HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)
Am văzut până acum ce este Internetul, modul în care
funcţionează el, ce oferă omului care alege să-l
folosească şi care sunt motivele pentru care oamenii intră în
lumea lui. Dar toate acestea au avut ca scop să ne ajute să
aruncăm o lumină asupra unei alte probleme care, din perspectiva
moralei ortodoxe, este foarte importantă, şi anume, cea a patimii
care are ca obiect computerul şi lumea virtuală creată de el.
Toate cele spuse până acum au arătat şi anumite aspecte ale
acestei tehnologii şi ale utilizării ei care se află sub semnul
negativului când sunt privite din lumina învăţăturii lui Iisus Hristos,
Domnul nostru, şi a Bisericii. Aceste aspecte negative sunt, din
păcate, un punct de pornire care ne duce, în cazul unor internauţi, la o realitate dureroasă din punct de
vedere sufletesc - patima Internetului.
Doresc să accentuez faptul că din punctul de vedere al
spiritualităţii creştin-ortodoxe aspectul pozitiv primează
totdeauna. Există într-adevăr în lumea aceasta spirit şi
materie, pozitiv şi negativ, virtute şi păcat sau bine şi rău,
dar, totdeauna, din perspectiva noastră, primează spiritul, virtutea,
binele şi pozitivul. Şi aceasta şi deoarece acestea au fost
întâi. Dumnezeu, binele şi pozitivul au fost dintru început; de fapt, doar
ele şi există cu adevărat, răul şi cele care se
asociază lui "parazitând" doar binele. Creatorul tuturor le-a
făcut toate cele existente dintru început bune foarte. Răul nu a
existat în starea primordială a omului şi a creaturii ci el a
apărut doar atunci când omul l-a ales. Omul a fost creat de Dumnezeu cu o
trăsătură esenţială care îl şi face cu
adevărat un partener egal într-o relaţie de iubire, şi anume,
libertatea. Bunul Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber să-L
aleagă pe El şi iubirea lui şi de aceea l-a făcut astfel.
Omul nu ar fi pe deplin asemenea Creatorului său - adică
persoană liberă capabilă de iubire - dacă nu ar fi fost
creată astfel.
Această libertate de alegere, care este atât de definitorie pentru
omul fiinţă dornică de iubire veşnică, a dus la
apariţia răului prin aceea că omul a ales să nu-L iubească pe Dumnezeu, să-şi
împlinească scopul existenţei sale fără de Dumnezeu.
Aşa a apărut răul care este tocmai lipsa binelui, refuzul lui.
De aceea, spiritualitatea ortodoxă este una în esenţa ei
pozitivă. Acest lucru ar putea fi contrazis de accentul atât de puternic
pus uneori de către Părinţii Bisericii pe păcat şi
urmările lui. Cauza cred eu este aceea că ei "vorbeau" doar
atunci când vedeau răul apărând şi distrugând armonia şi
frumuseţea binelui.
Spiritualitatea ortodoxă este una plină de optimism şi
aceasta se poate vedea şi în accentul pus de Părinţii Bisericii
pe bine şi virtute prin faptul că ei văd totdeauna vindecarea nu
doar printr-un act de asceză, de tăiere a răului sau de moarte
faţă de acel rău ci mai ales de înlocuire apoi a răului cu
binele, a păcatului cu virtutea. Am amintit acestea deoarece aş dori
să se cunoască adevărata viziune a Bisericii noastre în ceea ce
priveşte orice posibil rău inclusiv acela al patimii Internetului. Nu
trebuie să se creadă că Biserica Ortodoxă este una negativistă
în opinia şi mesajul ei, aici, în ceea ce priveşte Internetul şi
utilizarea lui. Din cele spuse în această lucrare până acum ar putea
răzbate acest sentiment dar viziunea corectă este aceea că
spiritualitatea noastră vede întâi binele şi avantajele unei asemenea
tehnologii, iar ceea ce intră sub semnul păcatului în ceea ce o
priveşte se datorează lucrării omului. El este cel care a
creat-o folosind virtualităţile acestei
lumi şi existenţa unui eventual rău i se datorează lui
şi nimănui altcuiva. De asemenea, şi în ceea ce priveşte
utilizarea Internetului, dacă el este folosit pentru a căuta
pornografie, de pildă, vinovatul este tot omul.
Aşadar, imaginea generală despre Internet pe care o poate
transmite spiritualitatea ortodoxă este una pozitivă iar aspectele
negative, ce apar ulterior, se datorează libertăţii omului care
poate să nu aleagă binele alegând astfel răul. În acest capitol
aş dori să vorbesc, pentru a trage un semnal de alarmă, tocmai
despre unele aspecte negative legate de această nouă tehnologie.
Deşi cele mai multe promisiuni care ne-au venit din partea
protagoniştilor acestei tehnologii au fost pe deplin pozitive, se pot
observa atât în efectele ei cât şi în modul în care este utilizată o
serie de aspecte negative. Totdeauna la început sunt trâmbiţate doar aspectele
pozitive când este vorba de o tehnologie. Dar datorită mizei care este în
joc din punct de vedere al
credinţei ortodoxe, şi anume, sufletul omului care utilizează
Internetul, ce este bolnav trebuie arătat pentru a putea fi vindecat.
Am amintit în deosebi atunci când am analizat cauzele pentru care oamenii
navighează pe Net anumite comportamente care au ridicat semne de întrebare
chiar şi pentru analiştii laici ai vieţii în lumea
virtuală. Este vorba, de exemplu, de un comportament antisocial şi anticomunitar tocmai în cadrul Internetului care ajută
(?) atât de mult la îmbunătăţirea comunicaţiilor. Vom
aminti şi acum câteva opinii ale specialiştilor laici în problemele
ridicate de lumea virtuală. În general, raportarea şi utilizarea
negativă a Internetului este observată şi analizată de
sociologi şi psihologi. Cei dintâi au remarcat prin studiile lor de caz o
desocializare a multor internauţi însă au
rămas doar la acest stadiu fără a putea face ceva. Povara oferirii
unei posibile vindecări au luat-o psihologii. Aceştia au observat un
anume comportament deviant la unii internauţi
şi au început să-şi pună semne de întrebare.
John Suler remarca însă faptul că pe
cât a fost de fulgerătoare evoluţia Internetului pe atât au fost de
surprinşi şi psihologii de problemele pe care le ridică
utilizarea lui. În articolul său "Computer and
Cyberspace Addiction"
se întreabă dacă un nou tip de dependenţă a invadat
spiritul uman şi mărturiseşte că psihologii nu sunt
încă siguri cum să numească acest fenomen. Unii l-au numit
"Internet Addiction" (dependenţă
de Internet) dar se poate observa, remarcă el, faptul că unii erau
deja dependenţi de computer înaintea apariţiei reţelei de
calculatoare şi de aceea s-ar putea numi "Computer Addiction" (dependenţă de computer). Iar
unii erau dependenţi de jocurile video care sunt în cele din urmă tot
computere. De aceea, crede el, ar trebui să se vorbească despre
"Cyberspace Addiction"
(dependenţă de ciberspaţiu) - o
dependenţă faţă de mediile virtuale de experienţă
create cu ajutorul computerului.[1]
Am amintit această nesiguranţă a specialiştilor chiar
şi în termenii cu care să
numească noul fenomen pentru a evidenţia lipsa unor rezultate
concrete în "diagnosticarea" acestei boli şi bineînţeles şi
în oferirea unor tratamente adecvate.
Irina Orlanda aminteşte în articolul ei pe
această temă despre cercetările efectuate de un specialist, Pratarelli, care a împărţit, din perspectivă
psihologică, raportul dintre om şi Internet în patru categorii. Mai
întâi, - observă el - unii sunt total dezinteresaţi de Internet sau
tehnologie, apoi alţii caută în navigarea pe Net obţinerea de
gratificaţii sexuale şi/sau câştiguri sociale (este cazul
introvertitului care îşi exprimă fanteziile), iar alţii
utilizează Internetul în mod productiv, ca, în final, să
rămână cei care prezintă un comportament disfuncţional
asociat folosirii excesive a Internetului. Categoriile a doua şi a treia
nu intră, din perspectiva acestui specialist, sub incidenţa unui
posibil comportament disfuncţional.[2]
Dar lucrurile sunt puţin mai complexe. Astfel, putem observa că în
cadrul termenului propus de John Suler -
dependenţă de ciberspaţiu - intră
mai multe subcategorii de dependenţă
prezentând diferenţe distincte. Un tânăr care chiuleşte de la
şcoală pentru a mai trece un nivel la jocul său preferat este o
persoană diferită faţă de femeia care cheltuieşte sute
de dolari pe lună pe site-urile de discuţii sau faţă de
omul de afaceri care nu se poate dezlipi de programul său de finanţe
şi de la continuul acces prin Internet la bursă. Una este o
dependenţă faţă de joc şi competiţia lui, alta
faţă de anumite nevoi sociale iar cea din urmă este o extensie a
dependenţei de muncă. Ceva le diferenţiază dar poate nu
atât de mult pe cât s-ar părea. Diferit este obiectul dependenţei iar
în comun au dependenţa. Şi noi, orientându-ne după structura
acestei lucrări, putem observa că dependenţa de lumea
virtuală prezintă câteva aspecte mai complexe. Ea poate fi în fond o
dependenţă de muncă, de joc sau de cunoaştere. Aceste
dependenţe sunt întărite şi susţinute (iar uneori cauzate)
de computer şi lumea virtuală.
