HOME -> Media -> Fenomenul Internet (cuprins)

IV. PATIMA INTERNETULUI ŞI VINDECAREA EI            

        

 

 

Am văzut până acum ce este Internetul, modul în care funcţionează el, ce oferă omului care alege să-l folosească şi care sunt motivele pentru care oamenii intră în lumea lui. Dar toate acestea au avut ca scop să ne ajute să aruncăm o lumină asupra unei alte probleme care, din perspectiva moralei ortodoxe, este foarte importantă, şi anume, cea a patimii care are ca obiect computerul şi lumea virtuală creată de el. Toate cele spuse până acum au arătat şi anumite aspecte ale acestei tehnologii şi ale utilizării ei care se află sub semnul negativului când sunt privite din lumina învăţăturii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, şi a Bisericii. Aceste aspecte negative sunt, din păcate, un punct de pornire care ne duce, în cazul unor internauţi, la o realitate dureroasă din punct de vedere sufletesc - patima Internetului.

Doresc să accentuez faptul că din punctul de vedere al spiritualităţii creştin-ortodoxe aspectul pozitiv primează totdeauna. Există într-adevăr în lumea aceasta spirit şi materie, pozitiv şi negativ, virtute şi păcat sau bine şi rău, dar, totdeauna, din perspectiva noastră, primează spiritul, virtutea, binele şi pozitivul. Şi aceasta şi deoarece acestea au fost întâi. Dumnezeu, binele şi pozitivul au fost dintru început; de fapt, doar ele şi există cu adevărat, răul şi cele care se asociază lui "parazitând" doar binele. Creatorul tuturor le-a făcut toate cele existente dintru început bune foarte. Răul nu a existat în starea primordială a omului şi a creaturii ci el a apărut doar atunci când omul l-a ales. Omul a fost creat de Dumnezeu cu o trăsătură esenţială care îl şi face cu adevărat un partener egal într-o relaţie de iubire, şi anume, libertatea. Bunul Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber să-L aleagă pe El şi iubirea lui şi de aceea l-a făcut astfel. Omul nu ar fi pe deplin asemenea Creatorului său - adică persoană liberă capabilă de iubire - dacă nu ar fi fost creată astfel.

Această libertate de alegere, care este atât de definitorie pentru omul fiinţă dornică de iubire veşnică, a dus la apariţia răului prin aceea că omul a ales să nu-L iubească pe Dumnezeu, să-şi împlinească scopul existenţei sale fără de Dumnezeu. Aşa a apărut răul care este tocmai lipsa binelui, refuzul lui. De aceea, spiritualitatea ortodoxă este una în esenţa ei pozitivă. Acest lucru ar putea fi contrazis de accentul atât de puternic pus uneori de către Părinţii Bisericii pe păcat şi urmările lui. Cauza cred eu este aceea că ei "vorbeau" doar atunci când vedeau răul apărând şi distrugând armonia şi frumuseţea binelui.

Spiritualitatea ortodoxă este una plină de optimism şi aceasta se poate vedea şi în accentul pus de Părinţii Bisericii pe bine şi virtute prin faptul că ei văd totdeauna vindecarea nu doar printr-un act de asceză, de tăiere a răului sau de moarte faţă de acel rău ci mai ales de înlocuire apoi a răului cu binele, a păcatului cu virtutea. Am amintit acestea deoarece aş dori să se cunoască adevărata viziune a Bisericii noastre în ceea ce priveşte orice posibil rău inclusiv acela al patimii Internetului. Nu trebuie să se creadă că Biserica Ortodoxă este una negativistă în opinia şi mesajul ei, aici, în ceea ce priveşte Internetul şi utilizarea lui. Din cele spuse în această lucrare până acum ar putea răzbate acest sentiment dar viziunea corectă este aceea că spiritualitatea noastră vede întâi binele şi avantajele unei asemenea tehnologii, iar ceea ce intră sub semnul păcatului în ceea ce o priveşte se datorează lucrării omului. El este cel care a creat-o folosind virtualităţile acestei lumi şi existenţa unui eventual rău i se datorează lui şi nimănui altcuiva. De asemenea, şi în ceea ce priveşte utilizarea Internetului, dacă el este folosit pentru a căuta pornografie, de pildă, vinovatul este tot omul.

Aşadar, imaginea generală despre Internet pe care o poate transmite spiritualitatea ortodoxă este una pozitivă iar aspectele negative, ce apar ulterior, se datorează libertăţii omului care poate să nu aleagă binele alegând astfel răul. În acest capitol aş dori să vorbesc, pentru a trage un semnal de alarmă, tocmai despre unele aspecte negative legate de această nouă tehnologie. Deşi cele mai multe promisiuni care ne-au venit din partea protagoniştilor acestei tehnologii au fost pe deplin pozitive, se pot observa atât în efectele ei cât şi în modul în care este utilizată o serie de aspecte negative. Totdeauna la început sunt trâmbiţate doar aspectele pozitive când este vorba de o tehnologie. Dar datorită mizei care este în joc din punct de  vedere al credinţei ortodoxe, şi anume, sufletul omului care utilizează Internetul, ce este bolnav trebuie arătat pentru a putea fi vindecat.

 

 

IV.1. Dependenţa de Internet.

 

 

Am amintit în deosebi atunci când am analizat cauzele pentru care oamenii navighează pe Net anumite comportamente care au ridicat semne de întrebare chiar şi pentru analiştii laici ai vieţii în lumea virtuală. Este vorba, de exemplu, de un comportament antisocial şi anticomunitar tocmai în cadrul Internetului care ajută (?) atât de mult la îmbunătăţirea comunicaţiilor. Vom aminti şi acum câteva opinii ale specialiştilor laici în problemele ridicate de lumea virtuală. În general, raportarea şi utilizarea negativă a Internetului este observată şi analizată de sociologi şi psihologi. Cei dintâi au remarcat prin studiile lor de caz o desocializare a multor internauţi însă au rămas doar la acest stadiu fără a putea face ceva. Povara oferirii unei posibile vindecări au luat-o psihologii. Aceştia au observat un anume comportament deviant la unii internauţi şi au început să-şi pună semne de întrebare.

John Suler remarca însă faptul că pe cât a fost de fulgerătoare evoluţia Internetului pe atât au fost de surprinşi şi psihologii de problemele pe care le ridică utilizarea lui. În articolul său "Computer and Cyberspace Addiction" se întreabă dacă un nou tip de dependenţă a invadat spiritul uman şi mărturiseşte că psihologii nu sunt încă siguri cum să numească acest fenomen. Unii l-au numit "Internet Addiction" (dependenţă de Internet) dar se poate observa, remarcă el, faptul că unii erau deja dependenţi de computer înaintea apariţiei reţelei de calculatoare şi de aceea s-ar putea numi "Computer Addiction" (dependenţă de computer). Iar unii erau dependenţi de jocurile video care sunt în cele din urmă tot computere. De aceea, crede el, ar trebui să se vorbească despre "Cyberspace Addiction" (dependenţă de ciberspaţiu) - o dependenţă faţă de mediile virtuale de experienţă create cu ajutorul computerului.[1] Am amintit această nesiguranţă a specialiştilor chiar şi în termenii cu care să  numească noul fenomen pentru a evidenţia lipsa unor rezultate concrete în "diagnosticarea" acestei boli şi bineînţeles şi în oferirea unor tratamente adecvate.

Irina Orlanda aminteşte în articolul ei pe această temă despre cercetările efectuate de un specialist, Pratarelli, care a împărţit, din perspectivă psihologică, raportul dintre om şi Internet în patru categorii. Mai întâi, - observă el - unii sunt total dezinteresaţi de Internet sau tehnologie, apoi alţii caută în navigarea pe Net obţinerea de gratificaţii sexuale şi/sau câştiguri sociale (este cazul introvertitului care îşi exprimă fanteziile), iar alţii utilizează Internetul în mod productiv, ca, în final, să rămână cei care prezintă un comportament disfuncţional asociat folosirii excesive a Internetului. Categoriile a doua şi a treia nu intră, din perspectiva acestui specialist, sub incidenţa unui posibil comportament disfuncţional.[2] Dar lucrurile sunt puţin mai complexe. Astfel, putem observa că în cadrul termenului propus de John Suler - dependenţă de ciberspaţiu - intră mai multe subcategorii de dependenţă prezentând diferenţe distincte. Un tânăr care chiuleşte de la şcoală pentru a mai trece un nivel la jocul său preferat este o persoană diferită faţă de femeia care cheltuieşte sute de dolari pe lună pe site-urile de discuţii sau faţă de omul de afaceri care nu se poate dezlipi de programul său de finanţe şi de la continuul acces prin Internet la bursă. Una este o dependenţă faţă de joc şi competiţia lui, alta faţă de anumite nevoi sociale iar cea din urmă este o extensie a dependenţei de muncă. Ceva le diferenţiază dar poate nu atât de mult pe cât s-ar părea. Diferit este obiectul dependenţei iar în comun au dependenţa. Şi noi, orientându-ne după structura acestei lucrări, putem observa că dependenţa de lumea virtuală prezintă câteva aspecte mai complexe. Ea poate fi în fond o dependenţă de muncă, de joc sau de cunoaştere. Aceste dependenţe sunt întărite şi susţinute (iar uneori cauzate) de computer şi lumea virtuală.

Toţii specialiştii amintesc doar de dependenţe care nu au ca obiect computerul (el fiind văzut doar ca având rol de mediere pentru celelalte tipuri de dependenţe) sau lumea virtuală. Dar în unele cazuri există, cred eu, şi o dependenţă de computer propriu-zis (cauzată nu de lucrurile pe care le faci cu el ci de ceea ce poate face el, de "puterile" pe care le oferă). Acest fapt poate fi explicat de o lămurire pe care a adus-o John Suler în analiza sa asupra fenomenului transferului psihologic. Vorbind despre unele opinii care accentuau că acest fenomen psihologic are la bază teoria freudiană a libidoului, şi astfel ar fi vorba de o transformare prin acest transfer a computerului într-un puternic obiect încărcat de semnificaţii sexuale parentale, psihologul american nu crede că trebuie mers prea mult în această direcţie. El consideră că "mult mai importantă, legat de acest transfer "erotic", sunt nu sentimentele sexuale faţă de computere ci este percepţia computerului ca puternic (s.a.), poate în acelaşi fel în care părinţii sunt percepuţi ca puternici.(...) Computerul poate gândi mai repede decât noi, adesea are mai multe cunoştinţe despre un subiect decât noi, poate realiza lucrări pe care nu le-am putea face singuri... şi acum, în epoca Internetului, este o legătură şi un ghid spre o vastă şi minunată lume de dincolo de noi. Pentru unii oameni, aceste calităţi ar putea naşte sentimente de admiraţie, frică, atracţie, respect - nu diferit de sentimentele transferate spre o figură autoritativă."[3]  În cuvintele acestea se poate observa un adevăr care trebuie bine accentuat - acela că există şi o dependenţă de computer în sine, acesta oferind utilizatorilor lui în primul rând un sentiment de putere, de control pe care îl oferă orice tehnologie care extinde puterile umane.

