HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)
Am văzut până acum că lumea virtuală a Internetului
se vrea a fi, din perspectiva unora, o lume paralelă celei reale, o copie
mai bună a ei. Deşi mulţi specialişti recunosc că
până la atingerea acestui deziderat mai este un drum destul de lung de
parcurs, germenele "noii lumi" care
există prezintă o atracţie care nu poate fi neglijată.
Numărul cetăţenilor acestei lumi creşte vertiginos şi
în ciuda faptului că va trebui să mai treacă încă
multă vreme până când iluzia ciberspaţială
va putea să concureze cu originalul se pot întrezări o serie de
pericole. Mulţi au tras un semnal de alarmă văzând anumite
capcane întinse de noua tehnologie: diluarea conflictelor sociale şi apoi
însingurarea tot mai accentuată a individului, ispita pentru cei
neadaptaţi acestei lumi de a se refugia într-o lume paralelă în care
parcă orice este cu putinţă, pierderea criteriilor clare de
orientare şi anihilarea ierarhiei de valori deja existente, decorporarea omului şi ştergerea graniţelor
dintre vis şi realitate, dintre posibil şi îngăduit etc. .
Sunt multe semne negative din punct de vedere moral ce se pot pune în
dreptul noii lumi în ceea ce priveşte conţinutul ei sau în ceea ce
priveşte tipul de informaţie care circulă prin
"venele" acestui nou spaţiu deoarece poţi găsi o
mulţime de viruşi, de maniaci de toate felurile, pornografia e în
floare, o mulţime de site-uri propagă violenţa, idei rasiste,
fanatismul religios şi, sub umbre anonimatului, se vând copii ilegale
şi date confidenţiale iar unii încearcă să jefuiască
"în plină autostradă electronică" diferite conturi.
Tot din punct de vedere al conţinutului reţelei putem însă
vorbi şi de multe aspecte pozitive (poate într-un număr mai mare
decât cele negative) precum ar fi: un cumul de informaţie strict
comunicaţional deloc neglijabil (cuprins în e-mail, teleconferinţe
etc.), apoi cultură sub toate formele ei: imagini cu biserici şi
muzee şi alte creaţii ale marilor artişti; muzică
întinsă pe o gamă foarte variată (de la cea bisericească
şi clasică la cele mai noi compoziţii) şi texte ce cuprind
biblioteci imense de creaţie literară umană şi, nu în
ultimul rând, o mulţime de oferte economice care să uşureze
supravieţuirea internauţilor prin
câştigarea de timp şi scutirea de efort. Despre toate acestea vom mai
vorbi în capitolul următor dar acum aş dori să amintesc o serie
de probleme ce se ridică din însăşi actul navigării pe
Internet.
Chiar de la început voi încerca să subliniez că că prin navigarea pe Internet omul se schimbă
prin faptul că interacţionază cu un
instrument tehnic -computerul-, interacţiune ce
produce schimbări în om care implicit au importanţă şi din
punct de vedere moral. Omul este constitutiv lumii reale şi ea îi este de
asemenea firească existenţei lui prin faptul că Dumnezeu i-a pus
în interdependenţă şi omului i-a dat şi menirea de a o
stăpâni şi de a o conduce spre împlinirea planului din veşnicie
a Lui: ca El să fie totul în toate. O viaţă morală din
punct de vedere creştin presupune şi aceasta: omul să
rămână fidel acestei raportări la lumea creată de Dumnezeu
- adică să o unească prin el cu Creatorul.
În primul şi în primul rând, a naviga pe Internet presupune a face
aceasta prin intermediul unui computer. Aşa că primul semn de
întrebare care mi-a venit în minte a fost acesta: are vreo relevanţă
pentru mine -mă schimbă pe mine- faptul că interacţionez cu acest
instrument? Părerile sunt împărţite. Citind, de pildă,
comunicatul "Etics in Comunications"
din 2 iunie 2000 al Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale vom
vedea o opinie asupra mijloacelor de comunicare în masă (mass-media).
Comunicatul chiar dintru început spune că "mult bine şi mult
rău vin din felul în care oamenii se folosesc de mijloacele de comunicare
socială. Deşi -continuă comunicatul- în
mod obişnuit se spune -şi noi vom sublinia acest
lucru adeseori aici (s.a.) - că media (mijloacele de comunicare, n.n.)
face asta sau asta, acestea nu sunt forţe oarbe ale naturii dincolo de
controlul uman. Căci deşi actele de comunicare au adeseori
urmări nedorite, totuşi, oamenii aleg să folosească
mijloacele de comunicare fie pentru scopuri bune fie pentru rele, într-un mod
bun sau rău."[1] Tot în această direcţie aş
aminti o părere a lui Stephen L. Talbot, autor al cărţii "The
Future Does Not Compute”, amintită
împreună cu alte citate privind tehno-spiritualismul, de Jeremy S. Gluck: "Nu este
nici un răspuns dincolo de fiinţa umană. Viitorul ascuns al
maşinii se doreşte a fi propriul nostru viitor... . Nu există
nici o potenţă a computerului care să-l poată face să
arate bun într-o lumină şi rău în alta. Pe care lumină am
putea-o alege? Doar lumina -şi întunericul- ce emană din inima omului."[2]
Aceasta este însă o părere. Marshall McLuhan vine cu o alta,
numită de către sociologii mass-mediei "determinism
tehnologic".[3] El consideră că mijlocul de comunicare
-media- are "un impact determinant asupra
echilibrului percepţiilor umane."[4]
În lucrarea sa 'Understanding mass-media" (1964)
el lansează mai accentuat (ideea o mai amintise şi în 1960) sloganul,
de atunci binecunoscut: “mijlocul este mesajul”. Ideea, în mare, este că
mijlocul tehnologic folosit pentru a comunica este la fel de important ca
şi conţinutul comunicaţional transmis. Cauza acestui lucru este
că mijlocul folosit în comunicare influnţează
percepţiile, echilibrul simţurilor. Spre exemplu, nu este
acelaşi lucru a spune cuiva "te iubesc" folosindu-te de telefon,
scriindu-i aceste cuvinte pe o foaie sau vorbindu-i faţă către
faţă. Impactul mesjului va fi altul şi
datorită mijlocului folosit. De aceeaşi părere este şi Hugh McDonald care în articolul
său "Ascetism and the
electronic media. Technophilia and
technophobia in the
perspective of Christian philosophy"
afirmă: “Fiecare tehnologie îşi are efectele ei specifice şi
predictibile asupra utilizatorului. Ca instrument, ea va extinde şi va amplifica
o putere omenească deja existentă sau un organ. Când o putere a
omului este amplificată aceasta afectează ordinea şi echilibrul
care există în om" [5]
Cauza pentru care este dificil să observăm efectele tehnologiei
asupra noastră este aceea că ea face parte din mediul nostru
existenţial, ne-a devenit într-un fel firească în sensul că ne
înconjoară şi nu putem trăi fără ea. "Este mediul
nostru înconjurător -spune McLuhan-
şi ca şi orice mediu înconjurător (am putea face o
comparaţie cu aerul ce ne înconjoară şi nu mai
conştientizăm permanent prezenţa lui, n.n.) este ascuns
nouă, şi trebuie în mod intenţionat să ne îndreptăm
atenţia spre el pentru a vedea cum ne afectează."[6]
Hugh McDonald
conştientizează faptul că tehnologia comunicaţională
de azi, în uimitoarea sa dezvoltare, reprezintă un mare bine care