Toţii specialiştii amintesc doar de dependenţe care nu au ca
obiect computerul (el fiind văzut doar ca având rol de mediere pentru
celelalte tipuri de dependenţe) sau lumea virtuală. Dar în unele
cazuri există, cred eu, şi o dependenţă de computer
propriu-zis (cauzată nu de lucrurile pe care le faci cu el ci de ceea ce
poate face el, de "puterile" pe care le oferă). Acest fapt poate
fi explicat de o lămurire pe care a adus-o John Suler
în analiza sa asupra fenomenului transferului psihologic. Vorbind despre unele
opinii care accentuau că acest fenomen psihologic are la bază teoria freudiană a libidoului, şi astfel ar fi vorba de
o transformare prin acest transfer a computerului într-un puternic obiect
încărcat de semnificaţii sexuale parentale, psihologul american nu
crede că trebuie mers prea mult în această direcţie. El
consideră că "mult mai importantă, legat de acest transfer
"erotic", sunt nu sentimentele sexuale faţă de computere ci
este percepţia computerului ca puternic (s.a.), poate în acelaşi fel
în care părinţii sunt percepuţi ca puternici.(...) Computerul
poate gândi mai repede decât noi, adesea are mai multe cunoştinţe
despre un subiect decât noi, poate realiza lucrări pe care nu le-am putea
face singuri... şi acum, în epoca Internetului, este o legătură
şi un ghid spre o vastă şi minunată lume de dincolo de noi.
Pentru unii oameni, aceste calităţi ar putea naşte sentimente de
admiraţie, frică, atracţie, respect - nu diferit de sentimentele
transferate spre o figură autoritativă."[3] În cuvintele acestea se poate observa un
adevăr care trebuie bine accentuat - acela că există şi o
dependenţă de computer în sine, acesta oferind utilizatorilor lui în
primul rând un sentiment de putere, de control pe care îl oferă orice
tehnologie care extinde puterile umane.
Am accentuat acestea deoarece poate exista pericolul ca unii
specialişti să nu acorde o importanţă prea mare acelor
efecte (amintite în al doilea capitol) pe care le are tehnologia în sine, ca
şi creaţie umană, şi care sunt mai greu observabile, iar
trecute cu vederea s-ar trece de fapt cu vederea o latură
esenţială a dependenţei de computer şi lumea virtuală.
În cele din urmă, şi în cazul dependenţei de computer ca
proteză tehnologică este vorba de o dependenţă
faţă de nevoia omului de putere şi control dar ea trebuie bine
analizată şi nu trecută cu vederea. În plus, specificităţile
acestei tehnologii (cum sunt cele de mediu "rece", de tehnologie
interactivă, de tehnologie care oferă o viteză deosebit de mare
etc.) pe care le-am amintit explică în mare măsură
dependenţa de ea. Şi pentru a evidenţia acest pericol aş
dori să amintesc opinia unei binecunoscute specialiste în domeniu, şi
anume Kimberly Young. Ea
consideră că termenul "dependenţă de Internet"
este unul general şi că la o analiză mai adâncă putem
observa cinci tipuri de dependenţă: Cybersexual
Addiction (dependenţă sexuală), Cyber-relationship Addiction
(dependenţă de relaţii), Net Compulsions
(vicii în reţea precum jocuri de noroc, cumpărături,
bursă), Information Overload (navigare compulsivă
şi căutare excesivă de date) şi Computer Addiction (dependenţa de jocuri pe computer).[4]
Nici ea, aşadar, nu a observat atracţia şi pericolul pe care îl
constituie tehnologia în sine pentru posibilii dependenţi de Internet.
Aşadar, o părere clară despre acest nou tip de
dependenţă încă nu există.[5]
Acestea sunt poate neajunsurile începutului, dar, o diagnosticare corectă
a acestei boli, susţin psiholigii, trebuie
făcută cât mai repede. O asemenea diagnosticare, spune John Suler, trebuie să îndeplinească două
criterii: costituirea unui set de simptome care
să indice noua tulburare psihică şi posibilitatea de a face o
paralelă cu elemente asemănătoare în istorie în cazul unor
oamenii care au fost deja aşa diagnosticaţi.[6]
Până acum cerecetătorii au fost în stare
să se concentreze doar asupra primului criteriu - încercarea de a defini o
sumă de simptome care să indice o dependenţă de computer
sau Internet. Psihologul Kimberky S. Young de la Center for On-Line Addiction (Centrul pentru
dependenţa de lumea virtuală) aminteşte zece astfel de simptome.
Iar un dependent de Internet, consideră ea este internautul
care în timpul ultimului an a manifestat patru din acese
zece simptome. Ele sunt următoarele:
1. Te simţi preocupat de Internet şi serviciile oferite on-line
şi te gândeşti la el cât timp eşti off-line
(în lumea reală)?
2. Simţi nevoia să petreci tot mai mult timp on-line pentru a
obţine satisfacţie?
3. Te simţi incapabil să-ţi controlezi navigarea pe
Internet?
4. Te simţi neliniştit şi iritat atunci când trebuie
să-ţi întrerupi conectarea la Internet?
5. Te conectezi la Internet pentru a scăpa de problemele tale sau
pentru a uita de sentimente precum cele de neajutorare, vină, anxietate
sau depresie?
6. Îţi minţi membrii familiei sau prietenii pentru a-i
împăca când este vorba de cât de des şi cât de mult stai conectat la Internet?
7. Rişti să pierzi o relaţie imprtantă
pentru tine, un loc de muncă, sau şcoala sau o şansă în
carieră din cauza utilizării Internetului?
8. Revii la navigarea pe Internet chiar şi după ce ai pirdut foarte mulţi bani datorită conectării
on-line.
9. Treci prin stări psihice când eşti off-line
precum cele de depresii tot mai mari, lipsă de energie sau iritabilitate
ridicată?
10. Stai conectat în reţea mai mult decât ţi-ai propus
iniţial? [7]
Alţi psihologi mai amintesc şi alte simptome precum:
schimbări drastice în viaţa internautului
din cauza navigării pe Net, o descreştere generală în cazul
activităţilor fizice, neîngrijirea de sănătatea
trupească cauzată de activitatea în lumea virtuală, evitarea
unor activităţi importante din viaţă pentru a petrece mai
mult timp în reţea, privarea de somn sau schimbări în ritmul biologic
pentru a putea petrece mai mult timp pe Net, o desocializare cresândă constând în pierderea de prieteni, refuzul de
a petrece timpul liber altundeva decât pe Net, neglijarea locului de
muncă, a datoriilor sociale şi personale. Dar acestea nu sunt cu mult
diferite de cele amintite de Kimberly Young. Tot John Suler
aminteşte şi o serie de simptome gândite cu scop hilar de către
Ivan Goldberg dar care în ciuda tendinţei de
parodiere sunt uneori dureroase prin adevărul pe care îl exprimă.
Iată câteva dintre ele: te trezeşti la 3 dimineaţa şi când
te întorci de la baie te opreşti să-ţi citeşti poşta
electronică; îţi faci un tatoo pe care
scrie: "Acest trup se poate "vedea" mai bine cu Netscape Navigator..."; îţi numeşti copiii Eudora Mozilla sau Dotcom; îţi petreci jumătate din
călătoria cu avionul având laptopul în
braţe şi copilul neglijat alături; ultima ta întâlnire a fost un
JPEG etc.
În ceea ce-l priveşte pe John Suler el
face o altă împărţire când vine vorba de a trage o linie în
cadrul comportamentului dependent sau nu, linie care văzută din
perspectiva psihologilor mai sus amintiţi ar părea
relativizantă. Astfel, el spune: "Când oamenii îşi pierd
locurile de muncă, sau se împotmolesc în evoluţia şcolară,
sau soţiile lor divorţează de ei pentru că nu pot rezista
tentaţiei de a-şi dedica tot timpul lor lumilor virtuale atunci ei
sunt dependenţi patologic.(...) Dar, ca în cazul tuturor
dependenţelor, problema este unde trebuie trasă linia dintre
entuziasmul "normal" şi preocuparea "anormală".
