfa care duce la adevărata bucurie.

Înainte de a merge mai departe trebuie să accentuăm faptul că morala creştină nu cere creştinului fuga de orice plăcere şi căutarea tuturor surselor de durere. Plăcere nu este văzută ca rea în sine, dimpotrivă, ea este nu de puţine ori benefică. Doar căutarea ei ca scop în sine, urmărirea lucrurilor care o produc doar pentru că sunt generatoare de plăcere aceasta este socotită drept păcat. Principiul este acela că atunci când plăcerea devine un scop al vieţii omului făcându-l pe acesta să caute în locul lui Dumnezeu toate cele care generează plăcerea abia atunci ea este considerată păcat, deoarece este semn al iubirii trupeşti de sine şi nu al iubirii lui Dumnezeu. De asemenea, durerea nu trebuie căutată ci doar nu trebuie evitată pentru faptul că produce senzaţii neplăcute omului. Ea duce adesea prin suportarea ei de bună voie la o bucurie mult mai de valoare decât orice senzaţie de plăcere. Un prim pas ce trebuie făcut în ceea ce priveşte imaginea omului modern despre durere este aceea că ea nu poate fi evitată, trebuie depăşită iluzia că "printr-o oarecare dibăcie omul va putea să le despartă pe acestea una de alta (plăcerea şi durerea, n.n.) şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere". [117]

Încă de la început trebuie să accentuăm faptul că Internetul pare a fi folosit de cele mai multe ori pentru obţinerea plăcerii. Un grup de cercetători de la Universitatea Carnegie Melon din Pittsburgh, despre care am amintit că au început acel proiect numit "HomeNet" care vrea să descopere modul în care oamenii utilizează Internetul acasă, au accentuat într-un articol numit "Why People Use the Internet" faptul că principalul motiv pentru care oamenii navighează pe Net este plăcerea.[118] Internauţii utilizează lumea virtuală în primul rând pentru a susţine această mişcare păcătoasă de a căuta cât mai mult plăcerea. Două forme sub care este căutată cel mai adesea plăcerea pe Internet sunt pornografia şi jocurile.

În ceea ce priveşte pornografia sau cibersexul dorim de la început să subliniem lipsa oricărei incertitudini din punct de vedere moral asupra aspectelor negative pe care le prezintă. Pornografia şi sexul au fost totdeauna socotite păcate de Biserică deoarece sunt cele mai evidente semne şi uneori şi cauze ale degradării vieţii de familie. Eu aş dori doar să amintesc un fond ideologic pe care apare noua promisiune a cibersexului. Legăturile trupeşti dintre oameni sunt tot mai denaturate (s-a ajuns în unele zone chiar la legalizarea unirii trupeşti nefireşti dintre bărbat şi bărbat sau femeie şi femeie), tot mai "rapide" şi lipsite de angajament (filmele încep să prezinte ca model de relaţii trupeşti între oameni "dragostea fără atingere" sau "safe sex"). Internetul apare ca un loc ideal pentru atingerea acestor deziderate. Dacă oamenii au început să aibă frică de relaţiile trupeşti cu mai multe persoane datorită "durerii" care a urmat această plăcere necuvenită, cum este şi boala (a se vedea gama bolilor cu transmitere sexuală (BTS) care au devenit un mare pericol pentru toţi oamenii planetei în urma înmulţirii lor şi a celor care le contactează), ei nu au încetat fuga după plăcerea necuvenită şi au căutat mijloace care să facă acest păcat cât mai "sigur" în faţa urmărilor lui. Lumea virtuală apare şi ca un loc ideal pentru "a face dragoste în siguranţă" şi deoarece oferă separarea trupurilor şi deci imposibilitatea de a contacta bolile cu transmitere sexuală.