însă dă şansa realizării unui rău la fel de mare
şi de aceea accentuează efectele mass-mediei atât asupra
societăţii cât şi asupra noastră ca indivizi. Concluzia la
care ajunge el este că şi în cazul tehnologiei informaţionale
"ca şi în cazul a orice oferă o mare atracţie, este
necesară dezvoltarea unui ascetism care să ne păzească de
abuzul tehnologiei."[7]
Premiza de la care porneşte McDonald este
cea a omului ca unitate armonioasă şi echilibrată iar echilibrul
are o lege a lui care acţionează astfel încât el să se
menţină. La nivel biologic, de pildă, organismul nostru
încearcă să menţină această stare de homeostază,
de echilibru. Dacă o forţă exterioară va încerca să
strice acest echilibru, ea va fi urmată de o forţă de
reacţie a organismului ce va acţiona să restabilească
echilibrul. Într-adevăr, unitatea psiho-somatică
a organismului uman nu poate fi tăgăduită. Dacă un om
îşi pierde vederea el devine mai conştient de celelalte simţuri
şi asta deoarece părţile creierului ce procesau date vizuale vor
prelucra de acum date de la alte simţuri în încercarea omului de a se
raporta cât mai bine la lumea exterioară. Dacă în momentul
apariţiei primelor tehnologii ele extindeau mai ales puterile
trupeşti ale omului lucrurile sau schimbat o dată cu apariţia
scrisului - putem spune că acum chiar memoria omului poate fi plasată
în afara lui, exteriorizată şi amplificată. Iar Internetul a
adus mai multe "beneficii"
tehnologice deoarece îmbină scrisul cu imaginea şi sunetul. Omul
îşi poate acum interioriza într-un alter-ego al său atât trupul cât
şi gândurile (mintea) realizând o copie a sa care să se mişte,
să acţioneze, să îi exprime gândurile sale.[8] Pentru că fiecare tehnologie
accelerează şi extinde anumite facultăţi umane se cere o
mare atenţie din partea lui în utilizarea lor. Interacţionând
necritic cu tehnologiile noastre putem noi înşine să ajundem roboţi, maşini[9]
sau ele să ne dea nouă comenzi. "Omul nu este doar stâlpul
şi creatorul tehnologiei, ci este şi un proces invers prin care omul
devine dependent de tehnologie şi e format de ea."[10]
Putem aminti ca fiind de o mare autoritate şi opinia a 12 scriitori
şi oameni de ştiinţă preocupaţi de tehnologie şi
efectele ei, care au realizat în 1998, în colaborare, "Manifestul tehnorealist" un document ce se vrea a fi o privire
critică şi realistă asupra a ceea ce este tehnica şi care
sunt efectele ei. Autorii manifestului amintesc şi părţile pozitve ale tehnologiei dar ţin să avertizeze
încă de la primul articol faptul ca tehnologia ne influnţează:
"Tehnologiile nu sunt neutre. O concepţie eronată de mari
proporţii a vremurilor noastre este ideea că tehnologiile sunt
complet lipsite de părtinire adică, fiind nişte artefacte
fără viaţă, nu le impun oamenilor anumite tipuri de
comportament. De fapf, tehnologiile au o
încărcătură (...) atât intenţionată cât şi
neprevăzută. Fiecare unealtă îşi înzestrează
utilizatorii cu un mod specific de a privi lumea şi cu anumite căi de
interacţiune cu ceilalţi. Este important ca fiecare dintre noi
să ia în considerare părtinirile diferitelor tehnologii şi
să le căutăm pe acelea care ne reflectă valorile şi
aspiraţiile".[11]
Dintre cele două păreri cea
din urmă se apropie mai mult de adevăr. Mijlocul folosit influnţează foarte mult ceea ce facem sau, cu
alte cuvinte, cum facem un lucru influnţează
foarte mult rezultatul pe care urmărim să-l obţinem. Mijlocul influnţează asupra atingerii scopului şi
când este vorba de media. Nu e acelaşi lucru să vezi scris cuvântul
'steagul României" sau să vezi steagul însăşi deşi
ambele sunt mijloace prin care se trnsmite
acelaşi mesaj - dar vederea steagului va produce cu siguranţă un
sentiment mai puternic decât citirea cuvântului "steagul României".
Aşadar, mijlocul influnţează modul în
care receptăm informaţia şi poartă şi el, în sine, un
mesaj propriu. Specificitatea pe care o are Internetul ca mijloc de transmitere
a informatiei voi încerca să o evidenţiez
în cele ce urmează.
Am văzut că tehnologia influenţează utilizatorul ei
şi că este nevoie de un exerciţiu mental şi spiritual de
distanţare faţă de un anumit instrument pentru a-i putea analiza
influenţa asupra noastră. Şi aceasta deoarece tehnologia este o
parte a mediului înconjurător, ea este pentru om ca apa pentru un
peşte şi de aceea se cere omului tehnologizat al vremurilor noastre
să iasă la 'malul" care să-l elibereze de influenţa
tehnologiei pentru a vedea care sunt efectele ei.
Stând şi gândindu-mă ce se întâmplă cu mine în momentul în
care mă aşez în faţa calculatorului şi încep să
navighez pe Internet mi-am dat seama că trebuie să încep cu faptul
că ... stau. Într-adevăr, azi - deşi susţinătorii omni-Internetului de care am amintit visează la o
perioadă în care omul să poată "intra" în lumea
virtuală cu toate părţile trupului folosind ca interfeţe
electronice căşti, mănuşi şi chiar costume care
să le permită să "simtă" cât mai deplin
"realităţile" acestei lumi - pentru a naviga pe Internet
trebuie mai întâi să te aşezi pe un scaun în faţa
calculatorului. Scaunul este şi el o creaţie a omului tehnologic a
cărei vechime se pierde în negura timpului; erau vremuri în care scaunul
exista doar ca tron în sala regilor fiind un semn al puterii celui ce
stătea pe el. Acum este atât de banal, a devenit o tehnologie atât de
firească nouă încât se ascunde de multe ori analizei minţii
noastre. Omul modern petrece din ce în ce mai mult timp stând pe scaun de aceea
crearea de scaune a devenit o adevărată afacere (mai nou se
caută realizarea de scaune cât mai comode şi mai
atrăgătoare - a se vedea cazul scaunelor ergonomice). Se uită
însă efectele ascunse ale acestei tehnologii când e folosită în
exces: câţi nu se plâng de dureri de spate, anchilozarea sistemului osos,
slăbirea muşchilor stomacului şi nu numai. Ajungem cu
adevărat dependenţi într-un anumit fel de scaun şi asta se poate
vedea în dificultatea noastră de a sta în picioare la Sfânta Liturghie
pentru două ore. Creşte astfel şi debilitatea, slăbiciunea
trupului nostru - aceasta este de fapt o generalitate în ceea ce priveşte
utilizarea unei tehnologii: atrofiază tot mai mult organul sau facultatea
a cărei potenţă o extinde.
Sunt chiar unii gânditori ce sunt de părere că ceea ce omul
realizează cu ajutorul"protezelor" sale tehnologice ar putea
realiza prin exercitarea unor puteri naturale ale sale. Astfel, Douglas Rushkoff, autorul
romanului " Cyberia", spune:
"Tehnologia este o parte din natură. Este o extensie a
conştiinţei umane. În mod ironic, porţile pe care ni le deschide
tehnologia sunt în general porţi pe care noi le-am putea deschide şi
fără ajutorul ei, doar dacă am şti cum. Cred că suntem
pe deplin capabili, ca fiinţe umane, să avem un creier global şi
să comunicăm între noi ca părţi ale unui singur organism.