"Dependenţele" - definite foarte larg - pot fi
sănătoase, nesănătoase sau un amestec din ambele."[8]
Aşadar, el recunoaşte anumite tipuri de dependenţe de Net severe
dar crede că unele nu sunt patologice ci chiar benefice. Fascinaţia
faţă de un hobby, atracţia pe care o simţi faţă
de el dorind să petreci cât mai mult timp practicându-l ne este -
după opinia lui - o boală ci ar putea fi chiar un sprijin în
dezvoltarea creativităţii, a exprimării sinelui sau în
educaţie.
Desemnarea acestei linii de demarcaţie între ceea ce este normal sau
anormal în comportamentul unui internaut constituie o
prioritate. Ea de fapt va şi exprima ce este dependenţa de Internet.
Însă, psihologii încă nu au reuşit să ajungă la un
consens în acestă privinţă. Psihologii
americani întruniţi în 18 august 1997 în cadrul celei de-a 105-a întruniri
a American Psycological Association
(Asociaţia Psihologilor Americani) au analizat pentru prima dată cu
seriozitate acest subiect al dependenţei de Internet. Ei au început o
acţiune de căutare a unor posibile terapii în cazul acestei noi
tulburări psihice. Datele îi obligau să o facă deoarece peste 80
de milioane de americani erau internauţi iar în
anul următorul numărul lor se prognoza să crească cu 12
milioane. Tot mai mulţi pacienţi veneau la ei plângându-se de problemele
avute în familii şi societate datorită navigării în lumea
virtuală care îi acapara cu totul. Numărul acestora urma să
crească vertiginos datorită creşterii numărului internauţilor iar ei, după cum singuri
mărturisesc, cunosc puţine despre acest nou incident.[9]
Documentul Cyber-Disorders: The
Mental Health Concern for the
New Millennium a fost
rezultatul unor cercetări realizate de autorii lui în urma semnalului de
alarmă tras cu doi ani înainte de psihologii americani. El cuprinde
concluzia că modul dependent de raportare la Internet este unul care duce
la izolare socială, stări depresive tot mai accentuate, dezbinare
familială, divorţ, eşec academic, probleme financiare şi
pierderea slujbei. Ei au reuşit doar să catalogheze o serie de efecte
negative ale acestui tip de dependenţă şi să
găsească câteva motive pentru care se ajunge la acest fenomen şi
un număr de posibile metode de vindecare. Vindecarea urma să se
realizeze în funcţie de efectele negative care rezultau (în cazul
divorţului, de pildă, se aplica un tratament psihiatric
asemănător cu cel în cazul oamenilor divorţaţi)
împreună cu o terapie de grup şi chiar tratament farmacologic.
Descoperirea motivelor pentru care acest comportament - navigarea pe
Internet - devine atât de repede adictiv este
considerată foarte importantă în perspectiva viitoarelor
cercetări. Aceste cauze care fac Internetul atât de uşor adictiv lămuresc ceva despre ce este dependenţa
de Net. Documentul nu aminteşte multe în această privinţă
dar vede în general cauza în dorinţa unor oameni de a scăpa de
dificultăţile emoţionale (stres, depresie, anxietate etc.) sau
de problemele şi impasurile din viaţa personală (probleme
şcolare, concedieri, certuri familiale etc.). Deci cauza pe care ei o
consideră esenţială este escapismul în faţa
dificultăţilor acestei vieţi. Dar, pe lângă aceste cauze
mai sunt şi altele. Este amimtit modelul oferit
de Kimberly Young în 1999
numit "The ACE Model" (Accessibility,
Control and Excitement)
care vede în accesibilitatea, controlul şi entuziasmul pe care îl
conferă Internetul câteva cauze ale uşurinţei cu care oamenii
devin dependenţi de lumea virtuală.[10]
În continuare aş dori să amintesc părerea aceluiaşi
psiholog american - Kimberly Young
- în ceea ce priveşte motivaţia dependenţei de Internet. La
întrunirea din 1997 a ACA ea şi-a prezentat opinia ei în această
privinţă în articolul “What Makes the Internet Addictive: Potential Explanations for Pathological
Internet Use”.[11]
"Potenţialele explicaţii" oferite de psihologul de la
Universitatea din Pittsburgh-Bradford sunt costituite de fapt de posibilităţile pe care le
oferă lumea virtuală pentru internauţi.
Şi acestea sunt: suport social, împlinire sexuală şi
posibilitatea de a-şi dezvolta (sau crea) propria personalitate.
Suportul social are la bază integrarea într-un grup de oameni prin
intermediul Internetului. Important este ca în cadrul grupului să se
concretizeze un anumit simţ al comunităţii. Odată
integrarea în comunitate realizată, dependentul se bazează pe
Internet pentru a obţine prietenie, sfaturi, înţelegere şi chiar
dragoste. Avantajele pe care le vede psihologul american sunt cele pe care noi
le-am mai amintit (anonimitatea, anularea status-urilor, invizibilitatea,
avantajul de a comunica doar prin text etc.) şi care fac ca internautul să-şi deschidă cele mai adânci
camere ale sufletului său. Cu foarte mare uşurinţă te
poţi "implica" în viaţa cuiva pe care nu l-ai întâlnit
niciodată. Intimitatea este uşor afişată, spune Young, pentru că multe straturi ale comunicării
deja consacrate de societate sunt anulate. Cauza negativă pentru care unii
se bazează atât de mult pe comunităţile virtuale este aceea
că le lipseşte un fundament social solid în mediul lor
înconjurător (real). Apoi, nevoia de suport social poate fi mai
puternică în zilele noastre datorită dezintegrării
comunităţilor tradiţionale bazate pe relaţii strânse cu
vecinii şi datorită ratei mari a divorţialităţii,
recăsătoririlor şi schimbări de reşedinţă.[12]
Pentru aceştia comunităţile virtuale sunt o alternativă
şi nu ar trebui să fie aşa ci ele ar trebui doar să
întărească legăturile umane deja existente.
Împlinirea erotică este văzută de Kimberly
Young o altă nevoie umană care poate fi
satisfăcută de Internet şi creează dependenţă,
mai ales când cei care caută să-şi împlinească aceste nevoi
sunt încă din viaţa lor reală dependenţi. Lumi virtuale
precum MarriedM4Affair, The
Gay Parade sau Swingers
sunt astfel create pentru a încuraja implicarea în discuţii erotice
explicite şi relaţii având la bază aceste nevoi. Cibersexul a fost perceput dintru început ca cea mai
bună metodă de "safe sex", evitându-se astfel bolile cu
transmitere sexuală. Şi cei care căutau în real orgiile sexuale
găseau cu uşurinţă împlinirea acestora în lumea virtuală.
Orice fantezie erotică poate fi împlinită în lumea reţelei de
calculatoare. Impulsurile sexuale ilegale ale unui internaut
pot fi manifestate fără frică de o posibilă repercusiune.
Este foarte importantă natura comunităţii virtuale care
încurajează sau nu asemenea comportamente deviante şi starea psihică
a internautului în lumea reală. Unii internauţi care datorită unor elemente
neatractive ale personalităţii lor nu îşi putea găsi un
partener în lumea reală au putut realiza cu uşurinţă
aceasta în lumea virtuală creându-şi o altă personalitate.
