HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)

II. OMUL ŞI INTERNETUL

 

 

 

 

Am văzut până acum că lumea virtuală a Internetului se vrea a fi, din perspectiva unora, o lume paralelă celei reale, o copie mai bună a ei. Deşi mulţi specialişti recunosc că până la atingerea acestui deziderat mai este un drum destul de lung de parcurs, germenele "noii lumi" care există prezintă o atracţie care nu poate fi neglijată. Numărul cetăţenilor acestei lumi creşte vertiginos şi în ciuda faptului că va trebui să mai treacă încă multă vreme până când iluzia ciberspaţială va putea să concureze cu originalul se pot întrezări o serie de pericole. Mulţi au tras un semnal de alarmă văzând anumite capcane întinse de noua tehnologie: diluarea conflictelor sociale şi apoi însingurarea tot mai accentuată a individului, ispita pentru cei neadaptaţi acestei lumi de a se refugia într-o lume paralelă în care parcă orice este cu putinţă, pierderea criteriilor clare de orientare şi anihilarea ierarhiei de valori deja existente, decorporarea omului şi ştergerea graniţelor dintre vis şi realitate, dintre posibil şi îngăduit etc. .

Sunt multe semne negative din punct de vedere moral ce se pot pune în dreptul noii lumi în ceea ce priveşte conţinutul ei sau în ceea ce priveşte tipul de informaţie care circulă prin "venele" acestui nou spaţiu deoarece poţi găsi o mulţime de viruşi, de maniaci de toate felurile, pornografia e în floare, o mulţime de site-uri propagă violenţa, idei rasiste, fanatismul religios şi, sub umbre anonimatului, se vând copii ilegale şi date confidenţiale iar unii încearcă să jefuiască "în plină autostradă electronică" diferite conturi.

Tot din punct de vedere al conţinutului reţelei putem însă vorbi şi de multe aspecte pozitive (poate într-un număr mai mare decât cele negative) precum ar fi: un cumul de informaţie strict comunicaţional deloc neglijabil (cuprins în e-mail, teleconferinţe etc.), apoi cultură sub toate formele ei: imagini cu biserici şi muzee şi alte creaţii ale marilor artişti; muzică întinsă pe o gamă foarte variată (de la cea bisericească şi clasică la cele mai noi compoziţii) şi texte ce cuprind biblioteci imense de creaţie literară umană şi, nu în ultimul rând, o mulţime de oferte economice care să uşureze supravieţuirea internauţilor prin câştigarea de timp şi scutirea de efort. Despre toate acestea vom mai vorbi în capitolul următor dar acum aş dori să amintesc o serie de probleme ce se ridică din însăşi actul navigării pe Internet.

Chiar de la început voi încerca să subliniez că prin navigarea pe Internet omul se schimbă prin faptul că interacţionază cu un instrument tehnic -computerul-, interacţiune ce produce schimbări în om care implicit au importanţă şi din punct de vedere moral. Omul este constitutiv lumii reale şi ea îi este de asemenea firească existenţei lui prin faptul că Dumnezeu i-a pus în interdependenţă şi omului i-a dat şi menirea de a o stăpâni şi de a o conduce spre împlinirea planului din veşnicie a Lui: ca El să fie totul în toate. O viaţă morală din punct de vedere creştin presupune şi aceasta: omul să rămână fidel acestei raportări la lumea creată de Dumnezeu - adică să o unească prin el cu Creatorul.

 

      

 

II.1. Omul şi tehnica

 

În primul şi în primul rând, a naviga pe Internet presupune a face aceasta prin intermediul unui computer. Aşa că primul semn de întrebare care mi-a venit în minte a fost acesta: are vreo relevanţă pentru mine -mă schimbă pe mine- faptul că interacţionez cu acest instrument? Părerile sunt împărţite. Citind, de pildă, comunicatul "Etics in Comunications" din 2 iunie 2000 al Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale vom vedea o opinie asupra mijloacelor de comunicare în masă (mass-media). Comunicatul chiar dintru început spune că "mult bine şi mult rău vin din felul în care oamenii se folosesc de mijloacele de comunicare socială. Deşi  -continuă comunicatul- în mod obişnuit se spune -şi noi vom sublinia acest lucru adeseori aici (s.a.) - că media (mijloacele de comunicare, n.n.) face asta sau asta, acestea nu sunt forţe oarbe ale naturii dincolo de controlul uman. Căci deşi actele de comunicare au adeseori urmări nedorite, totuşi, oamenii aleg să folosească mijloacele de comunicare fie pentru scopuri bune fie pentru rele, într-un mod bun sau rău."[1]  Tot în această direcţie aş aminti o părere a lui Stephen L. Talbot, autor al cărţii "The Future Does Not Compute”, amintită împreună cu alte citate privind tehno-spiritualismul, de Jeremy S. Gluck: "Nu este nici un răspuns dincolo de fiinţa umană. Viitorul ascuns al maşinii se doreşte a fi propriul nostru viitor... . Nu există nici o potenţă a computerului care să-l poată face să arate bun într-o lumină şi rău în alta. Pe care lumină am putea-o alege? Doar lumina -şi întunericul- ce emană din inima omului."[2]

Aceasta este însă o părere. Marshall McLuhan vine cu o alta, numită de către sociologii mass-mediei "determinism tehnologic".[3]  El consideră că mijlocul de comunicare -media- are "un impact determinant asupra echilibrului percepţiilor umane."[4] În lucrarea sa 'Understanding mass-media" (1964) el lansează mai accentuat (ideea o mai amintise şi în 1960) sloganul, de atunci binecunoscut: “mijlocul este mesajul”. Ideea, în mare, este că mijlocul tehnologic folosit pentru a comunica este la fel de important ca şi conţinutul comunicaţional transmis. Cauza acestui lucru este că mijlocul folosit în comunicare influnţează percepţiile, echilibrul simţurilor. Spre exemplu, nu este acelaşi lucru a spune cuiva "te iubesc" folosindu-te de telefon, scriindu-i aceste cuvinte pe o foaie sau vorbindu-i faţă către faţă. Impactul mesjului va fi altul şi datorită mijlocului folosit. De aceeaşi părere este şi Hugh McDonald care în articolul său "Ascetism and the electronic media. Technophilia and technophobia in the perspective of Christian philosophy" afirmă: “Fiecare tehnologie îşi are efectele ei specifice şi predictibile asupra utilizatorului. Ca instrument, ea va extinde şi va amplifica o putere omenească deja existentă sau un organ. Când o putere a omului este amplificată aceasta afectează ordinea şi echilibrul care există în om" [5]

Cauza pentru care este dificil să observăm efectele tehnologiei asupra noastră este aceea că ea face parte din mediul nostru existenţial, ne-a devenit într-un fel firească în sensul că ne înconjoară şi nu putem trăi fără ea. "Este mediul nostru înconjurător -spune McLuhan- şi ca şi orice mediu înconjurător (am putea face o comparaţie cu aerul ce ne înconjoară şi nu mai conştientizăm permanent prezenţa lui, n.n.) este ascuns nouă, şi trebuie în mod intenţionat să ne îndreptăm atenţia spre el pentru a vedea cum ne afectează."[6] Hugh McDonald conştientizează faptul că tehnologia comunicaţională de azi, în uimitoarea sa dezvoltare, reprezintă un mare bine care însă dă şansa realizării unui rău la fel de mare şi de aceea accentuează efectele mass-mediei atât asupra societăţii cât şi asupra noastră ca indivizi. Concluzia la care ajunge el este că şi în cazul tehnologiei informaţionale "ca şi în cazul a orice oferă o mare atracţie, este necesară dezvoltarea unui ascetism care să ne păzească de abuzul tehnologiei."[7]

Premiza de la care porneşte McDonald este cea a omului ca unitate armonioasă şi echilibrată iar echilibrul are o lege a lui care acţionează astfel încât el să se menţină. La nivel biologic, de pildă, organismul nostru încearcă să menţină această stare de homeostază, de echilibru. Dacă o forţă exterioară va încerca să strice acest echilibru, ea va fi urmată de o forţă de reacţie a organismului ce va acţiona să restabilească echilibrul. Într-adevăr, unitatea psiho-somatică a organismului uman nu poate fi tăgăduită. Dacă un om îşi pierde vederea el devine mai conştient de celelalte simţuri şi asta deoarece părţile creierului ce procesau date vizuale vor prelucra de acum date de la alte simţuri în încercarea omului de a se raporta cât mai bine la lumea exterioară. Dacă în momentul apariţiei primelor tehnologii ele extindeau mai ales puterile trupeşti ale omului lucrurile sau schimbat o dată cu apariţia scrisului - putem spune că acum chiar memoria omului poate fi plasată în afara lui, exteriorizată şi amplificată. Iar Internetul a adus mai multe "beneficii" tehnologice deoarece îmbină scrisul cu imaginea şi sunetul. Omul îşi poate acum interioriza într-un alter-ego al său atât trupul cât şi gândurile (mintea) realizând o copie a sa care să se mişte, să acţioneze, să îi exprime gândurile sale.[8]  Pentru că fiecare tehnologie accelerează şi extinde anumite facultăţi umane se cere o mare atenţie din partea lui în utilizarea lor. Interacţionând necritic cu tehnologiile noastre putem noi înşine să ajundem roboţi, maşini[9] sau ele să ne dea nouă comenzi. "Omul nu este doar stâlpul şi creatorul tehnologiei, ci este şi un proces invers prin care omul devine dependent de tehnologie şi e format de ea."[10]

Putem aminti ca fiind de o mare autoritate şi opinia a 12 scriitori şi oameni de ştiinţă preocupaţi de tehnologie şi efectele ei, care au realizat în 1998, în colaborare, "Manifestul tehnorealist" un document ce se vrea a fi o privire critică şi realistă asupra a ceea ce este tehnica şi care sunt efectele ei. Autorii manifestului amintesc şi părţile pozitve ale tehnologiei dar ţin să avertizeze încă de la primul articol faptul ca tehnologia ne influnţează: "Tehnologiile nu sunt neutre. O concepţie eronată de mari proporţii a vremurilor noastre este ideea că tehnologiile sunt complet lipsite de părtinire adică, fiind nişte artefacte fără viaţă, nu le impun oamenilor anumite tipuri de comportament. De fapf, tehnologiile au o încărcătură (...) atât intenţionată cât şi neprevăzută. Fiecare unealtă îşi înzestrează utilizatorii cu un mod specific de a privi lumea  şi cu anumite căi de interacţiune cu ceilalţi. Este important ca fiecare dintre noi să ia în considerare părtinirile diferitelor tehnologii şi să le căutăm pe acelea care ne reflectă valorile şi aspiraţiile".[11]

Dintre cele două păreri cea din urmă se apropie mai mult de adevăr. Mijlocul folosit influnţează foarte mult ceea ce facem sau, cu alte cuvinte, cum facem un lucru influnţează foarte mult rezultatul pe care urmărim să-l obţinem. Mijlocul influnţează asupra atingerii scopului şi când este vorba de media. Nu e acelaşi lucru să vezi scris cuvântul 'steagul României" sau să vezi steagul însăşi deşi ambele sunt mijloace prin care se trnsmite acelaşi mesaj - dar vederea steagului va produce cu siguranţă un sentiment mai puternic decât citirea cuvântului "steagul României". Aşadar, mijlocul influnţează modul în care receptăm informaţia şi poartă şi el, în sine, un mesaj propriu. Specificitatea pe care o are Internetul ca mijloc de transmitere a informatiei voi încerca să o evidenţiez în cele ce urmează.

                          

II.2 Omul şi simţurile

 

Am văzut că tehnologia influenţează utilizatorul ei şi că este nevoie de un exerciţiu mental şi spiritual de distanţare faţă de un anumit instrument pentru a-i putea analiza influenţa asupra noastră. Şi aceasta deoarece tehnologia este o parte a mediului înconjurător, ea este pentru om ca apa pentru un peşte şi de aceea se cere omului tehnologizat al vremurilor noastre să iasă la 'malul" care să-l elibereze de influenţa tehnologiei pentru a vedea care sunt efectele ei.