Am accentuat acestea deoarece poate exista pericolul ca unii specialişti să nu acorde o importanţă prea mare acelor efecte (amintite în al doilea capitol) pe care le are tehnologia în sine, ca şi creaţie umană, şi care sunt mai greu observabile, iar trecute cu vederea s-ar trece de fapt cu vederea o latură esenţială a dependenţei de computer şi lumea virtuală. În cele din urmă, şi în cazul dependenţei de computer ca proteză tehnologică este vorba de o dependenţă faţă de nevoia omului de putere şi control dar ea trebuie bine analizată şi nu trecută cu vederea. În plus, specificităţile acestei tehnologii (cum sunt cele de mediu "rece", de tehnologie interactivă, de tehnologie care oferă o viteză deosebit de mare etc.) pe care le-am amintit explică în mare măsură dependenţa de ea. Şi pentru a evidenţia acest pericol aş dori să amintesc opinia unei binecunoscute specialiste în domeniu, şi anume Kimberly Young. Ea consideră că termenul "dependenţă de Internet" este unul general şi că la o analiză mai adâncă putem observa cinci tipuri de dependenţă: Cybersexual Addiction (dependenţă sexuală), Cyber-relationship Addiction (dependenţă de relaţii), Net Compulsions (vicii în reţea precum jocuri de noroc, cumpărături, bursă), Information Overload  (navigare compulsivă şi căutare excesivă de date) şi Computer Addiction (dependenţa de jocuri pe computer).[4] Nici ea, aşadar, nu a observat atracţia şi pericolul pe care îl constituie tehnologia în sine pentru posibilii dependenţi de Internet.

Aşadar, o părere clară despre acest nou tip de dependenţă încă nu există.[5] Acestea sunt poate neajunsurile începutului, dar, o diagnosticare corectă a acestei boli, susţin psiholigii, trebuie făcută cât mai repede. O asemenea diagnosticare, spune John Suler, trebuie să îndeplinească două criterii: costituirea unui set de simptome care să indice noua tulburare psihică şi posibilitatea de a face o paralelă cu elemente asemănătoare în istorie în cazul unor oamenii care au fost deja aşa diagnosticaţi.[6] Până acum cerecetătorii au fost în stare să se concentreze doar asupra primului criteriu - încercarea de a defini o sumă de simptome care să indice o dependenţă de computer sau Internet. Psihologul Kimberky S. Young de la Center for On-Line Addiction (Centrul pentru dependenţa de lumea virtuală) aminteşte zece astfel de simptome. Iar un dependent de Internet, consideră ea este internautul care în timpul ultimului an a manifestat patru din acese zece simptome. Ele sunt următoarele:

1. Te simţi preocupat de Internet şi serviciile oferite on-line şi te gândeşti la el cât timp eşti off-line (în lumea reală)?

2. Simţi nevoia să petreci tot mai mult timp on-line pentru a obţine satisfacţie?

3. Te simţi incapabil să-ţi controlezi navigarea pe Internet?

4. Te simţi neliniştit şi iritat atunci când trebuie să-ţi întrerupi conectarea la Internet?

5. Te conectezi la Internet pentru a scăpa de problemele tale sau pentru a uita de sentimente precum cele de neajutorare, vină, anxietate sau depresie?

6. Îţi minţi membrii familiei sau prietenii pentru a-i împăca când este vorba de cât de des şi cât de  mult stai conectat la Internet?

7. Rişti să pierzi o relaţie imprtantă pentru tine, un loc de muncă, sau şcoala sau o şansă în carieră din cauza utilizării Internetului?

8. Revii la navigarea pe Internet chiar şi după ce ai pirdut foarte mulţi bani datorită conectării on-line.

9. Treci prin stări psihice când eşti off-line precum cele de depresii tot mai mari, lipsă de energie sau iritabilitate ridicată?

10. Stai conectat în reţea mai mult decât ţi-ai propus iniţial? [7]

Alţi psihologi mai amintesc şi alte simptome precum: schimbări drastice în viaţa internautului din cauza navigării pe Net, o descreştere generală în cazul activităţilor fizice, neîngrijirea de sănătatea trupească cauzată de activitatea în lumea virtuală, evitarea unor activităţi importante din viaţă pentru a petrece mai mult timp în reţea, privarea de somn sau schimbări în ritmul biologic pentru a putea petrece mai mult timp pe Net, o desocializare cresândă constând în pierderea de prieteni, refuzul de a petrece timpul liber altundeva decât pe Net, neglijarea locului de muncă, a datoriilor sociale şi personale. Dar acestea nu sunt cu mult diferite de cele amintite de Kimberly Young. Tot John Suler aminteşte şi o serie de simptome gândite cu scop hilar de către Ivan Goldberg dar care în ciuda tendinţei de parodiere sunt uneori dureroase prin adevărul pe care îl exprimă. Iată câteva dintre ele: te trezeşti la 3 dimineaţa şi când te întorci de la baie te opreşti să-ţi citeşti poşta electronică; îţi faci un tatoo pe care scrie: "Acest trup se poate "vedea" mai bine cu Netscape Navigator..."; îţi numeşti copiii Eudora Mozilla sau Dotcom; îţi petreci jumătate din călătoria cu avionul având laptopul în braţe şi copilul neglijat alături; ultima ta întâlnire a fost un JPEG etc.

În ceea ce-l priveşte pe John Suler el face o altă împărţire când vine vorba de a trage o linie în cadrul comportamentului dependent sau nu, linie care văzută din perspectiva psihologilor mai sus amintiţi ar părea relativizantă. Astfel, el spune: "Când oamenii îşi pierd locurile de muncă, sau se împotmolesc în evoluţia şcolară, sau soţiile lor divorţează de ei pentru că nu pot rezista tentaţiei de a-şi dedica tot timpul lor lumilor virtuale atunci ei sunt dependenţi patologic.(...) Dar, ca în cazul tuturor dependenţelor, problema este unde trebuie trasă linia dintre entuziasmul "normal" şi preocuparea "anormală". "Dependenţele" - definite foarte larg - pot fi sănătoase, nesănătoase sau un amestec din ambele."[8] Aşadar, el recunoaşte anumite tipuri de dependenţe de Net severe dar crede că unele nu sunt patologice ci chiar benefice. Fascinaţia faţă de un hobby, atracţia pe care o simţi faţă de el dorind să petreci cât mai mult timp practicându-l ne este - după opinia lui - o boală ci ar putea fi chiar un sprijin în dezvoltarea creativităţii, a exprimării sinelui sau în educaţie.

Desemnarea acestei linii de demarcaţie între ceea ce este normal sau anormal în comportamentul unui internaut constituie o prioritate. Ea de fapt va şi exprima ce este dependenţa de Internet. Însă, psihologii încă nu au reuşit să ajungă la un consens în acestă privinţă. Psihologii americani întruniţi în 18 august 1997 în cadrul celei de-a 105-a întruniri a American Psycological Association (Asociaţia Psihologilor Americani) au analizat pentru prima dată cu seriozitate acest subiect al dependenţei de Internet. Ei au început o acţiune de căutare a unor posibile terapii în cazul acestei noi tulburări psihice. Datele îi obligau să o facă deoarece peste 80 de milioane de americani erau internauţi iar în anul următorul numărul lor se prognoza să crească cu 12 milioane. Tot mai mulţi pacienţi veneau la ei plângându-se de problemele avute în familii şi societate datorită navigării în lumea virtuală care îi acapara cu totul. Numărul acestora urma să crească vertiginos datorită creşterii numărului internauţilor iar ei, după cum singuri mărturisesc, cunosc puţine despre acest nou incident.[9] Documentul Cyber-Disorders: The Mental Health Concern for the New Millennium a fost rezultatul unor cercetări realizate de autorii lui în urma semnalului de alarmă tras cu doi ani înainte de psihologii americani. El cuprinde concluzia că modul dependent de raportare la Internet este unul care duce la izolare socială, stări depresive tot mai accentuate, dezbinare familială, divorţ, eşec academic, probleme financiare şi pierderea slujbei. Ei au reuşit doar să catalogheze o serie de efecte negative ale acestui tip de dependenţă şi să găsească câteva motive pentru care se ajunge la acest fenomen şi un număr de posibile metode de vindecare. Vindecarea urma să se realizeze în funcţie de efectele negative care rezultau (în cazul divorţului, de pildă, se aplica un tratament psihiatric asemănător cu cel în cazul oamenilor divorţaţi) împreună cu o terapie de grup şi chiar tratament farmacologic.

Descoperirea motivelor pentru care acest comportament - navigarea pe Internet - devine atât de repede adictiv este considerată foarte importantă în perspectiva viitoarelor cercetări. Aceste cauze care fac Internetul atât de uşor adictiv lămuresc ceva despre ce este dependenţa de Net. Documentul nu aminteşte multe în această privinţă dar vede în general cauza în dorinţa unor oameni de a scăpa de dificultăţile emoţionale (stres, depresie, anxietate etc.) sau de problemele şi impasurile din viaţa personală (probleme şcolare, concedieri, certuri familiale etc.). Deci cauza pe care ei o consideră esenţială este escapismul în faţa dificultăţilor acestei vieţi. Dar, pe lângă aceste cauze mai sunt şi altele. Este amimtit modelul oferit de Kimberly Young în 1999 numit "The ACE Model" (Accessibility, Control and Excitement) care vede în accesibilitatea, controlul şi entuziasmul pe care îl conferă Internetul câteva cauze ale uşurinţei cu care oamenii devin dependenţi de lumea virtuală.[10]

În continuare aş dori să amintesc părerea aceluiaşi psiholog american - Kimberly Young - în ceea ce priveşte motivaţia dependenţei de Internet. La întrunirea din 1997 a ACA ea şi-a prezentat opinia ei în această privinţă în articolul “What Makes the Internet Addictive: Potential Explanations for Pathological Internet Use”.[11] "Potenţialele explicaţii" oferite de psihologul de la Universitatea din Pittsburgh-Bradford sunt costituite de fapt de posibilităţile pe care le oferă lumea virtuală pentru internauţi. Şi acestea sunt: suport social, împlinire sexuală şi posibilitatea de a-şi dezvolta (sau crea) propria personalitate.