Şi în final, posibilitatea de a recrea propria persoană este un
alt factor care contribuie la dependenţa de Net. Fiecare internaut are posibilitatea de a înlătura
constrângerile vieţii reale în scopul de a experimenta alte
"stări" ale propriei personalităţi. Baza este
concepţia despre identitate ca fiind multiplă, îngăduind astfel internautului să îşi reconstruiască
identitatea. Viaţa în lumea virtuală permite omului să
"joace" un nou rol pe care îl creează cu ajutorul propriei
imaginaţii modelând caracteristici umane precum gen, vârstă,
rasă. Este o adevărată "scenă" pe care omul
îşi poate crea o persoană nouă, o imagine falsă a sinelui
său. Multe din elementele care constituie baza relaţiilor interpersonale
pot fi schimbate. Ce observă Young este că
noua persoană on-line este, în comparaţie cu cea reală, una
opusă. Ea evidenţiază, printr-un exemplu, modul în care se
realizează această dependenţă de lumea virtuală prin
crearea unei personalităţi paralele celei reale. Tony,
un soţ, tată şi muncitor în lumea reală a fost foarte
încântat să "joace" în lumea virtuală un cu totul alt rol,
care l-a ajutat să-şi ia "o vacanţă mentală de la
stresul şi cerinţele rolului pe care îl juca în viaţa reală".[13]
Crearea noii personalităţi are şi rol de amuzament,
destindere (asemenea altor activităţi de loisir)
dar permite şi experimentarea felului în care ceilalţi vor
răspunde acestui "sine ideal". Cei mai uşor atraşi în
mrejele noii dependenţe prin această posibilitate sunt cei cu un
nivel scăzut al stimei de sine, cei neadaptaţi sau cei
dezaprobaţi de semeni. Dependenţii simt că sunt capabili să
"descătuşeze părţi din ei care au fost ascunse"
în vieţile reale de către personalităţile lor. Tony, care a devenit dependent de DOOM-II era ziua un
soţ exemplar iar noaptea devenea cel mai agresiv bastard on-line. Pentru
că el a fost totdeauna ignorat de părinţii săi a crescut în
sufletul său un puternic resemtiment
faţă de ei pe care însă la ţinut nemanifestat. Cu ajutorul experinţei on-line el a reuşit să-şi
exprime în siguranţă această mânie. Prin persoana sa on-line el
putea bate alţi jucători, putea ucide monştri sau dragoni
descărcându-şi astfel mânia. Însă direcţia în care a luat-o
această viaţă dublă a fost una tristă, ca în cazul
majorităţii celor dependenţi. A început să-şi neglijeze
familia, iritându-se tot mai mult atunci când era "deranjat" de la
viaţa sa on-line. Un resentiment similar celui pe care îl simţise
faţă de părinţii săi în copilărie a dezvoltat
acum faţă de familia lui. Acum că şi-a
"descătuşat" partea sa agresivă ascunsă, nu mai
ştie cum să o "încătuşeze" din nou sau cum
să o direcţioneze corect în relaţiile vieţii sale reale.
"Ca în cazul multor dependenţi - remarcă Kimberly
Young - ceea ce este trezit emoţional prin
izbucnirea aspectelor refulate ale sinelui sunt dificil de
"încătuşat" iarăşi în subconştient."[14]
Datorită acestor post-efecte ale fenomenului este bine ca toate laturile
ascunse ale personalităţii noastre, care ies la iveală prin
această creare a unui nou sine, să fie integrate în viaţa
reală şi nu limitate la "rolul" din lumea virtuală.
Am amintit că toate aceste cercetări ar trebui să
ducă la o definire a dependenţei, la o catalogare principială a
acestui fenomen. Şi am spus că acest lucru nu este încă realizat
pe deplin de psihanalişti, ei nereuşind să determine clar,
şi într-un consens unanim, care este linia de demarcaţie între o
utilizare normală şi una patologică a Internetului. Concluzia
cercetări făcută de Kimberly Young este următoarea: non-dependenţii
utilizează Internetul în medie de opt ore pe săptămână
fără a avea loc schimbări majore în viaţa lor şi, în
general, doar pentru a întări unele aspecte ale vieţii lor reale
(acumularea de informaţii, comunicarea cu persoane cunoscute deja în lumea
reală etc.) iar dependenţii îl utilizează în medie de 38 de ore
pe săptămână, cu schimbări profunde în viaţa lor
şi pentru a împlini aspecte ale vieţii lor care sunt deficitare în
existenţa reală. În cazul tuturor acestor încercări ale
psihologilor de a defini fenomenul adicţiei de
Internet noi putem deplânge accentul pus mult prea mult pe efecte, pe
evidenţierea cauzelor. Nu spunem că aceste laturi nu sunt importante
ci că lipseşte ceva, poate o privire a fenomenului în profunzime.
Părintele
John Suler este cel care a amintit la un moment
dat de existenţa unor posibile dependenţe mai subtile decât cele
evident patologice, doar că el le considera ca având efecte
"sănătoase". Personal cred că tot Suler
este şi cel care dă o definiţie a dependenţei de Net
într-un mod cât mai clar şi fără a folosi delimitări
oferite de efecte sau cauze ci afirmând într-un mod principial ce este
această boală în esenţa ei. Însă, şi el, face aceasta
într-un alt context, şi anume vorbind despre transferul psihologic.
Afirmând că transferul psihologic al unor sentimente umane către
computer este adesea exagerat şi "inadecvat" ajungându-se ca
utilizatorul să se gândească la el ca fiind mai mult decât o
maşină spune că transferul acesta ar putea fi implicat într-un
anume fel şi în cazul dependenţei de computer. Şi apoi spune
că "dependenţa de computer înseamnă adesea că
utilizatorul încearcă să folosească ciberspaţiul
pentru a satisface o nevoie internă puternică, dar acest lucru nu
prea funcţionează. Acela nu se simte niciodată satisfăcut
sau împlinit pentru că nevoia frustrată izvorăşte din ceva
care a lipsit sau lipseşte din relaţia lui cu oamenii din lumea
reală. Computerul a devenit un substitut inadecvat pnetru
acea nevoie neîmplinită."[16]
Pornind de la această afirmaţie a psihologului american despre
dependenţa de Internet ca fiind o încercare de a împlini o
dorinţă într-un mod nepotrivit îndreptând-o înspre computer şi
lumea lui virtuală ne va fi mai uşor de a trece la patima
Internetului care presupune o nerespectare a raţiunilor unui lucru
căutând în el împlinirea unei dorinţe umane (care în esenţă
este nesfârşită). Un pas înspre această trecere a fost
făcut şi de Ann Weinstone,
doctorand în Gândirea modernă şi Literatură la Universitatea Standford, care, fiind o bună cunoscătoare a
literaturii S.F. (a primit în 1994 Premiul Chelsea
pentru Ficţiune) a remarcat o strânsă legătură între
dependenţă, transcendenţă şi lumea virtuală.
Făcând o paralelă între dependenţa de droguri şi cea de ciberspaţiu ea găseşte ca punct de
legătură şi transcendenţa, dorinţa de
depăşire a sinelui, a creaturalului care
este mijlocită de dependenţa de ciberspaţiu.
După cum remarcă şi ea, mesajul este: transcendenţa este de
vânzare, preţul este să devii dependent.[17]
Nu putem trece la analiza din perspectiva spiritualităţii ortodoxe
a comportamentului "anormal" al unor internauţi
fără a atrage atenţia asupra unor afirmaţii mult prea cu
uşurinţă exprimate, legate de dependenţa de Internet. Unii
susţinători mai fervenţi ai Internetului sunt de părere
că dependenţa de lumea virtuală nu este şi nu poate
constitui un scenariu sumbru. Astfel, în editorialul numit
"Atomizare" al numărului 9 al revistei virtuale Agora Online (Netologia) se
vorbeşte despre dependenţă ca "atomizare" a
societăţii, deci din prisma acestui efect al ei. Din viziunea
luminoasă a Internetului ca lume în care comunicarea este la ea acasă
se ajunge la o imagine a unei societăţi atomizate: unii prevăd
că se va ajunge, privind lucrurile într-o lumină mai sumbră, la
o epidemie care presupune că toţi vor trăi în lumea
virtuală ieşind la realitate doar pentru a-şi susţine
viaţa în virtual. Autorul articolului spune că acest proces de
atomizare nu crede că se va produce într-o manieră atât de
extremă dar vede în el doar "o boală specifică, uneori
necesară" care doar indică mutaţia majoră ce are loc.
Societatea trebuie doar să-şi însuşească în
constituţia ei acest nou element iar dependenţa este doar o
"boală" care arată această adaptare: "Societatea
încearcă să se regleze şi după un oarecare timp, în care
noutatea îşi pierde din strălucirea culorilor, lumea îşi reia
viaţa, să-i spunem normală, dar, esenţial, acordând un
spaţiu nou-venitului copil al familiei, Internetul." [18]
Analizele şi opiniile psihologilor sunt de o mare valoare şi
pot ajuta foarte mult la vindecarea utilizatorilor de Internet bolnavi. Dar,
diferenţierea pe care o fac ei între "normal" şi
"anormal" în utilizarea Internetului este una arbitrară deoarece
o stare "normală" de referinţă în vieţuirea în
lumea virtuală nu poate fi atât de uşor definită în contextul
lumii noastre moderne care susţine deplin autonomia individului şi
vede ca fiind valoare tot ceea ce este exprimare personală autentică.