Dar, fie nu ne-am dezvoltat aceste capacităţi, fie am pierdut
abilitatea de a le folosi. Gândindu-ne la perioada existenţei tribale,
vedem că oamenii nu se gândeau la ei înşişi ca indivizi ci se
priveau pe sine ca părţi ale unui mic organism".[12]
Important este pentru noi să accentuăm un alt efect secundar,
ascuns al utilizării scaunului. Wayne Constantineau în studiul său "Our
Affair with the Chair"[13]
remarcă faptul că statul în scaun presupune un fel de amorţire,
de anesteziere a trupului uman. El prezintă o imagine elocventă
pentru efectul de amorţire al trupului pe care îl produce scaunul,
arătând că acest efect este asemennea celui
produs în urma unei anestezii în scaunul unui dentist. Precum administrarea
anesteziei locale e urmată de una a întregului corp (şezutul,
picioarele, spatele şi în cele din urmă capul) aşa orice scaun
are un efect de amorţire, de adormire a întregului corp, diferenţa
fiind aceea că impulsul de anesteziere îl poate produce ecranul unui televizor sau chiar terminalul
unui computer. Mergând mai departe vedem că şezând în scaun ne este
reorganizat sistemul nostru senzorial. Scaunele promovează activitatea
capului dar "desenzitivizează corpul"[14]
sau, altfel spus, îl lipseşte de activitatea simţurilor sale. O
urmare a acestui fapt este aceea că cel ce stă în scaunul din
faţa unui computer, de pildă, se va baza, va accentua informaţia
ce-i va veni prin simţurile augmentate de tehnologie. Acest lucru se poate
observa în cazul unui om ce navighează pe Internet: el nu va auzi şi
nu va simţi aproape numic din ceea ce se
întâmplă în jurul său. E drept, aceasta se întâmplă şi
datorită atracţieie pe care o oferă
computerul dar şi unei amorţeli a celorlalte simţuri. De fapt,
orice lucru care produce plăcere şi implicit o atracţie
creează datorită concentrării asupra sursei de plăcere o
insensibilitate la nivelul celorlalte simţuri. Wayne
Constantineau remarcă faptul că omului ce
stă mult timp pe scaun celelalte simţuri i se
"atrofiază" şi apoi "el tinde să se bazeze pe
ochi ca principală sursă de percepţie".[15]
Am făcut această prezentare a imaginii cu efectele unei îndelungate
şederi pe scaun mai ales pentru a evidenţia influenţa pe care o
are acest fapt asupra sistemului nostru senzorial.
Sistemul nostru de simţuri este un dar nepreţuit pe care omul
l-a primit de la Dumnezeu odată cu crearea lui. Poate tocmai pentru
că simţurile ne sunt atât de propri nu le
conştientizăm totdeauna ci pur şi simplu "simţim"
că ele există şi le folosim. Omul, inel de legătură
între lumea materială şi cea spirituală, trebuie să
realizeze o unire a lui cu Dumnezeu urmată implicit şi de o aducere a
cosmosului la unire cu Dumnezeu, care va fi totul în toate. Pentru relaţia
lui cu lumea materială, Dumnezeu l-a săvârşit pe om cu trup
şi cu simţurile acestuia, prin mijlocirea cărora trupul ia
cunoştinţă de existenţa celor create, intră în mod
concret în legătură cu ele şi apoi are posibilitatea să
acţioneze prin organele trupului asupra creaturalului.
Fiecare simţ reacţionează la stimulii lucrurilor create şi
se produce astfel senzaţia. "Prin aceasta i se comunică
sufletului o informaţie obiectivă cu privire la datele exterioare ale
obiectului”.[16]
Actul percepţiei senzoriale este însă un proces în acelaşi timp
somatic şi psihic şi acest lucru se poate observa şi în
paşii următori din procesul realizării ei: "Apoi intervine
o a doua operaţie, prin care datul senzorial este interpretat de toate
celelalte facultăţi care contribuie la procesul cunoaşterii.
Printr-un proces complex, în care intervin inteligenţa, memoria,
imaginaţia şi dorinţa obiectul, aşa cum este el prezentat
de simţuri, este situat în spaţiu şi raportat la alte obiecte,
este numit, definit în ceea ce priveşte natura, semnificaţia,
funcţia şi valoarea sa. Această interpretare, care constituie
esenţialul în percepţia senzorială, având ca temei un dat
obiectiv - cel oferit de senzaţie, nu se opreşte însă la acesta
şi nu constituie o simplă descriere a lui, ci este elaborată în
funcţie de valorile subiectului cunoscător.(...) De aici rezultă
că percepţia senzorială este legată de starea
spirituală a celui ce percepe."[17]
Importanţa simţurilor se poate evidenţia şi prin
imaginea cu care unii Sfinţi Părinţi le-au asemănat -aceea de "ferestre ale sufletului."[18] Prin aceste "ferestre" poate
însă intra în sufletul noastru atât moartea cât
şi viaţa - alegerea depinzând de om. Din nefericire, simţurile
noastre nu-şi mai îndeplinesc rostul lor de a contribui la unirea
creaţiei văzute cu Dumnezeu şi astfel de a lăsa să
intre prin ele viaţa cea adevărată. Această "bună
rânduială"[19]
a lor s-a tulburat prin păcat - s-au îmbolnăvit şi ele
odată cu îmbolnăvirea generală a omului prin cădere. Omul,
înlocuind pe Dumnezeu cu făptura a început să absolutizeze odată
cu cele create şi rolul simţurilor trupului care îi aduc
plăcere, absolutizată şi ea. A ajuns astfel omul "să
se împărtăşească fără măsură de aceasta
(de lumea creată, n.n.) numai prin simţire, asemenea dobitoacelor
celor necuvântătoare, şi aflând prin experinţă
că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui
trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea
dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui
spirituală şi a socotit zidirea văzută drept
Dumnezeu."[20] Pentru
a opri această cunoaştere simţuală
păcătoasă a celor create Sfinţii Părinţi vorbesc
de necesitatea "păzirii tuturor simţurilor" căci
altfel ele "se reped cu iute pornire de la cele simţite şi iau
împreună cu sine toată privirea necinstită, toată urâta
cuvântare şi toată auzirea rea, în scurt, toată tina şi
necurăţia poftelor, întorcându-se după aceea înapoi şi
băgându-le pe toate în ticălosul suflet, pe care-l fac cu totul
întunecat,(...) îl îneacă deodată în patimi, făcându-l
peşteră de tâlhari sau gazdă a necurăţiilor."[21]
Nu se are în vedere numai o pază a simţurilor trupeşti ci
şi o creştere şi exercitare a simţurilor sufleteşti.
Mulţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre aceste simţuri
spirituale sau sufleteşti cu care a fost înzestrat omul, primul care pare
să fi elaborat o doctrină despre ele fiind Origen.[22]
"Noţiunea de simţ spiritual -spune B. Fraigneau-Julien- exprimă un contact real şi
imediat între suflet şi Dumnezeu analog celui existent între organele
simţurilor şi obiectul senzaţiei sau, altfel spus, analog
impresiei produsă de către obiect asupra sensibilităţii
celui care-l percepe. Este clar că în cazul simţurilor spirituale
contactul ce se produce între Dumnezeu şi suflet este unul
spiritual."[23]
Simţurile spirituale conduc la un contact real între sufletul nostru
şi Dumnezeu şi "presupun un stadiu avansat al vieţii
spirituale, o curăţie foarte adâncă a sufletului."[24]
Sfântul Grigorie al Nyssei este primul care
accentuează unitatea modului de percepţie atât a lumii create cât
şi a celei spirituale şi deci a lui Dumnezeu, fără
însă a se putea exclude "o pluralitate în gradele de unire."[25]
Important este că prin simţurile spirituale omul trebuie să
transforme lumea sensibilă într-o sensibilitate superioară ajungând
în cele din urmă la Dumnezeu: "Există aşadar o
interacţiune între simţurile trupeşti şi cele spirituale,
dar cele dintâi sunt subordonate celor spirituale şi trebuie să
conducă la cunoaşterea lui Dumnezeu."[26] Pentru a concluziona, putem spune că
omul trebuie - şi în aceasta să ia aminte la Iisus Hristos, Domnul
nostru, care mai întâi a făcut cele bune pentru a ne deschide calea spre
viaţa veşnic fericită!- să-şi însănătoşească
simţurile dăruite lui de Dumnezeu şi să le ţină
în "bună rânduială."[27]
Această "bună rânduială" a simţurilor a fost însă tulburată după
căderea strămoşului nostru Adam şi este în continuare
afectată de cele din jurul omului cu care omul interacţionează
prin simţurile lui. De la cădere omul s-a văzut nevoit
să-şi creeze unelte, tehnologii care să-l ajute în lupta lui de
supravieţuire: "Căci acum (după cădere, n.n.) omul se
mişcă sau în jurul nălucirilor iraţionale ale patimilor,
amăgit de iubirea de plăceri sau în jurul raţiunilor
meşteşugurilor, din strâmtoarea impusă de cele de
trebuinţă sau în jurul raţiunilor naturale, îndemnat de legea
firii spre cunoaştere. La început însă nimic din acestea nu
atrăgea cu necesitate pe omul făcut mai presus de toate."[28] Omul a început astfel să-şi creeze
tot felul de extensii ale trupului şi minţii sale (unelte, haine,
mobilă, cărţi, telefon, televizor, computer etc.) care să-l
ajute să facă ceea ce înainte obişnuia să facă
fără ele. Ce remarcă Marshall McLuhan este că aceasta presupune o extindere a unuia
sau a altuia dintre organele de simţ al omului făcător de
unelte: "Toate mijloacele, de la alfabetul fonetic până la computer
sunt extensii ale omului care provoacă schimbări adânci şi
durabile în el şi-i transformă mediul. O asemenea extindere
reprezintă o intensificare, o amplificare a unui organ, simţ sau
funcţie."[29]
Ce se poate observa în continuarea acestui proces -continuă
McLuhan- este faptul că "sistemul nervos
central pare să instituie o amorţire atotprotectoare
a zonei afectate, izolând-o şi anesteziind-o, pentru a o feri de
conştientizarea a ceea ce se petrece cu ea. Este un proces foarte
asemănător cu acelea prin care trece corpul nostru atunci când se
află în condiţie de stres ori de şoc, sau spiritul atunci când e
supus la represiune, în sensul conceptului freudian.
Eu numesc această formă specială de autohipnoză
"narcoză narcisistă", un sindrom ce-l face pe om să
rămână tot atât de inconştient de efectele psihice şi
sociale ale noii tehnologii pe cât este un peşte de râul în care
înoată."[30]
Aşadar, potrivit lui McLuhan, se poate
vorbi de o stricare a "bunei rânduieli" a simţurilor prin
supraexcitarea unui singur simţ în detrimentul celorlalte ajungându-se la
o stare de amorţire simţuală care ar fi pentru omul creat, din
perspectivă ortodoxă, pentru a stăpâni şi a uni în Dumnezeu
împreună cu sine şi lumea creaturalului, o
veritabilă piedică în acest proces. Omul şi-ar pierde cu
adevărat identitatea sa de stăpân al celor create. Iată ce spune
gânditorul canadian în alt loc: "Când o societate inventează sau
adoptă o tehnică ce acordă preponderenţă sau dă
un avânt unuia din simţurile noastre, relaţia dintre toate
simţurile noastre e alterată. Nu ne mai simţim aceeaşi;
ochii, urechile, toate simţurile noastre nu mai sunt aceleaşi.
Interactivitatea simţurilor noastre este constantă, în afară de
cazul când intervin condiţiile de anestezie. Dar orice simţi,
dacă ajunge la cel mai înalt gard de intensitate, poate acţiona ca
anestezic pentru celelalte simţuri.(...) Rezultatul este o ruptură în
relaţiile dintre simţuri, un fel de pierdere a
identităţii."[31]
Aplicând această părere strict la tehnicile de comunicare
şi informare -cum este şi Internetul- putem spune că efectele acestor
tehnologii, privindu-le ca mijloc, mediu de comunicare, nu sunt asupra
opiniilor sau al conceptelor (aici acţionează şi influnţează în primul rând mesajul propriu-zis)
ci asupra sistemului senzorial al omului, asupra structurii percepţiilor
sale cu ajutorul cărora cunoaşte lumea. Important este că
mijloacele, mediile informaţionale influnţează
simţurile noastre fără ca noi să opunem vreo
rezistenţă, noi fiind incoştienţi
de acţiunea lor: “Reacţia noastră obişnuită la toate
mijloacele de comunicare, şi anume că nu contează decât felul în
care sunt folosite, ilustrază atitudinea
paralizată a idiotului tehnologic. Deoarece "conţinutul"
mijlocului respectiv este aidoma unei bucăţi suculente de carne
aruncată de un spărgător ca să distrugă atenţia
câinelui de pază al minţii."[32] Pericolul, din punct de vedere al
creştinului care urmăreşte însănătoşirea firii
sale, este mare deoarece această acţiune secundară,
ascunsă, "vicleană" a mijloacelor îl poate face să
devină ceea ce el nu doreşte. Astfel, omul poate fi înşelat
şi poate ajunge asemenea broaştei ţestoase care este
opărită cu apă fierbinte încetul cu încetul.
Premiza de la care porneşte McLuhan este
cea a "preţiosului inel al simţurilor"[33],
adică unitatea şi armonia care a existat în om între simţurile
sale. Hugh McDonald în
analiza sa asupra influenţei teologului Toma de Aquina
asupra operei lui Marshall McLuhan[34]
numeşte această unitate şi armonie a simţurilor
"simţul comun", după termenul latin folosit de Toma de Aquina -"sensus communis". Influenţa este de fapt mai veche
şi anume de la Aristotel care ar fi folosit mai întâi acest termen în
lucrarea sa "De anima". Filosoful grec vorbea despre raţiunea
simţurilor şi o compara cu acordarea unei lire. Dacă o cordă este întinsă prea mult sunetul sau
intensitatea lui care cere o armonie este distrusă. La fel, dacă un
organ de simţ este supra excitat intensitatea sau proporţia
sensibilităţii lui este distrusă. Iar această intensitate
sau proporţie a acţiunii unui simţ este aceeaşi cu însăşi
simţul. Aristotel îşi prezintă doctrina sa despre
"simţul comun" în primul capitol al cărţii a treia din
"De anima". Acolo el arată că datele ce ne parvin din
simţuri nu constituie ele însele percepţia lucrurilor ca atare. Este
vorba de o lucrare a tuturor simţurilor împreună - este simţul
comun care conduce şi unifică celelalte simţuri. Simţul
comun ne apare ca puterea omenească de a translata un anumit tip de
experienţă printr-un simţ anume la toate celelalte simţuri
şi de a prezenta rezultatul pentru mintea noastră ca o imagine
unică. El poate fi antrenat, în sensul că poate, şi îşi
şi însuşeşte obişnuinţe. Aceste obişnuinţe
specifice ale experienţei senzoriale ţin şi de diferitele
tehnologii cu care omul intră în contact, interacţiune. Pentru
creştinul ortodox este foarte important să-şi
însuşească obişnuinţe specifice unei vieţi
sănătoase din punct de vedere moral şi la nivelul
simţurilor ( de exemplu, a fi obişnuiţi să nu primim prin
simţurile noastre anumite informaţii care ne smintesc sau a ştii
să nu vedem sau să nu auzim anumite lucruri care ne trec prin faţa
ochilor sau pe care le-am auzit, tocmai pentru a ne ţine sufletul curat).
Nu trebuie uitat faptul că ele sunt ca o a doua natură,
caracterizându-l pe om într-o foarte mare măsură.
