HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)
Am văzut până acum că lumea virtuală a Internetului
se vrea a fi, din perspectiva unora, o lume paralelă celei reale, o copie
mai bună a ei. Deşi mulţi specialişti recunosc că
până la atingerea acestui deziderat mai este un drum destul de lung de
parcurs, germenele "noii lumi" care
există prezintă o atracţie care nu poate fi neglijată.
Numărul cetăţenilor acestei lumi creşte vertiginos şi
în ciuda faptului că va trebui să mai treacă încă
multă vreme până când iluzia ciberspaţială
va putea să concureze cu originalul se pot întrezări o serie de
pericole. Mulţi au tras un semnal de alarmă văzând anumite
capcane întinse de noua tehnologie: diluarea conflictelor sociale şi apoi
însingurarea tot mai accentuată a individului, ispita pentru cei
neadaptaţi acestei lumi de a se refugia într-o lume paralelă în care
parcă orice este cu putinţă, pierderea criteriilor clare de
orientare şi anihilarea ierarhiei de valori deja existente, decorporarea omului şi ştergerea graniţelor
dintre vis şi realitate, dintre posibil şi îngăduit etc. .
Sunt multe semne negative din punct de vedere moral ce se pot pune în
dreptul noii lumi în ceea ce priveşte conţinutul ei sau în ceea ce
priveşte tipul de informaţie care circulă prin
"venele" acestui nou spaţiu deoarece poţi găsi o
mulţime de viruşi, de maniaci de toate felurile, pornografia e în
floare, o mulţime de site-uri propagă violenţa, idei rasiste,
fanatismul religios şi, sub umbre anonimatului, se vând copii ilegale
şi date confidenţiale iar unii încearcă să jefuiască
"în plină autostradă electronică" diferite conturi.
Tot din punct de vedere al conţinutului reţelei putem însă
vorbi şi de multe aspecte pozitive (poate într-un număr mai mare
decât cele negative) precum ar fi: un cumul de informaţie strict
comunicaţional deloc neglijabil (cuprins în e-mail, teleconferinţe
etc.), apoi cultură sub toate formele ei: imagini cu biserici şi
muzee şi alte creaţii ale marilor artişti; muzică
întinsă pe o gamă foarte variată (de la cea bisericească
şi clasică la cele mai noi compoziţii) şi texte ce cuprind
biblioteci imense de creaţie literară umană şi, nu în
ultimul rând, o mulţime de oferte economice care să uşureze
supravieţuirea internauţilor prin
câştigarea de timp şi scutirea de efort. Despre toate acestea vom mai
vorbi în capitolul următor dar acum aş dori să amintesc o serie
de probleme ce se ridică din însăşi actul navigării pe
Internet.
Chiar de la început voi încerca să subliniez că că prin navigarea pe Internet omul se schimbă
prin faptul că interacţionază cu un
instrument tehnic -computerul-, interacţiune ce
produce schimbări în om care implicit au importanţă şi din
punct de vedere moral. Omul este constitutiv lumii reale şi ea îi este de
asemenea firească existenţei lui prin faptul că Dumnezeu i-a pus
în interdependenţă şi omului i-a dat şi menirea de a o
stăpâni şi de a o conduce spre împlinirea planului din veşnicie
a Lui: ca El să fie totul în toate. O viaţă morală din
punct de vedere creştin presupune şi aceasta: omul să
rămână fidel acestei raportări la lumea creată de Dumnezeu
- adică să o unească prin el cu Creatorul.
În primul şi în primul rând, a naviga pe Internet presupune a face
aceasta prin intermediul unui computer. Aşa că primul semn de
întrebare care mi-a venit în minte a fost acesta: are vreo relevanţă
pentru mine -mă schimbă pe mine- faptul că interacţionez cu acest
instrument? Părerile sunt împărţite. Citind, de pildă,
comunicatul "Etics in Comunications"
din 2 iunie 2000 al Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale vom
vedea o opinie asupra mijloacelor de comunicare în masă (mass-media).
Comunicatul chiar dintru început spune că "mult bine şi mult
rău vin din felul în care oamenii se folosesc de mijloacele de comunicare
socială. Deşi -continuă comunicatul- în
mod obişnuit se spune -şi noi vom sublinia acest
lucru adeseori aici (s.a.) - că media (mijloacele de comunicare, n.n.)
face asta sau asta, acestea nu sunt forţe oarbe ale naturii dincolo de
controlul uman. Căci deşi actele de comunicare au adeseori
urmări nedorite, totuşi, oamenii aleg să folosească
mijloacele de comunicare fie pentru scopuri bune fie pentru rele, într-un mod
bun sau rău."[1] Tot în această direcţie aş
aminti o părere a lui Stephen L. Talbot, autor al cărţii "The
Future Does Not Compute”, amintită
împreună cu alte citate privind tehno-spiritualismul, de Jeremy S. Gluck: "Nu este
nici un răspuns dincolo de fiinţa umană. Viitorul ascuns al
maşinii se doreşte a fi propriul nostru viitor... . Nu există
nici o potenţă a computerului care să-l poată face să
arate bun într-o lumină şi rău în alta. Pe care lumină am
putea-o alege? Doar lumina -şi întunericul- ce emană din inima omului."[2]
Aceasta este însă o părere. Marshall McLuhan vine cu o alta,
numită de către sociologii mass-mediei "determinism
tehnologic".[3] El consideră că mijlocul de comunicare
-media- are "un impact determinant asupra
echilibrului percepţiilor umane."[4]
În lucrarea sa 'Understanding mass-media" (1964)
el lansează mai accentuat (ideea o mai amintise şi în 1960) sloganul,
de atunci binecunoscut: “mijlocul este mesajul”. Ideea, în mare, este că
mijlocul tehnologic folosit pentru a comunica este la fel de important ca
şi conţinutul comunicaţional transmis. Cauza acestui lucru este
că mijlocul folosit în comunicare influnţează
percepţiile, echilibrul simţurilor. Spre exemplu, nu este
acelaşi lucru a spune cuiva "te iubesc" folosindu-te de telefon,
scriindu-i aceste cuvinte pe o foaie sau vorbindu-i faţă către
faţă. Impactul mesjului va fi altul şi
datorită mijlocului folosit. De aceeaşi părere este şi Hugh McDonald care în articolul
său "Ascetism and the
electronic media. Technophilia and
technophobia in the
perspective of Christian philosophy"
afirmă: “Fiecare tehnologie îşi are efectele ei specifice şi
predictibile asupra utilizatorului. Ca instrument, ea va extinde şi va amplifica
o putere omenească deja existentă sau un organ. Când o putere a
omului este amplificată aceasta afectează ordinea şi echilibrul
care există în om" [5]
Cauza pentru care este dificil să observăm efectele tehnologiei
asupra noastră este aceea că ea face parte din mediul nostru
existenţial, ne-a devenit într-un fel firească în sensul că ne
înconjoară şi nu putem trăi fără ea. "Este mediul
nostru înconjurător -spune McLuhan-
şi ca şi orice mediu înconjurător (am putea face o
comparaţie cu aerul ce ne înconjoară şi nu mai
conştientizăm permanent prezenţa lui, n.n.) este ascuns
nouă, şi trebuie în mod intenţionat să ne îndreptăm
atenţia spre el pentru a vedea cum ne afectează."[6]
Hugh McDonald
conştientizează faptul că tehnologia comunicaţională
de azi, în uimitoarea sa dezvoltare, reprezintă un mare bine care
însă dă şansa realizării unui rău la fel de mare
şi de aceea accentuează efectele mass-mediei atât asupra
societăţii cât şi asupra noastră ca indivizi. Concluzia la
care ajunge el este că şi în cazul tehnologiei informaţionale
"ca şi în cazul a orice oferă o mare atracţie, este
necesară dezvoltarea unui ascetism care să ne păzească de
abuzul tehnologiei."[7]
Premiza de la care porneşte McDonald este
cea a omului ca unitate armonioasă şi echilibrată iar echilibrul
are o lege a lui care acţionează astfel încât el să se
menţină. La nivel biologic, de pildă, organismul nostru
încearcă să menţină această stare de homeostază,
de echilibru. Dacă o forţă exterioară va încerca să
strice acest echilibru, ea va fi urmată de o forţă de
reacţie a organismului ce va acţiona să restabilească
echilibrul. Într-adevăr, unitatea psiho-somatică
a organismului uman nu poate fi tăgăduită. Dacă un om
îşi pierde vederea el devine mai conştient de celelalte simţuri
şi asta deoarece părţile creierului ce procesau date vizuale vor
prelucra de acum date de la alte simţuri în încercarea omului de a se
raporta cât mai bine la lumea exterioară. Dacă în momentul
apariţiei primelor tehnologii ele extindeau mai ales puterile
trupeşti ale omului lucrurile sau schimbat o dată cu apariţia
scrisului - putem spune că acum chiar memoria omului poate fi plasată
în afara lui, exteriorizată şi amplificată. Iar Internetul a
adus mai multe "beneficii"
tehnologice deoarece îmbină scrisul cu imaginea şi sunetul. Omul
îşi poate acum interioriza într-un alter-ego al său atât trupul cât
şi gândurile (mintea) realizând o copie a sa care să se mişte,
să acţioneze, să îi exprime gândurile sale.[8] Pentru că fiecare tehnologie
accelerează şi extinde anumite facultăţi umane se cere o
mare atenţie din partea lui în utilizarea lor. Interacţionând
necritic cu tehnologiile noastre putem noi înşine să ajundem roboţi, maşini[9]
sau ele să ne dea nouă comenzi. "Omul nu este doar stâlpul
şi creatorul tehnologiei, ci este şi un proces invers prin care omul
devine dependent de tehnologie şi e format de ea."[10]
Putem aminti ca fiind de o mare autoritate şi opinia a 12 scriitori
şi oameni de ştiinţă preocupaţi de tehnologie şi
efectele ei, care au realizat în 1998, în colaborare, "Manifestul tehnorealist" un document ce se vrea a fi o privire
critică şi realistă asupra a ceea ce este tehnica şi care
sunt efectele ei. Autorii manifestului amintesc şi părţile pozitve ale tehnologiei dar ţin să avertizeze
încă de la primul articol faptul ca tehnologia ne influnţează:
"Tehnologiile nu sunt neutre. O concepţie eronată de mari
proporţii a vremurilor noastre este ideea că tehnologiile sunt
complet lipsite de părtinire adică, fiind nişte artefacte
fără viaţă, nu le impun oamenilor anumite tipuri de
comportament. De fapf, tehnologiile au o
încărcătură (...) atât intenţionată cât şi
neprevăzută. Fiecare unealtă îşi înzestrează
utilizatorii cu un mod specific de a privi lumea şi cu anumite căi de
interacţiune cu ceilalţi. Este important ca fiecare dintre noi
să ia în considerare părtinirile diferitelor tehnologii şi
să le căutăm pe acelea care ne reflectă valorile şi
aspiraţiile".[11]
Dintre cele două păreri cea
din urmă se apropie mai mult de adevăr. Mijlocul folosit influnţează foarte mult ceea ce facem sau, cu
alte cuvinte, cum facem un lucru influnţează
foarte mult rezultatul pe care urmărim să-l obţinem. Mijlocul influnţează asupra atingerii scopului şi
când este vorba de media. Nu e acelaşi lucru să vezi scris cuvântul
'steagul României" sau să vezi steagul însăşi deşi
ambele sunt mijloace prin care se trnsmite
acelaşi mesaj - dar vederea steagului va produce cu siguranţă un
sentiment mai puternic decât citirea cuvântului "steagul României".
Aşadar, mijlocul influnţează modul în
care receptăm informaţia şi poartă şi el, în sine, un
mesaj propriu. Specificitatea pe care o are Internetul ca mijloc de transmitere
a informatiei voi încerca să o evidenţiez
în cele ce urmează.
Am văzut că tehnologia influenţează utilizatorul ei
şi că este nevoie de un exerciţiu mental şi spiritual de
distanţare faţă de un anumit instrument pentru a-i putea analiza
influenţa asupra noastră. Şi aceasta deoarece tehnologia este o
parte a mediului înconjurător, ea este pentru om ca apa pentru un
peşte şi de aceea se cere omului tehnologizat al vremurilor noastre
să iasă la 'malul" care să-l elibereze de influenţa
tehnologiei pentru a vedea care sunt efectele ei.