Stând şi gândindu-mă ce se întâmplă cu mine în momentul în care mă aşez în faţa calculatorului şi încep să navighez pe Internet mi-am dat seama că trebuie să încep cu faptul că ... stau. Într-adevăr, azi - deşi susţinătorii omni-Internetului de care am amintit visează la o perioadă în care omul să poată "intra" în lumea virtuală cu toate părţile trupului folosind ca interfeţe electronice căşti, mănuşi şi chiar costume care să le permită să "simtă" cât mai deplin "realităţile" acestei lumi - pentru a naviga pe Internet trebuie mai întâi să te aşezi pe un scaun în faţa calculatorului. Scaunul este şi el o creaţie a omului tehnologic a cărei vechime se pierde în negura timpului; erau vremuri în care scaunul exista doar ca tron în sala regilor fiind un semn al puterii celui ce stătea pe el. Acum este atât de banal, a devenit o tehnologie atât de firească nouă încât se ascunde de multe ori analizei minţii noastre. Omul modern petrece din ce în ce mai mult timp stând pe scaun de aceea crearea de scaune a devenit o adevărată afacere (mai nou se caută realizarea de scaune cât mai comode şi mai atrăgătoare - a se vedea cazul scaunelor ergonomice). Se uită însă efectele ascunse ale acestei tehnologii când e folosită în exces: câţi nu se plâng de dureri de spate, anchilozarea sistemului osos, slăbirea muşchilor stomacului şi nu numai. Ajungem cu adevărat dependenţi într-un anumit fel de scaun şi asta se poate vedea în dificultatea noastră de a sta în picioare la Sfânta Liturghie pentru două ore. Creşte astfel şi debilitatea, slăbiciunea trupului nostru - aceasta este de fapt o generalitate în ceea ce priveşte utilizarea unei tehnologii: atrofiază tot mai mult organul sau facultatea a cărei potenţă o extinde.

Sunt chiar unii gânditori ce sunt de părere că ceea ce omul realizează cu ajutorul"protezelor" sale tehnologice ar putea realiza prin exercitarea unor puteri naturale ale sale. Astfel, Douglas Rushkoff, autorul romanului " Cyberia", spune: "Tehnologia este o parte din natură. Este o extensie a conştiinţei umane. În mod ironic, porţile pe care ni le deschide tehnologia sunt în general porţi pe care noi le-am putea deschide şi fără ajutorul ei, doar dacă am şti cum. Cred că suntem pe deplin capabili, ca fiinţe umane, să avem un creier global şi să comunicăm între noi ca părţi ale unui singur organism. Dar, fie nu ne-am dezvoltat aceste capacităţi, fie am pierdut abilitatea de a le folosi. Gândindu-ne la perioada existenţei tribale, vedem că oamenii nu se gândeau la ei înşişi ca indivizi ci se priveau pe sine ca părţi ale unui mic organism".[12]

Important este pentru noi să accentuăm un alt efect secundar, ascuns al utilizării scaunului. Wayne Constantineau în studiul său "Our Affair with the Chair"[13] remarcă faptul că statul în scaun presupune un fel de amorţire, de anesteziere a trupului uman. El prezintă o imagine elocventă pentru efectul de amorţire al trupului pe care îl produce scaunul, arătând că acest efect este asemennea celui produs în urma unei anestezii în scaunul unui dentist. Precum administrarea anesteziei locale e urmată de una a întregului corp (şezutul, picioarele, spatele şi în cele din urmă capul) aşa orice scaun are un efect de amorţire, de adormire a întregului corp, diferenţa fiind aceea că impulsul de anesteziere îl poate produce  ecranul unui televizor sau chiar terminalul unui computer. Mergând mai departe vedem că şezând în scaun ne este reorganizat sistemul nostru senzorial. Scaunele promovează activitatea capului dar "desenzitivizează corpul"[14] sau, altfel spus, îl lipseşte de activitatea simţurilor sale. O urmare a acestui fapt este aceea că cel ce stă în scaunul din faţa unui computer, de pildă, se va baza, va accentua informaţia ce-i va veni prin simţurile augmentate de tehnologie. Acest lucru se poate observa în cazul unui om ce navighează pe Internet: el nu va auzi şi nu va simţi aproape numic din ceea ce se întâmplă în jurul său. E drept, aceasta se întâmplă şi datorită atracţieie pe care o oferă computerul dar şi unei amorţeli a celorlalte simţuri. De fapt, orice lucru care produce plăcere şi implicit o atracţie creează datorită concentrării asupra sursei de plăcere o insensibilitate la nivelul celorlalte simţuri. Wayne Constantineau remarcă faptul că omului ce stă mult timp pe scaun celelalte simţuri i se "atrofiază" şi apoi "el tinde să se bazeze pe ochi ca principală sursă de percepţie".[15] Am făcut această prezentare a imaginii cu efectele unei îndelungate şederi pe scaun mai ales pentru a evidenţia influenţa pe care o are acest fapt asupra sistemului nostru senzorial.

Sistemul nostru de simţuri este un dar nepreţuit pe care omul l-a primit de la Dumnezeu odată cu crearea lui. Poate tocmai pentru că simţurile ne sunt atât de propri nu le conştientizăm totdeauna ci pur şi simplu "simţim" că ele există şi le folosim. Omul, inel de legătură între lumea materială şi cea spirituală, trebuie să realizeze o unire a lui cu Dumnezeu urmată implicit şi de o aducere a cosmosului la unire cu Dumnezeu, care va fi totul în toate. Pentru relaţia lui cu lumea materială, Dumnezeu l-a săvârşit pe om cu trup şi cu simţurile acestuia, prin mijlocirea cărora trupul ia cunoştinţă de existenţa celor create, intră în mod concret în legătură cu ele şi apoi are posibilitatea să acţioneze prin organele trupului asupra creaturalului. Fiecare simţ reacţionează la stimulii lucrurilor create şi se produce astfel senzaţia. "Prin aceasta i se comunică sufletului o informaţie obiectivă cu privire la datele exterioare ale obiectului”.[16] Actul percepţiei senzoriale este însă un proces în acelaşi timp somatic şi psihic şi acest lucru se poate observa şi în paşii următori din procesul realizării ei: "Apoi intervine o a doua operaţie, prin care datul senzorial este interpretat de toate celelalte facultăţi care contribuie la procesul cunoaşterii. Printr-un proces complex, în care intervin inteligenţa, memoria, imaginaţia şi dorinţa obiectul, aşa cum este el prezentat de simţuri, este situat în spaţiu şi raportat la alte obiecte, este numit, definit în ceea ce priveşte natura, semnificaţia, funcţia şi valoarea sa. Această interpretare, care constituie esenţialul în percepţia senzorială, având ca temei un dat obiectiv - cel oferit de senzaţie, nu se opreşte însă la acesta şi nu constituie o simplă descriere a lui, ci este elaborată în funcţie de valorile subiectului cunoscător.(...) De aici rezultă că percepţia senzorială este legată de starea spirituală a celui ce percepe."[17]

Importanţa simţurilor se poate evidenţia şi prin imaginea cu care unii Sfinţi Părinţi le-au asemănat -aceea de "ferestre ale sufletului."[18]  Prin aceste "ferestre" poate însă intra în sufletul noastru atât moartea cât şi viaţa - alegerea depinzând de om. Din nefericire, simţurile noastre nu-şi mai îndeplinesc rostul lor de a contribui la unirea creaţiei văzute cu Dumnezeu şi astfel de a lăsa să intre prin ele viaţa cea adevărată. Această "bună rânduială"[19] a lor s-a tulburat prin păcat - s-au îmbolnăvit şi ele odată cu îmbolnăvirea generală a omului prin cădere. Omul, înlocuind pe Dumnezeu cu făptura a început să absolutizeze odată cu cele create şi rolul simţurilor trupului care îi aduc plăcere, absolutizată şi ea. A ajuns astfel omul "să se împărtăşească fără măsură de aceasta (de lumea creată, n.n.) numai prin simţire, asemenea dobitoacelor celor necuvântătoare, şi aflând prin experinţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu."[20]  Pentru  a opri această cunoaştere simţuală păcătoasă a celor create Sfinţii Părinţi vorbesc de necesitatea "păzirii tuturor simţurilor" căci altfel ele "se reped cu iute pornire de la cele simţite şi iau împreună cu sine toată privirea necinstită, toată urâta cuvântare şi toată auzirea rea, în scurt, toată tina şi necurăţia poftelor, întorcându-se după aceea înapoi şi băgându-le pe toate în ticălosul suflet, pe care-l fac cu totul întunecat,(...) îl îneacă deodată în patimi, făcându-l peşteră de tâlhari sau gazdă a necurăţiilor."[21]

Nu se are în vedere numai o pază a simţurilor trupeşti ci şi o creştere şi exercitare a simţurilor sufleteşti. Mulţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre aceste simţuri spirituale sau sufleteşti cu care a fost înzestrat omul, primul care pare să fi elaborat o doctrină despre ele fiind Origen.[22] "Noţiunea de simţ spiritual -spune B. Fraigneau-Julien- exprimă un contact real şi imediat între suflet şi Dumnezeu analog celui existent între organele simţurilor şi obiectul senzaţiei sau, altfel spus, analog impresiei produsă de către obiect asupra sensibilităţii celui care-l percepe. Este clar că în cazul simţurilor spirituale contactul ce se produce între Dumnezeu şi suflet este unul spiritual."[23] Simţurile spirituale conduc la un contact real între sufletul nostru şi Dumnezeu şi "presupun un stadiu avansat al vieţii spirituale, o curăţie foarte adâncă a sufletului."[24] Sfântul Grigorie al Nyssei este primul care accentuează unitatea modului de percepţie atât a lumii create cât şi a celei spirituale şi deci a lui Dumnezeu, fără însă a se putea exclude "o pluralitate în gradele de unire."[25] Important este că prin simţurile spirituale omul trebuie să transforme lumea sensibilă într-o sensibilitate superioară ajungând în cele din urmă la Dumnezeu: "Există aşadar o interacţiune între simţurile trupeşti şi cele spirituale, dar cele dintâi sunt subordonate celor spirituale şi trebuie să conducă la cunoaşterea lui Dumnezeu."[26]  Pentru a concluziona, putem spune că omul trebuie - şi în aceasta să ia aminte la Iisus Hristos, Domnul nostru, care mai întâi a făcut cele bune pentru a ne deschide calea spre viaţa veşnic fericită!- să-şi însănătoşească simţurile dăruite lui de Dumnezeu şi să le ţină în "bună rânduială."[27]

Această "bună rânduială" a simţurilor  a fost însă tulburată după căderea strămoşului nostru Adam şi este în continuare afectată de cele din jurul omului cu care omul interacţionează prin simţurile lui. De la cădere omul s-a văzut nevoit să-şi creeze unelte, tehnologii care să-l ajute în lupta lui de supravieţuire: "Căci acum (după cădere, n.n.) omul se mişcă sau în jurul nălucirilor iraţionale ale patimilor, amăgit de iubirea de plăceri sau în jurul raţiunilor meşteşugurilor, din strâmtoarea impusă de cele de trebuinţă sau în jurul raţiunilor naturale, îndemnat de legea firii spre cunoaştere. La început însă nimic din acestea nu atrăgea cu necesitate pe omul făcut mai presus de toate."[28]  Omul a început astfel să-şi creeze tot felul de extensii ale trupului şi minţii sale (unelte, haine, mobilă, cărţi, telefon, televizor, computer etc.) care să-l ajute să facă ceea ce înainte obişnuia să facă fără ele. Ce remarcă Marshall McLuhan este că aceasta presupune o extindere a unuia sau a altuia dintre organele de simţ al omului făcător de unelte: "Toate mijloacele, de la alfabetul fonetic până la computer sunt extensii ale omului care provoacă schimbări adânci şi durabile în el şi-i transformă mediul. O asemenea extindere reprezintă o intensificare, o amplificare a unui organ, simţ sau funcţie."[29] Ce se poate observa în continuarea acestui proces -continuă McLuhan- este faptul că "sistemul nervos central pare să instituie o amorţire atotprotectoare a zonei afectate, izolând-o şi anesteziind-o, pentru a o feri de conştientizarea a ceea ce se petrece cu ea. Este un proces foarte asemănător cu acelea prin care trece corpul nostru atunci când se află în condiţie de stres ori de şoc, sau spiritul atunci când e supus la represiune, în sensul conceptului freudian. Eu numesc această formă specială de autohipnoză "narcoză narcisistă", un sindrom ce-l face pe om să rămână tot atât de inconştient de efectele psihice şi sociale ale noii tehnologii pe cât este un peşte de râul în care înoată."[30]

Aşadar, potrivit lui McLuhan, se poate vorbi de o stricare a "bunei rânduieli" a simţurilor prin supraexcitarea unui singur simţ în detrimentul celorlalte ajungându-se la o stare de amorţire simţuală care ar fi pentru omul creat, din perspectivă ortodoxă, pentru a stăpâni şi a uni în Dumnezeu împreună cu sine şi lumea creaturalului, o veritabilă piedică în acest proces. Omul şi-ar pierde cu adevărat identitatea sa de stăpân al celor create. Iată ce spune gânditorul canadian în alt loc: "Când o societate inventează sau adoptă o tehnică ce acordă preponderenţă sau dă un avânt unuia din simţurile noastre, relaţia dintre toate simţurile noastre e alterată. Nu ne mai simţim aceeaşi; ochii, urechile, toate simţurile noastre nu mai sunt aceleaşi. Interactivitatea simţurilor noastre este constantă, în afară de cazul când intervin condiţiile de anestezie. Dar orice simţi, dacă ajunge la cel mai înalt gard de intensitate, poate acţiona ca anestezic pentru celelalte simţuri.(...) Rezultatul este o ruptură în relaţiile dintre simţuri, un fel de pierdere a identităţii."[31]

Aplicând această părere strict la tehnicile de comunicare şi informare -cum este şi Internetul- putem spune că efectele acestor tehnologii, privindu-le ca mijloc, mediu de comunicare, nu sunt asupra opiniilor sau al conceptelor (aici acţionează şi influnţează în primul rând mesajul propriu-zis) ci asupra sistemului senzorial al omului, asupra structurii percepţiilor sale cu ajutorul cărora cunoaşte lumea. Important este că mijloacele, mediile informaţionale influnţează simţurile noastre fără ca noi să opunem vreo rezistenţă, noi fiind incoştienţi de acţiunea lor: “Reacţia noastră obişnuită la toate mijloacele de comunicare, şi anume că nu contează decât felul în care sunt folosite, ilustrază atitudinea paralizată a idiotului tehnologic. Deoarece "conţinutul" mijlocului respectiv este aidoma unei bucăţi suculente de carne aruncată de un spărgător ca să distrugă atenţia câinelui de pază al minţii."[32]  Pericolul, din punct de vedere al creştinului care urmăreşte însănătoşirea firii sale, este mare deoarece această acţiune secundară, ascunsă, "vicleană" a mijloacelor îl poate face să devină ceea ce el nu doreşte. Astfel, omul poate fi înşelat şi poate ajunge asemenea broaştei ţestoase care este opărită cu apă fierbinte încetul cu încetul.