Suportul social are la bază integrarea într-un grup de oameni prin intermediul Internetului. Important este ca în cadrul grupului să se concretizeze un anumit simţ al comunităţii. Odată integrarea în comunitate realizată, dependentul se bazează pe Internet pentru a obţine prietenie, sfaturi, înţelegere şi chiar dragoste. Avantajele pe care le vede psihologul american sunt cele pe care noi le-am mai amintit (anonimitatea, anularea status-urilor, invizibilitatea, avantajul de a comunica doar prin text etc.) şi care fac ca internautul să-şi deschidă cele mai adânci camere ale sufletului său. Cu foarte mare uşurinţă te poţi "implica" în viaţa cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Intimitatea este uşor afişată, spune Young, pentru că multe straturi ale comunicării deja consacrate de societate sunt anulate. Cauza negativă pentru care unii se bazează atât de mult pe comunităţile virtuale este aceea că le lipseşte un fundament social solid în mediul lor înconjurător (real). Apoi, nevoia de suport social poate fi mai puternică în zilele noastre datorită dezintegrării comunităţilor tradiţionale bazate pe relaţii strânse cu vecinii şi datorită ratei mari a divorţialităţii, recăsătoririlor şi schimbări de reşedinţă.[12] Pentru aceştia comunităţile virtuale sunt o alternativă şi nu ar trebui să fie aşa ci ele ar trebui doar să întărească legăturile umane deja existente.

Împlinirea erotică este văzută de Kimberly Young o altă nevoie umană care poate fi satisfăcută de Internet şi creează dependenţă, mai ales când cei care caută să-şi împlinească aceste nevoi sunt încă din viaţa lor reală dependenţi. Lumi virtuale precum MarriedM4Affair, The Gay Parade sau Swingers sunt astfel create pentru a încuraja implicarea în discuţii erotice explicite şi relaţii având la bază aceste nevoi. Cibersexul a fost perceput dintru început ca cea mai bună metodă de "safe sex", evitându-se astfel bolile cu transmitere sexuală. Şi cei care căutau în real orgiile sexuale găseau cu uşurinţă împlinirea acestora în lumea virtuală. Orice fantezie erotică poate fi împlinită în lumea reţelei de calculatoare. Impulsurile sexuale ilegale ale unui internaut pot fi manifestate fără frică de o posibilă repercusiune. Este foarte importantă natura comunităţii virtuale care încurajează sau nu asemenea comportamente deviante şi starea psihică a internautului în lumea reală. Unii internauţi care datorită unor elemente neatractive ale personalităţii lor nu îşi putea găsi un partener în lumea reală au putut realiza cu uşurinţă aceasta în lumea virtuală creându-şi o altă personalitate.

Şi în final, posibilitatea de a recrea propria persoană este un alt factor care contribuie la dependenţa de Net. Fiecare internaut are posibilitatea de a înlătura constrângerile vieţii reale în scopul de a experimenta alte "stări" ale propriei personalităţi. Baza este concepţia despre identitate ca fiind multiplă, îngăduind astfel internautului să îşi reconstruiască identitatea. Viaţa în lumea virtuală permite omului să "joace" un nou rol pe care îl creează cu ajutorul propriei imaginaţii modelând caracteristici umane precum gen, vârstă, rasă. Este o adevărată "scenă" pe care omul îşi poate crea o persoană nouă, o imagine falsă a sinelui său. Multe din elementele care constituie baza relaţiilor interpersonale pot fi schimbate. Ce observă Young este că noua persoană on-line este, în comparaţie cu cea reală, una opusă. Ea evidenţiază, printr-un exemplu, modul în care se realizează această dependenţă de lumea virtuală prin crearea unei personalităţi paralele celei reale. Tony, un soţ, tată şi muncitor în lumea reală a fost foarte încântat să "joace" în lumea virtuală un cu totul alt rol, care l-a ajutat să-şi ia "o vacanţă mentală de la stresul şi cerinţele rolului pe care îl juca în viaţa reală".[13]

Crearea noii personalităţi are şi rol de amuzament, destindere (asemenea altor activităţi de loisir) dar permite şi experimentarea felului în care ceilalţi vor răspunde acestui "sine ideal". Cei mai uşor atraşi în mrejele noii dependenţe prin această posibilitate sunt cei cu un nivel scăzut al stimei de sine, cei neadaptaţi sau cei dezaprobaţi de semeni. Dependenţii simt că sunt capabili să "descătuşeze părţi din ei care au fost ascunse" în vieţile reale de către personalităţile lor. Tony, care a devenit dependent de DOOM-II era ziua un soţ exemplar iar noaptea devenea cel mai agresiv bastard on-line. Pentru că el a fost totdeauna ignorat de părinţii săi a crescut în sufletul său un puternic resemtiment faţă de ei pe care însă la ţinut nemanifestat. Cu ajutorul experinţei on-line el a reuşit să-şi exprime în siguranţă această mânie. Prin persoana sa on-line el putea bate alţi jucători, putea ucide monştri sau dragoni descărcându-şi astfel mânia. Însă direcţia în care a luat-o această viaţă dublă a fost una tristă, ca în cazul majorităţii celor dependenţi. A început să-şi neglijeze familia, iritându-se tot mai mult atunci când era "deranjat" de la viaţa sa on-line. Un resentiment similar celui pe care îl simţise faţă de părinţii săi în copilărie a dezvoltat acum faţă de familia lui. Acum că şi-a "descătuşat" partea sa agresivă ascunsă, nu mai ştie cum să o "încătuşeze" din nou sau cum să o direcţioneze corect în relaţiile vieţii sale reale. "Ca în cazul multor dependenţi - remarcă Kimberly Young - ceea ce este trezit emoţional prin izbucnirea aspectelor refulate ale sinelui sunt dificil de "încătuşat" iarăşi în subconştient."[14] Datorită acestor post-efecte ale fenomenului este bine ca toate laturile ascunse ale personalităţii noastre, care ies la iveală prin această creare a unui nou sine, să fie integrate în viaţa reală şi nu limitate la "rolul" din lumea virtuală.

Am amintit că toate aceste cercetări ar trebui să ducă la o definire a dependenţei, la o catalogare principială a acestui fenomen. Şi am spus că acest lucru nu este încă realizat pe deplin de psihanalişti, ei nereuşind să determine clar, şi într-un consens unanim, care este linia de demarcaţie între o utilizare normală şi una patologică a Internetului. Concluzia cercetări făcută de Kimberly Young este următoarea: non-dependenţii utilizează Internetul în medie de opt ore pe săptămână fără a avea loc schimbări majore în viaţa lor şi, în general, doar pentru a întări unele aspecte ale vieţii lor reale (acumularea de informaţii, comunicarea cu persoane cunoscute deja în lumea reală etc.) iar dependenţii îl utilizează în medie de 38 de ore pe săptămână, cu schimbări profunde în viaţa lor şi pentru a împlini aspecte ale vieţii lor care sunt deficitare în existenţa reală. În cazul tuturor acestor încercări ale psihologilor de a defini fenomenul adicţiei de Internet noi putem deplânge accentul pus mult prea mult pe efecte, pe evidenţierea cauzelor. Nu spunem că aceste laturi nu sunt importante ci că lipseşte ceva, poate o privire a fenomenului în profunzime. Părintele Iulian Nistea remarcă faptul că psihologii înţeleg dependenţa de Internet doar ca o disfuncţie legată de spirit iar pentru a merge mai departe ar fi nevoie de o aprofundare a imaginii omului ca fiinţă mult mai complexă, imagine ce ar putea fi adusă de perspectiva antropologiei creştine .[15]

John Suler este cel care a amintit la un moment dat de existenţa unor posibile dependenţe mai subtile decât cele evident patologice, doar că el le considera ca având efecte "sănătoase". Personal cred că tot Suler este şi cel care dă o definiţie a dependenţei de Net într-un mod cât mai clar şi fără a folosi delimitări oferite de efecte sau cauze ci afirmând într-un mod principial ce este această boală în esenţa ei. Însă, şi el, face aceasta într-un alt context, şi anume vorbind despre transferul psihologic. Afirmând că transferul psihologic al unor sentimente umane către computer este adesea exagerat şi "inadecvat" ajungându-se ca utilizatorul să se gândească la el ca fiind mai mult decât o maşină spune că transferul acesta ar putea fi implicat într-un anume fel şi în cazul dependenţei de computer. Şi apoi spune că "dependenţa de computer înseamnă adesea că utilizatorul încearcă să folosească ciberspaţiul pentru a satisface o nevoie internă puternică, dar acest lucru nu prea funcţionează. Acela nu se simte niciodată satisfăcut sau împlinit pentru că nevoia frustrată izvorăşte din ceva care a lipsit sau lipseşte din relaţia lui cu oamenii din lumea reală. Computerul a devenit un substitut inadecvat pnetru acea nevoie neîmplinită."[16]

Pornind de la această afirmaţie a psihologului american despre dependenţa de Internet ca fiind o încercare de a împlini o dorinţă într-un mod nepotrivit îndreptând-o înspre computer şi lumea lui virtuală ne va fi mai uşor de a trece la patima Internetului care presupune o nerespectare a raţiunilor unui lucru căutând în el împlinirea unei dorinţe umane (care în esenţă este nesfârşită). Un pas înspre această trecere a fost făcut şi de Ann Weinstone, doctorand în Gândirea modernă şi Literatură la Universitatea Standford, care, fiind o bună cunoscătoare a literaturii S.F. (a primit în 1994 Premiul Chelsea pentru Ficţiune) a remarcat o strânsă legătură între dependenţă, transcendenţă şi lumea virtuală. Făcând o paralelă între dependenţa de droguri şi cea de ciberspaţiu ea găseşte ca punct de legătură şi transcendenţa, dorinţa de depăşire a sinelui, a creaturalului care este mijlocită de dependenţa de ciberspaţiu. După cum remarcă şi ea, mesajul este: transcendenţa este de vânzare, preţul este să devii dependent.[17]