Stând şi gândindu-mă ce se întâmplă cu mine în momentul în
care mă aşez în faţa calculatorului şi încep să
navighez pe Internet mi-am dat seama că trebuie să încep cu faptul
că ... stau. Într-adevăr, azi - deşi susţinătorii omni-Internetului de care am amintit visează la o
perioadă în care omul să poată "intra" în lumea
virtuală cu toate părţile trupului folosind ca interfeţe
electronice căşti, mănuşi şi chiar costume care
să le permită să "simtă" cât mai deplin
"realităţile" acestei lumi - pentru a naviga pe Internet
trebuie mai întâi să te aşezi pe un scaun în faţa
calculatorului. Scaunul este şi el o creaţie a omului tehnologic a
cărei vechime se pierde în negura timpului; erau vremuri în care scaunul
exista doar ca tron în sala regilor fiind un semn al puterii celui ce
stătea pe el. Acum este atât de banal, a devenit o tehnologie atât de
firească nouă încât se ascunde de multe ori analizei minţii
noastre. Omul modern petrece din ce în ce mai mult timp stând pe scaun de aceea
crearea de scaune a devenit o adevărată afacere (mai nou se
caută realizarea de scaune cât mai comode şi mai
atrăgătoare - a se vedea cazul scaunelor ergonomice). Se uită
însă efectele ascunse ale acestei tehnologii când e folosită în
exces: câţi nu se plâng de dureri de spate, anchilozarea sistemului osos,
slăbirea muşchilor stomacului şi nu numai. Ajungem cu
adevărat dependenţi într-un anumit fel de scaun şi asta se poate
vedea în dificultatea noastră de a sta în picioare la Sfânta Liturghie
pentru două ore. Creşte astfel şi debilitatea, slăbiciunea
trupului nostru - aceasta este de fapt o generalitate în ceea ce priveşte
utilizarea unei tehnologii: atrofiază tot mai mult organul sau facultatea
a cărei potenţă o extinde.
Sunt chiar unii gânditori ce sunt de părere că ceea ce omul
realizează cu ajutorul"protezelor" sale tehnologice ar putea
realiza prin exercitarea unor puteri naturale ale sale. Astfel, Douglas Rushkoff, autorul
romanului " Cyberia", spune:
"Tehnologia este o parte din natură. Este o extensie a
conştiinţei umane. În mod ironic, porţile pe care ni le deschide
tehnologia sunt în general porţi pe care noi le-am putea deschide şi
fără ajutorul ei, doar dacă am şti cum. Cred că suntem
pe deplin capabili, ca fiinţe umane, să avem un creier global şi
să comunicăm între noi ca părţi ale unui singur organism.
Dar, fie nu ne-am dezvoltat aceste capacităţi, fie am pierdut
abilitatea de a le folosi. Gândindu-ne la perioada existenţei tribale,
vedem că oamenii nu se gândeau la ei înşişi ca indivizi ci se
priveau pe sine ca părţi ale unui mic organism".[12]
Important este pentru noi să accentuăm un alt efect secundar,
ascuns al utilizării scaunului. Wayne Constantineau în studiul său "Our
Affair with the Chair"[13]
remarcă faptul că statul în scaun presupune un fel de amorţire,
de anesteziere a trupului uman. El prezintă o imagine elocventă
pentru efectul de amorţire al trupului pe care îl produce scaunul,
arătând că acest efect este asemennea celui
produs în urma unei anestezii în scaunul unui dentist. Precum administrarea
anesteziei locale e urmată de una a întregului corp (şezutul,
picioarele, spatele şi în cele din urmă capul) aşa orice scaun
are un efect de amorţire, de adormire a întregului corp, diferenţa
fiind aceea că impulsul de anesteziere îl poate produce ecranul unui televizor sau chiar terminalul
unui computer. Mergând mai departe vedem că şezând în scaun ne este
reorganizat sistemul nostru senzorial. Scaunele promovează activitatea
capului dar "desenzitivizează corpul"[14]
sau, altfel spus, îl lipseşte de activitatea simţurilor sale. O
urmare a acestui fapt este aceea că cel ce stă în scaunul din
faţa unui computer, de pildă, se va baza, va accentua informaţia
ce-i va veni prin simţurile augmentate de tehnologie. Acest lucru se poate
observa în cazul unui om ce navighează pe Internet: el nu va auzi şi
nu va simţi aproape numic din ceea ce se
întâmplă în jurul său. E drept, aceasta se întâmplă şi
datorită atracţieie pe care o oferă
computerul dar şi unei amorţeli a celorlalte simţuri. De fapt,
orice lucru care produce plăcere şi implicit o atracţie
creează datorită concentrării asupra sursei de plăcere o
insensibilitate la nivelul celorlalte simţuri. Wayne
Constantineau remarcă faptul că omului ce
stă mult timp pe scaun celelalte simţuri i se
"atrofiază" şi apoi "el tinde să se bazeze pe
ochi ca principală sursă de percepţie".[15]
Am făcut această prezentare a imaginii cu efectele unei îndelungate
şederi pe scaun mai ales pentru a evidenţia influenţa pe care o
are acest fapt asupra sistemului nostru senzorial.
Sistemul nostru de simţuri este un dar nepreţuit pe care omul
l-a primit de la Dumnezeu odată cu crearea lui. Poate tocmai pentru
că simţurile ne sunt atât de propri nu le
conştientizăm totdeauna ci pur şi simplu "simţim"
că ele există şi le folosim. Omul, inel de legătură
între lumea materială şi cea spirituală, trebuie să
realizeze o unire a lui cu Dumnezeu urmată implicit şi de o aducere a
cosmosului la unire cu Dumnezeu, care va fi totul în toate. Pentru relaţia
lui cu lumea materială, Dumnezeu l-a săvârşit pe om cu trup
şi cu simţurile acestuia, prin mijlocirea cărora trupul ia
cunoştinţă de existenţa celor create, intră în mod
concret în legătură cu ele şi apoi are posibilitatea să
acţioneze prin organele trupului asupra creaturalului.
Fiecare simţ reacţionează la stimulii lucrurilor create şi
se produce astfel senzaţia. "Prin aceasta i se comunică
sufletului o informaţie obiectivă cu privire la datele exterioare ale
obiectului”.[16]
Actul percepţiei senzoriale este însă un proces în acelaşi timp
somatic şi psihic şi acest lucru se poate observa şi în
paşii următori din procesul realizării ei: "Apoi intervine
o a doua operaţie, prin care datul senzorial este interpretat de toate
celelalte facultăţi care contribuie la procesul cunoaşterii.
Printr-un proces complex, în care intervin inteligenţa, memoria,
imaginaţia şi dorinţa obiectul, aşa cum este el prezentat
de simţuri, este situat în spaţiu şi raportat la alte obiecte,
este numit, definit în ceea ce priveşte natura, semnificaţia,
funcţia şi valoarea sa. Această interpretare, care constituie
esenţialul în percepţia senzorială, având ca temei un dat
obiectiv - cel oferit de senzaţie, nu se opreşte însă la acesta
şi nu constituie o simplă descriere a lui, ci este elaborată în
funcţie de valorile subiectului cunoscător.(...) De aici rezultă
că percepţia senzorială este legată de starea
spirituală a celui ce percepe."[17]
Importanţa simţurilor se poate evidenţia şi prin
imaginea cu care unii Sfinţi Părinţi le-au asemănat -aceea de "ferestre ale sufletului."[18] Prin aceste "ferestre" poate
însă intra în sufletul noastru atât moartea cât
şi viaţa - alegerea depinzând de om. Din nefericire, simţurile
noastre nu-şi mai îndeplinesc rostul lor de a contribui la unirea
creaţiei văzute cu Dumnezeu şi astfel de a lăsa să
intre prin ele viaţa cea adevărată. Această "bună
rânduială"[19]
a lor s-a tulburat prin păcat - s-au îmbolnăvit şi ele
odată cu îmbolnăvirea generală a omului prin cădere. Omul,
înlocuind pe Dumnezeu cu făptura a început să absolutizeze odată
cu cele create şi rolul simţurilor trupului care îi aduc
plăcere, absolutizată şi ea. A ajuns astfel omul "să
se împărtăşească fără măsură de aceasta
(de lumea creată, n.n.) numai prin simţire, asemenea dobitoacelor
celor necuvântătoare, şi aflând prin experinţă
că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui
trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea
dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui
spirituală şi a socotit zidirea văzută drept
Dumnezeu."[20] Pentru
a opri această cunoaştere simţuală
păcătoasă a celor create Sfinţii Părinţi vorbesc
de necesitatea "păzirii tuturor simţurilor" căci
altfel ele "se reped cu iute pornire de la cele simţite şi iau
împreună cu sine toată privirea necinstită, toată urâta
cuvântare şi toată auzirea rea, în scurt, toată tina şi
necurăţia poftelor, întorcându-se după aceea înapoi şi
băgându-le pe toate în ticălosul suflet, pe care-l fac cu totul
întunecat,(...) îl îneacă deodată în patimi, făcându-l
peşteră de tâlhari sau gazdă a necurăţiilor."[21]
Nu se are în vedere numai o pază a simţurilor trupeşti ci
şi o creştere şi exercitare a simţurilor sufleteşti.
Mulţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre aceste simţuri
spirituale sau sufleteşti cu care a fost înzestrat omul, primul care pare
să fi elaborat o doctrină despre ele fiind Origen.[22]
"Noţiunea de simţ spiritual -spune B. Fraigneau-Julien- exprimă un contact real şi
imediat între suflet şi Dumnezeu analog celui existent între organele
simţurilor şi obiectul senzaţiei sau, altfel spus, analog
impresiei produsă de către obiect asupra sensibilităţii
celui care-l percepe. Este clar că în cazul simţurilor spirituale
contactul ce se produce între Dumnezeu şi suflet este unul
spiritual."[23]
Simţurile spirituale conduc la un contact real între sufletul nostru
şi Dumnezeu şi "presupun un stadiu avansat al vieţii
spirituale, o curăţie foarte adâncă a sufletului."[24]
Sfântul Grigorie al Nyssei este primul care
accentuează unitatea modului de percepţie atât a lumii create cât
şi a celei spirituale şi deci a lui Dumnezeu, fără
însă a se putea exclude "o pluralitate în gradele de unire."[25]
Important este că prin simţurile spirituale omul trebuie să
transforme lumea sensibilă într-o sensibilitate superioară ajungând
în cele din urmă la Dumnezeu: "Există aşadar o
interacţiune între simţurile trupeşti şi cele spirituale,
dar cele dintâi sunt subordonate celor spirituale şi trebuie să
conducă la cunoaşterea lui Dumnezeu."[26] Pentru a concluziona, putem spune că
omul trebuie - şi în aceasta să ia aminte la Iisus Hristos, Domnul
nostru, care mai întâi a făcut cele bune pentru a ne deschide calea spre
viaţa veşnic fericită!- să-şi însănătoşească
simţurile dăruite lui de Dumnezeu şi să le ţină
în "bună rânduială."[27]
Această "bună rânduială" a simţurilor a fost însă tulburată după
căderea strămoşului nostru Adam şi este în continuare
afectată de cele din jurul omului cu care omul interacţionează
prin simţurile lui. De la cădere omul s-a văzut nevoit
să-şi creeze unelte, tehnologii care să-l ajute în lupta lui de
supravieţuire: "Căci acum (după cădere, n.n.) omul se
mişcă sau în jurul nălucirilor iraţionale ale patimilor,
amăgit de iubirea de plăceri sau în jurul raţiunilor
meşteşugurilor, din strâmtoarea impusă de cele de
trebuinţă sau în jurul raţiunilor naturale, îndemnat de legea
firii spre cunoaştere. La început însă nimic din acestea nu
atrăgea cu necesitate pe omul făcut mai presus de toate."[28] Omul a început astfel să-şi creeze
tot felul de extensii ale trupului şi minţii sale (unelte, haine,
mobilă, cărţi, telefon, televizor, computer etc.) care să-l
ajute să facă ceea ce înainte obişnuia să facă
fără ele. Ce remarcă Marshall McLuhan este că aceasta presupune o extindere a unuia
sau a altuia dintre organele de simţ al omului făcător de
unelte: "Toate mijloacele, de la alfabetul fonetic până la computer
sunt extensii ale omului care provoacă schimbări adânci şi
durabile în el şi-i transformă mediul. O asemenea extindere
reprezintă o intensificare, o amplificare a unui organ, simţ sau
funcţie."[29]
Ce se poate observa în continuarea acestui proces -continuă
McLuhan- este faptul că "sistemul nervos
central pare să instituie o amorţire atotprotectoare
a zonei afectate, izolând-o şi anesteziind-o, pentru a o feri de
conştientizarea a ceea ce se petrece cu ea. Este un proces foarte
asemănător cu acelea prin care trece corpul nostru atunci când se
află în condiţie de stres ori de şoc, sau spiritul atunci când e
supus la represiune, în sensul conceptului freudian.
Eu numesc această formă specială de autohipnoză
"narcoză narcisistă", un sindrom ce-l face pe om să
rămână tot atât de inconştient de efectele psihice şi
sociale ale noii tehnologii pe cât este un peşte de râul în care
înoată."[30]
Aşadar, potrivit lui McLuhan, se poate
vorbi de o stricare a "bunei rânduieli" a simţurilor prin
supraexcitarea unui singur simţ în detrimentul celorlalte ajungându-se la
o stare de amorţire simţuală care ar fi pentru omul creat, din
perspectivă ortodoxă, pentru a stăpâni şi a uni în Dumnezeu
împreună cu sine şi lumea creaturalului, o
veritabilă piedică în acest proces. Omul şi-ar pierde cu
adevărat identitatea sa de stăpân al celor create. Iată ce spune
gânditorul canadian în alt loc: "Când o societate inventează sau
adoptă o tehnică ce acordă preponderenţă sau dă
un avânt unuia din simţurile noastre, relaţia dintre toate
simţurile noastre e alterată. Nu ne mai simţim aceeaşi;
ochii, urechile, toate simţurile noastre nu mai sunt aceleaşi.