Michael Dertouzos prezintă câteva scenarii posibile în "dezvoltarea" acestei direcţii. Una dintre cele mai excentrice scenarii de "tele-sex" pe care le prezintă el ca având posibilitatea de a se împlini într-un viitor mai îndepărtat este acela în care partenerii sunt îmbrăcaţi în costume haptice (despre care am mai amintit şi  ale căror modele există deja dar în exemplare foarte greoaie şi scumpe) care transmit mişcările, atingerile sau şoaptele de dragoste ale celor doi parteneri.[119] Separarea antiseptică este astfel deplină. Voi mai aminti doar că datorită anonimatului şi invizibilităţii pe care le oferă Internetul, refularea dorinţelor erotice este cea mai des întâlnită printre cei care utilizează Internetul ca loc de "scoatere a măştii" şi de afirmare a adevăratei personalităţi. Internetul este cel mai sigur loc care face să dispară cenzura impusă de ruşinea pe care o simţi în prezenţa semenilor. De aceea "cibersexul reprezintă 25% din trafic, o treime din cererile de pe Yahoo!; un internaut din patru vizitează zilnic un site pentru adulţi; este pe primul loc la folosirea la domiciliu (un sfert din paginile văzute) şi al doilea la locul de muncă (20% din paginile văzute); 10% din comerţul electronic azi este comerţ X."[120] Este posibil ca aceste date să fie şi mai alarmante, oricum, acesta este unul dintre cele mai blamate aspecte ale navigării pe Internet, şi aceasta pe bună dreptate.

Un mod în care Internetul răspunde nevoii de divertisment a omului este jocul. Acesta este un alt motiv foarte des întâlnit, în deosebi la tineri, pentru care este folosit Internetul şi computerul. În spatele jocului se ascund de fapt, după părerea multor specialişti, aspecte mult mai complexe decât cel la divertismentului. Oricum, despre jocurile pe calculator sau din lumea virtuală trebuie vorbit mai mult şi pentru că părerile despre semnul negativ sau pozitiv ce trebuie pus în dreptul lor sunt împărţite. Trebuie poate să explicăm puţin, pentru cei neştiutori cum se prezintă un joc. Jocurile de azi sunt o urmare a jocurilor video care au existat de mai mult timp. Acestea au avut ca principiu o îmbunătăţire dinamică a jocurilor anterioare şi ale privitului la televizor - ele au adăugat mişcare vizuală şi sunet. Jocurile video aduceau laolaltă tehnica de calcul, narativitatea şi arta grafică. Istoria lor a început cu un joc simplu care imita tenisul de masă, numit Pong, apărut în 1971, şi continuă cu extraordinarele dezvoltări aduse de firmele Sega şi Nintendo. Jocurile video au evoluat odată cu posibilităţile aduse de tehnologia computerului. A început astfel să-şi facă loc în lumea jocurilor şi realitatea virtuală. Acest fapt a extins şi şansele pentru jocurile în reţea. Acum, jocurile pe computer au avantajul oferit de realitatea virtuală prin imaginile, sunetele şi culorile ei care se apropie tot mai mult de realitate.

Un joc tipic te pune în faţa unui ecran cu un joystick sau cu tastatura în faţă pentru a putea controla acţiunea. Poţi concura doar cu computerul dar şi cu un alt partener (sau mai mulţi) cu care eşti conectat într-o reţea locală sau la Internet. Scopul este să-ţi faci un drum printr-o serie de obstacole, încercări şi duşmani pentru a atinge anumite ţeluri. Succesul te poate propulsa la un alt nivel al jocului, unul mai complex şi diferenţiat ca reguli. Scorul este calculat pe baza unei formule care punctează timpul şi reflexele, tacticile de evaziune reuşite, eliminarea şi uciderea adversarilor, precum şi colecţionarea de suveniruri, premii sau unelte pe parcursul acţiunii. Completarea cu succes a nivelurilor, dând dovadă de creativitate, viteză şi calcul, este recompensată cu o grafică emoţionantă ce arată victoria şi o muzică triumfală. Privit în paralelă cu televizorul jocul pe computer sau video implică multe alte abilităţi nesolicitate de privitul la televizor: coordonare mână-ochi, feedback senzorial imediat, suspendarea activă a dimensiunilor timp-spaţiu normale, control demiurgic al universului, percepţia alternativelor şi a unor structuri complexe, manipularea violenţei reprezentative etc.Jocurile în lumea virtuală cresc foarte mult scufundarea cât mai deplină a jucătorului în contextul jocului. Oferind o iluzie atât de puternică a realităţii ele sunt cu mult mai atrăgătoare decât predecesoarele lor. Iar atunci când joci nu împotriva maşinii ci împotriva unui partener conectat şi el în reţea jocul este şi mai real. S-a ajuns azi ca în cluburile sau cafenelele care au calculatoare conectate la Internet să se realizeze adevărate concursuri pe echipe în lumea virtuală a computerelor.