Omul de azi, propriul său zeu, are libertatea să fie cum crede el de
cuviinţă şi această mentalitate a omului autonom se poate
remarca şi în concepţia aprigilor susţinători ai
Internetului. Philippe Breton observa că în
gândirea fundamnetaliştilor Internetului Legea
este cu tărie refuzată iar locul ei este luat de autoreglare.[19]
Normalitatea apare azi ca fiind ceva relativ în contextul acestei gândiri. Este
binecunoscută concepţia, şi în cadrul culturii, potrivit
căreia valoare este exprimarea proprie. Fundamentaliştii Internetului
cred că este perfect "normal" ca ei să vrea o înlocuire a
acestei lumi cu una virtuală. De aceea şi psihologilor le este
puţin dificil să delimiteze "normalul" de
"anormal" în ceea ce priveşte utilizarea Internetului. Ei pot
doar afirma cu certitudine ca fiind "anormal" comportamentul strict
patologic, care duce într-un mod clar la o degradare a vieţii sociale
reale. Ce este "normal" sau "anormal" este o chestiune de
"utilizare în medie de X ore pe săptămână". Lucrurile
sunt mai profunde şi această profunzime creşte atunci când pui
la socoteală şi faptul că în "joc" este şi
viaţa veşnică a omului şi raportul lui cu Creatorul
său. Spiritualitatea ortodoxă poate duce discuţia înspre analiza
acestui "nou fenomen" din perspectiva internautului
ca om, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu tinzând spre
ajungerea la asemănarea cu El.
Intrând în analiza Internetului din perspectiva religiosului vom
găsi imagini foarte optimiste sau unele sumbre, chiar apocaliptice.[20]
Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva acestor
"dereglări" în utilizarea noii tehnologii, pe care unii internauţi le manifestă, vom ajunge la o
concluzie cu puternice implicaţii pentru viaţa spirituală a
creştinilor, care sunt azi puşi în postura utilizării
Internetului. Dorin Marinca în articolul său
despre "Ortodoxie şi Internet", după ce
evidenţiază mulţimea avantajelor pe care le oferă
această nouă tehnologie remarcă: "Extraordinar! veţi
spune, poate nemaiîntâlnit! Dar, o clipă! Aşa ziceam şi eu
intrând tot mai adânc în această lume, trecând de la un om la altul, de la
un document la altul, uitând de rugăciunea de seară, sărind
peste masa de seară, adormind tot după miezul nopţii. Da! Pare
să semene a patimă."[21]
Într-adevăr, pentru morala ortodoxă acel comportament deviant pe care
psihologii îl numesc dependenţă el este patimă, boală
spirituală. Rămâne doar de explicat ce este patima din perspectiva
moralei ortodoxe.
Problema patimii pentru a fi înţeleasă trebuie lămurit mai
întâi destinul omului, ce este el şi înspre ce se îndreaptă.
Revelaţia divină ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu ca o
încununare a creaţiei. Scopul pentru care a fost creat este comuniunea cu
Creatorul său. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8) iar scopul pentru care
l-a creat pe om nu poate fi decât iubirea. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire,
din bunătate spune Sfântul Dionisie Areopagitul[22]
şi tot el remarcă faptul că înspre ea se întorc toate ca înspre
un "sân atotţiitor" : “(...) Aşa
binele este cel din care au luat toate existenţa şi sunt, ca produse
ale cauzei desăvârşite şi în care toate se menţin,
păzite şi ţinute ca într-un sân atotţiitor
şi spre care se întorc toate, ca spre capătul propriu al
fiecăruia.”[23]
Cu alte cuvinte, Dumnezeu, fiind comuniune de iubire desăvârşită
între Persoanele divine, prin faptul că este iubire nu a putut rămâne
neroditor şi închis în Sine deoarece iubirea este extaz, ea se vrea
să fie dăruită şi altora, ea nu poate rămâne
egoistă. Şi datorită iubirii l-a creat pe om, dar nu l-a creat
oricum, ci cu toate trăsăturile necesare pentru a deveni partener
egal de iubire. Dumnezeu a sădit pentru aceasta în om mişcarea care
să îl determine să-L caute pe Creatorul său - erosul, iubirea.
Acesta acţionează în om prin dorinţa lui de a-L
imita pe Dumnezeu. De aceea spune Sfânta Scriptură că omul a fost
creat de Dumnezeu după chipul Său (adică având toate cele
necesare pentru a intra în relaţie de iubire cu El) şi după
asemănarea sa (termen ce defineşte intrarea în relaţie de iubire
cu Dumnezeu). Aceasta explică acele cuvinte ale spiritualităţii
noastre care spun că omul trebuie să devină dumnezeu după
har sau să se îndumnezeiască. El trebuie să îşi
desăvârşească însuşirile pe care le-a primit de la Dumnezeu
pentru a intra în comuniune de iubire cu El, astfel ridicându-se la capacitatea
de a-L iubi. Omul are de la Creatorul său
persoană (individualitate, unicitate, alteritate), libertate,
potenţialitate de iubire etc., tot ceea ce îi trebuie pentru a intra în
relaţie de iubire cu El.
Aşadar, Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, i-a oferit ca dar
lumea creată - semn al iubirii Sale şi a pus în el iubire (erosul) cu
care să-l caute cu scopul de a deveni fiu al Lui, dumnezeu după har,
partener în iubire pentru veşnicie. De aceea, păcatul sau răul
apare ca fiind o negare a iubirii. Adam a refuzat de fapt relaţia de
iubire cu Dumnezeu şi şi-a îndreptat tot potenţialul său de
iubire în altă direcţie. Dar şi după ce omul a refuzat
iubirea lui Dumnezeu El nu a renunţat ci a venit în noroiul în care
omenirea se aruncase, pentru a o rechema la iubire, pentru a se logodi cu ea,
pentru a se uni iarăşi cu ea în iubire. Şi pentru ea şi-a
arătat iubirea dându-şi viaţa pe Cruce. Când omul
păcătuieşte de fapt el greşeşte împotriva iubirii.
Toată viaţa noastră este o şcoală a iubirii. Orice om
pe care îl întâlnim, orice bucurie sau orice necaz au scopul să ne
înveţe iubirea.
Şcoala vieţii ca şcoală a iubirii presupune că
noi aici învăţăm cum să iubim cu adevărat pentru a
putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu care este iubire.
Dacă aici nu învăţăm să iubim nu vom intra în
această împărăţie pentru că nu vom putea trăi
aşa, adică iubind. Din această perspectivă, păcatele
sunt greşeli în acest proces de învăţare, greşeli care
însă dacă nu sunt reparate ne vor împiedica să moştenim
Împărăţia lui Dumnezeu. A necinsti părinţii este
păcat în primul rând pentru că arată o
neobişnuinţă a celui păcătos de a-i iubi pe cei care
i-au dat viaţă - şi atunci cum Îl va putea iubi în veşnicie
pe Dătătorul vieţii; a fura este un păcat şi pentru
că arată o sete a omului de a poseda cele materiale - cum să
iubeşti în veşnicie pe cei din Rai cât timp tu eşti
obişnuit să posezi iar iubirea
înseamnă împărtăşire; a ucide este un păcat şi
pentru că arată o neînţelegere a valorii fiecărei persoane
şi a vieţii - şi atunci cum va putea ucigaşul să
trăiască în iubire veşnică, atâta timp cât el nu poate
preţui o persoană sau viaţa aceasta etc. În cele din urmă,
în toate păcatele se ascunde o nepregătire duhovnicească a celui
păcătos de a trăi veşnicia în iubire cu Dumnezeu şi cu
semenii. Depăşirea unei patimi înseamnă o lecţie despre
iubire învăţată.
Dacă iubirea înseamnă comuniune interpersonală (după
modelul Sfintei Treimi - a se vedea explicaţiile Părintelui Dumitru
Stăniloae despre intersubiectivitatea treimică), vieţuire a ta în celălalt, o
renunţare la propriul sine în sensul de valorizare mai mare a celuilalt
(capabilă de a merge până la jertfirea totală de sine pentru
celălalt) şi o deschidere deplină faţă de
cealaltă persoană, atunci, opusul ei este individualismul, egoismul,
preocuparea excesivă şi exclusivă de sine, adică o
formă a iubirii care este denaturarea sensului ei - iubirea trupească
de sine (filautia). Sfinţii Părinţi au
şi remarcat faptul că mama tuturor păcatelor este filautia, iubirea trupească de sine care este
denaturarea iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că ea naşte mai întâi alte trei mari
păcate, care la rândul lor le nasc pe celelalte: "Iubirea
trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor
pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale
poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginţi şi al
slavei deşarte".[24]
Am spus că Dumnezeu a lăsat în om mişcarea care să-L
îndrepte înspre El - erosul. Omul are în sufletul său dorul după
Dumnezeu, are în el aspiraţii care nu pot fi niciodată
satisfăcute în această lume. Dumnezeu nu a vrut să procedeze
altfel obligându-l pe om să-L iubească ci a lăsat îl el
această capacitate de a-L căuta, care este
nelimitată şi nu poate fi împlinită decât de El. Astfel, omul
simte că are în el aspiraţia aceasta spre absolut, spre
desăvârşit, spre veşnicie, el nu întrevede sfârşitul
iubirii niciodată. A intervenit însă momentul căderii când omul
s-a depărtat de Dumnezeu, L-a ignorat crezând că va putea atinge scopul
înspre care se mişca fără de Dumnezeu. Această ignorare a
lui Dumnezeu, sau necunoaştere a propriei cauze (necunoaştere a Celui
care l-a creat pe om) a fost imediat urmată de filautie.