Interactivitatea simţurilor noastre este constantă, în afară de
cazul când intervin condiţiile de anestezie. Dar orice simţi,
dacă ajunge la cel mai înalt gard de intensitate, poate acţiona ca
anestezic pentru celelalte simţuri.(...) Rezultatul este o ruptură în
relaţiile dintre simţuri, un fel de pierdere a
identităţii."[31]
Aplicând această părere strict la tehnicile de comunicare
şi informare -cum este şi Internetul- putem spune că efectele acestor
tehnologii, privindu-le ca mijloc, mediu de comunicare, nu sunt asupra
opiniilor sau al conceptelor (aici acţionează şi influnţează în primul rând mesajul propriu-zis)
ci asupra sistemului senzorial al omului, asupra structurii percepţiilor
sale cu ajutorul cărora cunoaşte lumea. Important este că
mijloacele, mediile informaţionale influnţează
simţurile noastre fără ca noi să opunem vreo
rezistenţă, noi fiind incoştienţi
de acţiunea lor: “Reacţia noastră obişnuită la toate
mijloacele de comunicare, şi anume că nu contează decât felul în
care sunt folosite, ilustrază atitudinea
paralizată a idiotului tehnologic. Deoarece "conţinutul"
mijlocului respectiv este aidoma unei bucăţi suculente de carne
aruncată de un spărgător ca să distrugă atenţia
câinelui de pază al minţii."[32] Pericolul, din punct de vedere al
creştinului care urmăreşte însănătoşirea firii
sale, este mare deoarece această acţiune secundară,
ascunsă, "vicleană" a mijloacelor îl poate face să
devină ceea ce el nu doreşte. Astfel, omul poate fi înşelat
şi poate ajunge asemenea broaştei ţestoase care este
opărită cu apă fierbinte încetul cu încetul.
Premiza de la care porneşte McLuhan este
cea a "preţiosului inel al simţurilor"[33],
adică unitatea şi armonia care a existat în om între simţurile
sale. Hugh McDonald în
analiza sa asupra influenţei teologului Toma de Aquina
asupra operei lui Marshall McLuhan[34]
numeşte această unitate şi armonie a simţurilor
"simţul comun", după termenul latin folosit de Toma de Aquina -"sensus communis". Influenţa este de fapt mai veche
şi anume de la Aristotel care ar fi folosit mai întâi acest termen în
lucrarea sa "De anima". Filosoful grec vorbea despre raţiunea
simţurilor şi o compara cu acordarea unei lire. Dacă o cordă este întinsă prea mult sunetul sau
intensitatea lui care cere o armonie este distrusă. La fel, dacă un
organ de simţ este supra excitat intensitatea sau proporţia
sensibilităţii lui este distrusă. Iar această intensitate
sau proporţie a acţiunii unui simţ este aceeaşi cu însăşi
simţul. Aristotel îşi prezintă doctrina sa despre
"simţul comun" în primul capitol al cărţii a treia din
"De anima". Acolo el arată că datele ce ne parvin din
simţuri nu constituie ele însele percepţia lucrurilor ca atare. Este
vorba de o lucrare a tuturor simţurilor împreună - este simţul
comun care conduce şi unifică celelalte simţuri. Simţul
comun ne apare ca puterea omenească de a translata un anumit tip de
experienţă printr-un simţ anume la toate celelalte simţuri
şi de a prezenta rezultatul pentru mintea noastră ca o imagine
unică. El poate fi antrenat, în sensul că poate, şi îşi
şi însuşeşte obişnuinţe. Aceste obişnuinţe
specifice ale experienţei senzoriale ţin şi de diferitele
tehnologii cu care omul intră în contact, interacţiune. Pentru
creştinul ortodox este foarte important să-şi
însuşească obişnuinţe specifice unei vieţi
sănătoase din punct de vedere moral şi la nivelul
simţurilor ( de exemplu, a fi obişnuiţi să nu primim prin
simţurile noastre anumite informaţii care ne smintesc sau a ştii
să nu vedem sau să nu auzim anumite lucruri care ne trec prin faţa
ochilor sau pe care le-am auzit, tocmai pentru a ne ţine sufletul curat).
Nu trebuie uitat faptul că ele sunt ca o a doua natură,
caracterizându-l pe om într-o foarte mare măsură.
Dacă Internetul, ca şi celelalte tehnologii, reajustează
senzorialul uman şi astfel, indirect, modifică modul de
cunoaştere a realităţii şi ne "educă"
într-un anumit fel concepţia şi aşteptările noastre se cere
creştinului o privire mai adâncă asupra influenţelor tehnologiei
şi o raportare prin înfrânare la noul mediu de comunicare, înfrânare ce ar
echivala cu "ieşirea la uscat" din tehnologia care ne
înconjoară. Creştinul ar ajunge la o vedere a influenţei
tehnologiei (care nu este întotdeauna nefastă!) şi apoi la o
raportare corectă la ea.
Navigarea pe Internet şi implicit interacţiunea cu computerul
presupune folosirea intensă a ochiului, organul vizual al omului. Am
amintit părerea lui Wayne Constantineau[35]
care afirmă faptul că stând în scaun în faţa calculatorului omul
este nevoit să se axeze pe ceea ce vede. Practic aşa se şi
întâmplă -interacţiunea omului este în
primul rând cu interfaţa ecranului calculatorului. Se poate observa de le
început că este vorba de o preluare a avantajului televiziunii de a
transmite omului informaţii prin intermediul văzului. Unii
susţinători înfocaţi ai Internetului prevăd că în
viitorul apropiat vor apărea interfeţe pentru toate simţurile
şi organele omului.[36]
Realizările în acest domeniu sunt într-adevăr remarcabile dar în
situaţia actuală prioritară este interacţiunea la nivelul
vizual cu calculatorul prin monitorul lui. Este necesar aşadar să
aruncăm o privire critică asupra propriei noastre priviri cu care ne
îndreptăm spre ecranul calculatorului, mai ales că trăim într-o
eră a vizualului.
Cu adevărat, viaţa noastră este, fie că ne dăm
seama sau nu, dominată de vizual: "Sfârşitul secolului 20
şi începutul noului secol au adus cu sine un context cultural modificat.
În primul rând a crescut atenţia acordată vizualului. Teoreticienii
au observat că s-a produs o "revoluţie picturală" prin
care am început să realizăm că dominaţia imaginii a
înlocuit dominaţia cuvântului. Secolul 20 a debutat cu credinţa
că, atunci când privim o fotografie, avem de-a face cu un lucru
adevărat şi s-a încheiat ştiind, cel puţin la nivelul
cognitiv, că multe lucruri care par a fi vizual adevărate nu sunt.”[37]
Marshall McLuhan
susţine că această accentuare a vizualului se datorează
inventării alfabetului fonetic care a determinat separarea imaginii de
sunet şi astfel "echilibrul sistemului senzorial (...) şi
armonia psihică şi socială generate de el s-au rupt, iar
funcţia vizuală s-a supradezvoltat".[38]
Odată cu apariţia tiparului procesul a evoluat şi mai repede,
cuvintele, făcute să fie şi văzute nu doar auzite,
înmulţindu-se acum sub forma lor scrisă în sutele şi miile de
cărţi tipărite. Cert este faptul că înainte "omul
trăia într-o lume în care toate simţurile erau echilibrate şi
simultane, o lume închisă, cu profunzimi şi rezonanţe tribale, o
cultură orală structuraă pe
predominanţa simţului auditiv. Urechea, spre deosebire de ochiul rece
şi neutru, este sensibilă, hiperestetică
şi atotcuprinzătoare(...). Mijlocul principal de comunicare îl reprezintă
vorbirea, şi astfel nimeni nu ştia cu mult mai mult sau cu mult mai
puţin decât oricare altul. Ceea ce înseamnă că individualismul
şi specializarea - semne distincte ale occidentului "civilizat"-
existau în cantităţi neglijabile.(...) Culturile orale
acţionează şi reacţionează simultan, pe când
capacitatea de a acţiona fără a reacţiona, fără a
se implica rămâne darul omului instruit,
<<detaşat>>".[39] Omul contemporan, care este în primul rând
integrat într-un spaţiu vizual este aşezat de McLuhan
într-o paralelă cu omul tribal ce trăia într-un spaţiu acustic.
Spaţiul vizual reprezintă o extindere şi o amplificare a ochiului de aceea e uniform, succesiv
şi continuu, pe când cel acustic este fără centru şi
margini, organic şi integral; spaţiul vizual este consecutiv, cel
acustic este simultan. "Omul tribal audio-tactil -spune
McLuhan- implicat în subconştientul colectiv,
trăia într-o lume magică integrală, sub pecetea mitului şi
a ritualului, cu valori divine şi niciodată puse la îndoială, pe
când omul instruit şi vizual creează un mediu puternic fragmentat,
individualist, explicit, logic, specializat şi detaşat."[40]
Într-adevăr, azi vizualul domneşte -reclamele,
cinematografele, moda, presa, televiziunea sau desenele de pe pereţi au în
comun ceva: vizează ochiul omului. Deşi vederea este singurul
simţ care permite detaşarea, paradoxal, în acelaşi timp
acaparează. De pildă, în casă, în timp ce găteşti
poţi asculta radioul fără să te deranjeze sau ca şofer
poţi conduce maşina şi ascultând muzică. Dar dacă este
vorba de o imagine la televizor ea îţi "fură ochii" şi
nu mai poţi lucra nimic iar în cazul în care vezi imaginea cuiva cunoscut
pe stradă ai mari şanse ca ochii tăi să te poarte spre
partea carosabilă şi apoi să ajungi cu maşina în
şanţ. Puterea imaginii, este, fără tăgadă, foarte
mare. În mare măsură realitatea este cunoscută de noi prin
simţul văzului, de aceea poate fi mai uşor recreată cu
ajutorul imaginilor (noi prin puterea imaginaţiei retrăim anumite
momente din viaţa noastră realizând în minte în deosebi succesiuni de
imagini; sau poeţii, când încearcă în operele lor să să creeze în mintea cititorilor o lume a lor, se
folosesc de "imagini poetice"). Stimului
optic este parcă mai sugestiv, mai plăcut; imaginea are o
anumită plasticitate. Atunci când imaginii îi este asociată şi
mişcarea (imagini "vii") sugestivitatea ei este şi mai
mare, astfel că te poate "minţi" făcându-te să
crezi că eşti "în direct", că te afli acolo unde nu te
poţi afla nici spaţial nici temporal - acesta este cazul filmului de cinematograf.
Specific imaginii este şi faptul că ea atinge latura
emoţională, afectivă a omului şi acesta este un alt atuu al ei care o face să pară atât de vie. Toate
aceste avantaje ale imaginii sunt uşor de observat dacă privim
efectele televiziunii –cea care manipulează azi cel mai frecvent imaginea.
Vedem că, ajutată de imagine, televiziunea ne flatează: induce
telespectatorului sentimentul că prin simplul fapt că vede
deţine o înţelegere şi un control asupra a cea ce vede.
Şi Sfinţii Părinţi au remarcat rolul important pe
care îl deţine văzul între simţuri. Cuviosul Nicodim Aghioritul îl citează pe Sfântul Vasile din Ancira cu cuvintele sale din "Tratat despre
feciorie" zicând: "Deci printr-o oarecare pipăire, vederea
amăgeşte sufletul către dulceaţă cu aruncăturile
ochilor, atingându-se de departe de orice voieşte ca şi când ar avea
ajutorul unor mâini netrupeşti, iar pe acelea pe care cu ajutorul mâinilor
trupului nu poate a le atinge, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire
le cuprinde.”[41]
Această pipăire prin vedere, cu ajutorul ochilor, presupune
aşadar că aceştia sunt şi un fel de mâini fără
trup care cuprind şi de departe pe cele iubite. Cuviosul Nicodim spune
că această pipăire este mai subţire decât pipăirea
mâinilor dar mai groasă decât pipăirea nălucirii şi a
minţii.[42] Datorită acestei puteri a
capacităţii vizuale a omului Părintele din Sfântul Munte
sfătuieşte la multă grijă în ceea ce priveşte ochiul
omenesc, mai ales din două motive. Întâi, pentru că
"simţirea aceasta se aseamănă, după cum am zis, cu un
fur, şi mai vârtos cu întâiul tâlhar al tâlharilor. Că împreună
răpind degrabă mintea şi alunecând într-o clipită de ochi
(cum se zice iarăşi despre ea), la locul păcatului aleargă."[43]
Iar apoi, pentru că "simţirea aceasta fiind mai subţire,
este pentru aceasta şi mai cunoscătoare, şi pentru că este
mai cunoscătoare este şi de minte mai dorită; pentru că
este mai dorită, pentru aceasta şi pe idolii săi mai adânc îi
zugrăveşte pe tabla nălucirii; şi pentru că mai adânc
îi zugrăveşte, pentru aceaste şi cu
mai multă greutate se şterg".[44]
În zilele noastre televiziunea ne-a învăţat cât de
puternică este capacitatea de penetrare a realităţii în
sufletele noastre prin intermediul imaginii: "Mesajul televizat creeză receptorului senzaţia că se află
în mijlocul evenimentelor sau că este alături de personajele sale
preferate."[45]
Şi tot de la televiziune am învăţat cât de uşor se poate
manipula gândirea oamenilor tocmai datorită puterii ei de-a imita lumea
reală: "Imaginii îi este specifică producerea aşa numitului
"efect de real", adică imaginea ne face să vedem şi
să credem în existenţa a ceea ce ne arată. Pe această
caracteristică se bazează procesul manipulării prin imagine”.[46]
Nu trebuie uitat nici faptul că ceea ce priveşti ţi se
imprimă în suflet şi te formează -prin
privirea sa omul se auto-formează, se auto-determină. De aceea este
important din punct de vedere moral ceea ce vezi, căci, într-o
anumită măsură, ceea ce vezi aceea eşti (ochiul curat, care
vede peste tot binele, presupune existenţa unei inimi, a unui interior
curat şi plin de bunătate). Se impune astfel creştinului, pe de
o parte, să caute cu privirea sa cele bune, iar pe de altă parte,
sa-şi păzească ochii săi de
a vedea lucruri necuviincioase care să-i murdărească prin
ei cămara sufletului. Creştinul să nu uite că are şi o
privire spirituală care poate funcţiona ca o oglindă, ajutându-l
să se cerceteze pe sine. Trezvia despre care
vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre aceasta presupune: ca omul
să aibă îndrepatată asupra sa întotdeauna
aceată privire spirituală pentru a se
analiza în ceea ce face. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că omul a
fost dăruit de Dumnezeu cu ochii spirituali cu care Îl poate vedea pe El
după cum vede cu ochii trupeşti cele materiale. Poate că omului,
fiind într-o adâncă stare de păcătoşenie, aceşti ochi
îi sunt întunecaţi şi înceţoşaţi dar ei trebuiesc
curăţiţi şi folosiţi pentru că doar aşa,
printr-un lung exerciţiu spiritual, vor începe să vadă pe
Dumnezeu în toate.