Dacă Internetul, ca şi celelalte tehnologii, reajustează
senzorialul uman şi astfel, indirect, modifică modul de
cunoaştere a realităţii şi ne "educă"
într-un anumit fel concepţia şi aşteptările noastre se cere
creştinului o privire mai adâncă asupra influenţelor tehnologiei
şi o raportare prin înfrânare la noul mediu de comunicare, înfrânare ce ar
echivala cu "ieşirea la uscat" din tehnologia care ne
înconjoară. Creştinul ar ajunge la o vedere a influenţei
tehnologiei (care nu este întotdeauna nefastă!) şi apoi la o
raportare corectă la ea.
Navigarea pe Internet şi implicit interacţiunea cu computerul
presupune folosirea intensă a ochiului, organul vizual al omului. Am
amintit părerea lui Wayne Constantineau[35]
care afirmă faptul că stând în scaun în faţa calculatorului omul
este nevoit să se axeze pe ceea ce vede. Practic aşa se şi
întâmplă -interacţiunea omului este în
primul rând cu interfaţa ecranului calculatorului. Se poate observa de le
început că este vorba de o preluare a avantajului televiziunii de a
transmite omului informaţii prin intermediul văzului. Unii
susţinători înfocaţi ai Internetului prevăd că în
viitorul apropiat vor apărea interfeţe pentru toate simţurile
şi organele omului.[36]
Realizările în acest domeniu sunt într-adevăr remarcabile dar în
situaţia actuală prioritară este interacţiunea la nivelul
vizual cu calculatorul prin monitorul lui. Este necesar aşadar să
aruncăm o privire critică asupra propriei noastre priviri cu care ne
îndreptăm spre ecranul calculatorului, mai ales că trăim într-o
eră a vizualului.
Cu adevărat, viaţa noastră este, fie că ne dăm
seama sau nu, dominată de vizual: "Sfârşitul secolului 20
şi începutul noului secol au adus cu sine un context cultural modificat.
În primul rând a crescut atenţia acordată vizualului. Teoreticienii
au observat că s-a produs o "revoluţie picturală" prin
care am început să realizăm că dominaţia imaginii a
înlocuit dominaţia cuvântului. Secolul 20 a debutat cu credinţa
că, atunci când privim o fotografie, avem de-a face cu un lucru
adevărat şi s-a încheiat ştiind, cel puţin la nivelul
cognitiv, că multe lucruri care par a fi vizual adevărate nu sunt.”[37]
Marshall McLuhan
susţine că această accentuare a vizualului se datorează
inventării alfabetului fonetic care a determinat separarea imaginii de
sunet şi astfel "echilibrul sistemului senzorial (...) şi
armonia psihică şi socială generate de el s-au rupt, iar
funcţia vizuală s-a supradezvoltat".[38]
Odată cu apariţia tiparului procesul a evoluat şi mai repede,
cuvintele, făcute să fie şi văzute nu doar auzite,
înmulţindu-se acum sub forma lor scrisă în sutele şi miile de
cărţi tipărite. Cert este faptul că înainte "omul
trăia într-o lume în care toate simţurile erau echilibrate şi
simultane, o lume închisă, cu profunzimi şi rezonanţe tribale, o
cultură orală structuraă pe
predominanţa simţului auditiv. Urechea, spre deosebire de ochiul rece
şi neutru, este sensibilă, hiperestetică
şi atotcuprinzătoare(...). Mijlocul principal de comunicare îl reprezintă
vorbirea, şi astfel nimeni nu ştia cu mult mai mult sau cu mult mai
puţin decât oricare altul. Ceea ce înseamnă că individualismul
şi specializarea - semne distincte ale occidentului "civilizat"-
existau în cantităţi neglijabile.(...) Culturile orale
acţionează şi reacţionează simultan, pe când
capacitatea de a acţiona fără a reacţiona, fără a
se implica rămâne darul omului instruit,
<<detaşat>>".[39] Omul contemporan, care este în primul rând
integrat într-un spaţiu vizual este aşezat de McLuhan
într-o paralelă cu omul tribal ce trăia într-un spaţiu acustic.
Spaţiul vizual reprezintă o extindere şi o amplificare a ochiului de aceea e uniform, succesiv
şi continuu, pe când cel acustic este fără centru şi
margini, organic şi integral; spaţiul vizual este consecutiv, cel
acustic este simultan. "Omul tribal audio-tactil -spune
McLuhan- implicat în subconştientul colectiv,
trăia într-o lume magică integrală, sub pecetea mitului şi
a ritualului, cu valori divine şi niciodată puse la îndoială, pe
când omul instruit şi vizual creează un mediu puternic fragmentat,
individualist, explicit, logic, specializat şi detaşat."[40]
Într-adevăr, azi vizualul domneşte -reclamele,
cinematografele, moda, presa, televiziunea sau desenele de pe pereţi au în
comun ceva: vizează ochiul omului. Deşi vederea este singurul
simţ care permite detaşarea, paradoxal, în acelaşi timp
acaparează. De pildă, în casă, în timp ce găteşti
poţi asculta radioul fără să te deranjeze sau ca şofer
poţi conduce maşina şi ascultând muzică. Dar dacă este
vorba de o imagine la televizor ea îţi "fură ochii" şi
nu mai poţi lucra nimic iar în cazul în care vezi imaginea cuiva cunoscut
pe stradă ai mari şanse ca ochii tăi să te poarte spre
partea carosabilă şi apoi să ajungi cu maşina în
şanţ. Puterea imaginii, este, fără tăgadă, foarte
mare. În mare măsură realitatea este cunoscută de noi prin
simţul văzului, de aceea poate fi mai uşor recreată cu
ajutorul imaginilor (noi prin puterea imaginaţiei retrăim anumite
momente din viaţa noastră realizând în minte în deosebi succesiuni de
imagini; sau poeţii, când încearcă în operele lor să să creeze în mintea cititorilor o lume a lor, se
folosesc de "imagini poetice"). Stimului
optic este parcă mai sugestiv, mai plăcut; imaginea are o
anumită plasticitate. Atunci când imaginii îi este asociată şi
mişcarea (imagini "vii") sugestivitatea ei este şi mai
mare, astfel că te poate "minţi" făcându-te să
crezi că eşti "în direct", că te afli acolo unde nu te
poţi afla nici spaţial nici temporal - acesta este cazul filmului de cinematograf.
Specific imaginii este şi faptul că ea atinge latura
emoţională, afectivă a omului şi acesta este un alt atuu al ei care o face să pară atât de vie. Toate
aceste avantaje ale imaginii sunt uşor de observat dacă privim
efectele televiziunii –cea care manipulează azi cel mai frecvent imaginea.
Vedem că, ajutată de imagine, televiziunea ne flatează: induce
telespectatorului sentimentul că prin simplul fapt că vede
deţine o înţelegere şi un control asupra a cea ce vede.