Lumea jocurilor pe calculator este una cu adevărat fascinantă mai ales pentru copii. Ei, care sunt la vârsta viselor şi a stăpânirii imaginaţiei au şansa de a intra într-o lume în care totul este  posibil. În faţa computerului, visătorului i se dă posibilitatea să vadă şi să participe, cu toate simţurile, la lucrurile pe care le visează şi chiar să le controleze. Lumea jocurilor virtuale este  o adevărată extensie a minţii, a imaginaţiei. Ca într-o adevărată lume de vis, în lumile create de jocurile pe computer se poate ca legile fizice să nu acţioneze; fizicul este depăşit, jucătorul putând să zboare, să se teleporteze în alte spaţii, să genereze spontan lucruri, limitele trupului uman nu mai există, personajele putând trece, de pildă, prin ziduri sau rezista unor leziuni care în lumea reală ar fi mortale etc.De aceea atracţia este, mai ales pentru ei, foarte mare.

O privire asupra fenomenului jocului, pentru a-l înţelege mai bine pe el dar şi implicaţiile lui, ne duce cu gândul la ideea că toţi oamenii se joacă sau sau jucat în viaţa lor. Jocul apare ca un fenomen universal la toate popoarele şi la oamenii din toate timpurile. El este privit chiar ca un important exerciţiu al libertăţii umane: "Dacă jocul este o experienţă simulată a nedeterminării, s-a spus, atunci înseamnă că el este unica modalitate a distanţării faţă de tot ceea ce în viaţa curentă înseamnă loc fix, dependenţă, reglare. Căci, chiar reglementat, jocul termină prin a ne da conştiinţa gratuităţii ascunse în orice angajare şi (...) denunţând gravitatea doar ca pe una dintre feţele posibile ale lucrurilor - jocul este garanţie palpabilă şi întreţinere constantă a reflexului libertăţii, nu doar libertate căutată, promisă, propusă sau visată."[121] Gabriel Liiceanu, în introducerea sa pe care o face la cartea "Homo ludens" a filologului şi istoricului olandez Johan Huizinga, aminteşte complexitatea părerilor ce au fost exprimate legat de natura jocului.

Mai întâi, biologia crede că jocul a apărut datorită faptului că omul, câştigând timp liber s-a dezlipit cu facultăţile sale de activarea acestora înspre satisfacerea imperativelor biologice ale supravieţuirii şi ele au început a se manifesta în acţiuni simulate în locul celor reale.  Doar că, această imagine pe care o creează biologii despre joc nu este deplină, căci jocul implică ceva mai mult decât exersarea artificială a energiilor. Astfel, psihologii şi sociologii au accentuat faptul că jocul este un fapt de civilizaţie, el este pregătire pentru maturizare prin însuşirea unor roluri care au relevanţă în viaţa comunităţii. Libertatea jocului apare acum ca pregătitoare pentru o angajare viitoare; cu alte cuvinte, jocul naşte eul social, învaţă pe copil atitudini sociale sau ne învaţă să devenim mari. O imagine mai corespunzătoare asupra naturii jocului o aduce teoria culturii: "În teoria culturii, jocul copilului nu este pregătire, ci paradigmă pentru "a reprezenta doar", joc în vederea unui rol în care nu eşti jucat (din punct de vedere sociologic copilul când se joacă este într-un fel jucat de rolul social pe care şi-l însuşeşte jucându-l, n.n.), ci te joci.(...) Discursul sociologic este anulat în cazul său (al copilului, n.n.) de faptul că, jucându-se, copilul se joacă de fapt pe sine, şi spectacolul ludic pe care îl oferă este propria lui realitate unidimensioanată ludic. Copilul este eminamente joc, şi "rolul" său social este de a lua roluri. Necesitatea lui este propria lui libertate, şi felul în care el este jucat este acela că se joacă."[122]

Johan Huizinga a accentuat în cartea sa câteva aspecte esenţiale ale jocului care nu trebuiesc uitate. El este factor al vieţii culturale[123] iar din punct de vedere al formei, o acţiune liberă,[124] situată în afara vieţii cotidiene, creând o lume proprie[125] care îl absoarbe pe jucător în ea, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos,[126] o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp şi ale unui spaţiu determinate anume, petrecându-se în ordine şi după anumite reguli prezentând şi posibilitatea repetării.[127] El crede că şi alte aspecte ale jocului deja accentuate de anumiţi cercetători sunt importante dar sunt secundare în raport cu acela al jocului ca factor al culturii. Mai putem aminti astfel că jocul este şi o descărcare a unui surplus de forţă vitală, un act de imitaţie al modelelor, o satisfacere a nevoii de destindere, un exerciţiu pregătitor în vederea însuşirii unor activităţi pe care le va cere viaţa, un exerciţiu de stăpânire de sine, un act având ca principiu nevoia înnăscută a omului de a crea sau în tendinţa de a domina, de a-i întrece pe concurenţi, o refulare a unor porniri dăunătoare sau o satisfacere a unor dorinţe cu neputinţă de împlinit în realitate etc.[128] Cred că toate aceste aspecte ale jocului amintite sunt uneori accentuate de diferiţi "jucători" în funcţie de personalitatea lor.