Nu putem trece la analiza din perspectiva spiritualităţii ortodoxe a comportamentului "anormal" al unor internauţi fără a atrage atenţia asupra unor afirmaţii mult prea cu uşurinţă exprimate, legate de dependenţa de Internet. Unii susţinători mai fervenţi ai Internetului sunt de părere că dependenţa de lumea virtuală nu este şi nu poate constitui un scenariu sumbru. Astfel, în editorialul numit "Atomizare" al numărului 9 al revistei virtuale Agora Online (Netologia) se vorbeşte despre dependenţă ca "atomizare" a societăţii, deci din prisma acestui efect al ei. Din viziunea luminoasă a Internetului ca lume în care comunicarea este la ea acasă se ajunge la o imagine a unei societăţi atomizate: unii prevăd că se va ajunge, privind lucrurile într-o lumină mai sumbră, la o epidemie care presupune că toţi vor trăi în lumea virtuală ieşind la realitate doar pentru a-şi susţine viaţa în virtual. Autorul articolului spune că acest proces de atomizare nu crede că se va produce într-o manieră atât de extremă dar vede în el doar "o boală specifică, uneori necesară" care doar indică mutaţia majoră ce are loc. Societatea trebuie doar să-şi însuşească în constituţia ei acest nou element iar dependenţa este doar o "boală" care arată această adaptare: "Societatea încearcă să se regleze şi după un oarecare timp, în care noutatea îşi pierde din strălucirea culorilor, lumea îşi reia viaţa, să-i spunem normală, dar, esenţial, acordând un spaţiu nou-venitului copil al familiei, Internetul." [18]

 

IV.2. Patima Internetului

 

 

Analizele şi opiniile psihologilor sunt de o mare valoare şi pot ajuta foarte mult la vindecarea utilizatorilor de Internet bolnavi. Dar, diferenţierea pe care o fac ei între "normal" şi "anormal" în utilizarea Internetului este una arbitrară deoarece o stare "normală" de referinţă în vieţuirea în lumea virtuală nu poate fi atât de uşor definită în contextul lumii noastre moderne care susţine deplin autonomia individului şi vede ca fiind valoare tot ceea ce este exprimare personală autentică. Omul de azi, propriul său zeu, are libertatea să fie cum crede el de cuviinţă şi această mentalitate a omului autonom se poate remarca şi în concepţia aprigilor susţinători ai Internetului. Philippe Breton observa că în gândirea fundamnetaliştilor Internetului Legea este cu tărie refuzată iar locul ei este luat de autoreglare.[19] Normalitatea apare azi ca fiind ceva relativ în contextul acestei gândiri. Este binecunoscută concepţia, şi în cadrul culturii, potrivit căreia valoare este exprimarea proprie. Fundamentaliştii Internetului cred că este perfect "normal" ca ei să vrea o înlocuire a acestei lumi cu una virtuală. De aceea şi psihologilor le este puţin dificil să delimiteze "normalul" de "anormal" în ceea ce priveşte utilizarea Internetului. Ei pot doar afirma cu certitudine ca fiind "anormal" comportamentul strict patologic, care duce într-un mod clar la o degradare a vieţii sociale reale. Ce este "normal" sau "anormal" este o chestiune de "utilizare în medie de X ore pe săptămână". Lucrurile sunt mai profunde şi această profunzime creşte atunci când pui la socoteală şi faptul că în "joc" este şi viaţa veşnică a omului şi raportul lui cu Creatorul său. Spiritualitatea ortodoxă poate duce discuţia înspre analiza acestui "nou fenomen" din perspectiva internautului ca om, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu tinzând spre ajungerea la asemănarea cu El.

Intrând în analiza Internetului din perspectiva religiosului vom găsi imagini foarte optimiste sau unele sumbre, chiar apocaliptice.[20] Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva acestor "dereglări" în utilizarea noii tehnologii, pe care unii internauţi le manifestă, vom ajunge la o concluzie cu puternice implicaţii pentru viaţa spirituală a creştinilor, care sunt azi puşi în postura utilizării Internetului. Dorin Marinca în articolul său despre "Ortodoxie şi Internet", după ce evidenţiază mulţimea avantajelor pe care le oferă această nouă tehnologie remarcă: "Extraordinar! veţi spune, poate nemaiîntâlnit! Dar, o clipă! Aşa ziceam şi eu intrând tot mai adânc în această lume, trecând de la un om la altul, de la un document la altul, uitând de rugăciunea de seară, sărind peste masa de seară, adormind tot după miezul nopţii. Da! Pare să semene a patimă."[21] Într-adevăr, pentru morala ortodoxă acel comportament deviant pe care psihologii îl numesc dependenţă el este patimă, boală spirituală. Rămâne doar de explicat ce este patima din perspectiva moralei ortodoxe.

Problema patimii pentru a fi înţeleasă trebuie lămurit mai întâi destinul omului, ce este el şi înspre ce se îndreaptă. Revelaţia divină ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu ca o încununare a creaţiei. Scopul pentru care a fost creat este comuniunea cu Creatorul său. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8) iar scopul pentru care l-a creat pe om nu poate fi decât iubirea. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, din bunătate spune Sfântul Dionisie Areopagitul[22] şi tot el remarcă faptul că înspre ea se întorc toate ca înspre un "sân atotţiitor" : “(...) Aşa binele este cel din care au luat toate existenţa şi sunt, ca produse ale cauzei desăvârşite şi în care toate se menţin, păzite şi ţinute ca într-un sân atotţiitor şi spre care se întorc toate, ca spre capătul propriu al fiecăruia.”[23] Cu alte cuvinte, Dumnezeu, fiind comuniune de iubire desăvârşită între Persoanele divine, prin faptul că este iubire nu a putut rămâne neroditor şi închis în Sine deoarece iubirea este extaz, ea se vrea să fie dăruită şi altora, ea nu poate rămâne egoistă. Şi datorită iubirii l-a creat pe om, dar nu l-a creat oricum, ci cu toate trăsăturile necesare pentru a deveni partener egal de iubire. Dumnezeu a sădit pentru aceasta în om mişcarea care să îl determine să-L caute pe Creatorul său - erosul, iubirea. Acesta acţionează în om prin dorinţa lui de a-L imita pe Dumnezeu. De aceea spune Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (adică având toate cele necesare pentru a intra în relaţie de iubire cu El) şi după asemănarea sa (termen ce defineşte intrarea în relaţie de iubire cu Dumnezeu). Aceasta explică acele cuvinte ale spiritualităţii noastre care spun că omul trebuie să devină dumnezeu după har sau să se îndumnezeiască. El trebuie să îşi desăvârşească însuşirile pe care le-a primit de la Dumnezeu pentru a intra în comuniune de iubire cu El, astfel ridicându-se la capacitatea de a-L iubi. Omul are de la Creatorul său persoană (individualitate, unicitate, alteritate), libertate, potenţialitate de iubire etc., tot ceea ce îi trebuie pentru a intra în relaţie de iubire cu El.

Aşadar, Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, i-a oferit ca dar lumea creată - semn al iubirii Sale şi a pus în el iubire (erosul) cu care să-l caute cu scopul de a deveni fiu al Lui, dumnezeu după har, partener în iubire pentru veşnicie. De aceea, păcatul sau răul apare ca fiind o negare a iubirii. Adam a refuzat de fapt relaţia de iubire cu Dumnezeu şi şi-a îndreptat tot potenţialul său de iubire în altă direcţie. Dar şi după ce omul a refuzat iubirea lui Dumnezeu El nu a renunţat ci a venit în noroiul în care omenirea se aruncase, pentru a o rechema la iubire, pentru a se logodi cu ea, pentru a se uni iarăşi cu ea în iubire. Şi pentru ea şi-a arătat iubirea dându-şi viaţa pe Cruce. Când omul păcătuieşte de fapt el greşeşte împotriva iubirii. Toată viaţa noastră este o şcoală a iubirii. Orice om pe care îl întâlnim, orice bucurie sau orice necaz au scopul să ne înveţe iubirea.

Şcoala vieţii ca şcoală a iubirii presupune că noi aici învăţăm cum să iubim cu adevărat pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu care este iubire. Dacă aici nu învăţăm să iubim nu vom intra în această împărăţie pentru că nu vom putea trăi aşa, adică iubind. Din această perspectivă, păcatele sunt greşeli în acest proces de învăţare, greşeli care însă dacă nu sunt reparate ne vor împiedica să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. A necinsti părinţii este păcat în primul rând pentru că arată o neobişnuinţă a celui păcătos de a-i iubi pe cei care i-au dat viaţă - şi atunci cum Îl va putea iubi în veşnicie pe Dătătorul vieţii; a fura este un păcat şi pentru că arată o sete a omului de a poseda cele materiale - cum să iubeşti în veşnicie pe cei din Rai cât timp tu eşti obişnuit să posezi iar iubirea înseamnă împărtăşire; a ucide este un păcat şi pentru că arată o neînţelegere a valorii fiecărei persoane şi a vieţii - şi atunci cum va putea ucigaşul să trăiască în iubire veşnică, atâta timp cât el nu poate preţui o persoană sau viaţa aceasta etc. În cele din urmă, în toate păcatele se ascunde o nepregătire duhovnicească a celui păcătos de a trăi veşnicia în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Depăşirea unei patimi înseamnă o lecţie despre iubire învăţată.

Dacă iubirea înseamnă comuniune interpersonală (după modelul Sfintei Treimi - a se vedea explicaţiile Părintelui Dumitru Stăniloae despre intersubiectivitatea treimică), vieţuire a ta în celălalt, o renunţare la propriul sine în sensul de valorizare mai mare a celuilalt (capabilă de a merge până la jertfirea totală de sine pentru celălalt) şi o deschidere deplină faţă de cealaltă persoană, atunci, opusul ei este individualismul, egoismul, preocuparea excesivă şi exclusivă de sine, adică o formă a iubirii care este denaturarea sensului ei - iubirea trupească de sine (filautia). Sfinţii Părinţi au şi remarcat faptul că mama tuturor păcatelor este filautia, iubirea trupească de sine care este denaturarea iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ea naşte mai întâi alte trei mari păcate, care la rândul lor le nasc pe celelalte: "Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte".[24]

Am spus că Dumnezeu a lăsat în om mişcarea care să-L îndrepte înspre El - erosul. Omul are în sufletul său dorul după Dumnezeu, are în el aspiraţii care nu pot fi niciodată satisfăcute în această lume. Dumnezeu nu a vrut să procedeze altfel obligându-l pe om să-L iubească ci a lăsat îl el această capacitate de a-L căuta, care este nelimitată şi nu poate fi împlinită decât de El. Astfel, omul simte că are în el aspiraţia aceasta spre absolut, spre desăvârşit, spre veşnicie, el nu întrevede sfârşitul iubirii niciodată. A intervenit însă momentul căderii când omul s-a depărtat de Dumnezeu, L-a ignorat crezând că va putea atinge scopul înspre care se mişca fără de Dumnezeu. Această ignorare a lui Dumnezeu, sau necunoaştere a propriei cauze (necunoaştere a Celui care l-a creat pe om) a fost imediat urmată de filautie. Iată ce spune Sfântul Maxim: "Necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor (...) l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa lui Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de acestea numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în locul Ziditorului.(...) Deci, prin grija de trup omul, săvârşind slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea." [25]