Şi Sfinţii Părinţi au remarcat rolul important pe
care îl deţine văzul între simţuri. Cuviosul Nicodim Aghioritul îl citează pe Sfântul Vasile din Ancira cu cuvintele sale din "Tratat despre
feciorie" zicând: "Deci printr-o oarecare pipăire, vederea
amăgeşte sufletul către dulceaţă cu aruncăturile
ochilor, atingându-se de departe de orice voieşte ca şi când ar avea
ajutorul unor mâini netrupeşti, iar pe acelea pe care cu ajutorul mâinilor
trupului nu poate a le atinge, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire
le cuprinde.”[41]
Această pipăire prin vedere, cu ajutorul ochilor, presupune
aşadar că aceştia sunt şi un fel de mâini fără
trup care cuprind şi de departe pe cele iubite. Cuviosul Nicodim spune
că această pipăire este mai subţire decât pipăirea
mâinilor dar mai groasă decât pipăirea nălucirii şi a
minţii.[42] Datorită acestei puteri a
capacităţii vizuale a omului Părintele din Sfântul Munte
sfătuieşte la multă grijă în ceea ce priveşte ochiul
omenesc, mai ales din două motive. Întâi, pentru că
"simţirea aceasta se aseamănă, după cum am zis, cu un
fur, şi mai vârtos cu întâiul tâlhar al tâlharilor. Că împreună
răpind degrabă mintea şi alunecând într-o clipită de ochi
(cum se zice iarăşi despre ea), la locul păcatului aleargă."[43]
Iar apoi, pentru că "simţirea aceasta fiind mai subţire,
este pentru aceasta şi mai cunoscătoare, şi pentru că este
mai cunoscătoare este şi de minte mai dorită; pentru că
este mai dorită, pentru aceasta şi pe idolii săi mai adânc îi
zugrăveşte pe tabla nălucirii; şi pentru că mai adânc
îi zugrăveşte, pentru aceaste şi cu
mai multă greutate se şterg".[44]
În zilele noastre televiziunea ne-a învăţat cât de
puternică este capacitatea de penetrare a realităţii în
sufletele noastre prin intermediul imaginii: "Mesajul televizat creeză receptorului senzaţia că se află
în mijlocul evenimentelor sau că este alături de personajele sale
preferate."[45]
Şi tot de la televiziune am învăţat cât de uşor se poate
manipula gândirea oamenilor tocmai datorită puterii ei de-a imita lumea
reală: "Imaginii îi este specifică producerea aşa numitului
"efect de real", adică imaginea ne face să vedem şi
să credem în existenţa a ceea ce ne arată. Pe această
caracteristică se bazează procesul manipulării prin imagine”.[46]
Nu trebuie uitat nici faptul că ceea ce priveşti ţi se
imprimă în suflet şi te formează -prin
privirea sa omul se auto-formează, se auto-determină. De aceea este
important din punct de vedere moral ceea ce vezi, căci, într-o
anumită măsură, ceea ce vezi aceea eşti (ochiul curat, care
vede peste tot binele, presupune existenţa unei inimi, a unui interior
curat şi plin de bunătate). Se impune astfel creştinului, pe de
o parte, să caute cu privirea sa cele bune, iar pe de altă parte,
sa-şi păzească ochii săi de
a vedea lucruri necuviincioase care să-i murdărească prin
ei cămara sufletului. Creştinul să nu uite că are şi o
privire spirituală care poate funcţiona ca o oglindă, ajutându-l
să se cerceteze pe sine. Trezvia despre care
vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre aceasta presupune: ca omul
să aibă îndrepatată asupra sa întotdeauna
aceată privire spirituală pentru a se
analiza în ceea ce face. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că omul a
fost dăruit de Dumnezeu cu ochii spirituali cu care Îl poate vedea pe El
după cum vede cu ochii trupeşti cele materiale. Poate că omului,
fiind într-o adâncă stare de păcătoşenie, aceşti ochi
îi sunt întunecaţi şi înceţoşaţi dar ei trebuiesc
curăţiţi şi folosiţi pentru că doar aşa,
printr-un lung exerciţiu spiritual, vor începe să vadă pe
Dumnezeu în toate.
Azi însă omul îşi îndreaptă tot mai puţin privirea
spre sine sau spre Dumnezeu şi aceasta şi datorită unei
hipnotizări a privirii care este acaparată de cele exterioare într-un
mod irezistibil. Atât de mult ne este excitat ochiul de informaţii venite
din exterior încât nu mai avem timp să ne privim pe noi înşine
şi pe Dumnezeu. Wolfgang Zoller,
în cartea sa "Când imaginea suprimă cuvântul" remarcă
şi el această stare de fapt: "Privirea <<spre
exterior>> este educată în mod forţat, fiindcă imaginile
se succed rapid, se schimbă uşor, prezentând mereu noi impresii
şi acţiuni, înlănţuind neîntrerupt gândirea şi
privirea, făcând imposibilă telespectatorului orice încercare de
dezmeticire, ceea ce ar corespunde unei <<priviri spre interior>>".[47] În faţa acestui asalt al
realităţii "ca imagine" trebuie, şi simţim uneori
nevoia, să ne refugiem, să ne regăsim pe noi înşine în
cămara sufletului nostru. De aceea, la rugăciune adesea închidem
ochii.
Ştim că nu totul este de văzut şi aceasta ne pune
într-o poziţie opusă lumii de azi care cere ca totul să se
vadă cu orice preţ. În această eră a vizualului unii
încearcă să-şi satisfacă nevoia fiinţială
de a vedea totul dar folosindu-se doar
de ochii lor trupeşti - aşa se
nasc ateii. Ei uită că ochii noştri sunt limitaţi,
deşi mulţi au accentuat acest fapt: "Ochiul trebuie supravegheat
şi completat, căci el <<încadrează>>: ascunde,
elimină, uită, ucide, condamnă la invizibilitate sau,
dimpotrivă, exclude din raza controlului cel puţin în aceeaşi
măsură în care arată".[48]
Şi astfel, formându-şi doar ochii trupeşti ajung să
creadă că în afară de ceea ce văd ei nu mai este nimic.
Dacă ar închide puţin ochii lor trupeşti acel "nimic"
ar deveni vizibil şi ar ajunge să vadă invizibilul.
Felul în care imaginea stăpâneşte lumea de azi şi o
recreează, ni-l descrie într-un model de gândire impregnat de elementul
religios, Jean-Luc Marion:
"Imaginea devine pentru noi mai mult decât o modă -devine
o lume. Lumea s-a făcut imagine."[49]
Astfel, a fi înseamnă a vedea şi a fi văzut. "Lumea
reală -spune în alt loc acest gânditor francez- a dispărut de când imaginea o ecranează
prin contra-lumea ei (televiziunea creeză o lume
a ei, paralelă cu cea reală şi cu care se află în
concurenţă, din moment ce se realizează o emisie non-stop,
n.n.), de acum înainte, pentru a avea loc în mod efectiv, evenimentul trebuie
să se producă în contra-lumea însăşi, el trebuie să se
coboare la rangul de imagine (...). Aşadar, a apărea e mai valoros
decât a fi, pentru că a fi nu e decât a
apărea".[50] L-amamintit aici pe
Jean -Luc Marion în deosebi
pentru remarca sa cu privire la noul om ce a apărut odată cu noua
lume -voyeur-ul. Acesta, contrar vizionarului care
vede ceea ce este invizibil şi indisponibil, caută să se
realizeze cu vizibilul cel mai disponibil. Iată cum este descris noul tip
de om: "Voyeur-ul vede doar pentru plăcerea
de a vedea: graţie tehnicii, el poate în sfârşit să sucombe
fără limite, nici restricţii fascinaţiei acelei
"libido vivendi" pe care Părinţii au denunţat-o dintotdeauna:
plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am
dreptul sau puterea de a vedea, plăcerea de a vedea totodată
fără să fiu vreodată văzut. (...) Voyeur-ul
întreţine, aşadar, un raport pervers şi neputincios
totodată cu lumea de care fuge şi în acelaşi timp o posedă
în imagine. Voyeur-ul practică un onanism al
imaginii."[51]
Ce mai accentuează cu precădere Jean-Luc
Marion este faptul că imaginea şi-a pierdut
originalul, adică relaţia originarăcu
realul, şi noul ei criteriu este acest voyeur,
dorinţa lui de a vedea. Astfel că orice imagine, pentru a fi
veritabilă, trebuie să satisfacă dorinţa de a vedea a voyeur-ului: "Voyeur-ul
fixează norma imaginii lipsită de original prin exigenţa poftei
sale de a vedea pentru a vedea; fiecare imagine devine, aşadar,
validă cu condiţia de a satisface această dorinţă(...)
prin urmare ea trebuie să se conformeze aşteptării acestei
dorinţe".[52]
Marele pericol din punct de vedere moral este că imaginea -imagine a poftei voyeur-ului-
devine idol: "O dată cu imaginea, voyeur-ul
vede satisfacerea dorinţei sale, deci a lui însuşi. Orice imagine
este un idol sau nu este văzută."[53]
Creştinului îi trebuie azi o asceză a privirii, o pază a
ochilor în faţa afluxului de informaţie venită din exterior. El
trebuie să îşi lase răgazul de a nu mai privi ci de a se
lăsa el privit atunci când priveşte icoana lui Hristos, Care ne-a
adus vederea invizibilului. Această inversare a privirii presupune nu doar
că noi suntem priviţi privind icoana ci şi că noi ne privim
pe noi privind icoana. Ea este oglinda noastră, imaginea a ceea ce trebuie
să devenim. Să nu uităm că ceea ce este esenţial este
invizibil pentru ochii noştri trupeşti şi că numai cu inima
(cu ochii inimii) poţi vedea bine (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ).