Pentru noi este însă foarte important să analizăm aceste aspecte în cazul jocurilor din lumea virtuală. Acestea îşi au specificul lor care este considerat de către unii specialişti ca având efecte negative asupra jucătorului (gamer). Printre acestea numărăm în primul rând un nivel ridicat de dependenţă care rupe jucătorul (devenit gamehoolic) de lumea reală. Maria Işfan a realizat un chestionar în perioada 6-10 ianuarie 2000 printre studenţii de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare şi de la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti legat de acest subiect şi a ajuns la concluzia că mulţi gameri ajung la un grad mare de dependenţă "transformându-se, datorită acestei practici, în nimic mai mult decât nişte legume."[129] Grupul de prieteni se micşorează, relaţiile cu posibile prietene eşuează atunci când gamerul este pus să aleagă între cele două alternative, examene sunt pierdute sau chiar anii întregi de facultate -toate acestea sunt semne ale unei boli, semne ce apar aproape în cazul tuturor jucătorilor pe computer.

Michael Real aminteşte şi el efecte negative la copii precum lipsa lecturii, a jocului afară cu alţi copii sau chiar lipsa prietenilor, dar consideră ca primând efectul negativ pe care îl are violenţa evidentă în multe jocuri. Un pumn sănătos face sângele să ţâşnească în toate direcţiile, un învins împins într-un grup de stânci aterizează străpuns de un vârf ascuţit, o inimă încă bătând este smulsă cu mâna sau capul unui adversar este tăiat şi ridicat victorios cu artera aortă bălăngănindu-se - acestea sunt scene des întâlnite în jocurile video şi pe calculator, Michael Real fiind de părere că efectul acestora este cel mai nociv deoarece această violenţă face din "viaţă un bun atât de ieftin încât moartea este doar o deviere minoră pe un ecran sau sclipirea colorată a unei străpungeri."[130] Cu adevărat, din acest punctul de vedere al violenţei, jocurilor le lipseşte "o contragreutate morală".[131] Ce putem observa aşadar este faptul că dincolo de orice principiu etic (care este undeva exterior, în lumea reală) "acţionăm într-un cadru virtual în care suntem binele absolut şi în care nu trebuie să explicăm nici o crimă. Nici măcar nu ne trece prin cap să o facem. În fond e un simplu joc, nu?"[132] Nu doar "virtualitatea" faptelor noastre în lumea biţilor face ca gamerul să presupună o legitimitate a crimelor ci şi faptul că adesea personajul în pielea căruia se pune jucătorul este tipul eroului promovat atâţia ani de mass-media, şi anume, acela al justiţiarului (Rambo, Terminator, Rocky etc.) care măcelăreşte în stânga şi în dreapta fără să poată fi măcar bănuit de ceva imoral în ceea ce face. Efectele acestea pot fi caracterizate ca reprezentând o gravă boală sufletească: "Atunci când copilul se luptă cu monştrii de pe ecran sau împuşcă soldaţi inamici, emoţia ce-l cuprinde este puternică, răscolindu-i înteaga fiinţă. Starea lui se apropie de cea a unui posedat şi fiinţa lui este cuprinsă de cea mai adâncă nelinişte." [133]