Iată ce spune Sfântul Maxim: "Necunoaşterea cauzei celei bune a
lucrurilor (...) l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa lui
Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a
lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul
fără măsură de acestea numai prin simţire, asemenea
dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă
că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui
trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea
dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui
spirituală şi a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o
datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea
trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept
Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija
exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în locul
Ziditorului.(...) Deci, prin grija de trup omul, săvârşind slujirea
cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea
trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată
plăcerea şi durerea." [25]
Cuvintele Sfântului Maxim arată lămurit cum omul ignorându-L pe Dumnezeu s-a întors de la Izvorul
vieţii şi neavând înspre ce se îndrepta "s-a umplut de
cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub
simţuri." Omul având în sine erosul, mişcarea înspre Viaţa
cea adevărată, când s-a întors de la Dumnezeu şi erosul lui s-a
redirecţionat. El trebuia să-şi manifeste cu necesitate
această aspiraţie, această iubire iar dacă nu se îndrepta
înspre Cel spre care trebuia să se
îndrepte în mod natural şi-a ales alt "obiect" spre care să
se direcţioneze. Erosul s-a îndreptat înspre om şi implicit înspre
creatură. Dar omul nu mai era în legătură cu Izvorul vieţii
cel adevărat şi de aceea şi-a îndreptat erosul şi înspre
cele materiale, sensibile care a văzut că-i susţin
existenţa trupească. De aceea spune Sfântul Părinte că a
început omul să slujească zidirii în locul Ziditorului, pentru
că întorcându-se de la El trebuia cu necesitate să-şi manifeste
capacitatea de iubire (care iniţial era direcţionată deplin spre
Dumnezeu cu care căuta să se asemene) şi a început să se
iubească pe sine şi cele materiale care-i susţineau viaţa
trupului. A început omul a-şi iubi propriul trup deoarece aflându-se
faţă în faţă cu moartea acestuia a început a se îngriji de
el simţind că doar prin el mai poate să trăiască.
Aceasta este iubirea trupească de sine, adică îndreptarea erosului
dinspre Dumnezeu înspre sine şi mai ales înspre trup.
Ce este rău legat de această iubire de sine
păcătoasă (pentru că există şi una
virtuoasă) este că ea se îndreaptă exclusiv şi obsesiv
înspre latura trecătoare a sinelui nostru - trupul.[26]
Toate aspiraţiile omului sau îndreptat înspre trup dar ce este în
neregulă cu acesta este faptul că prin el nu-L
putem sesiza pe Dumnezeu. Dumnezeu este spirit iar trupul este materie şi
nu poate oferi decât o cunoaştere trupească a celor sensibile.
Aşa, ignorarea lui Dumnezeu este şi mai tare susţinută
realizându-se un cerc vicios în care omul se tot adânceşte. Cu cât Îl
ignoră mai mult pe Dumnezeu cu atât se preocupă mai mult se sine
şi în deosebi de trupul prin care îşi mai susţine viaţa,
şi aşa îl ignoră tot mai mult pe Dumnezeu pe care nu-L poate cunoaşte prin cele sensibile. Aşadar, filautia este acel păcat care presupune ca noi să
trăim ca persoane ce-şi iubesc doar trupul lor pentru a putea
supravieţui.
Îngrijirea de trup devine principiu de viaţă pentru oameni. Dar
acest lucru presupune că tot ceea ce susţine şi promovează
existenţa trupească este bine. Această schimbare a
priorităţilor este extrem de gravă. Sfântul Maxim amintea
că "prin grija de trup omul (...) umplându-se împotriva sa de iubirea
trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată
plăcerea şi durerea"[27]
arătând astfel că omul a început în urma iubirii trupeşti de
sine să considere prioritare cele ce-i susţin existenţa
trupului, adică cele care aduc plăcere. "În conştiinţa
omului căzut, - spune J.C. Larchet - răul
nu mai este privit ca rău, ci foarte adesea este socotit bine. În stare de
păcătoşenie, plăcerea devine criteriul binelui;
cunoaşterea binelui şi răului pe care au dobândit-o oamenii prin
păcat nu mai este cu adevărat cunoaşterea şi
discernământul pe care le aveau atunci când cunoşteau adevăratul
Bine şi respingeau răul (...). Omul poate astfel numi şi
căuta ca bun cea ce este plăcut, pentru simplul motiv că-i
place, chiar dacă, în mod obiectiv, acesta este pentru el dăunător."[28]
Despre această distorsionare a valorilor vom mai aminti, acum fiind de
ajuns să reţinem că egoismul (filautia)
este o fugă de durere şi o fugă după plăcere, fapt ce
devine un principiu de viaţă. Am spus deja că îngrijirea de trup
nu este rea în sine ci doar deoarece devine exclusivă şi
prioritară oprindu-l pe om să-L mai vadă pe Dumnezeu, El
neintrând în ordinea existenţei materiale, sensibile.
Dar nu doar acest aspect este negativ când vorbim de trup, de
primordialitatea lui şi a cunoaşterii prin cele specifice lui, ci
şi faptul că trupul mai are o "lege" care-l
caracterizează. Şi anume, este vorba de aceea că el se
situează faţă de cele materiale printr-un raport de posesie.
Omului trupul îi impune faţă de cele sensibile un raport de posesie,
toate cele deţinute de noi prin trup nemaiputând fi deţinute de
altcineva. Raportul cu lumea impus de trup este astfel unul mutual exclusiv.
Dar acest mod de raportare este unul demonic (demonii posedă). Iar lui i
se opune unul specific sufletului, care se raportează la cele sensibile
prin cunoaştere, împărtăşire. Lucrul rău este că
primordialitatea trupului presupune primordialitatea acestui mod al lui de
raportare la lume; chiar şi cele inteligibile ajung să fie posedate
de omul egoist. Acest mod specific trupului de a poseda totul presupune o
raportare mutual exclusivă la toate (chiar şi la cele ale vieţii
duhovniceşti) fapt ce face din toate obiecte (adică, lucruri bune de
posedat). Urmează implicit, datorită limitelor inerente celor
materiale, o rivalitate din perspectiva celui ce vrea să posede totul
faţă de ceilalţi potenţiali "posesori" ai
respectivului lucru. Aceasta este concurenţa despre care noi am amintit
când am vorbit despre satisfacerea nevoilor de supravieţuire prin
intermediul Internetului, "concurenţă ce face uneori ca oamenii
să se omoare între ei pentru a poseda ceva."[29]
Dar noi ştim că în sufletul omului lucrează erosul care este
nelimitat, tinzând spre absolut. Omul încearcă să-şi
satisfacă dorinţa de împlinire proiectând această iubire
veşnică prin raport de posesie. Evident, gândirea aceasta posesivă
este cu totul contrară erosului care presupune comuniune,
împărtăşire. Nu doar lucrurile ci şi semenii şi
lucrurile cele mai nobile devin obiecte de posedat, instrumente care doar
oferă ocazia obţinerii plăcerii. Chiar iubirea însăşi
este posedată de cel egoist. Posesia distruge cu totul relaţiile
interumane: "Nemaisesizând în aproapele
realitatea lui profundă şi încetând de a mai fi unit spiritual cu el,
iubitorul de sine nu are parte de relaţii autentice cu semenii săi.
Astfel, între el şi ceilalţi oameni se instaurează relaţii
de suprafaţă, dominate de necunoaştere şi ignorare
reciprocă, insensibilitate, absenţa comunicării autentice, chiar
şi în situaţiile de apropiere obiectivă, precum cele din cadrul
familiei. Pentru cel iubitor de sine, ceilalţi oameni încetează de
a-i mai fi apropiaţi, fraţi ai săi, de vreme ce sunt fiii
Aceluiaşi Părinte şi se împărtăşesc de
aceeaşi fire, aceştia devenindu-i nişte străini (Col. 1,21)
şi chiar mai rău: rivali şi vrăjmaşi." [30]
Aşadar, după cum am mai amintit, erosul este întors de la
Dumnezeu înspre oameni. Iar păcatul este, în general, această
întoarcere a erosului dinspre Dumnezeu înspre om. De aceea el este o
căutare disperată a lui Dumnezeu, a sensului adevărat al
vieţii. Orice patimă este în esenţă o îndreptare a erosului
înspre ceva ce doar aparent îl poate satisface. Ea este "iubirea
trupească (definită prin raport de posesiune), iraţională
faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacţie
aparentă şi efemeră existenţei noastre".[31]
Privind acum modul de raportare al unor internauţi
la noua tehnologie înţelegem că în spatele manifestărilor lor
"anormale" se află o căutare a sensului vieţii. Nu
este greu de înţeles, privind cuvintele lui J.C. Larchet, modul bolnav în care se comportă "netăţenii" lumii virtuale pe unele site-uri
în care comunicarea este într-adevăr superficială, de
suprafaţă iar când îşi "deschid" sufletul către
ceilalţi internauţi, ei au adesea interese
egoiste. Acei internauţi care prezintă un
comportament patologic sunt în fond egoişti, trăiesc pentru ei
înşişi. Problema lor este aceea că datorită faptului
că potenţialul lor este direcţionat înspre cele ce le oferă
lor plăcere privesc pe ceilalţi doar ca instrumente pentru
obţinerea plăcerii. Ei nu
funcţionează "normal" pentru că nu îl caută pe Dumnezeu.