Cuvintele Sfântului Maxim arată lămurit cum omul ignorându-L pe Dumnezeu s-a întors de la Izvorul vieţii şi neavând înspre ce se îndrepta "s-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri." Omul având în sine erosul, mişcarea înspre Viaţa cea adevărată, când s-a întors de la Dumnezeu şi erosul lui s-a redirecţionat. El trebuia să-şi manifeste cu necesitate această aspiraţie, această iubire iar dacă nu se îndrepta înspre Cel  spre care trebuia să se îndrepte în mod natural şi-a ales alt "obiect" spre care să se direcţioneze. Erosul s-a îndreptat înspre om şi implicit înspre creatură. Dar omul nu mai era în legătură cu Izvorul vieţii cel adevărat şi de aceea şi-a îndreptat erosul şi înspre cele materiale, sensibile care a văzut că-i susţin existenţa trupească. De aceea spune Sfântul Părinte că a început omul să slujească zidirii în locul Ziditorului, pentru că întorcându-se de la El trebuia cu necesitate să-şi manifeste capacitatea de iubire (care iniţial era direcţionată deplin spre Dumnezeu cu care căuta să se asemene) şi a început să se iubească pe sine şi cele materiale care-i susţineau viaţa trupului. A început omul a-şi iubi propriul trup deoarece aflându-se faţă în faţă cu moartea acestuia a început a se îngriji de el simţind că doar prin el mai poate să trăiască. Aceasta este iubirea trupească de sine, adică îndreptarea erosului dinspre Dumnezeu înspre sine şi mai ales înspre trup.

Ce este rău legat de această iubire de sine păcătoasă (pentru că există şi una virtuoasă) este că ea se îndreaptă exclusiv şi obsesiv înspre latura trecătoare a sinelui nostru - trupul.[26] Toate aspiraţiile omului sau îndreptat înspre trup dar ce este în neregulă cu acesta este faptul că prin el nu-L putem sesiza pe Dumnezeu. Dumnezeu este spirit iar trupul este materie şi nu poate oferi decât o cunoaştere trupească a celor sensibile. Aşa, ignorarea lui Dumnezeu este şi mai tare susţinută realizându-se un cerc vicios în care omul se tot adânceşte. Cu cât Îl ignoră mai mult pe Dumnezeu cu atât se preocupă mai mult se sine şi în deosebi de trupul prin care îşi mai susţine viaţa, şi aşa îl ignoră tot mai mult pe Dumnezeu pe care nu-L poate cunoaşte prin cele sensibile. Aşadar, filautia este acel păcat care presupune ca noi să trăim ca persoane ce-şi iubesc doar trupul lor pentru a putea supravieţui.

Îngrijirea de trup devine principiu de viaţă pentru oameni. Dar acest lucru presupune că tot ceea ce susţine şi promovează existenţa trupească este bine. Această schimbare a priorităţilor este extrem de gravă. Sfântul Maxim amintea că "prin grija de trup omul (...) umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea"[27] arătând astfel că omul a început în urma iubirii trupeşti de sine să considere prioritare cele ce-i susţin existenţa trupului, adică cele care aduc plăcere. "În conştiinţa omului căzut, - spune J.C. Larchet - răul nu mai este privit ca rău, ci foarte adesea este socotit bine. În stare de păcătoşenie, plăcerea devine criteriul binelui; cunoaşterea binelui şi răului pe care au dobândit-o oamenii prin păcat nu mai este cu adevărat cunoaşterea şi discernământul pe care le aveau atunci când cunoşteau adevăratul Bine şi respingeau răul (...). Omul poate astfel numi şi căuta ca bun cea ce este plăcut, pentru simplul motiv că-i place, chiar dacă, în mod obiectiv, acesta este pentru el dăunător."[28] Despre această distorsionare a valorilor vom mai aminti, acum fiind de ajuns să reţinem că egoismul (filautia) este o fugă de durere şi o fugă după plăcere, fapt ce devine un principiu de viaţă. Am spus deja că îngrijirea de trup nu este rea în sine ci doar deoarece devine exclusivă şi prioritară oprindu-l pe om să-L mai vadă pe Dumnezeu, El neintrând în ordinea existenţei materiale, sensibile.

Dar nu doar acest aspect este negativ când vorbim de trup, de primordialitatea lui şi a cunoaşterii prin cele specifice lui, ci şi faptul că trupul mai are o "lege" care-l caracterizează. Şi anume, este vorba de aceea că el se situează faţă de cele materiale printr-un raport de posesie. Omului trupul îi impune faţă de cele sensibile un raport de posesie, toate cele deţinute de noi prin trup nemaiputând fi deţinute de altcineva. Raportul cu lumea impus de trup este astfel unul mutual exclusiv. Dar acest mod de raportare este unul demonic (demonii posedă). Iar lui i se opune unul specific sufletului, care se raportează la cele sensibile prin cunoaştere, împărtăşire. Lucrul rău este că primordialitatea trupului presupune primordialitatea acestui mod al lui de raportare la lume; chiar şi cele inteligibile ajung să fie posedate de omul egoist. Acest mod specific trupului de a poseda totul presupune o raportare mutual exclusivă la toate (chiar şi la cele ale vieţii duhovniceşti) fapt ce face din toate obiecte (adică, lucruri bune de posedat). Urmează implicit, datorită limitelor inerente celor materiale, o rivalitate din perspectiva celui ce vrea să posede totul faţă de ceilalţi potenţiali "posesori" ai respectivului lucru. Aceasta este concurenţa despre care noi am amintit când am vorbit despre satisfacerea nevoilor de supravieţuire prin intermediul Internetului, "concurenţă ce face uneori ca oamenii să se omoare între ei pentru a poseda ceva."[29] Dar noi ştim că în sufletul omului lucrează erosul care este nelimitat, tinzând spre absolut. Omul încearcă să-şi satisfacă dorinţa de împlinire proiectând această iubire veşnică prin raport de posesie. Evident, gândirea aceasta posesivă este cu totul contrară erosului care presupune comuniune, împărtăşire. Nu doar lucrurile ci şi semenii şi lucrurile cele mai nobile devin obiecte de posedat, instrumente care doar oferă ocazia obţinerii plăcerii. Chiar iubirea însăşi este posedată de cel egoist. Posesia distruge cu totul relaţiile interumane: "Nemaisesizând în aproapele realitatea lui profundă şi încetând de a mai fi unit spiritual cu el, iubitorul de sine nu are parte de relaţii autentice cu semenii săi. Astfel, între el şi ceilalţi oameni se instaurează relaţii de suprafaţă, dominate de necunoaştere şi ignorare reciprocă, insensibilitate, absenţa comunicării autentice, chiar şi în situaţiile de apropiere obiectivă, precum cele din cadrul familiei. Pentru cel iubitor de sine, ceilalţi oameni încetează de a-i mai fi apropiaţi, fraţi ai săi, de vreme ce sunt fiii Aceluiaşi Părinte şi se împărtăşesc de aceeaşi fire, aceştia devenindu-i nişte străini (Col. 1,21) şi chiar mai rău: rivali şi vrăjmaşi." [30]

Aşadar, după cum am mai amintit, erosul este întors de la Dumnezeu înspre oameni. Iar păcatul este, în general, această întoarcere a erosului dinspre Dumnezeu înspre om. De aceea el este o căutare disperată a lui Dumnezeu, a sensului adevărat al vieţii. Orice patimă este în esenţă o îndreptare a erosului înspre ceva ce doar aparent îl poate satisface. Ea este "iubirea trupească (definită prin raport de posesiune), iraţională faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacţie aparentă şi efemeră existenţei noastre".[31] Privind acum modul de raportare al unor internauţi la noua tehnologie înţelegem că în spatele manifestărilor lor "anormale" se află o căutare a sensului vieţii. Nu este greu de înţeles, privind cuvintele lui J.C. Larchet,  modul bolnav în care se comportă "netăţenii" lumii virtuale pe unele site-uri în care comunicarea este într-adevăr superficială, de suprafaţă iar când îşi "deschid" sufletul către ceilalţi internauţi, ei au adesea interese egoiste. Acei internauţi care prezintă un comportament patologic sunt în fond egoişti, trăiesc pentru ei înşişi. Problema lor este aceea că datorită faptului că potenţialul lor este direcţionat înspre cele ce le oferă lor plăcere privesc pe ceilalţi doar ca instrumente pentru obţinerea plăcerii. Ei  nu funcţionează "normal" pentru că nu îl caută pe Dumnezeu. Mai întâi ar trebui să-şi rezolve această problemă care este cea mai importantă şi apoi ar putea să le rezolve şi pe celelalte.

Trebuie ţinut cont de faptul că dorinţa omului nu se poate îndrepta şi spre Dumnezeu şi spre realitatea sensibilă, căci "nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu o dată cu poftirea lumii."[32] Psihologii nu vor reuşi decât să îi amăgească mai departe pe internauţii care caută împlinirea erosului lor în cele sensibile, finite. Cât timp ataşamentul, dispoziţia lor va fi toată direcţionată înspre cele materiale, finite căutând posesia lor (să nu uităm că în cele din urmă atunci când posezi un lucru rămâi singur deoarece nu poţi avea comuniune cu semenii tăi) şi nu înspre Dumnezeu -singurul care poate împlini erosul omului -, atunci acel om va fi în continuare neîmplinit. Omul trebuie să-şi redirecţioneze toate capacităţile sale înspre Dumnezeu şi să caute ca trupul să fie stăpânit, controlat de către spirit care impune un mod de raportare la cele existente prin cunoaştere, împărtăşire.

Dar nu trebuie înţeles că numai dispoziţia (puterea iuţimii şi cea poftitoare) este cea care funcţionează greşit fiind direcţionată înspre cele improprii. Ea urmăreşte raţiunea. Orice greşeală este mai întâi în minte şi apoi în suflet. "De nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul" spune Sfântul Maxim, şi aceasta deoarece "păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor."[33] Se poate observa, spune tot acelaşi Sfânt Părinte, că mai întâi este gândul simplu care apare în minte şi zăbovind se stârneşte patima, iar aceasta, la rândul  ei, nefiind scoasă afară, duce la o învoire a minţii cu ea şi, în final, se săvârşeşte păcatul cu fapta. Orientarea greşită a erosului omenesc înspre propria persoană şi înspre cele ce par ai susţine existenţa implică şi funcţionarea greşită a tuturor facultăţilor sale: "Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor sufletului, a celei poftitoare, a celei irascibile şi a celei raţionale."[34] Starea omului apare ca fiind una nenaturală.