Premiza de la care porneşte McLuhan este cea a "preţiosului inel al simţurilor"[33], adică unitatea şi armonia care a existat în om între simţurile sale. Hugh McDonald în analiza sa asupra influenţei teologului Toma de Aquina asupra operei lui Marshall McLuhan[34] numeşte această unitate şi armonie a simţurilor "simţul comun", după termenul latin folosit de Toma de Aquina -"sensus communis". Influenţa este de fapt mai veche şi anume de la Aristotel care ar fi folosit mai întâi acest termen în lucrarea sa "De anima". Filosoful grec vorbea despre raţiunea simţurilor şi o compara cu acordarea unei lire. Dacă o cordă este întinsă prea mult sunetul sau intensitatea lui care cere o armonie este distrusă. La fel, dacă un organ de simţ este supra excitat intensitatea sau proporţia sensibilităţii lui este distrusă. Iar această intensitate sau proporţie a acţiunii unui simţ este aceeaşi cu însăşi simţul. Aristotel îşi prezintă doctrina sa despre "simţul comun" în primul capitol al cărţii a treia din "De anima". Acolo el arată că datele ce ne parvin din simţuri nu constituie ele însele percepţia lucrurilor ca atare. Este vorba de o lucrare a tuturor simţurilor împreună - este simţul comun care conduce şi unifică celelalte simţuri. Simţul comun ne apare ca puterea omenească de a translata un anumit tip de experienţă printr-un simţ anume la toate celelalte simţuri şi de a prezenta rezultatul pentru mintea noastră ca o imagine unică. El poate fi antrenat, în sensul că poate, şi îşi şi însuşeşte obişnuinţe. Aceste obişnuinţe specifice ale experienţei senzoriale ţin şi de diferitele tehnologii cu care omul intră în contact, interacţiune. Pentru creştinul ortodox este foarte important să-şi însuşească obişnuinţe specifice unei vieţi sănătoase din punct de vedere moral şi la nivelul simţurilor ( de exemplu, a fi obişnuiţi să nu primim prin simţurile noastre anumite informaţii care ne smintesc sau a ştii să nu vedem sau să nu auzim anumite lucruri care ne trec prin faţa ochilor sau pe care le-am auzit, tocmai pentru a ne ţine sufletul curat). Nu trebuie uitat faptul că ele sunt ca o a doua natură, caracterizându-l pe om într-o foarte mare măsură.

Dacă Internetul, ca şi celelalte tehnologii, reajustează senzorialul uman şi astfel, indirect, modifică modul de cunoaştere a realităţii şi ne "educă" într-un anumit fel concepţia şi aşteptările noastre se cere creştinului o privire mai adâncă asupra influenţelor tehnologiei şi o raportare prin înfrânare la noul mediu de comunicare, înfrânare ce ar echivala cu "ieşirea la uscat" din tehnologia care ne înconjoară. Creştinul ar ajunge la o vedere a influenţei tehnologiei (care nu este întotdeauna nefastă!) şi apoi la o raportare corectă la ea.

 

       

 

II.3.  Supremaţia vizualului

 

II.3.1. O epocă a vizualului

 

Navigarea pe Internet şi implicit interacţiunea cu computerul presupune folosirea intensă a ochiului, organul vizual al omului. Am amintit părerea lui Wayne Constantineau[35] care afirmă faptul că stând în scaun în faţa calculatorului omul este nevoit să se axeze pe ceea ce vede. Practic aşa se şi întâmplă -interacţiunea omului este în primul rând cu interfaţa ecranului calculatorului. Se poate observa de le început că este vorba de o preluare a avantajului televiziunii de a transmite omului informaţii prin intermediul văzului. Unii susţinători înfocaţi ai Internetului prevăd că în viitorul apropiat vor apărea interfeţe pentru toate simţurile şi organele omului.[36] Realizările în acest domeniu sunt într-adevăr remarcabile dar în situaţia actuală prioritară este interacţiunea la nivelul vizual cu calculatorul prin monitorul lui. Este necesar aşadar să aruncăm o privire critică asupra propriei noastre priviri cu care ne îndreptăm spre ecranul calculatorului, mai ales că trăim într-o eră a vizualului.

Cu adevărat, viaţa noastră este, fie că ne dăm seama sau nu, dominată de vizual: "Sfârşitul secolului 20 şi începutul noului secol au adus cu sine un context cultural modificat. În primul rând a crescut atenţia acordată vizualului. Teoreticienii au observat că s-a produs o "revoluţie picturală" prin care am început să realizăm că dominaţia imaginii a înlocuit dominaţia cuvântului. Secolul 20 a debutat cu credinţa că, atunci când privim o fotografie, avem de-a face cu un lucru adevărat şi s-a încheiat ştiind, cel puţin la nivelul cognitiv, că multe lucruri care par a fi vizual adevărate nu sunt.”[37] Marshall McLuhan susţine că această accentuare a vizualului se datorează inventării alfabetului fonetic care a determinat separarea imaginii de sunet şi astfel "echilibrul sistemului senzorial (...) şi armonia psihică şi socială generate de el s-au rupt, iar funcţia vizuală s-a supradezvoltat".[38] Odată cu apariţia tiparului procesul a evoluat şi mai repede, cuvintele, făcute să fie şi văzute nu doar auzite, înmulţindu-se acum sub forma lor scrisă în sutele şi miile de cărţi tipărite. Cert este faptul că înainte "omul trăia într-o lume în care toate simţurile erau echilibrate şi simultane, o lume închisă, cu profunzimi şi rezonanţe tribale, o cultură orală structuraă pe predominanţa simţului auditiv. Urechea, spre deosebire de ochiul rece şi neutru, este sensibilă, hiperestetică şi atotcuprinzătoare(...). Mijlocul principal de comunicare îl reprezintă vorbirea, şi astfel nimeni nu ştia cu mult mai mult sau cu mult mai puţin decât oricare altul. Ceea ce înseamnă că individualismul şi specializarea - semne distincte ale occidentului "civilizat"- existau în cantităţi neglijabile.(...) Culturile orale acţionează şi reacţionează simultan, pe când capacitatea de a acţiona fără a reacţiona, fără a se implica rămâne darul omului instruit, <<detaşat>>".[39]  Omul contemporan, care este în primul rând integrat într-un spaţiu vizual este aşezat de McLuhan într-o paralelă cu omul tribal ce trăia într-un spaţiu acustic. Spaţiul vizual reprezintă o extindere şi o amplificare  a ochiului de aceea e uniform, succesiv şi continuu, pe când cel acustic este fără centru şi margini, organic şi integral; spaţiul vizual este consecutiv, cel acustic este simultan. "Omul tribal audio-tactil -spune McLuhan- implicat în subconştientul colectiv, trăia într-o lume magică integrală, sub pecetea mitului şi a ritualului, cu valori divine şi niciodată puse la îndoială, pe când omul instruit şi vizual creează un mediu puternic fragmentat, individualist, explicit, logic, specializat şi detaşat."[40]

Într-adevăr, azi vizualul domneşte -reclamele, cinematografele, moda, presa, televiziunea sau desenele de pe pereţi au în comun ceva: vizează ochiul omului. Deşi vederea este singurul simţ care permite detaşarea, paradoxal, în acelaşi timp acaparează. De pildă, în casă, în timp ce găteşti poţi asculta radioul fără să te deranjeze sau ca şofer poţi conduce maşina şi ascultând muzică. Dar dacă este vorba de o imagine la televizor ea îţi "fură ochii" şi nu mai poţi lucra nimic iar în cazul în care vezi imaginea cuiva cunoscut pe stradă ai mari şanse ca ochii tăi să te poarte spre partea carosabilă şi apoi să ajungi cu maşina în şanţ. Puterea imaginii, este, fără tăgadă, foarte mare. În mare măsură realitatea este cunoscută de noi prin simţul văzului, de aceea poate fi mai uşor recreată cu ajutorul imaginilor (noi prin puterea imaginaţiei retrăim anumite momente din viaţa noastră realizând în minte în deosebi succesiuni de imagini; sau poeţii, când încearcă în operele lor să creeze în mintea cititorilor o lume a lor, se folosesc de "imagini poetice"). Stimului optic este parcă mai sugestiv, mai plăcut; imaginea are o anumită plasticitate. Atunci când imaginii îi este asociată şi mişcarea (imagini "vii") sugestivitatea ei este şi mai mare, astfel că te poate "minţi" făcându-te să crezi că eşti "în direct", că te afli acolo unde nu te poţi afla nici spaţial nici temporal - acesta este cazul filmului de cinematograf. Specific imaginii este şi faptul că ea atinge latura emoţională, afectivă a omului şi acesta este un alt atuu al ei care o face să pară atât de vie. Toate aceste avantaje ale imaginii sunt uşor de observat dacă privim efectele televiziunii –cea care manipulează azi cel mai frecvent imaginea. Vedem că, ajutată de imagine, televiziunea ne flatează: induce telespectatorului sentimentul că prin simplul fapt că vede deţine o înţelegere şi un control asupra a cea ce vede.

Şi Sfinţii Părinţi au remarcat rolul important pe care îl deţine văzul între simţuri. Cuviosul Nicodim Aghioritul îl citează pe Sfântul Vasile din Ancira cu cuvintele sale din "Tratat despre feciorie" zicând: "Deci printr-o oarecare pipăire, vederea amăgeşte sufletul către dulceaţă cu aruncăturile ochilor, atingându-se de departe de orice voieşte ca şi când ar avea ajutorul unor mâini netrupeşti, iar pe acelea pe care cu ajutorul mâinilor trupului nu poate a le atinge, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire le cuprinde.”[41] Această pipăire prin vedere, cu ajutorul ochilor, presupune aşadar că aceştia sunt şi un fel de mâini fără trup care cuprind şi de departe pe cele iubite. Cuviosul Nicodim spune că această pipăire este mai subţire decât pipăirea mâinilor dar mai groasă decât pipăirea nălucirii şi a minţii.[42]  Datorită acestei puteri a capacităţii vizuale a omului Părintele din Sfântul Munte sfătuieşte la multă grijă în ceea ce priveşte ochiul omenesc, mai ales din două motive. Întâi, pentru că "simţirea aceasta se aseamănă, după cum am zis, cu un fur, şi mai vârtos cu întâiul tâlhar al tâlharilor. Că împreună răpind degrabă mintea şi alunecând într-o clipită de ochi (cum se zice iarăşi despre ea), la locul păcatului aleargă."[43] Iar apoi, pentru că "simţirea aceasta fiind mai subţire, este pentru aceasta şi mai cunoscătoare, şi pentru că este mai cunoscătoare este şi de minte mai dorită; pentru că este mai dorită, pentru aceasta şi pe idolii săi mai adânc îi zugrăveşte pe tabla nălucirii; şi pentru că mai adânc îi zugrăveşte, pentru aceaste şi cu mai multă greutate se şterg".[44]