Mai întâi ar trebui să-şi rezolve această problemă care
este cea mai importantă şi apoi ar putea să le rezolve şi
pe celelalte.
Trebuie ţinut cont de faptul că dorinţa omului nu se poate
îndrepta şi spre Dumnezeu şi spre realitatea sensibilă, căci
"nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu o dată cu poftirea
lumii."[32]
Psihologii nu vor reuşi decât să îi amăgească mai departe
pe internauţii care caută împlinirea
erosului lor în cele sensibile, finite. Cât timp ataşamentul,
dispoziţia lor va fi toată direcţionată înspre cele
materiale, finite căutând posesia lor (să nu uităm că în
cele din urmă atunci când posezi un lucru
rămâi singur deoarece nu poţi avea comuniune cu semenii tăi)
şi nu înspre Dumnezeu -singurul care poate
împlini erosul omului -, atunci acel om va fi în continuare neîmplinit. Omul
trebuie să-şi redirecţioneze toate capacităţile sale
înspre Dumnezeu şi să caute ca trupul să fie stăpânit,
controlat de către spirit care impune un mod de raportare la cele
existente prin cunoaştere, împărtăşire.
Dar nu trebuie înţeles că numai dispoziţia (puterea iuţimii şi cea poftitoare) este cea care
funcţionează greşit fiind direcţionată înspre cele
improprii. Ea urmăreşte raţiunea. Orice greşeală este
mai întâi în minte şi apoi în suflet. "De nu păcătuieşte
cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul" spune
Sfântul Maxim, şi aceasta deoarece "păcatul este
întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează
reaua întrebuinţare a lucrurilor."[33]
Se poate observa, spune tot acelaşi Sfânt Părinte, că mai întâi
este gândul simplu care apare în minte şi zăbovind se stârneşte
patima, iar aceasta, la rândul ei,
nefiind scoasă afară, duce la o învoire a minţii cu ea şi,
în final, se săvârşeşte păcatul cu fapta. Orientarea
greşită a erosului omenesc înspre propria persoană şi
înspre cele ce par ai susţine existenţa implică şi
funcţionarea greşită a tuturor facultăţilor sale:
"Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor
sufletului, a celei poftitoare, a celei irascibile şi a celei
raţionale."[34]
Starea omului apare ca fiind una nenaturală.
Păcatul este prin natura lui nefiresc pentru că omul şi
toate funcţiile lui funcţionează contrar rânduielii lor
lăsată de Dumnezeu. Păcatul, prin faptul că-l separă
pe om de Dumnezeu, îl separă pe om de starea sa naturală şi îl
duce la o stare contrară naturii. Răul însuşi "nu este
altceva decât lipsa binelui şi o abatere de la starea conformă firii
la una contrară firii."[35]
Părinţii Bisericii chiar remarcă faptul că păcatul a
intrat atât de mult în firea noastră încât ne-a devenit o a doua
natură: "În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva
străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care
prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit o a
doua fire".[36]
Şi de aceea unora li se pare că atunci când reprezentanţii
spiritualităţii ortodoxe vorbesc despre o luptă împotriva
trupului sau a "naturii" ei exprimă ideea că natura cu care
omul a fost creat ar fi rea. Dar, Dumnezeu l-a creat pe om bun pentru scopul
spre care se îndrepta iar după cădere natura lui s-a îmbolnăvit
şi lupta creştinului este împotriva bolii, împotriva acestei a doua
naturi care este obişnuinţa rea.
Am amintit că patima este o iubire iraţională
faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacţie
aparentă şi efemeră erosului nostru. Aceasta presupune că
omul greşeşte cu mintea sa în modul său de a privi cele
existente. "Păcătoşenia este o judecată
greşită cu privire la înţelesul lucrurilor, căreia îi
urmează reaua întrebuinţare a lucrului."[37]
Aşadar, un aspect al patimii este şi acela că cel
pătimaş nu mai cunoaşte adevăratul scop pentru care au fost
făcute lucrurile şi le utilizează pentru alte scopuri decât cele
hotărâte de Dumnezeu. Acest lucru apare logic atunci când ţinem seama
că întoarcerea de la Creatorul a toate, în comuniune cu care toate cele
făcute de El au un sens, înseamnă şi pierderea acestui sens al
lucrurilor. Omul întorcându-se de la Dumnezeu care este Lumina lumii nu mai
vede lucrurile în lumina lor adevărată ci în una falsă pe care o
creează el (şi care nu este decât întuneric). Nemaisesizând
raţiunile lucrurilor omul îşi creează o nouă lume, una
fantasmatică, iluzorie: "În relaţiile sale cu creaturile, omul
nu mai are în vedere pe Dumnezeu, ci propria sa plăcere, iar singura lui
normă sunt propriile pofte. El nu mai priveşte creaturile în
funcţie de logoi lor - "raţiunile
duhovniceşti" -, ci le consideră ca importante sau valoroase
numai în măsura în care le doreşte şi în funcţie de
intensitatea plăcerii pe care i-o oferă. Astfel, lumea devine pentru
om proiecţia fantasmatică a dorinţelor sale, iar creaturile,
simple mijloace de satisfacere a patimilor lui, instrumente de desfătare a
simţurilor."[38]
Şi imaginaţia devine acum un mijloc de separare de Dumnezeu
deoarece omul umple mintea lui golită de Dumnezeu cu produsele
imaginaţiei sale. Această trăire în iluzie implică un
proces specific oricărei patimi de resemnificare, de schimbare a
sensurilor lucrurilor şi a lumii. "Orice patimă este o altă
lume, este o intrare într-o lume cu alte sensuri."[39]
Noi nu putem trăi fără un sens deoarece aşa ne-a făcut
Dumnezeu iar sensul nostru este dat de vieţuirea în veşnicie cu El în
relaţie de iubire . Cum acest sens al vieţii l-am pierdut prin orice
patimă noi dăm un alt sens vieţii, existenţei noastre.
Patima resemnifică lumea totul schimbându-se în
mintea mea după sensul pe care îl acord. Orice om pătimaş
trebuie aşadar văzut ca un om care caută adevăratul sens al
vieţii pe care l-a pierdut. Pentru noi este important de accentuat faptul
că în patima sa omul îşi creează o altă lume cu un alt sens
şi acest fapt explică de ce pătimaşii (maniacii)
Internetului nu pot fi convinşi să renunţe la lumea
virtuală. Acolo ei simt că viaţa lor are un sens şi nu pot
fugi de fericirea pe care le-o oferă sentimentul că exişti cu un
scop, că ai un rost în acea lume. Lumea aceea are sens pentru ei şi
sunt fericiţi în ea, de aceea până nu li se va oferi un sens mai bun,
mai adevărat pentru existenţa lor ei nu vor părăsi
această lume.
Un alt lucru deosebit de important pe care trebuie să-l
remarcăm ţinând cont de acest adevăr legat de patimă,
şi care explică de ce internauţii
devin atât de uşor "sclavi" ai acestei lumi virtuale este acela
că ajutaţi de această tehnologie internauţii
pot cu cea mai mare uşurinţă să manipuleze iluzia,
imaginativul. Dacă patima înseamnă crearea unei lumi cu sensuri noi
atunci Internetul este cel mai bun loc pentru a "pătimi".
Şi aceasta deoarece este cel mai bun loc de creare a iluziilor, a unor
lumi în care totul să fie cum îşi doreşte internautul.