Nu putem trece de analiza aspectului vizual al navigării pe Internet
fără a aminti o cauză a atracţiei deosebite pe care o are
imaginea ecranului computerului asupra noastră. Mulţi dintre
specialişti au găsit o mulţime de cauze pentru care este atât de
hipnotizantă imaginea display-ului, dar, Marshall
McLuhan are o explicaţie cu adevărat
deosebită, care îi arată genialitatea. Despre computer am spus
că el integrează în sine, ca "o maşină
universală", celelalte medii de comunicare deja existente. Unul dintre
ele, în mare măsură bazat pe vizual, este şi televizorul -ambele mijloace prezintă o atracţie
irezistibilă pentru ochiul nostru datorită modului în care ne
transmit imaginea.
William Kuhns,
în colecţia sa de citate cheie din opera gânditorului canadian,
aminteşte şi câteva cuvinte de mare importanţă pentru
problema noastră: "Ecranul televizorului revarsă în tine o
energie care paralizează ochiul; nu tu te uiţi la el ci el se
uită la tine".[54]
Aceste cuvinte exprimă teoria lui Marshall McLuhan despre "lumina filtrată" şi
"lumina directă". Noi vedem lucrurile care ne înconjoară
datorită faptului că ele primesc lumina solară şi
suprafaţa lor o reflectă. McLuhan a fost
unul dintre acei oameni care a căutat să vadă lucrurile în
interiorul lor, ceea ce sunt ele în sine -de aceea a
fost fascinat de excepţia pe care o face de la principiul mai sus amintit
sticla. Ea nu ricoşează la suprafaţa ei lumina ci o lasă
să treacă prin ea, oferind astfel posibilitatea transparenţei.
Aici găsim explicaţia concepţiei mcluhaniste
despre "lumina filtrată" - o lumină ce trece printr-un
mediu care permite transparenţa oferind o atracţie mai mare pentru
cel ce o priveşte. Astfel că -spune el- este mai uşor de înţeles atracţia
aproape hipnotizantă exercitată de lumea pe care ne-o deschide
ochilor noştri o fereastră sau ecranul unui televizor. Lumina filtartă de aceste medii transparente este mai
profundă şi implică mai mult privitorul decât lumina
căzută în mod direct asupra lumii şi a lucrurilor ei.
Secretul este că lumina nu este proiectată pe lucruri şi
de la ele spre ochii noştri ci este proiectată prin lucruri şi
apoi spre privitor. Cerurile albastre, ecranele televizoarelor şi ale
computerelor sau vitraliile de la biserici sunt atât de atrăgătoare
pentru că sunt animate de lumina din spatele lor care ajunge la ochii
celor ce le privesc după ce a trecut prin ele. De aceea, McLuhan a ajuns -după cum
menţionează Paul Levinson- la concluzia
legată de televiziune că "ea ne atrage atenţia şi ne-o
stăpâneşte cu o intensitate aproape hipnotică, religioasă pentru
că este modul în care simţurile şi creierele noastre
răspund la o invitaţie luminată-filtrat".[55] McLuhan a
lămurit mai bine acest principiu al luminii în trasparenţă
făcând paralelă între cinematograf şi televizor: "La
cinematograf stai şi te uiţi la ecran. Tu eşti ochiul -aparat de filmat, în cazul televiziunii eşti ecranul
(...). Imaginea pătrunde în tine, în cazul filmului ieşi afară
în lume. În cazul televiziunii intri în tine însuţi”.[56]
Iată cum lămureşte Paul Levinson
această paralelă: "Căci, inversând configuraţia
sălii de cinema, unde proiecţia începe în spatele spectatorului
şi se încheie pe ecranul din faţa lui, sub forma configuraţiei
de televiziune, unde proiecţia începe pe un ecran din faţa telespectatorului
şi se finalizează literalmente în/pe faţa lui, McLuhan ne dă un indiciu despre motivul pentru care
lumina filtrată este irezistibilă. Având originea dincolo de noi, nu
în spatele nostru, sugerând ceva mai mult, nu doar ceea ce a existat deja, lumina-fitrată este în mod irezistibil un deget care
ne cheamă să investigăm în continuare". [57]
Ceea ce ste specific Internetului şi,
implicit, ecranului computerului, este faptul că deşi
funcţionează pe baza aceluiaşi principiu al luminii în
transparenţă ca şi ecranul televizorului şi ambele
cheamă la o investigare a ceea ce este în spatele ecranului, doar
monitorul computerului poate satisface dorinţa de a investiga a
privitorului chemat de "degetul" din spatele lui. În cazul
televizorului există limite ale capacităţii telespectatorului de
a investiga, privitorul aflându-se mai mult într-o stare pasivă, de
primitor de informaţie, pe când display-ul computerului poate împlini mai
uşor dorinţa privitorului de a schimba şi influenţa ceea ce
vede. Acest lucru face lumea virtuală şi mai atrăgătoare -
este interactivitatea pe care o oferă atât computerul cât şi
structura lumii virtuale formată de reţeaua de calculatoare. Despre
această interactivitate voi vorbi în continuare.
În legătură cu metafora
"luminii directe" şi a "luminii filtrate" Marshall McLuhan a dezvoltat
şi o alta nu mai puţin importantă şi lămuritoare în
ceea ce priveşte atracţia unui mijloc de comunicare - este vorba de
metafora mediilor "calde" şi a celor "reci". "El
susţinea că filmul de cinema ricoşând strălucitor de pe
marele ecran e "cald", în contrast cu imaginea neliniştită
şi tulbure a televizorului care este "rece". În mare
măsură la fel ca în relaţia "lumină directă"
versus "lumină filtrată", cel dintâi ne inundă, ne
stropeşte, ne şochează în timp ce al doilea ne atrage în lumea
lui."[58]
Această dihotomie inspirată de sunetul muzicii jazz,
lămureşte şi ea foaret mult
atracţia pe care o exercită lumea virtuală prin intermediul
computerului asupra internautului. McLuhan foloseşte în lucrarea sa "Understanding mass-media" (1964) termenii de "high-definition" (înaltă definiţie) şi
de "low-definition" (joasă
definiţie) pentru a-şi lămuri această metaforă a
mediilor "reci" sau "calde": "Definiţia
înaltă caracterizează starea în care eşti bine alimentat cu
date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiţie înaltă
(s.a.). Un desen animat are definitie joasă, pur
şi simplu fiindcă oferă extrem de puţină
informaţie vizuală. Telefonul este un mijloc rece, sau cu
definiţie scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziţie
o cantitate mică de informaţie. Iar vorbirea este şi ea un
mijloc rece, pentru că se oferă foarte puţin, fiind nevoie ca
restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea,
mijloacele fierbinţi nu lasă atât de mult de umplut sau de completat
pe seama spectatorilor. Prin urmare, mijloacele fierbinţi pretind o
participare scăzută; în schimb, cele reci, necesită o
participare mare şi un grad ridicat de completare din partea asistenţei."[59]
Aşadar, ideea centrală a sintagmei "rece / cald" este aceea
că mediile care sunt luminoase, limpezi oferind informaţii bogate
care ne atacă simţurile ce ajung la saturaţie pot fi numite
"calde" (ele presupunând o implicare mai redusă a receptorilor
noştri), iar mediile care sunt ceţoase, umbrite, tulburi şi
oferă informaţii mai puţin precise, mai puţin complete pot
fi numite "reci" (ele presupunând o implicare mai mare a receptorilor
umani, un efort din partea omului de a completa informaţia lipsă).