În zilele noastre televiziunea ne-a învăţat cât de puternică este capacitatea de penetrare a realităţii în sufletele noastre prin intermediul imaginii: "Mesajul televizat creeză receptorului senzaţia că se află în mijlocul evenimentelor sau că este alături de personajele sale preferate."[45] Şi tot de la televiziune am învăţat cât de uşor se poate manipula gândirea oamenilor tocmai datorită puterii ei de-a imita lumea reală: "Imaginii îi este specifică producerea aşa numitului "efect de real", adică imaginea ne face să vedem şi să credem în existenţa a ceea ce ne arată. Pe această caracteristică se bazează procesul manipulării prin imagine”.[46] Nu trebuie uitat nici faptul că ceea ce priveşti ţi se imprimă în suflet şi te formează -prin privirea sa omul se auto-formează, se auto-determină. De aceea este important din punct de vedere moral ceea ce vezi, căci, într-o anumită măsură, ceea ce vezi aceea eşti (ochiul curat, care vede peste tot binele, presupune existenţa unei inimi, a unui interior curat şi plin de bunătate). Se impune astfel creştinului, pe de o parte, să caute cu privirea sa cele bune, iar pe de altă parte, sa-şi păzească ochii săi de  a vedea lucruri necuviincioase care să-i murdărească prin ei cămara sufletului. Creştinul să nu uite că are şi o privire spirituală care poate funcţiona ca o oglindă, ajutându-l să se cerceteze pe sine. Trezvia despre care vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre aceasta presupune: ca omul să aibă îndrepatată asupra sa întotdeauna aceată privire spirituală pentru a se analiza în ceea ce face. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că omul a fost dăruit de Dumnezeu cu ochii spirituali cu care Îl poate vedea pe El după cum vede cu ochii trupeşti cele materiale. Poate că omului, fiind într-o adâncă stare de păcătoşenie, aceşti ochi îi sunt întunecaţi şi înceţoşaţi dar ei trebuiesc curăţiţi şi folosiţi pentru că doar aşa, printr-un lung exerciţiu spiritual, vor începe să vadă pe Dumnezeu în toate.

Azi însă omul îşi îndreaptă tot mai puţin privirea spre sine sau spre Dumnezeu şi aceasta şi datorită unei hipnotizări a privirii care este acaparată de cele exterioare într-un mod irezistibil. Atât de mult ne este excitat ochiul de informaţii venite din exterior încât nu mai avem timp să ne privim pe noi înşine şi pe Dumnezeu. Wolfgang Zoller, în cartea sa "Când imaginea suprimă cuvântul" remarcă şi el această stare de fapt: "Privirea <<spre exterior>> este educată în mod forţat, fiindcă imaginile se succed rapid, se schimbă uşor, prezentând mereu noi impresii şi acţiuni, înlănţuind neîntrerupt gândirea şi privirea, făcând imposibilă telespectatorului orice încercare de dezmeticire, ceea ce ar corespunde unei <<priviri spre interior>>".[47]  În faţa acestui asalt al realităţii "ca imagine" trebuie, şi simţim uneori nevoia, să ne refugiem, să ne regăsim pe noi înşine în cămara sufletului nostru. De aceea, la rugăciune adesea închidem ochii.

Ştim că nu totul este de văzut şi aceasta ne pune într-o poziţie opusă lumii de azi care cere ca totul să se vadă cu orice preţ. În această eră a vizualului unii încearcă să-şi satisfacă nevoia fiinţială de  a vedea totul dar folosindu-se doar de ochii lor trupeşti -  aşa se nasc ateii. Ei uită că ochii noştri sunt limitaţi, deşi mulţi au accentuat acest fapt: "Ochiul trebuie supravegheat şi completat, căci el <<încadrează>>: ascunde, elimină, uită, ucide, condamnă la invizibilitate sau, dimpotrivă, exclude din raza controlului cel puţin în aceeaşi măsură în care arată".[48] Şi astfel, formându-şi doar ochii trupeşti ajung să creadă că în afară de ceea ce văd ei nu mai este nimic. Dacă ar închide puţin ochii lor trupeşti acel "nimic" ar deveni vizibil şi ar ajunge să vadă invizibilul.

Felul în care imaginea stăpâneşte lumea de azi şi o recreează, ni-l descrie într-un model de gândire impregnat de elementul religios, Jean-Luc Marion: "Imaginea devine pentru noi mai mult decât o modă -devine o lume. Lumea s-a făcut imagine."[49] Astfel, a fi înseamnă a vedea şi a fi văzut. "Lumea reală -spune în alt loc acest gânditor francez- a dispărut de când imaginea o ecranează prin contra-lumea ei (televiziunea creeză o lume a ei, paralelă cu cea reală şi cu care se află în concurenţă, din moment ce se realizează o emisie non-stop, n.n.), de acum înainte, pentru a avea loc în mod efectiv, evenimentul trebuie să se producă în contra-lumea însăşi, el trebuie să se coboare la rangul de imagine (...). Aşadar, a apărea e mai valoros decât a fi, pentru că a fi nu e decât a  apărea".[50]  L-amamintit aici pe Jean -Luc Marion în deosebi pentru remarca sa cu privire la noul om ce a apărut odată cu noua lume -voyeur-ul. Acesta, contrar vizionarului care vede ceea ce este invizibil şi indisponibil, caută să se realizeze cu vizibilul cel mai disponibil. Iată cum este descris noul tip de om: "Voyeur-ul vede doar pentru plăcerea de a vedea: graţie tehnicii, el poate în sfârşit să sucombe fără limite, nici restricţii fascinaţiei acelei "libido vivendi" pe care Părinţii au denunţat-o dintotdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea, plăcerea de a vedea totodată fără să fiu vreodată văzut. (...) Voyeur-ul întreţine, aşadar, un raport pervers şi neputincios totodată cu lumea de care fuge şi în acelaşi timp o posedă în imagine. Voyeur-ul practică un onanism al imaginii."[51]

Ce mai accentuează cu precădere Jean-Luc Marion este faptul că imaginea şi-a pierdut originalul, adică relaţia originarăcu realul, şi noul ei criteriu este acest voyeur, dorinţa lui de a vedea. Astfel că orice imagine, pentru a fi veritabilă, trebuie să satisfacă dorinţa de a vedea a voyeur-ului: "Voyeur-ul fixează norma imaginii lipsită de original prin exigenţa poftei sale de a vedea pentru a vedea; fiecare imagine devine, aşadar, validă cu condiţia de a satisface această dorinţă(...) prin urmare ea trebuie să se conformeze aşteptării acestei dorinţe".[52] Marele pericol din punct de vedere moral este că imaginea -imagine a poftei voyeur-ului- devine idol: "O dată cu imaginea, voyeur-ul vede satisfacerea dorinţei sale, deci a lui însuşi. Orice imagine este un idol sau nu este văzută."[53]

Creştinului îi trebuie azi o asceză a privirii, o pază a ochilor în faţa afluxului de informaţie venită din exterior. El trebuie să îşi lase răgazul de a nu mai privi ci de a se lăsa el privit atunci când priveşte icoana lui Hristos, Care ne-a adus vederea invizibilului. Această inversare a privirii presupune nu doar că noi suntem priviţi privind icoana ci şi că noi ne privim pe noi privind icoana. Ea este oglinda noastră, imaginea a ceea ce trebuie să devenim. Să nu uităm că ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochii noştri trupeşti şi că numai cu inima (cu ochii inimii) poţi vedea bine (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ).

 

II.3.2."Lumină filtrată" / "lumină directă".

 

Nu putem trece de analiza aspectului vizual al navigării pe Internet fără a aminti o cauză a atracţiei deosebite pe care o are imaginea ecranului computerului asupra noastră. Mulţi dintre specialişti au găsit o mulţime de cauze pentru care este atât de hipnotizantă imaginea display-ului, dar, Marshall McLuhan are o explicaţie cu adevărat deosebită, care îi arată genialitatea. Despre computer am spus că el integrează în sine, ca "o maşină universală", celelalte medii de comunicare deja existente. Unul dintre ele, în mare măsură bazat pe vizual, este şi televizorul -ambele mijloace prezintă o atracţie irezistibilă pentru ochiul nostru datorită modului în care ne transmit imaginea.

William Kuhns, în colecţia sa de citate cheie din opera gânditorului canadian, aminteşte şi câteva cuvinte de mare importanţă pentru problema noastră: "Ecranul televizorului revarsă în tine o energie care paralizează ochiul; nu tu te uiţi la el ci el se uită la tine".[54] Aceste cuvinte exprimă teoria lui Marshall McLuhan despre "lumina filtrată" şi "lumina directă". Noi vedem lucrurile care ne înconjoară datorită faptului că ele primesc lumina solară şi suprafaţa lor o reflectă. McLuhan a fost unul dintre acei oameni care a căutat să vadă lucrurile în interiorul lor, ceea ce sunt ele în sine -de aceea a fost fascinat de excepţia pe care o face de la principiul mai sus amintit sticla. Ea nu ricoşează la suprafaţa ei lumina ci o lasă să treacă prin ea, oferind astfel posibilitatea transparenţei. Aici găsim explicaţia concepţiei mcluhaniste despre "lumina filtrată" - o lumină ce trece printr-un mediu care permite transparenţa oferind o atracţie mai mare pentru cel ce o priveşte. Astfel că -spune el- este mai uşor de înţeles atracţia aproape hipnotizantă exercitată de lumea pe care ne-o deschide ochilor noştri o fereastră sau ecranul unui televizor. Lumina filtartă de aceste medii transparente este mai profundă şi implică mai mult privitorul decât lumina căzută în mod direct asupra lumii şi a lucrurilor ei.

Secretul este că lumina nu este proiectată pe lucruri şi de la ele spre ochii noştri ci este proiectată prin lucruri şi apoi spre privitor. Cerurile albastre, ecranele televizoarelor şi ale computerelor sau vitraliile de la biserici sunt atât de atrăgătoare pentru că sunt animate de lumina din spatele lor care ajunge la ochii celor ce le privesc după ce a trecut prin ele. De aceea, McLuhan a ajuns -după cum menţionează Paul Levinson- la concluzia legată de televiziune că "ea ne atrage atenţia şi ne-o stăpâneşte cu o intensitate aproape hipnotică, religioasă pentru că este modul în care simţurile şi creierele noastre răspund la o invitaţie luminată-filtrat".[55]  McLuhan a lămurit mai bine acest principiu al luminii în trasparenţă făcând paralelă între cinematograf şi televizor: "La cinematograf stai şi te uiţi la ecran. Tu eşti ochiul -aparat de filmat, în cazul televiziunii eşti ecranul (...). Imaginea pătrunde în tine, în cazul filmului ieşi afară în lume. În cazul televiziunii intri în tine însuţi”.[56] Iată cum lămureşte Paul Levinson această paralelă: "Căci, inversând configuraţia sălii de cinema, unde proiecţia începe în spatele spectatorului şi se încheie pe ecranul din faţa lui, sub forma configuraţiei de televiziune, unde proiecţia începe pe un ecran din faţa telespectatorului şi se finalizează literalmente în/pe faţa lui, McLuhan ne dă un indiciu despre motivul pentru care lumina filtrată este irezistibilă. Având originea dincolo de noi, nu în spatele nostru, sugerând ceva mai mult, nu doar ceea ce a existat deja, lumina-fitrată este în mod irezistibil un deget care ne cheamă să investigăm în continuare". [57]

Ceea ce ste specific Internetului şi, implicit, ecranului computerului, este faptul că deşi funcţionează pe baza aceluiaşi principiu al luminii în transparenţă ca şi ecranul televizorului şi ambele cheamă la o investigare a ceea ce este în spatele ecranului, doar monitorul computerului poate satisface dorinţa de a investiga a privitorului chemat de "degetul" din spatele lui. În cazul televizorului există limite ale capacităţii telespectatorului de a investiga, privitorul aflându-se mai mult într-o stare pasivă, de primitor de informaţie, pe când display-ul computerului poate împlini mai uşor dorinţa privitorului de a schimba şi influenţa ceea ce vede. Acest lucru face lumea virtuală şi mai atrăgătoare - este interactivitatea pe care o oferă atât computerul cât şi structura lumii virtuale formată de reţeaua de calculatoare. Despre această interactivitate voi vorbi în continuare.