Orice resemnificare este posibilă în lumea virtuală. Noi am mai
amintit despre aceste posibilităţi ale lumii virtuale de a permite
imaginaţiei umane de a crea ceea ce doreşte ea, dar acum trebuie
accentuat faptul că pericol reprezentat de această posibilitate este
acela de a controla o caracteristică esenţială a patimii -crearea de noi lumi, de noi sensuri. Poate că în
lumea reală împătimiţii trebuie să-şi pună mult
la contribuţie imaginaţia lor pentru a-şi crea propria lor lume,
aşa cum le place lor, dar în lumea virtuală acest lucru este foarte
uşor de realizat. Aceasta explică atracţia pe care o
exercită această lume fără nici un sens şi în
acelaşi timp cu o mulţime de sensuri (căci fiecare îşi
creează propriul sens) pentru internauţi -
oameni care au pierdut sensul adevărat al vieţii şi trebuie
să-l înlocuiască cu un altul.
Un alt aspect al oricărei patimi pe care trebuie să-l amintim
şi să-l accentuăm este cel al escapismului. Dacă lumea
reală nu are nici un sens pentru un om atunci el va căuta să
scape din ea, simţindu-se nefericit. Această dorinţă de
evadare din lumea aceasta plină de greutăţi şi dureri este
foarte puternică pentru un om care a eşuat pe anumite planuri.
Escapismul apare pentru că omul vrea să uite ce a fost, ce este
şi ce poate fi în viitor necorespunzător cu dorinţele sale. De
aceea cei inadaptaţi ai acestei lumi sunt cei care, dorind să uite,
au căzut cel mai repede în mrejele noii patimi. Dar, în mare
măsură, toţi suntem până la urmă "inadaptaţi"
ai acestei lumi pentru că tindem spre Împărăţia lui
Dumnezeu pentru care am fost creaţi.
Şi pericolul şi mai mare este acela pe care ni-l
lămureşte un alt aspect al patimii pe care l-am amintit deja - cel al
căutării plăcerii şi al fugii de durere. Sfântul Maxim a
accentuat acest aspect care este specific filautiei,
egoismului şi implicit oricărei patimi. Grav este însă faptul
că acest "principiu" de vieţuire al omului
pătimaş este susţinut şi creşte tot mai mult. Omul
modern cu fuga sa după plăcere şi de durere, care poate fi tot
mai uşor observată în fuga lui după comoditate şi lux, va
fi foarte uşor ispitit să evadeze în noua lume care poartă
promisiunea decorporării, a scăpării
de orice suferinţă (care apare ca inerentă trupului) şi
obţinerea oricărei plăceri fără durerea care o
urmează cu necesitate (dacă plăcerea este necuvenită; putem
aminti doar de promisiunea de "safe sex", adică plăcere
carnală necuvenită dar fără urmările ei dureroase
precum BTS). Cuviosul Paisie Aghioritul observă
pericolul pe care îl reprezintă atâtea înlesniri şi fuga de jertfelnicie: "Pentru că (lumea de azi) fuge de
osteneală, comoditatea o îmbolnăveşte şi o chinuieşte.
În epoca noastră înlesnirile au tâmpit lumea. Această
moleşeală de acum a adus toate bolile. (...) Lipsa ajută mult.
Când oamenii duc lipsă de ceva atunci ei pot să-şi dea seama cât
preţuieşte acel lucru. Toţi cei ce se lipsesc întru
cunoştinţă, cu dreaptă socoteală, cu smerenie, pentru
dragostea lui Hristos, simt bucurie duhovnicească.(...) Astăzi, celor
mai mulţi nu le lipseşte nimic: de aceea nici nu au mărime de
suflet. Dacă cineva nu se osteneşte nici nu poate preţui
osteneala celorlalţi.”[40]
Şi acest aspect al patimii explică de ce unii devin dependenţi
de Internet, iar o încercare de a-i ajuta să se vindece nu poate să
nu ţină seama de acest fapt. Cât timp acela (dependentul de Internet)
nu va învăţa că bucuriile acestei vieţi vin uneori din
durere[41]
el cu greu va fi vindecat de patima Internetului în a cărui lume
virtuală va căuta să evadeze căutându-şi un sens
şi scăpând de responsabilităţile (jertfelniciile)
şi durerile acestei lumi reale.
Toate cele amintite în mare despre patimă şi cele specifice ei
aduc o lumină asupra tuturor problemelor ridicate de către unii internauţi pe care psihologii i-au văzut
manifestând un comportament anormal. Toate acestea ar trebui să fie pentru
luare aminte la ele atât de către creştinii ortodocşi, care sunt
datori să cunoască ispitele şi primejdiile care îi
aşteaptă în utilizarea Internetului, cât şi de către
vindecătorii acestei lumi care încearcă să elibereze pe
dependenţii de Internet de boala lor. Dar, dacă nu se va ţine
cont de aspectele enumerate până acum o vindecare reală a
dependenţilor de Internet nu se va putea face. Morala ortodoxă
priveşte toate aceste boli sufleteşti din perspectiva destinului
omului, a ceea ce trebuie el să devină. Nu vor putea fi
vindecaţi dependenţii de lumea virtuală dacă nu se va porni
de la premiza că ei manifestă astfel aspiraţii care nu pot fi
împlinite de nimic din lumea aceasta. De asemenea, dacă nu se va ţine
cont de toate implicaţiile patimii (adică, egoismul ascuns în spatele
fiecărei patimi, raportarea posesivă la oameni şi lucruri, fuga
după plăcere şi de durere, tendinţa de resemnificare într-o
nouă lume şi dorinţa de evadare etc.) aceşti bolnavi
sufleteşte nu vor putea fi vindecaţi.
Ce aş dori să amintesc în final legat de această raportare
pătimaşă a omului la Internet este problema idolatriei. Erosul
implică imitarea, dorinţa de asemănare cu cel spre care se
îndreaptă. Cât timp el era orientat înspre Dumnezeu aşa cum este
firesc atunci el îl determina pe om să caute asemănarea cu Dumnezeu,
imitarea Lui. Această specificitate a erosului s-a păstrat şi
după ce el a fost reorientat de către om spre sine (autodeificându-se, fiindu-şi propria lui normă
şi oglindă) sau spre făpturile care păreau a-l împlini
(idolatrizarea creaturii). Acest aspect al erosului care presupune o deificare
a obiectului spre care se îndreaptă (căci erosul aşa a fost
sădit în sufletul omului: impunându-i acestuia raportare faţă de
obiectul spre care se îndreaptă ca faţă de Fiinţa
Supremă) face ca potenţialul de cinstire pe care omul îl acorda în
mod firesc lui Dumnezeu să se îndrepte înspre creaturi. Am amintit deja
că cei mai radicali susţinători ai Internetului vorbesc despre o
posibilă izbăvire a omului cu ajutorul acestei noi tehnologii. Toate
promisiunile pe care le aducea în viaţa omului religiosul au fost preluate
de către tehnologie. Posibil şi plauzibil apare acum din perspectiva
noii lumi adusă de Internet şi eternitatea, învierea, transcendenţa.
Ciber-sufletul are posibilitatea de a câştiga
eternitatea în lumea biţilor. Omniştiinţa
poate fi atinsă prin tehno-gnoză. Cu alte
cuvinte, Împărăţia lui Dumnezeu este acum accesibilă
tuturor "slujitorilor" noului cult. Internetul a devenit Raiul pe
pământ, realizat cu ajutorul tehnologiei.
Întotdeauna a existat pentru om tentaţia tehnologiei, a lucrului
propriilor mâini. Când omul a renunţat la a-şi mai pune nădejdea
în Dumnezeu pentru împlinirea vieţii sale el şi-a pus-o în sine
şi apoi imediat în lucrul mâinilor sale. Toate puterile sale şi le-a
îndreptat înspre facerea de unelte cu care să obţină cu cât mai
multă uşurinţă şi eficacitate cele necesare
supravieţuirii. Uneltele au devenit, prin faptul că ajutau la câştigarea
vieţuirii trupului, obiecte apreciate afectiv, idolatrizate. Omul,
însă, idolatrizând instrumentele tehnice, lucrul mâinilor sale deoarece
era dependent în existenţa sa trupească de ele, a devenit asemenea
lor. Făcătorul de idoli devine ca ei, cu ochi care nu văd, cu urechi
care nu aud. Şi Cuviosul Paisie Aghioritul
remarca faptul că inimile oamenilor care se folosesc prea mult de
maşini au ajuns de fier.[42]
Această inversare a ordinii naturale a existenţei tulbură
întreagă viaţa omului.
Ce cred că trebuie accentuat este faptul că opinia unor gânditori cum că tehnologia Internetului este una spirituală, spiritualizantă şi, implicit, sacralizantă[43] trebuie combătută. Ei observă mai întâi că lumea virtuală este prin definiţie un spaţiu al spiritului. Greşeala lor este, spune Părintele Vincent Rossi, aceea că merg mai departe concluzionând că ea este şi un spaţiu sacru. Ei nu ştiu că nu tot ce străluceşte este aur. Sacrul este mult mai mult decât spiritualul.