Azi însă omul îşi îndreaptă tot mai puţin privirea
spre sine sau spre Dumnezeu şi aceasta şi datorită unei
hipnotizări a privirii care este acaparată de cele exterioare într-un
mod irezistibil. Atât de mult ne este excitat ochiul de informaţii venite
din exterior încât nu mai avem timp să ne privim pe noi înşine
şi pe Dumnezeu. Wolfgang Zoller,
în cartea sa "Când imaginea suprimă cuvântul" remarcă
şi el această stare de fapt: "Privirea <<spre
exterior>> este educată în mod forţat, fiindcă imaginile
se succed rapid, se schimbă uşor, prezentând mereu noi impresii
şi acţiuni, înlănţuind neîntrerupt gândirea şi
privirea, făcând imposibilă telespectatorului orice încercare de
dezmeticire, ceea ce ar corespunde unei <<priviri spre interior>>".[47] În faţa acestui asalt al
realităţii "ca imagine" trebuie, şi simţim uneori
nevoia, să ne refugiem, să ne regăsim pe noi înşine în
cămara sufletului nostru. De aceea, la rugăciune adesea închidem
ochii.
Ştim că nu totul este de văzut şi aceasta ne pune
într-o poziţie opusă lumii de azi care cere ca totul să se
vadă cu orice preţ. În această eră a vizualului unii
încearcă să-şi satisfacă nevoia fiinţială
de a vedea totul dar folosindu-se doar
de ochii lor trupeşti - aşa se
nasc ateii. Ei uită că ochii noştri sunt limitaţi,
deşi mulţi au accentuat acest fapt: "Ochiul trebuie supravegheat
şi completat, căci el <<încadrează>>: ascunde,
elimină, uită, ucide, condamnă la invizibilitate sau,
dimpotrivă, exclude din raza controlului cel puţin în aceeaşi
măsură în care arată".[48]
Şi astfel, formându-şi doar ochii trupeşti ajung să
creadă că în afară de ceea ce văd ei nu mai este nimic.
Dacă ar închide puţin ochii lor trupeşti acel "nimic"
ar deveni vizibil şi ar ajunge să vadă invizibilul.
Felul în care imaginea stăpâneşte lumea de azi şi o
recreează, ni-l descrie într-un model de gândire impregnat de elementul
religios, Jean-Luc Marion:
"Imaginea devine pentru noi mai mult decât o modă -devine
o lume. Lumea s-a făcut imagine."[49]
Astfel, a fi înseamnă a vedea şi a fi văzut. "Lumea
reală -spune în alt loc acest gânditor francez- a dispărut de când imaginea o ecranează
prin contra-lumea ei (televiziunea creeză o lume
a ei, paralelă cu cea reală şi cu care se află în
concurenţă, din moment ce se realizează o emisie non-stop,
n.n.), de acum înainte, pentru a avea loc în mod efectiv, evenimentul trebuie
să se producă în contra-lumea însăşi, el trebuie să se
coboare la rangul de imagine (...). Aşadar, a apărea e mai valoros
decât a fi, pentru că a fi nu e decât a
apărea".[50] L-amamintit aici pe
Jean -Luc Marion în deosebi
pentru remarca sa cu privire la noul om ce a apărut odată cu noua
lume -voyeur-ul. Acesta, contrar vizionarului care
vede ceea ce este invizibil şi indisponibil, caută să se
realizeze cu vizibilul cel mai disponibil. Iată cum este descris noul tip
de om: "Voyeur-ul vede doar pentru plăcerea
de a vedea: graţie tehnicii, el poate în sfârşit să sucombe
fără limite, nici restricţii fascinaţiei acelei
"libido vivendi" pe care Părinţii au denunţat-o dintotdeauna:
plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am
dreptul sau puterea de a vedea, plăcerea de a vedea totodată
fără să fiu vreodată văzut. (...) Voyeur-ul
întreţine, aşadar, un raport pervers şi neputincios
totodată cu lumea de care fuge şi în acelaşi timp o posedă
în imagine. Voyeur-ul practică un onanism al
imaginii."[51]
Ce mai accentuează cu precădere Jean-Luc
Marion este faptul că imaginea şi-a pierdut
originalul, adică relaţia originarăcu
realul, şi noul ei criteriu este acest voyeur,
dorinţa lui de a vedea. Astfel că orice imagine, pentru a fi
veritabilă, trebuie să satisfacă dorinţa de a vedea a voyeur-ului: "Voyeur-ul
fixează norma imaginii lipsită de original prin exigenţa poftei
sale de a vedea pentru a vedea; fiecare imagine devine, aşadar,
validă cu condiţia de a satisface această dorinţă(...)
prin urmare ea trebuie să se conformeze aşteptării acestei
dorinţe".[52]
Marele pericol din punct de vedere moral este că imaginea -imagine a poftei voyeur-ului-
devine idol: "O dată cu imaginea, voyeur-ul
vede satisfacerea dorinţei sale, deci a lui însuşi. Orice imagine
este un idol sau nu este văzută."[53]
Creştinului îi trebuie azi o asceză a privirii, o pază a
ochilor în faţa afluxului de informaţie venită din exterior. El
trebuie să îşi lase răgazul de a nu mai privi ci de a se
lăsa el privit atunci când priveşte icoana lui Hristos, Care ne-a
adus vederea invizibilului. Această inversare a privirii presupune nu doar
că noi suntem priviţi privind icoana ci şi că noi ne privim
pe noi privind icoana. Ea este oglinda noastră, imaginea a ceea ce trebuie
să devenim. Să nu uităm că ceea ce este esenţial este
invizibil pentru ochii noştri trupeşti şi că numai cu inima
(cu ochii inimii) poţi vedea bine (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ).
Nu putem trece de analiza aspectului vizual al navigării pe Internet
fără a aminti o cauză a atracţiei deosebite pe care o are
imaginea ecranului computerului asupra noastră. Mulţi dintre
specialişti au găsit o mulţime de cauze pentru care este atât de
hipnotizantă imaginea display-ului, dar, Marshall
McLuhan are o explicaţie cu adevărat
deosebită, care îi arată genialitatea. Despre computer am spus
că el integrează în sine, ca "o maşină
universală", celelalte medii de comunicare deja existente. Unul dintre
ele, în mare măsură bazat pe vizual, este şi televizorul -ambele mijloace prezintă o atracţie
irezistibilă pentru ochiul nostru datorită modului în care ne
transmit imaginea.
William Kuhns,
în colecţia sa de citate cheie din opera gânditorului canadian,
aminteşte şi câteva cuvinte de mare importanţă pentru
problema noastră: "Ecranul televizorului revarsă în tine o
energie care paralizează ochiul; nu tu te uiţi la el ci el se
uită la tine".[54]
Aceste cuvinte exprimă teoria lui Marshall McLuhan despre "lumina filtrată" şi
"lumina directă". Noi vedem lucrurile care ne înconjoară
datorită faptului că ele primesc lumina solară şi
suprafaţa lor o reflectă. McLuhan a fost
unul dintre acei oameni care a căutat să vadă lucrurile în
interiorul lor, ceea ce sunt ele în sine -de aceea a
fost fascinat de excepţia pe care o face de la principiul mai sus amintit
sticla. Ea nu ricoşează la suprafaţa ei lumina ci o lasă
să treacă prin ea, oferind astfel posibilitatea transparenţei.
Aici găsim explicaţia concepţiei mcluhaniste
despre "lumina filtrată" - o lumină ce trece printr-un
mediu care permite transparenţa oferind o atracţie mai mare pentru
cel ce o priveşte. Astfel că -spune el- este mai uşor de înţeles atracţia
aproape hipnotizantă exercitată de lumea pe care ne-o deschide
ochilor noştri o fereastră sau ecranul unui televizor. Lumina filtartă de aceste medii transparente este mai
profundă şi implică mai mult privitorul decât lumina
căzută în mod direct asupra lumii şi a lucrurilor ei.
Secretul este că lumina nu este proiectată pe lucruri şi
de la ele spre ochii noştri ci este proiectată prin lucruri şi
apoi spre privitor. Cerurile albastre, ecranele televizoarelor şi ale
computerelor sau vitraliile de la biserici sunt atât de atrăgătoare
pentru că sunt animate de lumina din spatele lor care ajunge la ochii
celor ce le privesc după ce a trecut prin ele. De aceea, McLuhan a ajuns -după cum
menţionează Paul Levinson- la concluzia
legată de televiziune că "ea ne atrage atenţia şi ne-o
stăpâneşte cu o intensitate aproape hipnotică, religioasă pentru
că este modul în care simţurile şi creierele noastre
răspund la o invitaţie luminată-filtrat".[55] McLuhan a
lămurit mai bine acest principiu al luminii în trasparenţă
făcând paralelă între cinematograf şi televizor: "La
cinematograf stai şi te uiţi la ecran. Tu eşti ochiul -aparat de filmat, în cazul televiziunii eşti ecranul
(...). Imaginea pătrunde în tine, în cazul filmului ieşi afară
în lume. În cazul televiziunii intri în tine însuţi”.[56]
Iată cum lămureşte Paul Levinson
această paralelă: "Căci, inversând configuraţia
sălii de cinema, unde proiecţia începe în spatele spectatorului
şi se încheie pe ecranul din faţa lui, sub forma configuraţiei
de televiziune, unde proiecţia începe pe un ecran din faţa telespectatorului
şi se finalizează literalmente în/pe faţa lui, McLuhan ne dă un indiciu despre motivul pentru care
lumina filtrată este irezistibilă. Având originea dincolo de noi, nu
în spatele nostru, sugerând ceva mai mult, nu doar ceea ce a existat deja, lumina-fitrată este în mod irezistibil un deget care
ne cheamă să investigăm în continuare". [57]
Ceea ce ste specific Internetului şi,
implicit, ecranului computerului, este faptul că deşi
funcţionează pe baza aceluiaşi principiu al luminii în
transparenţă ca şi ecranul televizorului şi ambele
cheamă la o investigare a ceea ce este în spatele ecranului, doar
monitorul computerului poate satisface dorinţa de a investiga a
privitorului chemat de "degetul" din spatele lui. În cazul
televizorului există limite ale capacităţii telespectatorului de
a investiga, privitorul aflându-se mai mult într-o stare pasivă, de
primitor de informaţie, pe când display-ul computerului poate împlini mai
uşor dorinţa privitorului de a schimba şi influenţa ceea ce
vede. Acest lucru face lumea virtuală şi mai atrăgătoare -
este interactivitatea pe care o oferă atât computerul cât şi
structura lumii virtuale formată de reţeaua de calculatoare. Despre
această interactivitate voi vorbi în continuare.