 

II.4. Interactivitatea

 

În legătură cu metafora "luminii directe" şi a "luminii filtrate" Marshall McLuhan a dezvoltat şi o alta nu mai puţin importantă şi lămuritoare în ceea ce priveşte atracţia unui mijloc de comunicare - este vorba de metafora mediilor "calde" şi a celor "reci". "El susţinea că filmul de cinema ricoşând strălucitor de pe marele ecran e "cald", în contrast cu imaginea neliniştită şi tulbure a televizorului care este "rece". În mare măsură la fel ca în relaţia "lumină directă" versus "lumină filtrată", cel dintâi ne inundă, ne stropeşte, ne şochează în timp ce al doilea ne atrage în lumea lui."[58] Această dihotomie inspirată de sunetul muzicii jazz, lămureşte şi ea foaret mult atracţia pe care o exercită lumea virtuală prin intermediul computerului asupra internautului. McLuhan foloseşte în lucrarea sa "Understanding mass-media" (1964) termenii de "high-definition" (înaltă definiţie) şi de "low-definition" (joasă definiţie) pentru a-şi lămuri această metaforă a mediilor "reci" sau "calde": "Definiţia înaltă caracterizează starea în care eşti bine alimentat cu date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiţie înaltă (s.a.). Un desen animat are definitie joasă, pur şi simplu fiindcă oferă extrem de puţină informaţie vizuală. Telefonul este un mijloc rece, sau cu definiţie scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziţie o cantitate mică de informaţie. Iar vorbirea este şi ea un mijloc rece, pentru că se oferă foarte puţin, fiind nevoie ca restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea, mijloacele fierbinţi nu lasă atât de mult de umplut sau de completat pe seama spectatorilor. Prin urmare, mijloacele fierbinţi pretind o participare scăzută; în schimb, cele reci, necesită o participare mare şi un grad ridicat de completare din partea asistenţei."[59] Aşadar, ideea centrală a sintagmei "rece / cald" este aceea că mediile care sunt luminoase, limpezi oferind informaţii bogate care ne atacă simţurile ce ajung la saturaţie pot fi numite "calde" (ele presupunând o implicare mai redusă a receptorilor noştri), iar mediile care sunt ceţoase, umbrite, tulburi şi oferă informaţii mai puţin precise, mai puţin complete pot fi numite "reci" (ele presupunând o implicare mai mare a receptorilor umani, un efort din partea omului de a completa informaţia lipsă).

Receptorul informaţiei este invitat să fie activ în receptarea datelor -el poate căuta mai multe sensuri într-o caricatură decât într-o fotografie sau în câteva rânduri de poezie decât în câteva rânduri de proză. Este ca şi cum mediul  folosit, dacă este "rece", ar lumina doar o parte a informaţiilor transmise iar în descoperirea celeilalte părţi el ar invita pe receptorul datelor să o facă singur. Secretul este participarea receptorului: mediul "cald" solicită o slabă participare din partea lui şi astfel favorizează detaşarea (radioul, tiparul, fotografia, cinematograful), în timp ce mediul "rece" reclamă o puternică participare, cere receptorului să se angajeze în primirea datelor (telefonul, televiziunea, desenele animate). Trebuie accentuată ideea că nu se poate vorbi de o superioritate a unor medii asupra altora pe baza "temperaturii" lor. Pentru fiecare în parte, şi în clipe diferite, ideal este fie un mediu "cald" fie unul "rece" - totul depinzând de ambianţă şi context.

McLuhan a remarcat faptul că acest "termometru" poate fi aplicat şi la nivelul întregii culturi a unei anumite perioade iar observaţia sa este că adesea culturile "calde" provoacă apriţia mijloacelor de comunicare cu capacitate de răcire şi invers. În acest caz acţionează o funcţie termostatică sau de echilibrare. De asemenea, un mijloc de comunicare anume nu îşi are indicativul termic imuabil ci acesta se poate schimba. Mediile trec printr-o permanentă evoluţie sub acţiunea umană, ceea ce poate duce şi la o schimbare de "temperatură". Televiziunea, un mediu "rece" la apriţia ei la sfârşitul anulor 1940, s-a încălzit puţin prin apariţia culorilor, a ecranelor mult mai mari şi prin oferirea posibilităţii de recuperabilitate cu ajutorul videoricorderelor. Dar această "încălzire" nu a fost destul de puternică încât să schimbe complet ambalajul "rece" al televuiziunii.

Computerul este şi el un mijloc de comunicare predominant "rece" şi aceasta deoarece a moştenit mai multe medii "reci". Iată ce spune Paul Levinson când analizează temperatura mediatică a computerului: "Când este conectat la sistemele telefonice din lumea întreagă, computerul personal transcede imediat atât televizorul cât şi cartea: el devine un telefon de tip special, nu numai păstrându-şi puternica interactivitate rece, ci chiar amplificând-o. De fapt, computerul personal are nu doi, ci trei părinţi - cartea, telefonul şi televizorul, dintre care cel puţin ultimii doi sunt reci."[60] Am văzut că mediile reci cheamă, provoacă, invită la actvitate pe receptorul informaţiei. Este de fapt o invitaţie la interactivitate. Şi televiziunea este un mijloc de comunicare rece care invită la interactivitate dar prin însăşi structura ei este lipsită intrinsec de interactivitate, de posibilitatea de a satisface telespectatorului dorinţa de a se implica şi schimba ceea ce vizionează. Computerul de asemenea este un mijloc rece care lansează şi el această invitaţie discretă la interactivitate pe care însă o poate şi onora deoarece posibilităţile de participare a omului şi de a schimba informaţia primită sunt încorporate chiar în sistemul, în modul de construire al computerului.

Interactivitatea este opusă pasivităţii. Uneori omul simte nevoia să rămână pasiv dar alteori el vrea să se implice, să aleagă, să schimbe. În primul rând, unii au înţeles interactivitatea prin posibilitatea de a te implica în comunicare, în transmiterea de informaţii alegând. Iată cum vede Andre Gauron interactivitatea în cadrul multimediei interactive, cum numeşte el lumea reţelei de calculatoare - mass-media viitorului: "Până acum mesajul circula dintr-un singur sens şi dădea programării un loc central în întregul proces. Mesajul reieşea şi se constituia din logica implacabilă a cererii, şi conferea distribuitorului o considerabilă putere. De alegerea lui depindea ca mesajul să fie sau nu difuzat. Bineînţeles, dorinţa de a obţine cea mai largă audiţie posibilă a obligat distribuitorii să înmulţească "studiile despre piaţă" ca să afle, cât mai exact cu putinţă, gusturile, dorinţele telespectatorilor şi să le satisfacă. Dar, în ultimă instanţă, distribuitorul este singurul factor de decizie. El este, de fapt, stăpânul mesajului. Interactivitatea inversează această logică şi răstoarnă această stăpânire. Beneficiarul va putea (...) să-şi aleagă singur programele. El îşi va regăsi libertatea de consum, chiar dacă ea este limitată de oferta globală şi de preţuri.(...) Mass-media viitorului va semăna, poate, cu un vast supermarket electronic (...)."[61]

Andre Gauron a remarcat bine, în ceea ce priveşte generarea de informaţie în cadrul mijloacelor de comunicare în masă, existenţa acelui monopol al celor ce deţin aceste mijloace. Dar, eliberarea receptorului de informaţii prin interactivitatea ce aduce posibilitatea de a alege nu este deplină. Este vorba doar de apariţia diversităţii în cercul celor care generează informaţie (mai multe ziare, posturi radio sau posturi de televiziune) - însă receptorul ei rămâne într-o anumită măsură tot pasiv. Dacă lumea reţelei de calculatoare ar fi doar atât, nu ar fi cu mult mai mult  decât ceea ce este astăzi televiziunea prin cablu (prin care omul poate alege dintre zeci şi sute de canale).

Interactivitatea presupune nu doar diversitate şi posibilitatea de a alege (şi acesta pentru că te scoate puţin din starea de pasivitate) ci şi ceva mai mult. Lumea reţelei de calculatoare ne oferă posibilitatea şi să schimbăm şi să generăm informaţie şi chiar să şi emitem (să fim şi în postura unui nucleu care poate transmite informaţie ce să ajungă la toţi ceilalţi). Schimbarea şi generarea informaţiilor este uşor de înţeles pentru cei ce sunt familiarizaţi cu computerele deoarece ele asta fac în primul şi în primul rând. Am amintit acest aspect în partea introductivă şi am subliniat faptul că ajutaţi de computer putem transforma atât text cât şi imagini sunete, mişcare în informaţie binară pe care apoi o putem schimba, controla. În acest sens, interacţiunea omului cu computerul poate duce chiar la crearea unor noi fiinţe sau "realităţi" care raportate la lumea reală sunt ireale (de amintit doar monştrii sau planetele create de fantezia omului în lumile unor MUD-uri sau a unor jocuri pe calculator).

 Interacţiunea se referă şi la utilizarea computerului (care este creat ca o maşină menită să facă anumite lucruri pentru om şi împreună cu el, ca şi cum ar deţine inteligenţă) dar şi la navigarea pe Net. Ciberspaţiul prin însăşi structura lui presupune interacţiune între computere. Miron Ghiu remarcă: "Internetul provoacă şi produce(...). Fiecare dintre noi colaborează implicit şi virtual la această producere, la această performare.(...) Pe Internet, ca în orice spaţiu al libertăţii, al democraţiei virtuale, consumatorul - receptor de informaţie nu poate rămâne pasiv la ceea ce se petrece în jurul lui."[62] Într-adevăr, Internetul prin structura sa se opune pasivităţii. Am amintit tot în capitolul introductiv că modul de organizare al Internetului este acela al unei inter-relaţionări, al unei legări împreună a mai multor calculatoare, navigarea pe Net fiind de fapt o trecre de pe un computer pe altul.

James Taylor, fost preşedinte şi acum membru al Asociaţiei Editorilor din Canada, a scris un articol în care, pornind de la premiza că tehnologia folosită influenţează în cazul transmiterii de informaţii conţinutul mesajului, analizează scrierea şi editarea de cărţi, articole etc. pe Internet şi pentru Internet.[63] El observă că este o diferenţă între a edita cu ajutorul computerului (pe care mulţi au început să o facă de la apariţia lui) şi a edita pentru computer, pentru lumea reţelei mondiale de computere. Difernţa o face hipertextul (Hypertext Markup Language). De foarte multe ori navigatorul pe Internet poate întâlni cuvinte, fraze, imagini, icon-uri, sunete etc. care să-l trimită printr-un click cu mouse-ul la alte texte, imagini, sunte etc., cu alte cuvinte, la alte informaţii. Aşadar, informaţiile pe Net sunt legate întreolaltă dând posibilitatea, de pildă, unui cititor al unui text "să zboare" dintr-o parte în alta a textului dar şi la alte texte, din alte locuri din lumea virtuală care se află în legătură cu el. Această tehnologie ca mod de funcţionare intrinsecă sistemului de reţele de calculatoare face ca totul să apară ca un  index uriaş. În cazul unui text, de pildă, cititorul nu-l va mai citi neapărat în ordinea voită de scriitor. James Taylor remarcă: "Hotlinking-ul (tehnica legării întreolaltă a cuvintelor, sunetelor, imaginilor etc., n.n.) înseamnă că editorii şi autorii pierd controlul pe care odată îl aveau asupra procesului de cunoaştere. Cititorii controlează acum ce vor citi, când şi cum."[64] Cititorul poate aşadar să îşi aleagă propria direcţie în care să-şi continuie procesul de a cunoaşte un lucru, el poate chiar alege să "sară" într-un alt loc, pe un alt site în care va afla şi va învăţa poate lucruri chiar contrare celor de la care a pornit. Aşa se întâmplă în general cu toată informaţia pe Internet. Cel ce o generează nu mai deţine aproape deloc controlul asupra procesului receptării informaţiei. Poziţiile de generator şi receptor de informaţii sunt provocate de acest sistem al hiperlink-ului. Ambii devin şi codifocatori şi decodificatori ai informaţiei.

Interactivitatea este aşadar prezentă atât în actul utilizării computerului, maşină creată după modelul minţii umane şi care oferă răspuns, feed-back, re-acţie la acţiunea noastră, cât şi în procesul navigării pe Internet, navigare ce presupune alegerea după bunul plac a  infomaţiei, a conţinutului. Interactivitatea, mai ales în cazul în care Internetul este privit ca un mijloc de comunicare în masă, presupune şi libertaeta de a genera informaţie care să fie accesibilă tutror. Internetul oferă posibilitatea de a influenţa orice activitate mediatică. De exemplu, folosind un computer, o cameră digitală de luat vederi şi având liber accesul la lumea virtuală, orice internaut poate aduna laolaltă o cantitate oarecare de text, imagini (şi în mişcare) sau sunete, o poate formata rapid şi apoi o poate distribui în întreaga "lume" cu ajutorul modemului. Astfel, creaţia, produsul său poate fi disponibil oricărui alt internaut din lumea întreagă. Internautul poate să-şi creeze propriul său "univers" virtual în care să-şi exprime ideile, să-şi prezinte muzica, filmele create de el, cu alte cuvinte să se descopere pe sine şi să se facă auzit folosind informaţia cum doreşte el. Dacă putem spune aşa, poţi avea propriul tău ziar, propria editură, propria librărie, propria casă de discuri, propria galerie de artă, propriul cinematograf etc. prin care să-ţi prezinţi propriile tale creaţii.