Păcatul este prin natura lui nefiresc pentru că omul şi toate funcţiile lui funcţionează contrar rânduielii lor lăsată de Dumnezeu. Păcatul, prin faptul că-l separă pe om de Dumnezeu, îl separă pe om de starea sa naturală şi îl duce la o stare contrară naturii. Răul însuşi "nu este altceva decât lipsa binelui şi o abatere de la starea conformă firii la una contrară firii."[35] Părinţii Bisericii chiar remarcă faptul că păcatul a intrat atât de mult în firea noastră încât ne-a devenit o a doua natură: "În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit o a doua fire".[36] Şi de aceea unora li se pare că atunci când reprezentanţii spiritualităţii ortodoxe vorbesc despre o luptă împotriva trupului sau a "naturii" ei exprimă ideea că natura cu care omul a fost creat ar fi rea. Dar, Dumnezeu l-a creat pe om bun pentru scopul spre care se îndrepta iar după cădere natura lui s-a îmbolnăvit şi lupta creştinului este împotriva bolii, împotriva acestei a doua naturi care este obişnuinţa rea.

Am amintit că patima este o iubire iraţională faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacţie aparentă şi efemeră erosului nostru. Aceasta presupune că omul greşeşte cu mintea sa în modul său de a privi cele existente. "Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesul lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrului."[37] Aşadar, un aspect al patimii este şi acela că cel pătimaş nu mai cunoaşte adevăratul scop pentru care au fost făcute lucrurile şi le utilizează pentru alte scopuri decât cele hotărâte de Dumnezeu. Acest lucru apare logic atunci când ţinem seama că întoarcerea de la Creatorul a toate, în comuniune cu care toate cele făcute de El au un sens, înseamnă şi pierderea acestui sens al lucrurilor. Omul întorcându-se de la Dumnezeu care este Lumina lumii nu mai vede lucrurile în lumina lor adevărată ci în una falsă pe care o creează el (şi care nu este decât întuneric). Nemaisesizând raţiunile lucrurilor omul îşi creează o nouă lume, una fantasmatică, iluzorie: "În relaţiile sale cu creaturile, omul nu mai are în vedere pe Dumnezeu, ci propria sa plăcere, iar singura lui normă sunt propriile pofte. El nu mai priveşte creaturile în funcţie de logoi lor - "raţiunile duhovniceşti" -, ci le consideră ca importante sau valoroase numai în măsura în care le doreşte şi în funcţie de intensitatea plăcerii pe care i-o oferă. Astfel, lumea devine pentru om proiecţia fantasmatică a dorinţelor sale, iar creaturile, simple mijloace de satisfacere a patimilor lui, instrumente de desfătare a simţurilor."[38]

Şi imaginaţia devine acum un mijloc de separare de Dumnezeu deoarece omul umple mintea lui golită de Dumnezeu cu produsele imaginaţiei sale. Această trăire în iluzie implică un proces specific oricărei patimi de resemnificare, de schimbare a sensurilor lucrurilor şi a lumii. "Orice patimă este o altă lume, este o intrare într-o lume cu alte sensuri."[39] Noi nu putem trăi fără un sens deoarece aşa ne-a făcut Dumnezeu iar sensul nostru este dat de vieţuirea în veşnicie cu El în relaţie de iubire . Cum acest sens al vieţii l-am pierdut prin orice patimă noi dăm un alt sens vieţii, existenţei noastre. Patima resemnifică lumea totul schimbându-se în mintea mea după sensul pe care îl acord. Orice om pătimaş trebuie aşadar văzut ca un om care caută adevăratul sens al vieţii pe care l-a pierdut. Pentru noi este important de accentuat faptul că în patima sa omul îşi creează o altă lume cu un alt sens şi acest fapt explică de ce pătimaşii (maniacii) Internetului nu pot fi convinşi să renunţe la lumea virtuală. Acolo ei simt că viaţa lor are un sens şi nu pot fugi de fericirea pe care le-o oferă sentimentul că exişti cu un scop, că ai un rost în acea lume. Lumea aceea are sens pentru ei şi sunt fericiţi în ea, de aceea până nu li se va oferi un sens mai bun, mai adevărat pentru existenţa lor ei nu vor părăsi această lume.

Un alt lucru deosebit de important pe care trebuie să-l remarcăm ţinând cont de acest adevăr legat de patimă, şi care explică de ce internauţii devin atât de uşor "sclavi" ai acestei lumi virtuale este acela că ajutaţi de această tehnologie internauţii pot cu cea mai mare uşurinţă să manipuleze iluzia, imaginativul. Dacă patima înseamnă crearea unei lumi cu sensuri noi atunci Internetul este cel mai bun loc pentru a "pătimi". Şi aceasta deoarece este cel mai bun loc de creare a iluziilor, a unor lumi în care totul să fie cum îşi doreşte internautul. Orice resemnificare este posibilă în lumea virtuală. Noi am mai amintit despre aceste posibilităţi ale lumii virtuale de a permite imaginaţiei umane de a crea ceea ce doreşte ea, dar acum trebuie accentuat faptul că pericol reprezentat de această posibilitate este acela de a controla o caracteristică esenţială a patimii -crearea de noi lumi, de noi sensuri. Poate că în lumea reală împătimiţii trebuie să-şi pună mult la contribuţie imaginaţia lor pentru a-şi crea propria lor lume, aşa cum le place lor, dar în lumea virtuală acest lucru este foarte uşor de realizat. Aceasta explică atracţia pe care o exercită această lume fără nici un sens şi în acelaşi timp cu o mulţime de sensuri (căci fiecare îşi creează propriul sens) pentru internauţi - oameni care au pierdut sensul adevărat al vieţii şi trebuie să-l înlocuiască cu un altul.

Un alt aspect al oricărei patimi pe care trebuie să-l amintim şi să-l accentuăm este cel al escapismului. Dacă lumea reală nu are nici un sens pentru un om atunci el va căuta să scape din ea, simţindu-se nefericit. Această dorinţă de evadare din lumea aceasta plină de greutăţi şi dureri este foarte puternică pentru un om care a eşuat pe anumite planuri. Escapismul apare pentru că omul vrea să uite ce a fost, ce este şi ce poate fi în viitor necorespunzător cu dorinţele sale. De aceea cei inadaptaţi ai acestei lumi sunt cei care, dorind să uite, au căzut cel mai repede în mrejele noii patimi. Dar, în mare măsură, toţi suntem până la urmă "inadaptaţi" ai acestei lumi pentru că tindem spre Împărăţia lui Dumnezeu pentru care am fost creaţi.

Şi pericolul şi mai mare este acela pe care ni-l lămureşte un alt aspect al patimii pe care l-am amintit deja - cel al căutării plăcerii şi al fugii de durere. Sfântul Maxim a accentuat acest aspect care este specific filautiei, egoismului şi implicit oricărei patimi. Grav este însă faptul că acest "principiu" de vieţuire al omului pătimaş este susţinut şi creşte tot mai mult. Omul modern cu fuga sa după plăcere şi de durere, care poate fi tot mai uşor observată în fuga lui după comoditate şi lux, va fi foarte uşor ispitit să evadeze în noua lume care poartă promisiunea decorporării, a scăpării de orice suferinţă (care apare ca inerentă trupului) şi obţinerea oricărei plăceri fără durerea care o urmează cu necesitate (dacă plăcerea este necuvenită; putem aminti doar de promisiunea de "safe sex", adică plăcere carnală necuvenită dar fără urmările ei dureroase precum BTS). Cuviosul Paisie Aghioritul observă pericolul pe care îl reprezintă atâtea înlesniri şi fuga de jertfelnicie: "Pentru că (lumea de azi) fuge de osteneală, comoditatea o îmbolnăveşte şi o chinuieşte. În epoca noastră înlesnirile au tâmpit lumea. Această moleşeală de acum a adus toate bolile. (...) Lipsa ajută mult. Când oamenii duc lipsă de ceva atunci ei pot să-şi dea seama cât preţuieşte acel lucru. Toţi cei ce se lipsesc întru cunoştinţă, cu dreaptă socoteală, cu smerenie, pentru dragostea lui Hristos, simt bucurie duhovnicească.(...) Astăzi, celor mai mulţi nu le lipseşte nimic: de aceea nici nu au mărime de suflet. Dacă cineva nu se osteneşte nici nu poate preţui osteneala celorlalţi.”[40] Şi acest aspect al patimii explică de ce unii devin dependenţi de Internet, iar o încercare de a-i ajuta să se vindece nu poate să nu ţină seama de acest fapt. Cât timp acela (dependentul de Internet) nu va învăţa că bucuriile acestei vieţi vin uneori din durere[41] el cu greu va fi vindecat de patima Internetului în a cărui lume virtuală va căuta să evadeze căutându-şi un sens şi scăpând de responsabilităţile (jertfelniciile) şi durerile acestei lumi reale.

Toate cele amintite în mare despre patimă şi cele specifice ei aduc o lumină asupra tuturor problemelor ridicate de către unii internauţi pe care psihologii i-au văzut manifestând un comportament anormal. Toate acestea ar trebui să fie pentru luare aminte la ele atât de către creştinii ortodocşi, care sunt datori să cunoască ispitele şi primejdiile care îi aşteaptă în utilizarea Internetului, cât şi de către vindecătorii acestei lumi care încearcă să elibereze pe dependenţii de Internet de boala lor. Dar, dacă nu se va ţine cont de aspectele enumerate până acum o vindecare reală a dependenţilor de Internet nu se va putea face. Morala ortodoxă priveşte toate aceste boli sufleteşti din perspectiva destinului omului, a ceea ce trebuie el să devină. Nu vor putea fi vindecaţi dependenţii de lumea virtuală dacă nu se va porni de la premiza că ei manifestă astfel aspiraţii care nu pot fi împlinite de nimic din lumea aceasta. De asemenea, dacă nu se va ţine cont de toate implicaţiile patimii (adică, egoismul ascuns în spatele fiecărei patimi, raportarea posesivă la oameni şi lucruri, fuga după plăcere şi de durere, tendinţa de resemnificare într-o nouă lume şi dorinţa de evadare etc.) aceşti bolnavi sufleteşte nu vor putea fi vindecaţi.