Receptorul informaţiei este invitat să fie activ în receptarea
datelor -el poate căuta mai multe sensuri într-o
caricatură decât într-o fotografie sau în câteva rânduri de poezie decât
în câteva rânduri de proză. Este ca şi cum mediul folosit, dacă este "rece", ar
lumina doar o parte a informaţiilor transmise iar în descoperirea
celeilalte părţi el ar invita pe receptorul datelor să o
facă singur. Secretul este participarea receptorului: mediul
"cald" solicită o slabă participare din partea lui şi
astfel favorizează detaşarea (radioul, tiparul, fotografia,
cinematograful), în timp ce mediul "rece" reclamă o
puternică participare, cere receptorului să se angajeze în primirea
datelor (telefonul, televiziunea, desenele animate). Trebuie accentuată
ideea că nu se poate vorbi de o superioritate a unor medii asupra altora
pe baza "temperaturii" lor. Pentru fiecare în parte, şi în clipe
diferite, ideal este fie un mediu "cald" fie unul "rece" -
totul depinzând de ambianţă şi context.
McLuhan a remarcat faptul că
acest "termometru" poate fi aplicat şi la nivelul întregii
culturi a unei anumite perioade iar observaţia sa este că adesea
culturile "calde" provoacă apriţia
mijloacelor de comunicare cu capacitate de răcire şi invers. În acest
caz acţionează o funcţie termostatică sau de echilibrare. De
asemenea, un mijloc de comunicare anume nu îşi are indicativul termic
imuabil ci acesta se poate schimba. Mediile trec printr-o permanentă
evoluţie sub acţiunea umană, ceea ce poate duce şi la o
schimbare de "temperatură". Televiziunea, un mediu
"rece" la apriţia ei la sfârşitul
anulor 1940, s-a încălzit puţin prin
apariţia culorilor, a ecranelor mult mai mari şi prin oferirea
posibilităţii de recuperabilitate cu ajutorul videoricorderelor.
Dar această "încălzire" nu a fost destul de puternică
încât să schimbe complet ambalajul "rece" al televuiziunii.
Computerul este şi el un mijloc de comunicare predominant
"rece" şi aceasta deoarece a moştenit mai multe medii
"reci". Iată ce spune Paul Levinson
când analizează temperatura mediatică a computerului: "Când este
conectat la sistemele telefonice din lumea întreagă, computerul personal transcede imediat atât televizorul cât şi cartea: el
devine un telefon de tip special, nu numai păstrându-şi puternica
interactivitate rece, ci chiar amplificând-o. De fapt, computerul personal are
nu doi, ci trei părinţi - cartea, telefonul şi televizorul,
dintre care cel puţin ultimii doi sunt reci."[60]
Am văzut că mediile reci cheamă, provoacă, invită la actvitate pe receptorul informaţiei. Este de fapt o
invitaţie la interactivitate. Şi televiziunea este un mijloc de
comunicare rece care invită la interactivitate dar prin însăşi
structura ei este lipsită intrinsec de interactivitate, de posibilitatea
de a satisface telespectatorului dorinţa de a se implica şi schimba
ceea ce vizionează. Computerul de asemenea este un mijloc rece care
lansează şi el această invitaţie discretă la
interactivitate pe care însă o poate şi onora deoarece
posibilităţile de participare a omului şi de a schimba
informaţia primită sunt încorporate chiar în sistemul, în modul de
construire al computerului.
Interactivitatea este opusă pasivităţii. Uneori omul simte
nevoia să rămână pasiv dar alteori el vrea să se implice,
să aleagă, să schimbe. În primul rând, unii au înţeles
interactivitatea prin posibilitatea de a te implica în comunicare, în
transmiterea de informaţii alegând. Iată cum vede Andre
Gauron interactivitatea în cadrul multimediei
interactive, cum numeşte el lumea reţelei de calculatoare -
mass-media viitorului: "Până acum mesajul circula dintr-un singur
sens şi dădea programării un loc central în întregul proces.
Mesajul reieşea şi se constituia din logica implacabilă a
cererii, şi conferea distribuitorului o considerabilă putere. De
alegerea lui depindea ca mesajul să fie sau nu difuzat. Bineînţeles,
dorinţa de a obţine cea mai largă audiţie posibilă a
obligat distribuitorii să înmulţească "studiile despre
piaţă" ca să afle, cât mai exact cu putinţă,
gusturile, dorinţele telespectatorilor şi să le satisfacă.
Dar, în ultimă instanţă, distribuitorul este singurul factor de
decizie. El este, de fapt, stăpânul mesajului. Interactivitatea
inversează această logică şi răstoarnă
această stăpânire. Beneficiarul va putea (...) să-şi
aleagă singur programele. El îşi va regăsi libertatea de consum,
chiar dacă ea este limitată de oferta globală şi de
preţuri.(...) Mass-media viitorului va semăna, poate, cu un vast supermarket electronic (...)."[61]
Andre Gauron a remarcat bine,
în ceea ce priveşte generarea de informaţie în cadrul mijloacelor de
comunicare în masă, existenţa acelui monopol al celor ce deţin
aceste mijloace. Dar, eliberarea receptorului de informaţii prin
interactivitatea ce aduce posibilitatea de a alege nu este deplină. Este
vorba doar de apariţia diversităţii în cercul celor care
generează informaţie (mai multe ziare, posturi radio sau posturi de
televiziune) - însă receptorul ei rămâne într-o anumită
măsură tot pasiv. Dacă lumea reţelei de calculatoare ar fi
doar atât, nu ar fi cu mult mai mult
decât ceea ce este astăzi televiziunea prin cablu (prin care omul
poate alege dintre zeci şi sute de canale).
Interactivitatea presupune nu doar diversitate şi posibilitatea de a
alege (şi acesta pentru că te scoate puţin din starea de
pasivitate) ci şi ceva mai mult. Lumea reţelei de calculatoare ne oferă
posibilitatea şi să schimbăm şi să generăm
informaţie şi chiar să şi emitem (să fim şi în
postura unui nucleu care poate transmite informaţie ce să ajungă
la toţi ceilalţi). Schimbarea şi generarea informaţiilor
este uşor de înţeles pentru cei ce sunt familiarizaţi cu
computerele deoarece ele asta fac în primul şi în primul rând. Am amintit
acest aspect în partea introductivă şi am subliniat faptul că
ajutaţi de computer putem transforma atât text cât şi imagini sunete,
mişcare în informaţie binară pe care apoi o putem schimba,
controla. În acest sens, interacţiunea omului cu computerul poate duce
chiar la crearea unor noi fiinţe sau "realităţi" care
raportate la lumea reală sunt ireale (de amintit doar monştrii sau
planetele create de fantezia omului în lumile unor MUD-uri
sau a unor jocuri pe calculator).
Interacţiunea se referă şi la utilizarea computerului (care este creat ca o maşină menită să facă anumite lucruri pentru om şi împreună cu el, ca şi cum ar deţine inteligenţă) dar şi la navigarea pe Net. Ciberspaţiul prin însăşi structura lui presupune interacţiune între computere. Miron Ghiu remarcă: "Internetul provoacă şi produce(...). Fiecare dintre noi colaborează implicit şi virtual la această producere, la această performare.(...) Pe Internet, ca în orice spaţiu al libertăţii, al democraţiei virtuale, consumatorul - receptor de informaţie nu poate rămâne pasiv la ceea ce se petrece în jurul lui."