În legătură cu metafora
"luminii directe" şi a "luminii filtrate" Marshall McLuhan a dezvoltat
şi o alta nu mai puţin importantă şi lămuritoare în
ceea ce priveşte atracţia unui mijloc de comunicare - este vorba de
metafora mediilor "calde" şi a celor "reci". "El
susţinea că filmul de cinema ricoşând strălucitor de pe
marele ecran e "cald", în contrast cu imaginea neliniştită
şi tulbure a televizorului care este "rece". În mare
măsură la fel ca în relaţia "lumină directă"
versus "lumină filtrată", cel dintâi ne inundă, ne
stropeşte, ne şochează în timp ce al doilea ne atrage în lumea
lui."[58]
Această dihotomie inspirată de sunetul muzicii jazz,
lămureşte şi ea foaret mult
atracţia pe care o exercită lumea virtuală prin intermediul
computerului asupra internautului. McLuhan foloseşte în lucrarea sa "Understanding mass-media" (1964) termenii de "high-definition" (înaltă definiţie) şi
de "low-definition" (joasă
definiţie) pentru a-şi lămuri această metaforă a
mediilor "reci" sau "calde": "Definiţia
înaltă caracterizează starea în care eşti bine alimentat cu
date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiţie înaltă
(s.a.). Un desen animat are definitie joasă, pur
şi simplu fiindcă oferă extrem de puţină
informaţie vizuală. Telefonul este un mijloc rece, sau cu
definiţie scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziţie
o cantitate mică de informaţie. Iar vorbirea este şi ea un
mijloc rece, pentru că se oferă foarte puţin, fiind nevoie ca
restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea,
mijloacele fierbinţi nu lasă atât de mult de umplut sau de completat
pe seama spectatorilor. Prin urmare, mijloacele fierbinţi pretind o
participare scăzută; în schimb, cele reci, necesită o
participare mare şi un grad ridicat de completare din partea asistenţei."[59]
Aşadar, ideea centrală a sintagmei "rece / cald" este aceea
că mediile care sunt luminoase, limpezi oferind informaţii bogate
care ne atacă simţurile ce ajung la saturaţie pot fi numite
"calde" (ele presupunând o implicare mai redusă a receptorilor
noştri), iar mediile care sunt ceţoase, umbrite, tulburi şi
oferă informaţii mai puţin precise, mai puţin complete pot
fi numite "reci" (ele presupunând o implicare mai mare a receptorilor
umani, un efort din partea omului de a completa informaţia lipsă).
Receptorul informaţiei este invitat să fie activ în receptarea
datelor -el poate căuta mai multe sensuri într-o
caricatură decât într-o fotografie sau în câteva rânduri de poezie decât
în câteva rânduri de proză. Este ca şi cum mediul folosit, dacă este "rece", ar
lumina doar o parte a informaţiilor transmise iar în descoperirea
celeilalte părţi el ar invita pe receptorul datelor să o
facă singur. Secretul este participarea receptorului: mediul
"cald" solicită o slabă participare din partea lui şi
astfel favorizează detaşarea (radioul, tiparul, fotografia,
cinematograful), în timp ce mediul "rece" reclamă o
puternică participare, cere receptorului să se angajeze în primirea
datelor (telefonul, televiziunea, desenele animate). Trebuie accentuată
ideea că nu se poate vorbi de o superioritate a unor medii asupra altora
pe baza "temperaturii" lor. Pentru fiecare în parte, şi în clipe
diferite, ideal este fie un mediu "cald" fie unul "rece" -
totul depinzând de ambianţă şi context.
McLuhan a remarcat faptul că
acest "termometru" poate fi aplicat şi la nivelul întregii
culturi a unei anumite perioade iar observaţia sa este că adesea
culturile "calde" provoacă apriţia
mijloacelor de comunicare cu capacitate de răcire şi invers. În acest
caz acţionează o funcţie termostatică sau de echilibrare. De
asemenea, un mijloc de comunicare anume nu îşi are indicativul termic
imuabil ci acesta se poate schimba. Mediile trec printr-o permanentă
evoluţie sub acţiunea umană, ceea ce poate duce şi la o
schimbare de "temperatură". Televiziunea, un mediu
"rece" la apriţia ei la sfârşitul
anulor 1940, s-a încălzit puţin prin
apariţia culorilor, a ecranelor mult mai mari şi prin oferirea
posibilităţii de recuperabilitate cu ajutorul videoricorderelor.
Dar această "încălzire" nu a fost destul de puternică
încât să schimbe complet ambalajul "rece" al televuiziunii.
Computerul este şi el un mijloc de comunicare predominant
"rece" şi aceasta deoarece a moştenit mai multe medii
"reci". Iată ce spune Paul Levinson
când analizează temperatura mediatică a computerului: "Când este
conectat la sistemele telefonice din lumea întreagă, computerul personal transcede imediat atât televizorul cât şi cartea: el
devine un telefon de tip special, nu numai păstrându-şi puternica
interactivitate rece, ci chiar amplificând-o. De fapt, computerul personal are
nu doi, ci trei părinţi - cartea, telefonul şi televizorul,
dintre care cel puţin ultimii doi sunt reci."[60]
Am văzut că mediile reci cheamă, provoacă, invită la actvitate pe receptorul informaţiei. Este de fapt o
invitaţie la interactivitate. Şi televiziunea este un mijloc de
comunicare rece care invită la interactivitate dar prin însăşi
structura ei este lipsită intrinsec de interactivitate, de posibilitatea
de a satisface telespectatorului dorinţa de a se implica şi schimba
ceea ce vizionează. Computerul de asemenea este un mijloc rece care
lansează şi el această invitaţie discretă la
interactivitate pe care însă o poate şi onora deoarece
posibilităţile de participare a omului şi de a schimba
informaţia primită sunt încorporate chiar în sistemul, în modul de
construire al computerului.
Interactivitatea este opusă pasivităţii. Uneori omul simte
nevoia să rămână pasiv dar alteori el vrea să se implice,
să aleagă, să schimbe. În primul rând, unii au înţeles
interactivitatea prin posibilitatea de a te implica în comunicare, în
transmiterea de informaţii alegând. Iată cum vede Andre
Gauron interactivitatea în cadrul multimediei
interactive, cum numeşte el lumea reţelei de calculatoare -
mass-media viitorului: "Până acum mesajul circula dintr-un singur
sens şi dădea programării un loc central în întregul proces.
Mesajul reieşea şi se constituia din logica implacabilă a
cererii, şi conferea distribuitorului o considerabilă putere. De
alegerea lui depindea ca mesajul să fie sau nu difuzat. Bineînţeles,
dorinţa de a obţine cea mai largă audiţie posibilă a
obligat distribuitorii să înmulţească "studiile despre
piaţă" ca să afle, cât mai exact cu putinţă,
gusturile, dorinţele telespectatorilor şi să le satisfacă.
Dar, în ultimă instanţă, distribuitorul este singurul factor de
decizie. El este, de fapt, stăpânul mesajului. Interactivitatea
inversează această logică şi răstoarnă
această stăpânire. Beneficiarul va putea (...) să-şi
aleagă singur programele. El îşi va regăsi libertatea de consum,
chiar dacă ea este limitată de oferta globală şi de
preţuri.(...) Mass-media viitorului va semăna, poate, cu un vast supermarket electronic (...)."[61]
Andre Gauron a remarcat bine,
în ceea ce priveşte generarea de informaţie în cadrul mijloacelor de
comunicare în masă, existenţa acelui monopol al celor ce deţin
aceste mijloace. Dar, eliberarea receptorului de informaţii prin
interactivitatea ce aduce posibilitatea de a alege nu este deplină. Este
vorba doar de apariţia diversităţii în cercul celor care
generează informaţie (mai multe ziare, posturi radio sau posturi de
televiziune) - însă receptorul ei rămâne într-o anumită
măsură tot pasiv. Dacă lumea reţelei de calculatoare ar fi
doar atât, nu ar fi cu mult mai mult
decât ceea ce este astăzi televiziunea prin cablu (prin care omul
poate alege dintre zeci şi sute de canale).
Interactivitatea presupune nu doar diversitate şi posibilitatea de a
alege (şi acesta pentru că te scoate puţin din starea de
pasivitate) ci şi ceva mai mult. Lumea reţelei de calculatoare ne oferă
posibilitatea şi să schimbăm şi să generăm
informaţie şi chiar să şi emitem (să fim şi în
postura unui nucleu care poate transmite informaţie ce să ajungă
la toţi ceilalţi). Schimbarea şi generarea informaţiilor
este uşor de înţeles pentru cei ce sunt familiarizaţi cu
computerele deoarece ele asta fac în primul şi în primul rând. Am amintit
acest aspect în partea introductivă şi am subliniat faptul că
ajutaţi de computer putem transforma atât text cât şi imagini sunete,
mişcare în informaţie binară pe care apoi o putem schimba,
controla. În acest sens, interacţiunea omului cu computerul poate duce
chiar la crearea unor noi fiinţe sau "realităţi" care
raportate la lumea reală sunt ireale (de amintit doar monştrii sau
planetele create de fantezia omului în lumile unor MUD-uri
sau a unor jocuri pe calculator).
Interacţiunea se referă
şi la utilizarea computerului (care este creat ca o maşină
menită să facă anumite lucruri pentru om şi împreună
cu el, ca şi cum ar deţine inteligenţă) dar şi la
navigarea pe Net. Ciberspaţiul prin
însăşi structura lui presupune interacţiune între computere.
Miron Ghiu remarcă: "Internetul provoacă şi produce(...).
Fiecare dintre noi colaborează implicit şi virtual la această
producere, la această performare.(...) Pe
Internet, ca în orice spaţiu al libertăţii, al democraţiei
virtuale, consumatorul - receptor de informaţie nu poate rămâne pasiv
la ceea ce se petrece în jurul lui."[62]
Într-adevăr, Internetul prin structura sa se opune pasivităţii.
Am amintit tot în capitolul introductiv că modul de organizare al
Internetului este acela al unei inter-relaţionări, al unei
legări împreună a mai multor calculatoare, navigarea pe Net fiind de
fapt o trecre de pe un computer pe altul.
James Taylor, fost
preşedinte şi acum membru al Asociaţiei Editorilor din Canada, a
scris un articol în care, pornind de la premiza că tehnologia
folosită influenţează în cazul transmiterii de informaţii
conţinutul mesajului, analizează scrierea şi editarea de
cărţi, articole etc. pe Internet şi pentru Internet.[63]
El observă că este o diferenţă între a edita cu ajutorul
computerului (pe care mulţi au început să o facă de la
apariţia lui) şi a edita pentru computer, pentru lumea reţelei
mondiale de computere. Difernţa o face
hipertextul (Hypertext Markup
Language). De foarte multe ori navigatorul pe
Internet poate întâlni cuvinte, fraze, imagini, icon-uri,
sunete etc. care să-l trimită printr-un click
cu mouse-ul la alte texte, imagini, sunte etc., cu alte cuvinte, la alte informaţii.
Aşadar, informaţiile pe Net sunt legate întreolaltă
dând posibilitatea, de pildă, unui cititor al unui text "să
zboare" dintr-o parte în alta a textului dar şi la alte texte, din
alte locuri din lumea virtuală care se află în legătură cu
el. Această tehnologie ca mod de funcţionare intrinsecă
sistemului de reţele de calculatoare face ca totul să apară ca
un index uriaş. În cazul unui text,
de pildă, cititorul nu-l va mai citi neapărat în ordinea voită
de scriitor. James Taylor
remarcă: "Hotlinking-ul (tehnica
legării întreolaltă a cuvintelor,
sunetelor, imaginilor etc., n.n.) înseamnă că editorii şi
autorii pierd controlul pe care odată îl aveau asupra procesului de
cunoaştere. Cititorii controlează acum ce vor citi, când şi
cum."[64]
Cititorul poate aşadar să îşi aleagă propria direcţie în
care să-şi continuie procesul de a
cunoaşte un lucru, el poate chiar alege să "sară"
într-un alt loc, pe un alt site în care va afla şi va învăţa
poate lucruri chiar contrare celor de la care a pornit. Aşa se
întâmplă în general cu toată informaţia pe Internet. Cel ce o
generează nu mai deţine aproape deloc controlul asupra procesului
receptării informaţiei. Poziţiile de generator şi receptor
de informaţii sunt provocate de acest sistem al hiperlink-ului.
Ambii devin şi codifocatori şi
decodificatori ai informaţiei.
Interactivitatea este aşadar prezentă atât în actul
utilizării computerului, maşină creată după modelul
minţii umane şi care oferă răspuns, feed-back, re-acţie la acţiunea noastră, cât şi în
procesul navigării pe Internet, navigare ce presupune alegerea după
bunul plac a infomaţiei,
a conţinutului. Interactivitatea, mai ales în cazul în care Internetul
este privit ca un mijloc de comunicare în masă, presupune şi libertaeta de a genera informaţie care să fie
accesibilă tutror. Internetul oferă posibilitatea
de a influenţa orice activitate mediatică. De exemplu, folosind un
computer, o cameră digitală de luat vederi şi având liber
accesul la lumea virtuală, orice internaut poate
aduna laolaltă o cantitate oarecare de text, imagini (şi în
mişcare) sau sunete, o poate formata rapid şi apoi o poate distribui
în întreaga "lume" cu ajutorul modemului. Astfel, creaţia,
produsul său poate fi disponibil oricărui alt internaut
din lumea întreagă. Internautul poate
să-şi creeze propriul său "univers" virtual în care
să-şi exprime ideile, să-şi prezinte muzica, filmele create
de el, cu alte cuvinte să se descopere pe sine şi să se
facă auzit folosind informaţia cum doreşte el. Dacă putem
spune aşa, poţi avea propriul tău ziar, propria editură,
propria librărie, propria casă de discuri, propria galerie de
artă, propriul cinematograf etc. prin care să-ţi prezinţi
propriile tale creaţii.