Ce aş dori să amintesc în final legat de această raportare pătimaşă a omului la Internet este problema idolatriei. Erosul implică imitarea, dorinţa de asemănare cu cel spre care se îndreaptă. Cât timp el era orientat înspre Dumnezeu aşa cum este firesc atunci el îl determina pe om să caute asemănarea cu Dumnezeu, imitarea Lui. Această specificitate a erosului s-a păstrat şi după ce el a fost reorientat de către om spre sine (autodeificându-se, fiindu-şi propria lui normă şi oglindă) sau spre făpturile care păreau a-l împlini (idolatrizarea creaturii). Acest aspect al erosului care presupune o deificare a obiectului spre care se îndreaptă (căci erosul aşa a fost sădit în sufletul omului: impunându-i acestuia raportare faţă de obiectul spre care se îndreaptă ca faţă de Fiinţa Supremă) face ca potenţialul de cinstire pe care omul îl acorda în mod firesc lui Dumnezeu să se îndrepte înspre creaturi. Am amintit deja că cei mai radicali susţinători ai Internetului vorbesc despre o posibilă izbăvire a omului cu ajutorul acestei noi tehnologii. Toate promisiunile pe care le aducea în viaţa omului religiosul au fost preluate de către tehnologie. Posibil şi plauzibil apare acum din perspectiva noii lumi adusă de Internet şi eternitatea, învierea, transcendenţa. Ciber-sufletul are posibilitatea de a câştiga eternitatea în lumea biţilor. Omniştiinţa poate fi atinsă prin tehno-gnoză. Cu alte cuvinte, Împărăţia lui Dumnezeu este acum accesibilă tuturor "slujitorilor" noului cult. Internetul a devenit Raiul pe pământ, realizat cu ajutorul tehnologiei.

Întotdeauna a existat pentru om tentaţia tehnologiei, a lucrului propriilor mâini. Când omul a renunţat la a-şi mai pune nădejdea în Dumnezeu pentru împlinirea vieţii sale el şi-a pus-o în sine şi apoi imediat în lucrul mâinilor sale. Toate puterile sale şi le-a îndreptat înspre facerea de unelte cu care să obţină cu cât mai multă uşurinţă şi eficacitate cele necesare supravieţuirii. Uneltele au devenit, prin faptul că ajutau la câştigarea vieţuirii trupului, obiecte apreciate afectiv, idolatrizate. Omul, însă, idolatrizând instrumentele tehnice, lucrul mâinilor sale deoarece era dependent în existenţa sa trupească de ele, a devenit asemenea lor. Făcătorul de idoli devine ca ei, cu ochi care nu văd, cu urechi care nu aud. Şi Cuviosul Paisie Aghioritul remarca faptul că inimile oamenilor care se folosesc prea mult de maşini au ajuns de fier.[42] Această inversare a ordinii naturale a existenţei tulbură întreagă viaţa omului.

Ce cred că trebuie accentuat este faptul că opinia unor gânditori cum că tehnologia Internetului este una spirituală, spiritualizantă şi, implicit, sacralizantă[43]  trebuie combătută. Ei observă mai întâi că lumea virtuală este prin definiţie un spaţiu al spiritului. Greşeala lor este, spune Părintele Vincent Rossi, aceea că merg mai departe concluzionând că ea este şi un spaţiu sacru. Ei nu ştiu că nu tot ce străluceşte este aur. Sacrul este mult mai mult decât spiritualul.[44] Setea omului pentru transcendenţă a fost canalizată spre direcţii inferioare, materiale - acesta rămâne adevărul moral care nu trebuie voalat. Noua tehnologie nu este spirituală în sensul că oferă o puternică deschidere spre sacru. Ea poate oferi cunoştinţe religioase şi poate sprijini trezirea şi dezvoltarea spirituală. Însă, elementele unei vieţi religioase autentice (trezvia, rugăciunea, meditaţia, iluminarea, pătrunderea sacrului în temporal etc.) nu sunt posibile în ciberspaţiu.  Aşadar, sacrul cibernetic nu există. Există posibilitatea de a folosi tehnologia ciberspaţiului pentru a comunica idei spirituale sau principii religioase sau de a crea acele "spaţii sacre" în lumea virtuală, dar aceste posibilităţi nu justifică să afirmi că sacrul ciberetic există. "<<Spaţile sacre>> nu sunt implicit şi Sacrul în spaţiu."[45] Sacrul este prezenţa lui Dumnezeu... iar în cazul ciberspaţiului este vorba, de foarte multe ori, de o absenţă a lui Dumnezeu.

Idolatria este un fenomen mult mai complex decât ar părea la prima vedere. Unii susţin clar că ciberspaţiul este un loc al prezenţei sacrului, un loc de hierofanie. Dar ea prezintă nivele şi mai adânci şi mai subtile de manifestare care nu trebuiesc trecute cu vederea. Iată cum descrie acest fenomen religios, care în cele din urmă se manifestă în cazul fiecărui păcat, J.C. Larchet: "Pierzând înţelegerea legăturii fiinţelor cu Dumnezeu, şi deci a caracterului lor relativ, omul, inevitabil, le priveşte ca pe ceva absolut, ele ajungând să uzurpe în mintea lui locul cuvenit lui Dumnezeu, pe Care-L neagă.(...) Avem de-a face cu idolatrie nu numai în cazul fenomenelor religioase organizate, în care creaturile sunt explicit definite ca zei, ci şi de fiecare dată când omul acordă unei fiinţe o finalitate, o valoare şi un sens în sine, în loc ca acestea să-i fie recunoscute ca venind de la Dumnezeu. Găsim idolatrie, de asemenea, în orice activitate, în orice efort dedicate unei fiinţe luate în sine, iar nu lui Dumnezeu, prin mijlocirea ei. Avem de-a face cu o atitudine idolatră faţă de o fiinţă de fiecare dată când ea încetează de a mai fi transparentă pentru Dumnezeu(...). Şi atunci omul îi atribuie unei creaturi, redusă la neant de neştiinţa lui, slava pe care se cuvine s-o aducă prin mijlocirea ei, lui Dumnezeu."[46] Sunt, aşadar, moduri mai concrete, mai evidente în care se manifestă idolatria şi altele mult mai ascunse privirii unui om neduhovnicesc. Putem aminti, de exemplu, mişcarea cyberpunk, care vedea în tehnologie singura speranţă a omului de a se împlini în existenţa sa - este cazul cel mai evident al tehnologiei privită ca scop.[47] Personal, cred însă că cel mai nociv efect al idolatrizării acestei tehnologii (mai puternic decât în cazul celorlalte unelte tehnologice care fac din om un "dumnezeu cu proteze") este acela că îi dă omului sentimentul că se descurcă şi singur, că se poate şi fără Dumnezeu, chiar lumea se poate recrea, şi încă depăşindu-L pe Dumnezeu. Dacă pentru unii El nu îşi mai găseşte loc în lumea virtuală, în care chiar toate par a fi creaţia omului, atunci acei oameni se privează prin însăşi voia lor de ajutorul lui Dumnezeu.

 

 

IV.3. Terapia patimii Internetului.

 

 

 Din perspectiva moralei ortodoxe nu putem să nu vorbim în cazul unei patimi, a unei boli sufleteşti şi de vindecare. Toată teologia are la bază acest adevăr al posibilităţii vindecării. De fapt, însăşi scopul vorbirii despre Dumnezeu este "vestea bună" a şansei la vindecare. Dacă Hristos, Domnul nostru, nu ar fi adus nădejdea vindecării şi a fericirii veşnice, atunci, împreună cu întreaga viaţă omenească şi prezentarea acestei probleme morale nu ar avea nici un rost. Având totuşi o rostuire şi cele amintite până acum, şi aceasta datorită lucrării mântuitoare a lui Hristos, putem vorbi mai departe şi despre putinţa vindecării. Dar, datorită întinderii acestei teme, nu voi putea decât să indic câteva direcţii în acest important proces. Aspectele pe care le voi aminti sunt aşezate cât de cât într-o ordine logică, dar, viaţa omului şi implicit viaţa duhovnicească nu se petrec după o anumită schemă fixă. Viaţa este plină de nou şi surprize şi este impregnată de caracterul unic al fiecărei persoane în parte.

Credinţa, nădejdea şi împlinirea vieţii noastre este Iisus Hristos; mântuirea noastră se poate realiza doar cu ajutorul Său. De aceea, acest adevăr trebuie amintit întâi şi întâi. Reintrarea în acea comuniune de iubire veşnică pentru care Dumnezeu l-a creat pe om nu se poate săvârşi fără lucrarea lui Dumnezeu. Nu vom accentua aici această temă, ci doar vom spune, ca idee centrală, că dobândirea vieţii veşnice şi fericite nu se poate fără lucrarea Celui care întâi ne-a iubit pe noi, dându-ne puterea ca şi noi să-L iubim pe El. Este de înţeles că o urmare firească a acestui adevăr este şi acela al necesităţii împărtăşirii de harul divin care se dă creştinilor prin Sfintele Taine.

O altă premiză de la care trebuie să plece vindecarea unui om bolnav sufleteşte este aceea a efortului propriu. Omul nu va putea fi învăţat să iubească de către Dumnezeu dacă el nu va vrea aceasta. Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, mai întâi este necesară conştientizarea bolii. Cum să fie vindecat cel care nu vede sau nu crede că este bolnav. Sub o asemenea amăgire vrea să ne ducă mai întâi diavolul; el vrea să ne facă să credem că suntem sănătoşi şi că nu avem nevoie de vindecare. De aceea Sfinţii Părinţi au accentuat, nu de puţine ori, că omul este bolnav iar starea lui naturală este cea din Rai, cea de sănătate. Este adevărat că ei au lăsat impresia, accentuând acest adevăr al bolii sufleteşti spunând că firea este păcătoasă, că natura aţâţă patimile,[48] că însăşi natura omenească ar fi păcătoasă sau sursa păcatului. Dar ei au accentuat acest aparent caracter firesc al patimii tocmai pentru ai arăta concreteţea existenţei ei, şi mai ales pentru a arăta că ea a devenit atât de puternică încât, devenind o obişnuinţă, este asemenea unei a doua firi pentru om.