Dar nu toate jocurile conţin scene de violenţă explicită şi de aceea unii tot accetuează anumite beneficii de care poate profita jucătorul, în deosebi fiind vorba de binefaceri educaţionale. Michael Real aminteşte, de pildă, dezvoltarea capacităţii de gândire, strategie şi reflexe rapide, apoi şansa de "a învăţa cum să înveţi" pe care ţi-o oferă generalizarea şi aplicarea strategiilor la alte jocuri sau situaţii, înţelegerea câmpului vizual, decodificarea graficii dinamice, un nivel de confort în legătură cu învăţarea de tip "încercare şi eroare", creştere a coordonării spaţiale şi a celei mână-ochi, dezvoltarea proceselor de decizie etc..[134] De aceeaşi părere este şi Raluca Ene, care vede pozitiv mai ales atuul de a învăţa ce este viaţa: "Pot spune că uneori a crea un univers paralel, o lume, o viaţă cu ajutorul a câteva sute de taste, un monitor şi mai ales o imaginaţie cât o cetate medievală (este cazul creatorilor de jocuri de tip Mud, n.n.) înseamnă a salva ceva din oameni. Înseamnă a trăi undeva,  departe de fiinţe, de lucruri tangibile, de ipocrizie, dar undeva unde eşti tu şi te lupţi cu propria existenţă şi cu propria conştiinţă, cu propriile slăbiciuni. Undeva unde poţi învăţa, de la toţi şi de la toate, regulile Jocului cel Mare. Jocul cu viaţa însăşi." [135]

Personal cred însă că efectele sunt mai mult nocive decât benefice şi aceasta deoarece o altă schimbare pe care o aduce "viaţa în lumea jocurilor" este aceea despre ceea ce este însăşi viaţa, omul şi trupul lui. Tot ce ţine de om şi viaţa lui se schimbă pentru gamer, iar în cazul unui copil efectul educativ accentuează şi mai mult gravitatea schimbărilor produse de lumea jocului.  Mai întâi, jucătorul se confundă total cu personajul, intră deplin în pielea lui (de cele mai multe ori în jocurile de acţiune sau quest tot ce mai intră în câmpul vizual al jucătorului sunt mâinile personajului sau mai degrabă ale jucătorului). Dar aceste personaje imaginare, fie ele din categoria celor medievale sau din "commando"-urile moderne, nu prezintă logica de basm pe care o aveau personajele poveştilor, ci una cu totul nouă. Corpul este cuantificat; eroii cu care te identifici sunt o sumă de parametrii şi astfel ce contează la ei este nu cum arată ci scalele valorice din spatele lor (pe care trebuie să le alegi în funcţie de aptitudinile pe care vrei să le aibă personajul tău: forţă, curaj, inteligenţă, pricepere etc.). Viaţa se prezintă pentru eroul tău, adică pentru tine, sub forma unor pietricele sau inimioare care apar pe ecran: dacă te loveşte o săgeată, cazi de pe stâncă sau eşti curentat mai pierzi o viaţă iar când nu mai ai nici una jocul se încheie. Dar întotdeauna mai ai o şansă; chiar dacă eşti pe moarte şi abia te mai mişti trebuie doar să cauţi prin labirinturile jocului şi să găseşti o trusă medicală miraculoasă sau o cutie cu medicamente nu se ştie de cine sau în ce scop lăsate în drumul tău şi care te fac să te simţi mai bine: bara vieţii tale s-a mai lungit niţel.

Dar un alt element care deosebeşte esenţial viaţa noastră de cea din jocurile virtuale este posibilitaea, în cazul din urmă, de a alege de la început greutatea vieţii: poţi alege de la începutul jocului nivelul de dificultate (easy-uşor, medium-mediu sau hard-dificil). Câţi dintre noi nu am dori să putem alege în viaţa noastră un loc de muncă mai uşor, o dragoste mai uşoară (fără greutăţi şi responsabilităţi) etc. Iar culmea fericirii este când poţi să faci ceva ce în lumea reală nici nu te-ai fi gândit -să dai un "save". "Ceea ce deosebeşte esenţial vieţile noastre virtuale de cele reale - remarcă Mircea Cărtărescu - este miraculoasa şi binecuvântata putere de a da <<Save>>."[136]  Toate aceste lucruri cred  eu sunt cele care produc un efect extrem de nociv asupra jucătorului şi mai ales în cazul în care acesta este copil. Căci copiii vor învăţa astfel să vadă viaţa într-un mod cu totul contorsionat şi bolnăvicios care va duce implicit şi la o viaţa bolnavă din punct de vedere spiritual.

Toate acestea, împreună cu cele amintite despre pornografie ne duc la concluzia că în cazul utilizării Internetului în scopul relaxării, al divertismentului se ajunge adesea la o utilizare imorală a acestei tehnologii care pare a avea ca şi cauză tocmai lucrurile care au fost de unii considerate atuuri (anonimitatea, libertatea, invizibilitatea, accesibilitatea, lipsa controlului legii etc.).