Aceste posibilităţi de a alege, de a primi răspuns la acţiunile tale şi de a crea constituie o atracţie deosebită pentru cel ce intră în lumea virtuală. Interactivitatea implică deci atracţia pe care o exercită libertatea, puterea de a crea sau nevoia de a fi într-o legătură vie în care primeşti răspuns.

Aş dori să accentuez un aspect adeseori trecut cu vederea în interacţiunea cu lumea virtuală şi mai ales cu computerul. Interactivitatea presupune raportare între doi poli ai unei legături. Iar pentru omul-persoană, care caută totdeauna relaţii vii prin care să-şi actualizeze şi împlinească persoana, este foarte important ca raportarea la lucrurile cu care intră în legătură să fie căt mai vie, cât mai asemănătoare cu cea umană. În cazul interacţiunii  cu computerul locul pe care mă poziţionez eu, conştient sau inconştient, faţă de această interactivă maşină este uneori greşit. Raportarea ar tebui să fie strict utilitară, însă, remarcă Miruna Runcan, adeseori interacţiunea om/computer iese din sfera utilitarului şi intră în câmpul libertăţii: "Pare aproape imposibil să nu cedezi tentaţiei de  a considera, măcar din timp în timp, maşinăria nu ca pe o prelungire a unui simplu canal bifurcat al sistemelor tale de percepţie-operare, ci ca pe Prelungirea (s.a.) însăşi a întregului tău ansamblu aperceptiv, ca pe un soi de instrument care-ţi revelează alte paliere ale propriei libertăţi - fie ele şi de substituţie, ori mai ales de substituţie; ca pe un sine similar în mistere cu cel propriu, cu avantajul că surprizele pe care le-ai putea întâlni pe parcurs sunt securizate, nu au, măcar aparent, consecinţe reale."[65] Este, aşadar, vorba de un fenomen ce se petrece de foarte multe ori în interacţiunea omului cu computerul - acesta nu mai este un simplu obiect, este vivificat iar utilizatorul îşi creează un alter ego pe care îl transferă în maşină. Miruna Runcan afirmă că, din punctul ei de vedere, acest fenomen de transfer psihologic al eului în computer nu are nici o conotaţie "moralizator patriarhalistă", fiind "dincolo de orice bine, ca şi dincolo de orice rău."[66] Dar noi, datorită importanţei persoanei umane şi a valorilor (şi implicit a priorităţilor) în cadrul vieţii morale, nu putem să nu accentuăm faptul că acest fenomen de transfer psihologic este de fapt o falsă valorizare a unei tehnologii. Accentul ce trebuie pus este acela că acest mod de raportare la computer presupune şi un comportament care este idolatrizant şi imoral. O falsă valorizare a computerului poate duce la un ataşament iraţional faţă de el şi de lumea creată cu ajutorul lui.

 Psihologii au realizat câţiva paşi importanţi în analiza acestui proces de transfer psihologic strâns legat de interactivitatea oferită de computer. Toţi aşteptăm ca atunci când îl folosim, computerul să interacţioneze cu noi. Dar oricât de complexă şi sofisticată ar fi aparatura tehnică, vor fi momente când ea nu-şi va îndeplini rolul. Uneori softul sau hardul nu vor funcţiona. Este acel moment când iniţiezi o acţiune şi potrivit logicii interactivităţii aştepţi un răspuns şi tu nu primeşti nici unul. John Suler, un psiholog american care a analizat mult interacţiunea omului cu computerul şi lumea virtuală numeşte acest fenomen "blackhole" (fenomenul găurii negre). El îl consideră foarte sugestiv în a evidenţia transferul psihologic de la om la computer în interacţiunea dintre ei. "De fapt, fenomenul găurii negre distruge -spune el- ceea ce laudă toţi mai mult la computerele personale: interactivitatea. Ea nu mai există. Eşti doar tu şi un mare gol. Computerul nu mai răspunde şi îşi face de râs propriul nume."[67]

Fenomenul găurii negre distruge nevoia omului de a se baza pe cineva (ceva), de a avea încredere în maşină, în răspunsul ei, nevoia de a-i prezice mişcările şi de a o controla, nevoia de siguranţă şi putere etc. Toate aceste trăiri specifice interactivităţii sunt negate şi se creează o stare de frustrare, anxietate. Astfel că, anularea interactivităţii devine asemenea unui ecran negru pe care sunt proiectate toate dorinţele, fericirile şi nesiguranţele utilizatorului. Am putea spune că atunci când polul opus al interactivităţii (computerul sau lumea virtuală) nu mai joacă rolul de obiect în care să ne transpunem celălalt eu al nostru, nesatisfăcând interactivitatea, atunci, de fapt, computerul sau lumea creată de el ni se revelează mai mult ca un alt eu - dar nu cel pe care am vrea noi să-l creăm ci cel care este al nostru cu adevărat. Computerul nu mai este cel în care să ne transpunem un alt eu dorit de noi ci devine o oglindă care reflectă adevăratul nostru eu. Trebuie să încercăm să fim cu luare aminte la ce apare pe ecranul negru creat de fenomenul găurii negre. Nu de puţine ori, anularea interactivităţii şi apariţia fenomenului găurii negre naşte în noi mânie şi anxietăţi ce se revarsă asupra computerului arătând atât faţa adevătată a noastră stăpânită de mânie cât şi falsa raportare la o maşină care, până la urmă, nu poate fi trasă la răspundere (este cazul, de pildă, des întâlnit în sălile cu calculatoare a internautului care loveşte nervos cu mâinile tastatura sau alte părţi ale computerului care nu îşi ascultă "stăpânul"). Oglinda sufletului pe care ne-o oferă anularea interactivităţii poate revela şi alte raportări la computer dar tot greşite: utilizatorul super-grijului se poate chiar întreba dacă nu cumva s-a îmbolnăvit (nu este virusat) "bietul" computer.

 Aceste cazuri pe care noi le includem în cadrul iubirilor iraţionale ale creaturii (deci în cadrul patimii) psihologii le numesc cazuri de "transfer psihologic". John Suler a scris un articol[68]  în care analizează în concret acest fenomen. Ideea de la care porneşte este că noi totdeauna recreăm în relaţiile noastre modele de gândire, simţire şi comportament pe care ni le-am format înainte în viaţa noastră, în deosebi în copilărie. "Noi folosim modelele (patterns) noastre interne -spune el- pentru a umaniza şi a da formă experienţei noastre cu maşinile, casele, animalele de casă, carierele, vremea... şi cu computerele. Da, computerele pot constitui o primă ţintă a acestui transfer pentru că ele pot fi uşor percepute ca fiind asemenea oamenilor. Ele sunt maşini complexe care parcă "gândesc" la fel ca oamenii. De fapt, unii oameni spun că ele vor deveni într-o zi capabile să "gândească" la fel ca noi."[69] Cauza acestui transfer este aceea că aceste maşini sunt puternic interactive, vag umane şi programabile. În final, autorul atrage atenţia asupra exagerărilor şi a sentimentelor impropri care pot apărea faţă de această unealtă tehnologică, arătând că atunci utilizatorul se gândeşte la computer mai mult decât la o simplă maşină sau unealtă.

Nu doar computerul ridică asemenea semne de întrebare când este vorba de interactivitate. Acelaşi psiholog american vorbeşte în articolul său "Human Becomes Electric" despre reţeaua de calculatoare care are "minte" şi un "sine" al ei. Punând această problemă a "personalităţii" Internetului (văzut ca un spaţiu psihologic) el aminteşte că cei care sunt mai vechi în ciberspaţiu vorbesc despre faptul că Internetul are un "caracter" al lui ce se schimbă odată ce noi şi noi tipuri de oameni intră on-line. Ca şi "sinele" individual sau al unui grup, lumea cibernetică este compusă din diferite componente care colaborează, intră în conflict, se disociază şi se dezvoltă în timp. Pornind de la această concepţie el pune semne de întrebare în dreptul unor teme precum ego-ul Internetului; Internetul ca organism care se auto-actualizează; Internetul ca o formă de conştiinţă ce este o extindere sau o manifestare a lumii umane (asemănându-se în anumite privinţe cu creierul uman) etc. De asemenea, nu ezită să afirme în final posibilitatea ca în viitor Internetul să-şi obţină propria sa conştiinţă şi independenţă. Noi putem remarca posibilitatea ca într-adevăr Internetul, ca extindere şi sumă a mai multor minţi omeneşti, să aibă anumite trăsături psihologice pe care le are, în cele din urmă, orice grup uman. Important este modul în care influenţează această tehnologie formarea unei colectivităţi. Ce fel de colectivităţi formează noua tehnologie, cât de profunde şi solide – aceasta este o întrebare la care viitorul s-ar putea să nu dea un răspuns fooarte mulţumitor pentru omul care caută, în cele din urmă, relaţii cu semenii care să dureze veşnic. 

Pe lângă multele aspecte pozitive pe care le aduce interactivitatea oferită de computer şi lumea virtuală trebuie să luăm aminte şi la ce alte aspecte ne "oglindeşte", cu referire la sufletul nostru, această interactivitate. În filmul "Evolver" (1995), prezentat în luna martie a acestui an de postul de televiziune TVR2, personajul principal, un adolescent, fuge de relaţiile cu oamenii evadând în lumea virtuală a computerelor. Motivul -după cum singur mărturiseşte- este acela că ele îi oferă o implicare puternică (deci o puternică interactivitate) fără însă a-i cere responsabilitate. Interactivitatea creşte foarte mult senzaţia de adâncire, de afundare în lumea virtuală şi acesta deoarece aşa se întâmplă în lumea reală (lucrurile şi, mai ales, oamenii îţi răspund când acţionezi asupra lor). Faptul că şi lumea virtuală îţi oferă acest atuu o face foarte atractivă.

Şi mai este ceva foarte important: aceast element al interactivităţii în lumea virtuală poate fi controlat, în sensul că poţi alege şi să fi pasiv (poţi alege să acţionezi asupra oamenilor şi a lucrurilor dar ei să nu poată reacţiona, poţi chiar alege (acesta e cazul lumilor virtuale precum sunt MUD-urile -Multi User Dungeon-) să fi aproape invizibil pentru ceilalţi dar în acelaşi timp prezent etc). Despre acest auto-control vom mai aminti, acum însă putem remarca posibilitatea de a stăpâni  starea de a fi activ sau pasiv. Pentru eroul filmului Ender acest lucru era foarte important. Când însă atracţia faţă de interactivitatea oferită de computere şi lumea lor ne "atrage" de la viaţa în lumea reală atunci creştinul trebuie să-şi reanalizeze priorităţile pentru că unele mai puţin importante au luat locul celor esenţiale. El trebuie să-şi amintească faptul că adevărata "împreună-activitate" este cea cu Dumnezeu pentru câştigarea fericirii veşnice.

 

II.5. Decorporarea

 

 

O problemă majoră pe care o ridică navigarea pe Internet este cea a decorporării. Oricare dintre cei care au încercat vreodată să intre în lumea virtuală au putut să-şi dea seama de lipsa de activitate a propriului trup din timpul navigării. Cei care comunică într-o "cafenea" virtuală nu au parte în relaţia cu partenerii lor de strângeri de mână, de sărutări şi îmbrăţişări sau de "limbajul trupului"; cei care intră într-un MUD pot depăşi limitele corporale trecând prin ziduri, zburând sau teleportându-se instantaneu într-un alt loc din acel univers virtual; simpli internauţi care caută o carte pe Net sau un anumit produs pot trece de pe un site pe altul (dintr-un loc în altul) al Internetului aproape instantaneu, magic şi totul fără a face cel mai mic efort, cu excepţia click-ului cu mouse-ul. Acestea sunt doat câteva exemple care vor să arate inactivitatea corporală din timpul folosirii Internetului. Cea mai puternică senzaţie a depăşirii limitelor corporale o oferă anularea distanţelor fizice - dacă în lumea reală timpul şi distanţele contează în lumea virtuală mutarea dintr-un loc în altul se poate face cu viteza luminii. Dar această instantaneitate este, într-o anumită măsură, o iluzie căci ea este o caracteristică a comunicaţiilor, a mijloacelor de comunicare şi în nici un caz al transportului uman.