Aceste posibilităţi de a alege, de a primi răspuns la
acţiunile tale şi de a crea constituie o atracţie deosebită
pentru cel ce intră în lumea virtuală. Interactivitatea implică
deci atracţia pe care o exercită libertatea, puterea de a crea sau
nevoia de a fi într-o legătură vie în care primeşti
răspuns.
Aş dori să accentuez un aspect adeseori trecut cu vederea în
interacţiunea cu lumea virtuală şi mai ales cu computerul.
Interactivitatea presupune raportare între doi poli ai unei legături. Iar
pentru omul-persoană, care caută totdeauna relaţii vii prin care
să-şi actualizeze şi împlinească persoana, este foarte
important ca raportarea la lucrurile cu care intră în legătură
să fie căt mai vie, cât mai
asemănătoare cu cea umană. În cazul interacţiunii cu computerul locul pe care mă
poziţionez eu, conştient sau inconştient, faţă de
această interactivă maşină este uneori greşit. Raportarea
ar tebui să fie strict utilitară,
însă, remarcă Miruna Runcan,
adeseori interacţiunea om/computer iese din sfera utilitarului şi
intră în câmpul libertăţii: "Pare aproape imposibil să
nu cedezi tentaţiei de a considera,
măcar din timp în timp, maşinăria nu ca pe o prelungire a unui
simplu canal bifurcat al sistemelor tale de percepţie-operare, ci ca pe
Prelungirea (s.a.) însăşi a întregului tău ansamblu aperceptiv,
ca pe un soi de instrument care-ţi revelează alte paliere ale
propriei libertăţi - fie ele şi de substituţie, ori mai
ales de substituţie; ca pe un sine similar în mistere cu cel propriu, cu
avantajul că surprizele pe care le-ai putea întâlni pe parcurs sunt
securizate, nu au, măcar aparent, consecinţe reale."[65]
Este, aşadar, vorba de un fenomen ce se petrece de foarte multe ori în
interacţiunea omului cu computerul - acesta nu mai este un simplu obiect,
este vivificat iar utilizatorul îşi creează
un alter ego pe care îl transferă în
maşină. Miruna Runcan
afirmă că, din punctul ei de vedere, acest fenomen de transfer
psihologic al eului în computer nu are nici o
conotaţie "moralizator patriarhalistă",
fiind "dincolo de orice bine, ca şi dincolo de orice rău."[66]
Dar noi, datorită importanţei persoanei umane şi a valorilor
(şi implicit a priorităţilor) în cadrul vieţii morale, nu
putem să nu accentuăm faptul că acest fenomen de transfer
psihologic este de fapt o falsă valorizare a unei tehnologii. Accentul ce
trebuie pus este acela că acest mod de raportare la computer presupune
şi un comportament care este idolatrizant
şi imoral. O falsă valorizare a computerului poate duce la un
ataşament iraţional faţă de el şi de lumea creată
cu ajutorul lui.
Psihologii au realizat câţiva
paşi importanţi în analiza acestui proces de transfer psihologic
strâns legat de interactivitatea oferită de computer. Toţi
aşteptăm ca atunci când îl folosim, computerul să
interacţioneze cu noi. Dar oricât de complexă şi
sofisticată ar fi aparatura tehnică, vor fi momente când ea
nu-şi va îndeplini rolul. Uneori softul sau hardul nu vor funcţiona.
Este acel moment când iniţiezi o acţiune şi potrivit logicii
interactivităţii aştepţi un răspuns şi tu nu
primeşti nici unul. John Suler, un psiholog
american care a analizat mult interacţiunea omului cu computerul şi
lumea virtuală numeşte acest fenomen "blackhole"
(fenomenul găurii negre). El îl consideră foarte sugestiv în a
evidenţia transferul psihologic de la om la computer în interacţiunea
dintre ei. "De fapt, fenomenul găurii negre distruge -spune el- ceea ce laudă
toţi mai mult la computerele personale: interactivitatea. Ea nu mai
există. Eşti doar tu şi un mare gol. Computerul nu mai
răspunde şi îşi face de râs propriul nume."[67]
Fenomenul găurii negre distruge nevoia omului de a se baza pe cineva
(ceva), de a avea încredere în maşină, în răspunsul ei, nevoia
de a-i prezice mişcările şi de a o controla, nevoia de
siguranţă şi putere etc. Toate aceste trăiri specifice
interactivităţii sunt negate şi se creează o stare de
frustrare, anxietate. Astfel că, anularea interactivităţii
devine asemenea unui ecran negru pe care sunt proiectate toate dorinţele,
fericirile şi nesiguranţele utilizatorului. Am putea spune că
atunci când polul opus al interactivităţii (computerul sau lumea
virtuală) nu mai joacă rolul de obiect în care să ne transpunem
celălalt eu al nostru, nesatisfăcând interactivitatea, atunci, de
fapt, computerul sau lumea creată de el ni se revelează mai mult ca
un alt eu - dar nu cel pe care am vrea noi să-l creăm ci cel care
este al nostru cu adevărat. Computerul nu mai este cel în care să ne
transpunem un alt eu dorit de noi ci devine o oglindă care reflectă
adevăratul nostru eu. Trebuie să încercăm să fim cu luare
aminte la ce apare pe ecranul negru creat de fenomenul găurii negre. Nu de
puţine ori, anularea interactivităţii şi apariţia
fenomenului găurii negre naşte în noi mânie şi
anxietăţi ce se revarsă asupra computerului arătând atât
faţa adevătată a noastră
stăpânită de mânie cât şi falsa raportare la o maşină
care, până la urmă, nu poate fi trasă la răspundere (este
cazul, de pildă, des întâlnit în sălile cu calculatoare a internautului care loveşte nervos cu mâinile tastatura
sau alte părţi ale computerului care nu îşi ascultă
"stăpânul"). Oglinda sufletului pe care ne-o oferă anularea
interactivităţii poate revela şi alte raportări la computer
dar tot greşite: utilizatorul super-grijului se
poate chiar întreba dacă nu cumva s-a îmbolnăvit (nu este virusat)
"bietul" computer.
Aceste cazuri pe care noi le
includem în cadrul iubirilor iraţionale ale creaturii (deci în cadrul
patimii) psihologii le numesc cazuri de "transfer psihologic". John Suler a scris un articol[68] în care analizează în concret acest
fenomen. Ideea de la care porneşte este că noi totdeauna recreăm
în relaţiile noastre modele de gândire, simţire şi comportament
pe care ni le-am format înainte în viaţa noastră, în deosebi în
copilărie. "Noi folosim modelele (patterns)
noastre interne -spune el-
pentru a umaniza şi a da formă experienţei noastre cu
maşinile, casele, animalele de casă, carierele, vremea... şi cu
computerele. Da, computerele pot constitui o primă ţintă a
acestui transfer pentru că ele pot fi uşor percepute ca fiind
asemenea oamenilor. Ele sunt maşini complexe care parcă
"gândesc" la fel ca oamenii. De fapt, unii oameni spun că ele
vor deveni într-o zi capabile să "gândească" la fel ca
noi."[69]
Cauza acestui transfer este aceea că aceste maşini sunt puternic
interactive, vag umane şi programabile. În final, autorul atrage
atenţia asupra exagerărilor şi a sentimentelor impropri care pot apărea faţă de
această unealtă tehnologică, arătând că atunci
utilizatorul se gândeşte la computer mai mult decât la o simplă
maşină sau unealtă.
Nu doar computerul ridică asemenea semne de întrebare când este
vorba de interactivitate. Acelaşi psiholog american vorbeşte în
articolul său "Human Becomes
Electric" despre reţeaua de calculatoare care are "minte"
şi un "sine" al ei. Punând această problemă a
"personalităţii" Internetului (văzut ca un spaţiu
psihologic) el aminteşte că cei care sunt mai vechi în ciberspaţiu vorbesc despre faptul că Internetul
are un "caracter" al lui ce se schimbă odată ce noi şi
noi tipuri de oameni intră on-line. Ca şi "sinele"
individual sau al unui grup, lumea cibernetică este compusă din
diferite componente care colaborează, intră în conflict, se
disociază şi se dezvoltă în timp. Pornind de la această
concepţie el pune semne de întrebare în dreptul unor teme precum ego-ul
Internetului; Internetul ca organism care se auto-actualizează; Internetul
ca o formă de conştiinţă ce este o extindere sau o
manifestare a lumii umane (asemănându-se în anumite privinţe cu
creierul uman) etc. De asemenea, nu ezită să afirme în final
posibilitatea ca în viitor Internetul să-şi obţină propria
sa conştiinţă şi independenţă. Noi putem remarca
posibilitatea ca într-adevăr Internetul, ca extindere şi sumă a
mai multor minţi omeneşti, să aibă anumite
trăsături psihologice pe care le are, în cele din urmă, orice
grup uman. Important este modul în care influenţează această
tehnologie formarea unei colectivităţi. Ce fel de
colectivităţi formează noua tehnologie, cât de profunde şi
solide – aceasta este o întrebare la care viitorul s-ar putea să nu dea un
răspuns fooarte mulţumitor pentru omul care
caută, în cele din urmă, relaţii cu semenii care să dureze
veşnic.
Pe lângă multele aspecte pozitive pe care le aduce interactivitatea
oferită de computer şi lumea virtuală trebuie să luăm
aminte şi la ce alte aspecte ne "oglindeşte", cu referire
la sufletul nostru, această interactivitate. În filmul "Evolver" (1995), prezentat în luna martie a acestui an
de postul de televiziune TVR2, personajul principal, un adolescent, fuge de
relaţiile cu oamenii evadând în lumea virtuală a computerelor.
Motivul -după cum singur mărturiseşte-
este acela că ele îi oferă o implicare puternică (deci o
puternică interactivitate) fără însă a-i cere
responsabilitate. Interactivitatea creşte foarte mult senzaţia de
adâncire, de afundare în lumea virtuală şi acesta deoarece aşa
se întâmplă în lumea reală (lucrurile şi, mai ales, oamenii
îţi răspund când acţionezi asupra lor). Faptul că şi
lumea virtuală îţi oferă acest atuu o
face foarte atractivă.
Şi mai este ceva foarte
important: aceast element al
interactivităţii în lumea virtuală poate fi controlat, în sensul
că poţi alege şi să fi pasiv (poţi alege să
acţionezi asupra oamenilor şi a lucrurilor dar ei să nu
poată reacţiona, poţi chiar alege (acesta e cazul lumilor
virtuale precum sunt MUD-urile -Multi
User Dungeon-) să fi
aproape invizibil pentru ceilalţi dar în acelaşi timp prezent etc). Despre acest auto-control vom mai aminti, acum
însă putem remarca posibilitatea de a stăpâni starea de a fi activ sau pasiv. Pentru eroul
filmului Ender acest lucru era foarte important. Când
însă atracţia faţă de interactivitatea oferită de
computere şi lumea lor ne "atrage" de la viaţa în lumea
reală atunci creştinul trebuie să-şi reanalizeze
priorităţile pentru că unele mai puţin importante au luat
locul celor esenţiale. El trebuie să-şi amintească faptul
că adevărata "împreună-activitate" este cea cu
Dumnezeu pentru câştigarea fericirii veşnice.
O problemă majoră pe care o ridică navigarea pe Internet
este cea a decorporării. Oricare dintre cei care
au încercat vreodată să intre în lumea virtuală au putut
să-şi dea seama de lipsa de activitate a propriului trup din timpul
navigării. Cei care comunică într-o "cafenea" virtuală
nu au parte în relaţia cu partenerii lor de strângeri de mână, de
sărutări şi îmbrăţişări sau de
"limbajul trupului"; cei care intră într-un MUD pot
depăşi limitele corporale trecând prin ziduri, zburând sau
teleportându-se instantaneu într-un alt loc din acel univers virtual; simpli internauţi care caută o carte pe Net sau un
anumit produs pot trece de pe un site pe altul (dintr-un loc în altul) al
Internetului aproape instantaneu, magic şi totul fără a face cel
mai mic efort, cu excepţia click-ului cu mouse-ul. Acestea sunt doat
câteva exemple care vor să arate inactivitatea corporală din timpul
folosirii Internetului. Cea mai puternică senzaţie a
depăşirii limitelor corporale o oferă anularea distanţelor
fizice - dacă în lumea reală timpul şi distanţele
contează în lumea virtuală mutarea dintr-un loc în altul se poate
face cu viteza luminii. Dar această instantaneitate este, într-o
anumită măsură, o iluzie căci ea este o caracteristică
a comunicaţiilor, a mijloacelor de comunicare şi în nici un caz al
transportului uman.