Multă vreme comunicaţiile şi transportul au fost strâns legate între ele (ca să comunici cu un om era nevoie să te deplasezi în imediata lui apropiere fizică) dar acum comunicaţiile au cunoscut o foarte mare dezvoltare - cu ajutorul lor omul îşi poate transporta ideile, mintea cu viteze uimitoare însă nu poate face acest lucru, încă, şi cu trupul său. Dar viteza pe care o oferă mijloacele de comunicare dau omului posibilitatea de a transmite ceva din sine (mintea în deosebi; chiar şi în cazul lumilor virtuale precum MUD-urile, avatarul sau masca pe care o poţi teleporta instantaneu în alte locuri este tot o extensie, o creaţie a minţii, a imaginaţiei internautului) într-un mod aproape magic. De aceea, putem spune că omul îşi lasă trupul iar mintea sa poate "zbura" unde doreşte -acest lucru explică expresia de "îngeri online" pe care a folosit-o Paul Levinson pentru a descrie internautul.[70]

 Sentimentul pe care îl lasă această putere de a transporta "psihicul" nostru[71] cu viteza luminii este acela că trupul nostru lăsat în urmă este depăşit, anulat - este imaginea omului decarnat, angelic care şi-a depăşit trupul său şi face cu spiritul ceea ce doreşte. Cei care au analizat idealurile ideologice ale fundamentaliştilor Internetului au observat că aceştia, cuprinşi de o adevărată beţie a comunicării, susţin, chiar considerând-o o condiţie esnţială pentru realizarea acestui ideal comunicaţional, renunţarea la trup. Philippe Breton găseşte central în structura ideologică a noului cult al Internetului idealul transcendenţei. Transcendenţa este specifică tuturor concepţiilor religioase deoarece, omul fiinţă religioasă, nu poate să nu se raporteze la Dumnezeu, la Fiinţa Supremă Care depăşeşte ceea ce este creatural, imperfect, limitat (doar că în această raportare nu toţi ajung la adevăratul Dumnezeu). Aşadar, chiar şi când obiectul noului cult este Internetul acesta, ca sursă sau izvor al fericirii, al veşniciei şi al unui surplus existenţial pe care îl poate oferi omului, trebuie să transceadă şi să ofere şi omului transcendenţa, depăşirea celor materiale, imperfecte. Internetul, cere şi oferă celor ce îl folosesc detaşarea de trupul lor, negarea lui. Şi aceasta deoarece "urmărirea idealului de transparenţă implică o reapreciere a tot ceea ce ţine de secret, de ascuns, de privat, de intim, de profunzime, de nonvizibil (...). Multe din aceste bariere - remarcă Philippe Breton - vor fi luate în mod deosebit drept ţintă şi vor deveni obiectul unor dorinţe de subminare, ca de pildă, pentru a le lua pe cele mai importante dintre ele, aceea care desparte viaţa publică de viaţa privată, legea şi norma juridică, toate normele care ar stânjeni <<libera circulaţie>> a informaţiilor în reţele şi, în fine, last but not least, corpul, cuvântul încarnat, ca obstacol la libera comunicaţie." [72]

Într-adevăr, respingerea trupului este constanta acestui cult al informaţiei. Tot ceea ce este negativ în om îşi are sursa la prima vedere în corpul nostru: prin ele pierdem energie, el este gros şi opac, el se îmbolnăveşte, el moare etc. Mai ştim că acestea se datorează în primul rând căderii omului din Rai care a fost cauzată la rândul ei de păcat. Trupul este pe nedrept "acuzat" de toată imperfecţiunea omului. "Navigarea pe Net sau realitatea virtuală le dau internauţilor sentimentul de a se învecina cu un trup stânjenitor şi inutil, care trebuie hrănit, îngrijit, întreţinut etc., în vreme ce viaţa ar fi mult mai fericită fără aceste griji. Comunicaţia fără faţă, fără trup favorizeză identităţile multiple, fragmentarea subiectului angajat într-o serie de întâlniri virtuale pentru care îşi asumă de fiecare dată un alt nume, ba chiar o vârstă, un sex sau o profesiune alese în funcţie de circumstanţe. Cibercultura este descrisă adesea de adepţii săi drept o lume admirabil deschisă mutanţilor care creează un nou univers, iar acest paradis e în mod logic lipsit de corp."[73] Corpul este cel imperfect, fragil, muritor iar spiritul tânjeşte după fericirea eternă şi singura lui şansă pare a fi, pentru fundamentaliştii Internetului, debarasarea de materialitate, de opacitatea trupului său.

Pentru cunoscătorii disputelor teologice din primele secole creştine această desconsiderare şi negare a trupului aminteşte de concepţii eretice precum cele maniheice care propovăduiau o concepţie dualistă potrivit căreia două principii ale existenţei se află permanent în opoziţie: materia şi spiritul sau răul şi binele. De aceea, omul - fiinţă compusă şi din spirit şi din materie - se află continuu în mijlocul unei lupte interioare cauzată de sciziunea dintre trupul şi spiritul său. El trebuie să se elibereze de tot ce este rău, adică de trupul său. Această concepţie poate fi întâlnită şi mai înainte în istorie în concepţia platonică a Olimpului ideilor din care omul a căzut şi a fost închis în trup ca într-o închisoare. Pentru a exemplifica această concepţie negativistă cu privire la trupul uman a fundamentaliştilor Internetului aş dori să amintesc viziunea, socotită a fi profetică de către unii analişti ai istoriei lumii virtuale, a unui binecunoscut înaintemergător al mişcării cyberpunk - William Gibson. În romanul său "Neuromancer" prezintă o lume virtuală radiind de lumină şi transparenţă, datele cuprinse în matrice (lumea virtuală) fiind descrise ca având forme de o rigoare matematică iar oamenii sunt imaginaţi ca trăind legaţi direct cu mintea lor la această lume "perfectă". Aluziile la adresa depăşirii trupului şi a limitelor lui sunt cât se poate de evidente. Se sugerează adesea dorinţa de anihilare a restricţiilor, a durerii, a morţii. La fel ca protopărintele nostru Adam, eroul romanului -Case- simte alungarea din ciberspaţiu ca pe o cădere dintr-o stare de fericire şi perfecţiune. "Căderea" lui este urmată de o închidere în închisoarea trupului.[74]

Paralel cu această concepţie despre trup se întâlneşte în operele fundamentaliştilor Internetului şi ideea despre eternitate care este strâns legată de dorinţa desăvârşiri trupului (dorinţă care pare a fi –pentru ei-imposibil de îndeplinit cât timp omul este legat de trupul său). Omul poate câştiga cu ajutorul lumii virtuale eternitatea. La sfârşitul romanului "Neuromancer" eroul Case câştigă veşnicia prin faptul că o versiune virtuală a sa este integrată în matrice pentru a trăi veşnic într-un ciber-paradis. Şi în nuvela lui Vernon Vigne "True Names" vrăjitoarea Eritrina îşi transferă gradual personalitatea în ciberspaţiu. Mulţi gânditori au considerat că transcederea trupului şi a limitărilor lui urmată de câştigarea eternităţii este o transferare a idealului eshatologic creştin pe umerii tehnologiei. Trupul pnevmatizat, spiritualizat al creştinului ajuns în Ierusalimul Ceresc descris în Apocalipsă a devenit acum trupul cibernautului incoruptibil, indestructibil, etern şi uimitor de puternic, descărcat în ciberspaţiu.

Aceste vise de a transcede trupul şi limitările lui au fost hrănite (sau cauzate -spun unii) de un fundament ideologic. S-a manifestat tot mai pregnant în ultimii zeci de ani ideea că omul este o sumă de date, este asemenea unui sistem de procesare de informaţii. Omul a ajuns să fie văzut ca un computer complex care procesează date. Neuro-scientologi, farmacologi şi geneticieni analizează şi cataloghează fiecare colţişor al minţii noastre. Personalitatea cu cele mai dragi şi sensibile imagini şi experienţe ale sale ajunge să fie redusă de gândirea ştiinţifică la un mecanism complex, la o sumă de obiceiuri animalice sau la un ansamblu de date genetice. După cum spune laureatul Premiului Nobel James Watson "noi eram obişnuiţi să gândim că soarta noastră e ascunsă în stele. Acum ştim, în mare măsură, că soarta noastră e ascunsă în gene."[75] 

Erik Davis - a cărui carte o analizează Michel Bouwens (după cum am amintit în nota anterioară)- vorbeşte despre evoluţia omului de la starea de maimuţă la cea de înger, doar că trebuie să treacă mai întâi prin stadiul intermediar de maşină. De asemenea, aminteşte de G.I. Gurdjieff care vorbeşte şi el despre omul maşină, spunând că omul este asemenea unui gramofon ori unei maşini de teren - impulsionat mecanic şi atras de şanse externe sau obiceiuri interne, niciodată realizând ceva nou de unul singur. Totdeauna reacţionăm şi niciodată cauzăm. Am fost învăţaţi să ducem o viaţă de zombi. Viaţa modernă industrială perpetuează şi reîntăreşte  această existenţă - cultura contemporană cere automaţi. Am amintit ideologia care stă la baza imaginii moderne a omului asemenea unei maşini, care spune că omul nu este definit de atomii trupului său ci de un cod informaţional. Esenţa omului stă nu în materie ci într-o sumă imaterială de date. Potrivit acestei imagini cibernetice, atomii pot construi doar trupul fizic, pe când datele pot construi atât trupul cât şi mintea. "Cu adevărat -subliniază acelaşi Michel Bouwens- acest vis implică faptul că în final nu vom avea deloc nevoie de trupurile noastre fizice, căci ne vom putea reconstrui deplin în ciberspaţiu(...) iluzia întrupării (în ciberspaţiu, n.n.) va fi de nedeosebit faţă de trupul material real". [76]

Acelaşi Michel Bouwens face o analiză a cărţii Margaretei Wertheim, care aminteşte o altă bază ideologică a noii imagini a omului -dezvoltarea din domeniul inteligenţei artificiale (A.I.). Acest subiect ridică un mare semn de întrebare cu privire la ceea ce este activitatea mentală umană. Şi dacă ea este, după cum spun unii, un patern de semnale electrice într-o reţea de neuroni, de ce nu ar putea fi construit un asemenea patern şi pe silicon. De la ideea creării unei minţi artificiale pe un substrat material de silicon (deci într-un computer) este doar un pas până la gândul că şi mintea omului ar putea fi transpusă pe un astfel de suport material şi ar putea funcţiona înăuntrul unei maşini. Sunt amintiţi oameni de ştiinţă precum Hans Moravec (un cunoscut expert în robotică de la Institutul Carnegie Melon şi care a scris pe această temă cartea "Mind Children") Rudy Rucker (matematician şi specialist în informatică) sau Mike Kelly (doctor în informatică şi membru al mişcării extropienilor). Mişcarea extropienilor, acum amintită, urmăreşte să obţină nemurirea fizică[77]  dar până atunci, după cum sugerează şi Mike Kelly, "ar trebui să ne descărcăm minţile în computere ca un fel de cameră de aşteptare cibernetică până la evenimentul esenţial (al dobândirii veşniciei fizice, n.n.).[78] Extropienii sunt în mare parte tineri cunoscători ai noilor tehnologii care lucrează în domenii ale ştiinţei precum informatica, genetica, neurobiologia etc. Pentru ei transcendenţa, nemurirea şi învierea devin, datorită ciberspaţiului, lucruri plauzibile şi posibile.

Important de amintit în câteva cuvinte este şi filosofia dualistă a lui Pitagora -filosoful numerelor- care se pare că a influenţat şi ideologia cibernauţilor de azi. Pentru filosoful grec, esenţa realităţii nu constă în materie (cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc) ci în magia imaterială a numerelor. Numerele sunt literalmente zei şi el le asociază zeilor Olimpului. Şi sufletul este esenţial matematic; adevărata casă a sufletului este mediul numerelor -mediul zeilor- şi acolo se vor reîntoarce sufletele după moarte. De asemenea, scopul practicii religioase (care cuprindea pentru pitagoreici neapărat şi studiul matematicilor) era eliberarea sufletului de închisoarea cărnii. Ideile pitagoreice, este de părere Margaret Wertheim, sunt uşor de găsit în ideologia cibrnetică de azi. Orice este descărcat în computere trebuie să fie exprimat în termenii numerelor, mai precis cu ajutorul numerelor unu şi zero. Pentru fundamentaliştii Internetului esenţa omului este ceva ce se poate reduce la numere. "Ciber-sufletul" este, în ultimă instanţă, matematic în forma lui şi casa lui nu este "carnea" ci lumea eternă a datelor digitale.

Toate aceste ideologii hrănesc noul cult al Internetului. Specialiştii care lucrează la dezvoltarea noilor tehnologii prevăd că nu peste mult timp se vor putea face "costume" care să acţioneze ca interfeţe între om şi lumea virtuală, adică vor transmite date de la trupul uman la "trupurile" pe care oamenii şi le vor crea în lumea virtuală. Aş dori să amintesc doar cuvintele lui Michael Dertouzos, unul dintre aceşti specialişti, care a fost directorul şi acum lucrează la Laboratorul de Ştiinţa Calculatoarelor de la MIT (Institutul Tehnologic Massachussets) care descrie în amănunt stadiul şi perspectivele imediate ale dezvoltărilor din domeniul interfeţelor -"locul unde omul întâlneşte maşina". "În afară de claviatură şi mouse, -spune el-dispozitivele de interfaţă actuale includ bile de trasat (trakball) sau manete care deplasează un obiect pe ecranul calculatorului (joystick), creioane folosite pentru scrisul şi desenatul manual, microfoane care înregistrează vorbirea, iar pentru imagini atât camere fotografice cât şi camere video. Oricum, multe alte dispozitive sunt acum în stadiu de cercetare-dezvoltare la scară mondială. Acestea includ mănuşi care permit calculatorului să cunoască mişcările precise ale degetelor dumneavoastră (şi chiar să redea reacţia senzorială degetelor (exemplu, proiectul "PHANToM Haptic Interface" descris la pagina 78 a cărţii sale, n.n.). Mai există, de asemenea, ochelari şi căşti cu dispozitive mecanice, optice şi electromagnetice care înregistrează mişcarea ochilor şi capului, astfel încât calculatorul ştie unde vă uitaţi. Costume corporale complete, care înregistrează mişcările torsului şi membrelor dumneavoastră nu sunt încă disponibile, dar au fost deja construite (în forme greoaie) şi fără îndoială vor apărea în viitor. Aceste dispozitive vă vor transmite informaţii în sens invers, inundând simţurile dumneavoastră cu informaţii vorbite, imagini video tridimensionale, audio, şi impresii "bodyo" -impresii tactile corporale, care se vor întinde de la gâdilatul unor mustăţi de pisică până la trântitul în fundul scaunului - cel puţin când cercetarea va fi încheiată şi acestea vor deveni produse comerciale".[79] Omul va ajunge o "fiinţă umană supersenzorială".[80]

 Este de amintit aici un paradox în ceea ce priveşte visul eliberării de trupul carnal  şi obţinerea unuia cibernetic, cu mult superior celui material, vis pe care l-am amintit mai înainte. Se poate observa o tendinţă de decorporare şi "încorporare" în acelaşi timp. Ne putem da seama de aceasta deoarece se caută în acelaşi timp cu eliberarea de corpul material şi o excitare cât mai puternică a simţurilor trupului din lumea reală. Internautul caută plăcerea obţinută prin simţuri dar în acelaşi timp vrea ca aceasta să se facă fără prezenţa trupului. Este un ataşament faţă de posibilităţile senzorialului şi concomitent o detaşare faţă de limitările trupului. Această împărtăşire de plăcerea trupească dar fără trup se poate observa şi în cazul eroului lui Gibson: Case, simte în paradisul lui cibernetic senzaţia plăcută a razelor solare mângâindu-i pielea, firicele de nisip strecurându-i-se printre degetele de la picioare şi, mai ales, extazul iubirii trupeşti cu prietena lui Linda Lee. El simte toată gama plăcerilor oferite de trup dar el nu şi-a luat cu el în "paradis" trupul muritor, sursa plăcerilor.

În finalul acestei prezentări a problemei decorporării aş dori doar să accentuez contradicţia între această viziune asupra trupului şi cea creştin otodoxă. Mai întâi, principiul central este acela că materia a fost creată de Dumnezeu, Principiul unic al existenţei, "bună foarte". Implicit, nici trupul nu este rău datorită faptului că este materie. El face parte integrantă din natura umană şi deşi mulţi Părinţi ai Bisericii vorbesc despre el ca despre un veşmânt carnal, mască hidoasă, haină de piele, povară sau prieten ingrat şi perfid nu el este sursa răului ci libertatea.[81] Aceiaşi Sfinţi Părinţi au combătut concepţiile negativiste despre materie şi trup. Asceza pe care o cere morala ortodoxă nu este, după cum ar părea la prima vedere, o negare, refuzare sau distrugere a trupului. Trupul nu este rău în sine ci singurul lucru rău legat de trup este faptul că prin el lucrează diavolul -prin simţurile lui diavolul îl ispiteşte pe om. El este creat bun şi îl poate ajuta pe om la câştigarea fericirii veşnice -"nu este autorul sau cauza păcatelor noastre ci mai degrabă instrumentul prin care ele se pun în act".[82] Asceza cerută de morala ortodoxă, şi care pare pentru unii că tinde spre anihilarea trupului, caută de fapt valorificarea energiilor lui, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie şi intenţionalitate duhovnicească. Am putea spune că omul, din perspectivă ortodoxă, nici nu se poate mântui fără această spiritualizare a trupului său. Pericolul decorporării apare ca fiind deosebit de mare ţinând cont de faptul că "pierderea" trupului nu rezolvă corecta raportare a omului la trupul său cu care, în cele din urmă, trebuie să intre în viaţa veşnică (ci apare doar ca o "fugă" de el şi de răspunderea pe care o avem pentru el). Şi nu doar aici se poate trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte pericolul pentru viaţa creştinului în lumea virtuală. Spre exemplu, mulţi au observat pericolul ca odată cu pierderea trupului omul să-şi piardă şi simţul realităţii deoarece mintea umană cunoaşte realitatea lumii acesteia prin intermediul trupului şi al simţurilor lui. Pierzându-şi trupul omul pierde şi contactul cu realitatea.

Dar, pericole ce se nasc din renunţarea la trup voi mai aminti pe parcursul acestei lucrări. Ele sunt numeroase şi o amintire a lor nu poate fi exhaustivă într-o lucrare ca aceasta. Poate, totuşi, voi reuşi să le amintesc pe cele mai importante şi chiar începând cu următoarea problemă ce va fi atinsă - cea a comunicării în lumea virtuală- vom putea vedea câteva urmări atât pozitive cât şi negative a decorporării. În ansamblu, însă, concepţia aceasta negativistă despre trup este extrem de periculoasă datorită implicărilor ei dogmatice şi morale.

 



[1] Textul poate           fi găsit la          adresa:http://www.vatican.va/roman.curia/pontifical_ councils/pccs/documents.html, pagina a fost accesată la 10.02.2003

[2] Textul poate fi accesat la adresa: http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html, accesată la 4.12.2002

[3] Marian Petcu, Sociologia mass-media, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2002, p.74

[4] ibidem, p.76

[5] Hugh McDonald, Ascetism and the electronic media. Technophilia and technophobia in the perspective of Christian philosophy, aricol accesibil la adresa: http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html

[6] ibidem

[7] ibidem

[8] De pildă, în lumile virtuale numite MUD-uri (Multi User Dungeon) omul îşi poate crea un avatar, o imagine a sa ca o mască pe care o poate face să arate aşa cum îşi doreşte el şi care face tot ceea ce doreşte el.

[9] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Chilia 'Bunei -Vestiri", Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p.128

[10] Hugh McDonald, op. cit.

[11] Manifestul tehnorealist în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, p.308, text tradus de Ana Tăbîrcă. În original manifestul poate fi găsit la adresa www.tehnorealism.org

[12]Citat după Jermy S. Gluck, Tehno-Spiritual Quotes, accesibil la adresa:http://www.socio.demon.co.uk/magazine/7issue7.html. , adresă accestă la 10.12.2002

[13] Wayne Constantineau, Our Affair with the Chair, articol accesibil la adresa: http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html

[14]ibidem

[15]ibidem

[16] Jean Claude-Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.101

[17] ibidem, p.102

[18] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p.130

[19] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte de nevoinţă, 58, apud J. C. Larchet, op. cit., p.104

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog, apud J. C. Larchet, op. cit., p.63

[21]  Cuviosul Nicodim Aghioritul, op. cit., p.131

[22] B. Fraigneau-Julien, Les sens spirituels et la vision de Dieu selon Symeon le Nouveau Theologien, Editura Beauchesna, Paris, 1985, p.36

[23]ibidem, p.38

[24] ibidem, p.49

[25]ibidem, p.52

[26]ibidem, p.89

[27] Sfântul Isaac Sirul, loc. cit.

[28] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p.300

[29] Marshall McLuhan, Interviu din Playboy: Marshall McLuhan- O conversaţie candidă cu marele preot al popcultului, metafizicianul mijloacelor de comunicare, este un articol reprodus după "Playboy" (martie 1969) în cartea autorului canadian "Mass-media sau mediul invizibil", o culegere de texte esenţiale ale lui Marshall McLuhan făcută de Erich McLuhan şi Frank Zigrone, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 230. O notă a autorilor aminteşte în 1969 Playboy nu era o revistă atât de vizibil erotică precum este azi şi urmărearealizeze interviuri cu personalităţi de talie mondială

[30] ibidem, loc. cit.

[31] idem, Galaxia Gutenberg, p.56-57

[32] idem, Înţelegerea mijloacelor, în Mass-media sau mediul invizibil, p.155

[33] idem, Galaxia Gutenberg, p.42-43

[34] Articolul se numeşte "Marshall McLuhan as a Thomist" şi poate fi accesat la adresa http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html

[35] A se vedea nota 54

[36] A se vedea capitolul 3 din Michael Dertouzos, op.cit.

[37] Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul: Cultura divertismentului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.9-10

[38] Marshall McLuhan, Interviu în Playboy, în Mass-media sau mediul invizibil, p.234

[39]ibidem, p.232

[40] ibidem, p.233

[41] Sfântul Nicodim Aghioritul, op.cit., p.61

[42] ibidem, loc.cit.

[43] ibidem, p.61-62

[44] ibidem, p.64

[45] Corina Crişan şi Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.14

[46]ibidem, p.63

[47] Wolfgang Zoller, Când imaginea suprimă cuvântul, Editura Agape, 1998, p.34

[48]  Bogdan Ghiu, Ochiul de sticlă, Editura All Educaţional S.A., Timişoara, 1997, p.126

[49] Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.79

[50] ibidem, p.86

[51] ibidem, p.84

[52] ibidem, p.84

[53] ibidem, p.85

[54] William Kuhns, Cartea izvoarelor lui McLuhan, în Mass-media sau mediul invizibil, p.284

[55] Paul Levinson, op.cit., p.19

[56] William Kuhns, op. cit., în op.cit., p.285

[57] Paul Levinson, op. cit., p.122

[58] Paul Levinson, op. cit., p.129

[59]  Înţelegerea mijloacelor, în Mass-media sau mediu invizibil, op. cit., p.158

[60] Paul Levinson, op. cit., p.137

[61] Andre Gauron, Era numerică, în Lettre Internationale, Ediţia română, primăvara, 1996, p.38

[62] Miron Ghiu, Netosophi@,  în Agora Online, nr. 3, 1998, accesibilă la adresa: http://www.aol.ro/1998/numar04/editorial/editorial.html,

[63] James Taylor, Editing for the Electronic Age; articolul poate fi găsit la adresa: http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html, issue 2 (tema a doua)

[64]  ibidem

[65] Miruna Runcan, Viciu, virtute, virtual, un vâjâit fără egal, în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet", p.228-229

[66]  ibidem, p.229

[67] John Suler, Blackhole, în Psychology of Cyberspace, articolul poate fi găsit la adresa: http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002

[68] idem, Psychological transfer, în Psychology of Cyberspace, accesibil la: http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002

[69] ibidem

[70] Paul Levinson, op. cit., p.71

[71]  A se vedea articolul lui John Suler "Virtual World As A Dream World", în Psychology of Cyberspace, accesibil la: http://www.rider.edu.html, accesat la 10.12.2002

[72] Philippe Breton, op. cit., p.56-57

[73] David Le Breton, L’ adieu au corps, p.190, apud Philippe Breton, op. cit., p.73-74

[74] William Gibson, Neuromantul, Editura Cristian Plus, p.13

[75] Citat de Michel Bouwens în prezentarea cărţii lui Erik Davis "The Spiritual Cyborg", la http://www.socio.demon.co.uk/magazine/7/issue7.html

[76] ibidem

[77] Mişcarea extropiană susţine s-ar putea atinge acest ideal cu ajutorul ingineriei genetice şi a nano-roboţilor (roboţi de mărimi extrem de mici, inobservabili cu ochiul liber) cu ajutorul cărora să se repare celulele umane şi astfel să se obţină nemurirea

[78] ibidem

[79] Michael Dertouzos, op. cit., p.61

[80] ibidem, p.73

[81]  A se vedea, de pildă, articolul "Om trupesc şi om duhovnicesc" a Pr. asist. dr. Gheorghe Sima, în Studii Teologice, nr. 3-4/2001

[82] ibidem, p.152


Această pagină a fost ultima oară modificată
la data de 
TOP
Ultimele noutati din site
Nistea's Page (home)
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Media | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.