Multă vreme comunicaţiile şi transportul au fost strâns
legate între ele (ca să comunici cu un om era nevoie să te deplasezi
în imediata lui apropiere fizică) dar acum comunicaţiile au cunoscut
o foarte mare dezvoltare - cu ajutorul lor omul îşi poate transporta
ideile, mintea cu viteze uimitoare însă nu poate face acest lucru, încă,
şi cu trupul său. Dar viteza pe care o oferă mijloacele de
comunicare dau omului posibilitatea de a transmite ceva din sine (mintea în
deosebi; chiar şi în cazul lumilor virtuale precum MUD-urile,
avatarul sau masca pe care o poţi teleporta instantaneu în alte locuri
este tot o extensie, o creaţie a minţii, a imaginaţiei internautului) într-un mod aproape magic. De aceea, putem
spune că omul îşi lasă trupul iar mintea sa poate
"zbura" unde doreşte -acest lucru
explică expresia de "îngeri online" pe
care a folosit-o Paul Levinson pentru a descrie internautul.[70]
Sentimentul pe care îl lasă
această putere de a transporta "psihicul" nostru[71]
cu viteza luminii este acela că trupul nostru lăsat în urmă este
depăşit, anulat - este imaginea omului decarnat,
angelic care şi-a depăşit trupul său şi face cu
spiritul ceea ce doreşte. Cei care au analizat idealurile ideologice ale
fundamentaliştilor Internetului au observat că aceştia,
cuprinşi de o adevărată beţie a comunicării,
susţin, chiar considerând-o o condiţie esnţială
pentru realizarea acestui ideal comunicaţional, renunţarea la trup. Philippe Breton găseşte central în structura
ideologică a noului cult al Internetului idealul transcendenţei.
Transcendenţa este specifică tuturor concepţiilor religioase
deoarece, omul fiinţă religioasă, nu poate să nu se
raporteze la Dumnezeu, la Fiinţa Supremă Care
depăşeşte ceea ce este creatural,
imperfect, limitat (doar că în această raportare nu toţi ajung
la adevăratul Dumnezeu). Aşadar, chiar şi când obiectul noului
cult este Internetul acesta, ca sursă sau izvor al fericirii, al
veşniciei şi al unui surplus existenţial pe care îl poate oferi
omului, trebuie să transceadă şi
să ofere şi omului transcendenţa, depăşirea celor
materiale, imperfecte. Internetul, cere şi oferă celor ce îl folosesc
detaşarea de trupul lor, negarea lui. Şi aceasta deoarece
"urmărirea idealului de transparenţă implică o reapreciere a tot ceea ce ţine de secret, de ascuns,
de privat, de intim, de profunzime, de nonvizibil
(...). Multe din aceste bariere - remarcă Philippe
Breton - vor fi luate în mod deosebit drept ţintă şi vor deveni
obiectul unor dorinţe de subminare, ca de pildă, pentru a le lua pe
cele mai importante dintre ele, aceea care desparte viaţa publică de
viaţa privată, legea şi norma juridică, toate normele care
ar stânjeni <<libera circulaţie>> a informaţiilor în
reţele şi, în fine, last but not least, corpul, cuvântul
încarnat, ca obstacol la libera comunicaţie." [72]
Într-adevăr, respingerea trupului
este constanta acestui cult al informaţiei. Tot ceea ce este negativ în om
îşi are sursa la prima vedere în corpul nostru: prin ele pierdem energie,
el este gros şi opac, el se îmbolnăveşte, el moare etc. Mai
ştim că acestea se datorează în primul rând căderii omului
din Rai care a fost cauzată la rândul ei de păcat. Trupul este pe
nedrept "acuzat" de toată imperfecţiunea omului.
"Navigarea pe Net sau realitatea virtuală le dau internauţilor
sentimentul de a se învecina cu un trup stânjenitor şi inutil, care
trebuie hrănit, îngrijit, întreţinut etc., în vreme ce viaţa ar
fi mult mai fericită fără aceste griji. Comunicaţia
fără faţă, fără trup favorizeză
identităţile multiple, fragmentarea subiectului angajat într-o serie
de întâlniri virtuale pentru care îşi asumă de fiecare dată un
alt nume, ba chiar o vârstă, un sex sau o profesiune alese în funcţie
de circumstanţe. Cibercultura este descrisă
adesea de adepţii săi drept o lume admirabil deschisă
mutanţilor care creează un nou univers, iar acest paradis e în mod
logic lipsit de corp."[73]
Corpul este cel imperfect, fragil, muritor iar spiritul tânjeşte după
fericirea eternă şi singura lui şansă pare a fi, pentru
fundamentaliştii Internetului, debarasarea de materialitate, de opacitatea
trupului său.
Pentru cunoscătorii disputelor teologice din primele secole
creştine această desconsiderare şi negare a trupului
aminteşte de concepţii eretice precum cele maniheice care
propovăduiau o concepţie dualistă potrivit căreia două
principii ale existenţei se află permanent în opoziţie: materia
şi spiritul sau răul şi binele. De aceea, omul -
fiinţă compusă şi din spirit şi din materie - se
află continuu în mijlocul unei lupte interioare cauzată de sciziunea
dintre trupul şi spiritul său. El trebuie să se elibereze de tot
ce este rău, adică de trupul său. Această concepţie
poate fi întâlnită şi mai înainte în istorie în concepţia
platonică a Olimpului ideilor din care omul a
căzut şi a fost închis în trup ca într-o închisoare. Pentru a
exemplifica această concepţie negativistă cu privire la trupul
uman a fundamentaliştilor Internetului aş dori să amintesc
viziunea, socotită a fi profetică de către unii analişti ai
istoriei lumii virtuale, a unui binecunoscut înaintemergător
al mişcării cyberpunk - William
Gibson. În romanul său "Neuromancer"
prezintă o lume virtuală radiind de lumină şi transparenţă,
datele cuprinse în matrice (lumea virtuală) fiind descrise ca având forme
de o rigoare matematică iar oamenii sunt imaginaţi ca trăind
legaţi direct cu mintea lor la această lume
"perfectă". Aluziile la adresa depăşirii trupului
şi a limitelor lui sunt cât se poate de evidente. Se sugerează adesea
dorinţa de anihilare a restricţiilor, a durerii, a morţii. La
fel ca protopărintele nostru Adam, eroul
romanului -Case- simte alungarea din ciberspaţiu ca pe o cădere dintr-o stare de
fericire şi perfecţiune. "Căderea" lui este
urmată de o închidere în închisoarea trupului.[74]
Paralel cu această concepţie despre trup se întâlneşte în
operele fundamentaliştilor Internetului şi ideea despre eternitate
care este strâns legată de dorinţa desăvârşiri trupului (dorinţă
care pare a fi –pentru ei-imposibil de îndeplinit cât timp omul este legat de
trupul său). Omul poate câştiga cu ajutorul lumii virtuale
eternitatea. La sfârşitul romanului "Neuromancer"
eroul Case câştigă veşnicia prin faptul că o versiune
virtuală a sa este integrată în matrice pentru a trăi
veşnic într-un ciber-paradis. Şi în nuvela
lui Vernon Vigne "True Names" vrăjitoarea
Eritrina îşi transferă gradual personalitatea în ciberspaţiu.
Mulţi gânditori au considerat că transcederea
trupului şi a limitărilor lui urmată de câştigarea
eternităţii este o transferare a idealului eshatologic creştin
pe umerii tehnologiei. Trupul pnevmatizat,
spiritualizat al creştinului ajuns în Ierusalimul Ceresc descris în
Apocalipsă a devenit acum trupul cibernautului incoruptibil,
indestructibil, etern şi uimitor de puternic, descărcat în ciberspaţiu.
Aceste vise de a transcede trupul şi
limitările lui au fost hrănite (sau cauzate -spun
unii) de un fundament ideologic. S-a manifestat tot mai pregnant în ultimii
zeci de ani ideea că omul este o sumă de date, este asemenea unui
sistem de procesare de informaţii. Omul a ajuns să fie văzut ca
un computer complex care procesează date. Neuro-scientologi,
farmacologi şi geneticieni analizează şi cataloghează
fiecare colţişor al minţii noastre. Personalitatea cu cele mai
dragi şi sensibile imagini şi experienţe ale sale ajunge să
fie redusă de gândirea ştiinţifică la un mecanism complex,
la o sumă de obiceiuri animalice sau la un ansamblu de date genetice.
După cum spune laureatul Premiului Nobel James Watson "noi eram
obişnuiţi să gândim că soarta noastră e ascunsă
în stele. Acum ştim, în mare măsură, că soarta noastră
e ascunsă în gene."[75]
Erik Davis - a cărui
carte o analizează Michel Bouwens
(după cum am amintit în nota anterioară)- vorbeşte despre
evoluţia omului de la starea de maimuţă la cea de înger, doar
că trebuie să treacă mai întâi prin stadiul intermediar de
maşină. De asemenea, aminteşte de G.I. Gurdjieff
care vorbeşte şi el despre omul maşină, spunând că
omul este asemenea unui gramofon ori unei maşini de teren - impulsionat
mecanic şi atras de şanse externe sau obiceiuri interne,
niciodată realizând ceva nou de unul singur. Totdeauna
reacţionăm şi niciodată cauzăm. Am fost
învăţaţi să ducem o viaţă de zombi.
Viaţa modernă industrială perpetuează şi reîntăreşte
această existenţă - cultura contemporană cere
automaţi. Am amintit ideologia care stă la baza imaginii moderne a
omului asemenea unei maşini, care spune că omul nu este definit de
atomii trupului său ci de un cod informaţional. Esenţa omului
stă nu în materie ci într-o sumă imaterială de date. Potrivit
acestei imagini cibernetice, atomii pot construi doar trupul fizic, pe când
datele pot construi atât trupul cât şi mintea. "Cu adevărat -subliniază acelaşi Michel
Bouwens- acest vis implică faptul că în
final nu vom avea deloc nevoie de trupurile noastre fizice, căci ne vom
putea reconstrui deplin în ciberspaţiu(...)
iluzia întrupării (în ciberspaţiu, n.n.) va
fi de nedeosebit faţă de trupul material
real". [76]
Acelaşi Michel Bouwens
face o analiză a cărţii Margaretei Wertheim,
care aminteşte o altă bază ideologică a noii imagini a
omului -dezvoltarea din domeniul inteligenţei
artificiale (A.I.). Acest subiect ridică un mare semn de întrebare cu
privire la ceea ce este activitatea mentală umană. Şi dacă
ea este, după cum spun unii, un patern de semnale electrice într-o
reţea de neuroni, de ce nu ar putea fi construit un asemenea patern
şi pe silicon. De la ideea creării unei minţi artificiale pe un
substrat material de silicon (deci într-un computer) este doar un pas până
la gândul că şi mintea omului ar putea fi transpusă pe un astfel
de suport material şi ar putea funcţiona înăuntrul unei
maşini. Sunt amintiţi oameni de ştiinţă precum Hans Moravec (un cunoscut expert
în robotică de la Institutul Carnegie Melon
şi care a scris pe această temă cartea "Mind
Children") Rudy Rucker (matematician şi specialist în
informatică) sau Mike Kelly
(doctor în informatică şi membru al mişcării extropienilor). Mişcarea extropienilor,
acum amintită, urmăreşte să obţină nemurirea
fizică[77] dar până atunci, după cum
sugerează şi Mike Kelly,
"ar trebui să ne descărcăm minţile în computere ca un
fel de cameră de aşteptare cibernetică până la evenimentul
esenţial (al dobândirii veşniciei fizice, n.n.).[78]
Extropienii sunt în mare parte tineri
cunoscători ai noilor tehnologii care lucrează în domenii ale
ştiinţei precum informatica, genetica, neurobiologia
etc. Pentru ei transcendenţa, nemurirea şi învierea devin,
datorită ciberspaţiului, lucruri plauzibile
şi posibile.
Important de amintit în câteva cuvinte este şi filosofia
dualistă a lui Pitagora -filosoful numerelor- care se pare că a influenţat şi
ideologia cibernauţilor de azi. Pentru filosoful
grec, esenţa realităţii nu constă în materie (cele patru
elemente: pământ, apă, aer, foc) ci în magia imaterială a
numerelor. Numerele sunt literalmente zei şi el le asociază zeilor Olimpului. Şi sufletul este esenţial matematic;
adevărata casă a sufletului este mediul numerelor -mediul
zeilor- şi acolo se vor reîntoarce sufletele
după moarte. De asemenea, scopul practicii religioase (care cuprindea
pentru pitagoreici neapărat şi studiul matematicilor) era eliberarea
sufletului de închisoarea cărnii. Ideile pitagoreice, este de părere Margaret Wertheim, sunt uşor
de găsit în ideologia cibrnetică de azi.
Orice este descărcat în computere trebuie să fie exprimat în termenii
numerelor, mai precis cu ajutorul numerelor unu şi zero. Pentru
fundamentaliştii Internetului esenţa omului este ceva ce se poate reduce
la numere. "Ciber-sufletul" este, în
ultimă instanţă, matematic în forma lui şi casa lui nu este
"carnea" ci lumea eternă a datelor digitale.
Toate aceste ideologii hrănesc noul cult al Internetului.
Specialiştii care lucrează la dezvoltarea noilor tehnologii
prevăd că nu peste mult timp se vor putea face "costume"
care să acţioneze ca interfeţe între om şi lumea
virtuală, adică vor transmite date de la trupul uman la
"trupurile" pe care oamenii şi le vor crea în lumea
virtuală. Aş dori să amintesc doar cuvintele lui Michael Dertouzos, unul dintre
aceşti specialişti, care a fost directorul şi acum lucrează
la Laboratorul de Ştiinţa Calculatoarelor de la MIT (Institutul
Tehnologic Massachussets) care descrie în
amănunt stadiul şi perspectivele imediate ale dezvoltărilor din
domeniul interfeţelor -"locul unde omul întâlneşte
maşina". "În afară de claviatură şi mouse, -spune el-dispozitivele de
interfaţă actuale includ bile de trasat (trakball)
sau manete care deplasează un obiect pe ecranul calculatorului (joystick), creioane folosite pentru scrisul şi
desenatul manual, microfoane care înregistrează vorbirea, iar pentru
imagini atât camere fotografice cât şi camere video. Oricum, multe alte
dispozitive sunt acum în stadiu de cercetare-dezvoltare la scară mondială.
Acestea includ mănuşi care permit calculatorului să
cunoască mişcările precise ale degetelor dumneavoastră
(şi chiar să redea reacţia senzorială degetelor (exemplu,
proiectul "PHANToM Haptic
Interface" descris la pagina 78 a
cărţii sale, n.n.). Mai există, de asemenea, ochelari şi
căşti cu dispozitive mecanice, optice şi electromagnetice care
înregistrează mişcarea ochilor şi capului, astfel încât
calculatorul ştie unde vă uitaţi. Costume corporale complete,
care înregistrează mişcările torsului şi membrelor
dumneavoastră nu sunt încă disponibile, dar au fost deja construite
(în forme greoaie) şi fără îndoială vor apărea în
viitor. Aceste dispozitive vă vor transmite informaţii în sens
invers, inundând simţurile dumneavoastră cu informaţii vorbite, imagini
video tridimensionale, audio, şi impresii "bodyo"
-impresii tactile corporale, care se vor întinde de
la gâdilatul unor mustăţi de pisică până la trântitul în
fundul scaunului - cel puţin când cercetarea va fi încheiată şi
acestea vor deveni produse comerciale".[79]
Omul va ajunge o "fiinţă umană supersenzorială".[80]
Este de amintit aici un paradox în
ceea ce priveşte visul eliberării de trupul carnal şi obţinerea unuia cibernetic, cu
mult superior celui material, vis pe care l-am amintit mai înainte. Se poate
observa o tendinţă de decorporare şi
"încorporare" în acelaşi timp. Ne putem da seama de aceasta
deoarece se caută în acelaşi timp cu eliberarea de corpul material
şi o excitare cât mai puternică a simţurilor trupului din lumea
reală. Internautul caută plăcerea
obţinută prin simţuri dar în acelaşi timp vrea ca aceasta
să se facă fără prezenţa trupului. Este un
ataşament faţă de posibilităţile senzorialului şi
concomitent o detaşare faţă de limitările trupului.
Această împărtăşire de plăcerea trupească dar
fără trup se poate observa şi în cazul eroului lui Gibson: Case, simte în paradisul lui cibernetic
senzaţia plăcută a razelor solare mângâindu-i pielea, firicele
de nisip strecurându-i-se printre degetele de la picioare şi, mai ales,
extazul iubirii trupeşti cu prietena lui Linda Lee. El simte toată gama plăcerilor oferite de
trup dar el nu şi-a luat cu el în "paradis" trupul muritor,
sursa plăcerilor.
În finalul acestei prezentări a problemei decorporării
aş dori doar să accentuez contradicţia între această
viziune asupra trupului şi cea creştin otodoxă.
Mai întâi, principiul central este acela că materia a fost creată de
Dumnezeu, Principiul unic al existenţei, "bună foarte".
Implicit, nici trupul nu este rău datorită faptului că este
materie. El face parte integrantă din natura umană şi deşi
mulţi Părinţi ai Bisericii vorbesc despre el ca despre un
veşmânt carnal, mască hidoasă, haină de piele, povară
sau prieten ingrat şi perfid nu el este sursa răului ci libertatea.[81]
Aceiaşi Sfinţi Părinţi au combătut concepţiile
negativiste despre materie şi trup. Asceza pe care o cere morala
ortodoxă nu este, după cum ar părea la prima vedere, o negare,
refuzare sau distrugere a trupului. Trupul nu este rău în sine ci singurul
lucru rău legat de trup este faptul că prin el lucrează diavolul
-prin simţurile lui diavolul îl ispiteşte
pe om. El este creat bun şi îl poate ajuta pe om la câştigarea
fericirii veşnice -"nu este autorul sau cauza păcatelor noastre
ci mai degrabă instrumentul prin care ele se pun în act".[82]
Asceza cerută de morala ortodoxă, şi care pare pentru unii
că tinde spre anihilarea trupului, caută de fapt valorificarea
energiilor lui, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie
şi intenţionalitate duhovnicească. Am putea spune că omul,
din perspectivă ortodoxă, nici nu se poate mântui fără
această spiritualizare a trupului său. Pericolul decorporării
apare ca fiind deosebit de mare ţinând cont de faptul că
"pierderea" trupului nu rezolvă corecta raportare a omului la
trupul său cu care, în cele din urmă, trebuie să intre în
viaţa veşnică (ci apare doar ca o "fugă" de el
şi de răspunderea pe care o avem pentru el). Şi nu doar aici se
poate trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte pericolul pentru
viaţa creştinului în lumea virtuală. Spre exemplu, mulţi au
observat pericolul ca odată cu pierderea trupului omul să-şi
piardă şi simţul realităţii deoarece mintea umană
cunoaşte realitatea lumii acesteia prin intermediul trupului şi al
simţurilor lui. Pierzându-şi trupul omul pierde şi contactul cu
realitatea.
Dar, pericole ce se nasc din renunţarea la trup voi mai aminti pe
parcursul acestei lucrări. Ele sunt numeroase şi o amintire a lor nu
poate fi exhaustivă într-o lucrare ca aceasta. Poate, totuşi, voi
reuşi să le amintesc pe cele mai importante şi chiar începând cu
următoarea problemă ce va fi atinsă - cea a comunicării în
lumea virtuală- vom putea vedea câteva
urmări atât pozitive cât şi negative a decorporării.
În ansamblu, însă, concepţia aceasta negativistă despre trup
este extrem de periculoasă datorită implicărilor ei dogmatice
şi morale.
[1] Textul poate fi găsit
la adresa:http://www.vatican.va/roman.curia/pontifical_ councils/pccs/documents.html,
pagina a fost accesată
la 10.02.2003
[2] Textul poate fi accesat la adresa: http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html, accesată la
4.12.2002
[3] Marian Petcu, Sociologia mass-media, Editura
[4] ibidem, p.76
[5] Hugh McDonald, Ascetism and the
electronic media. Technophilia
and technophobia in the perspective of Christian philosophy,
aricol accesibil la adresa: http://www.chass. utoronto.
ca/mcluhan-studies.html
[6] ibidem
[7] ibidem
[8] De pildă, în lumile virtuale
numite MUD-uri (Multi User Dungeon) omul îşi
poate crea un avatar, o
imagine a sa ca o mască
pe care o poate face
să arate aşa cum îşi
doreşte el şi care face tot
ceea ce doreşte el.
[9] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Chilia 'Bunei -Vestiri", Schitul Lacu, Sf. Munte
Athos, 2000, p.128
[10] Hugh McDonald, op. cit.
[11] Manifestul tehnorealist în Rev. Secolul
20, nr. 4-9/2000, p.308, text tradus
de Ana Tăbîrcă. În
original manifestul poate
fi găsit la adresa
www.tehnorealism.org
[12]Citat după Jermy S.
Gluck, Tehno-Spiritual Quotes,
accesibil la adresa:http://www.socio.demon.co.uk/magazine/7issue7.html.
, adresă accestă
la 10.12.2002
[13] Wayne Constantineau, Our
Affair with the Chair, articol accesibil la adresa: http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html
[14]ibidem
[15]ibidem
[16] Jean Claude-Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura
[17] ibidem, p.102
[18] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci
simţuri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p.130
[19] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte de nevoinţă,
58, apud J. C. Larchet, op. cit., p.104
[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Răspunsuri către Talasie, Prolog, apud J. C. Larchet, op. cit.,
p.63
[21] Cuviosul
Nicodim Aghioritul, op. cit., p.131
[22] B. Fraigneau-Julien, Les
sens spirituels et la vision de Dieu selon Symeon le
Nouveau Theologien, Editura
Beauchesna, Paris, 1985, p.36
[23]ibidem, p.38
[24] ibidem, p.49
[25]ibidem, p.52
[26]ibidem, p.89
[27] Sfântul Isaac Sirul, loc. cit.
[28] Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Ambigua, p.300
[29] Marshall McLuhan, Interviu din Playboy: Marshall McLuhan- O conversaţie
candidă cu marele preot al popcultului, metafizicianul mijloacelor de comunicare, este un articol reprodus după "Playboy" (martie
1969) în cartea autorului canadian "Mass-media sau mediul invizibil", o culegere de texte esenţiale
ale lui Marshall McLuhan făcută
de Erich McLuhan şi Frank Zigrone,
Editura Nemira, Bucureşti,
1997, p. 230. O notă a autorilor aminteşte că în 1969 Playboy nu era o revistă atât de vizibil erotică precum este azi şi urmărea să realizeze interviuri cu personalităţi
de talie mondială
[30] ibidem, loc. cit.
[31] idem, Galaxia Gutenberg,
p.56-57
[32] idem, Înţelegerea mijloacelor, în Mass-media sau mediul invizibil, p.155
[33] idem, Galaxia Gutenberg,
p.42-43
[34] Articolul se numeşte
"Marshall McLuhan as a Thomist"
şi poate fi accesat la
adresa http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html
[35] A se vedea nota 54
[36] A se vedea capitolul 3 din Michael Dertouzos, op.cit.
[37] Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul: Cultura divertismentului, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.9-10
[38] Marshall McLuhan, Interviu în Playboy, în Mass-media sau
mediul invizibil, p.234
[39]ibidem, p.232
[40] ibidem, p.233
[41] Sfântul Nicodim Aghioritul, op.cit., p.61
[42] ibidem, loc.cit.
[43] ibidem, p.61-62
[44] ibidem, p.64
[45] Corina Crişan
şi Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune,
Editura
[46]ibidem, p.63
[47] Wolfgang Zoller, Când imaginea suprimă
cuvântul, Editura Agape,
1998, p.34
[48] Bogdan Ghiu, Ochiul de sticlă, Editura All Educaţional S.A.,
[49] Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.79
[50] ibidem, p.86
[51] ibidem, p.84
[52] ibidem, p.84
[53] ibidem, p.85
[54] William Kuhns, Cartea izvoarelor lui McLuhan, în Mass-media
sau mediul invizibil, p.284
[55] Paul Levinson, op.cit., p.19
[56] William Kuhns, op. cit., în
op.cit., p.285
[57] Paul Levinson, op. cit., p.122
[58] Paul Levinson, op. cit., p.129
[59] Înţelegerea mijloacelor, în Mass-media sau
mediu invizibil, op. cit., p.158
[60] Paul Levinson, op. cit., p.137
[61] Andre Gauron, Era numerică, în Lettre Internationale, Ediţia
română, primăvara,
1996, p.38
[62] Miron Ghiu, Netosophi@, în Agora Online, nr. 3, 1998, accesibilă la adresa: http://www.aol.ro/1998/numar04/editorial/editorial.html,
[63] James Taylor, Editing
for the Electronic Age; articolul poate fi găsit la adresa:
http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html, issue 2 (tema
a doua)
[64] ibidem
[65] Miruna Runcan, Viciu, virtute, virtual, un vâjâit fără egal, în Rev. Secolul
20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet", p.228-229
[66] ibidem, p.229
[67] John Suler, Blackhole, în Psychology
of Cyberspace, articolul poate
fi găsit la adresa:
http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002
[68] idem, Psychological transfer, în Psychology
of Cyberspace, accesibil la:
http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002
[69] ibidem
[70] Paul Levinson, op. cit., p.71
[71] A se vedea articolul lui John Suler "Virtual World As A Dream World", în Psychology of
Cyberspace, accesibil la:
http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002
[72] Philippe Breton, op. cit.,
p.56-57
[73] David Le Breton, L’ adieu au corps, p.190, apud Philippe Breton, op. cit., p.73-74
[74] William Gibson, Neuromantul, Editura Cristian Plus, p.13
[75] Citat de Michel Bouwens în prezentarea cărţii lui Erik Davis "The
Spiritual Cyborg", la http://www.socio.demon.co.uk/magazine/7/issue7.html
[76] ibidem
[77] Mişcarea extropiană susţine că s-ar putea atinge
acest ideal cu ajutorul ingineriei
genetice şi a nano-roboţilor
(roboţi de mărimi
extrem de mici, inobservabili cu ochiul liber) cu ajutorul cărora să se repare celulele umane şi astfel să se obţină nemurirea
[78] ibidem
[79] Michael Dertouzos, op. cit., p.61
[80] ibidem, p.73
[81] A se vedea, de pildă, articolul "Om trupesc
şi om duhovnicesc" a Pr.
asist. dr. Gheorghe Sima, în Studii Teologice, nr. 3-4/2001
[82] ibidem, p.152