Firesc rămâne pentru om binele, dar el nu trebuie să uite că răul există şi că parazitând binele a ajuns ca o a doua natură. Tocmai pentru că este nefiresc, păcatul trebuie înlăturat; dar tocmai pentru că a devenit parcă atât de firesc în zilele noastre, acest pas al conştientizării existenţei lui este atât de greu de realizat de mulţi oameni. Poate că în indicarea acestei "anormalităţi" care pare atât de normală îşi are locul o lucrare ca aceasta. Oricum, Părinţii Bisericii au accentuat importanţa cunoaşterii răului şi a surselor lui pentru a fi vindecat: "Negreşit, fără a fi înfăţişat mai întâi felul rănilor şi fără a fi cercetate începutul şi cauzele bolilor, nici bolnavilor nu le va putea fi asigurată îngrijirea cuvenită şi nici celor sănătoşi putinţa de a-şi păstra o sănătate desăvârşită." [49]

Această schimbarea la nivelul raţiunii, care descoperă că raportarea sufletului la un lucru nu este corectă, trebuie să fie urmată de înţelegerea modului de vieţuire corect. Acesta este pasul, pe drumul vindecării, a descoperirii adevăratelor raţiuni ale lucrurilor, pe care şi Sfântul Maxim îl consideră esenţial: "Deci mişcându-se sufletul astfel cu înţelepciune şi lucrând conform raţiunii dumnezeieşti desăvârşite, prin care este şi s-a făcut, cele sensibile le percepe cu folos prin simţuri, însuşindu-şi duhovniceşte raţiunile din ele, iar cele sensibile înseşi, raţionate de mai înainte prin abundenţa raţiunii, le foloseşte ca pe nişte vehicule raţionate ale puterilor sale; puterile la rândul lor le împreună cu virtuţile, şi pe sine însuşi, prin virtuţi, cu raţiunile mai dumnezeieşti din ele.(...)."[50]

Acelaşi Sfânt Părinte , vorbind despre “mişcarea” omului înspre Dumnezeu care îi este constitutivă, descrie în felul următor concretizarea acestei mişcări a omului: “Iar dacă fiinţa înţelegătoare se mişcă, înţelegând potrivit cu ea însăşi, ea înţelege desigur. Şi dacă înţelege, desigur că şi iubeşte pe Cel pe Care-L înţelege. Iar dacă Îl iubeşte desigur că şi pătimeşte tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel iubit. Şi dacă pătimeşte, desigur că se şi grăbeşte, iar de se grăbeşte, desigur că şi intensifică încordarea mişcării; şi dacă intensifică cu  tărie mişcarea, nu se opreşte până nu ajunge întreagă în Cel iubit întreg şi până nu e învăluită de El întreg (...).”[51] Aşadar, el exprimă modul în care erosul, odată îndreptat înspre Dumnezeu, îl determină pe om să lucreze la împlinirea erosului. Omul, după ce ajunge să-L cunoască pe Creatorul său, începe şi lucrează cele necesare ajungerii în braţele Lui. Şi pătimaşul, după ce ajunge să înţeleagă adevăratul rost al lucrurilor trebuie să înceapă lucrarea îndreptării. Cunoaşterea raţiunilor lucrurilor de către împătimit presupune însuşirea unor noi convingeri, a unor noi valori. Întărirea în aceste noi credinţe se face însă greu, convertirea la nivelul raţiunii trebuie urmată de o practicare a lor de o convingere că toate cele crezute sunt adevărate.

Intervine acum în procesul vindecării etapa practică. Este etapa în care cel pătimaş caută să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Este cea la care se află cei mai mulţi creştini şi care este şi cea mai grea deoarece este caracterizată de mult efort duhovnicesc şi multă suferinţă. Dar şi roadele vor fi bogate: “La sfârşitul etapei practice, ascetice, credinciosul ajunge, potrivit Cuviosului Nichita Stitatul, la prima nepătimire. Mintea, în drumul ei spre dobândirea discernământului, se curăţă de toate înţelesurile pătimaşe, de orice cugetare trupească, materialnică. Aceasta este nepătimirea de la începutul înţelepciunii prin fapte sau, la Sfântul Maxim, nepătimirea cu fapta. E treapta celor începători, pe care se ajunge prin înfrânare.”[52] Vedem că în acest moment al vindecării credinciosul lucrează la împlinirea poruncilor, la controlul acţiunilor sale. Aceste efort ascetic este destul de dificil de făcut de către mulţi dintre cei care doresc vindecarea deoarece presupune trecerea prin suferinţă. Şi cum omul modern fuge de durere şi caută plăcerea îi este foarte dificil să accepte dintr-o dată suferinţa în viaţa lui. Însă, este un lucru pe care trebuie să-l facă.

Aspectul dureros al acestui prim pas se datorează faptului că acum este ucis omul vechi, cel care “iubea” să navigheze, să evadeze în lumea virtuală. Ataşamentul sufletului celui împătimit nu urmează imediat şi minţii care vrea să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea va simţi cel ce se vindecă o mare suferinţă, căci ceva din el moare. Moare omul vechi, omul care are obiceiurile rele, dar moare şi boala. Nu voi insista mult asupra acestui aspect; ideea este că dezlipirea sufletului de obiectul patimii se face greu şi cu multă durere – pentru că starea de păcătoşenie i-a devenit omului ca o a doua natură el simte că moare odată cu omul pătimaş din el. Însă, fără acest efort ascetic nu se poate, dacă omul vechi nu moare ci doar este “adormit” puţin, atunci împătimitul nu se va putea vindeca niciodată şi cu foarte mare uşurinţă va recidiva.

Legat de acest aspect  al mortificării specific ascezei creştine trebuie să spunem că poruncile pe care omul trebuie să le împlinească nu îi sunt străine. Chiar dacă el simte la început că “nu i se potrivesc” ele reprezintă de fapt adevăratul mod de vieţuire al omului. Ele au fost rânduite de Dumnezeu nu la întâmplare ci potrivit cu natura omului. Poruncile care par, pentru cei ce le îndeplinesc la început ca fiindu-le străine, îl transformă pe om în ceea ce este el cu adevărat. Ele cer omului să trăiască aşa cum este el în starea sa naturală de fiu al lui Dumnezeu. Ele îl învaţă cum să iubească, cum să se pregătească pentru viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. Un alt aspect accentuat mult de Părinţii duhovniceşti este acela al respectării nivelului fiecăruia dintre creştini. Unii sunt mai puternici şi alţii mai slabi, dar trebuie să existe ajutor reciproc. Cel cu doi talanţi nu va putea fi ca cel cu cinci, fiecare are măsura lui şi de la ea trebuie să pornească.

În procesul de vindecare al unui internaut pătimaş trebuie să se ţină seama şi de specificul patimei lui. Motivele pentru care internautul se simte împlinit de lumea virtuală pot fi diferite la fiecare în parte. Doar un om duhovnicesc va putea să vadă inima acelui om şi să localizeze boala, căci adâncurile inimii omului numai Dumnezeu le poate cunoaşte. Oricum, de diferitele aspecte ale patimii care pot apărea la fiecare “ciber-maniac” trebuie să se ţină seama pentru ca adevăratul izvor al patimii să nu fie trecut cu vederea. Şi lucrurile nu trebuie să rămână la atât. Nu doar trebuie luptat împotriva patimii ci trebuie ca ea să fie înlocuită cu fapta bună care i se opune. Dacă erosul este întors de la cele necuvenite el trebuie implicit redirecţionat spre cele bune. De pildă, dacă internautul caută comunicarea pe Net pentru că este timid, introvertit, scăparea lui este să caute să cunoască oamenii în realitate; dacă un copil se joacă prea mult cu computerul, părintele nu va rezolva problema doar interzicându-i să nu o mai facă, ci oferindu-i un alt joc care să fie mai bun şi să-l înlocuiască pe cel dintâi. Răul nu va putea fi înlăturat definitiv dacă în locul lui nu va fi aşezat binele.

Amintim acum doar în treacăt idei care au mai fost accentuate la vremea discutării lor. Aşa este cazul egoismului, al iubirii păcătoase de sine, care nu trebuie uitat niciodată deoarece este cauza tuturor păcatelor. Trezvia, pe care o are fiecare “ostaş” care îşi păzeşte comoara sufletului său, trebuie să analizeze fiecare gând care vrea să intre în inima omului şi dacă îl vede purtând o urmă de egoism să nu-l primească. Nici cercetarea propriului suflet dacă nu cumva caută în cele ce face să obţină plăcere, nu trebuie uitată. Un rol important îl deţine de asemenea şi duhovnicul. El este cel care îi luminează calea neofitului. Pe noul drum, cel ce vrea să se vindece are nevoie de un prieten şi de un om care să-l poată ajuta să aleagă cea mai bună cale pentru el. Duhovnicul este vocea lui Dumnezeu pentru fiul duhovnicesc. A avea un adevărat duhovnic înseamnă a avea o conştiinţă trează lângă tine care să îţi întărească noul mod de viaţă şi noile convingeri. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanţa comunităţii. Comunitatea creştinilor trebuie să fie o pregustare a comunităţii de iubire care va exista în Rai. Plinătatea pe care o oferă viaţa în comunitatea creştină ar trebui să depăşească orice altă ispită lumească. Dacă un neofit este integrat într-o comunitate care să fie aşa cum trebuie să fie Trupul lui Hristos atunci şansele ca el să se piardă sunt cu mult mai mici.

În final aş dori să amintesc câteva răspunsuri date de unii specialişti la problemele pe care le ridică Internetul. Unele le-am amintit deja, aşa fiind cazul psihologilor, care propun o tratare în parte a fiecărui tip de dependenţă. Am accentuat faptul că atâta timp cât ei nu vor vedea în comportamentul “bolnav” al unor internauţi mai mult decât se poate obseva  la o primă aruncare de privire asupra problemei, nu-şi vor putea vindeca pacienţii cu adevărat. Şi cel mai adesea la ei vor ajunge oamenii când situaţia lor va fi foarte gravă (deoarece mulţi dintre ei văd atinsă limita “anormalului” doar atunci când dependentul manifestă deja o puternică disfuncţionalitate în viaţa sa). Un sfat deosebit pe care îl dau psihologii şi care este extrem de valoros este cel al părăsirii anonimităţii. Foarte mulţi dintre ei cred că acest anonimat duce la puternica defulare care are loc în reţea, şi la toate efectele negative care urmează. Şi într-o mare măsură au dreptate, căci anonimitatea duce la pierderea unei cenzuri morale care ar opri de multe ori pe oameni de la săvârşirea anumitor fapte imorale. “Judecătorul” interior al omului nu mai funcţionează, în multe privinţe, când omul intră în lumea virtuală. Şi de aceea internauţii, lipsiţi de controlul raţionalităţii, îşi dau frâu liber iuţimii şi poftei lor, care, conducându-l ele pe om, îl fac să se manifeste prin tot felul de acte imorale – de la mânie până la desfrâu.

Acest adevăr de la care trebuie să se plece în vindecarea dependentului de Internet este exprimat mai amplu de către John Suler. Psihologul american consideră că secretul anulării efectelor negative pe care le are uneori lumea virtuală asupra utilizatorilor ei este integrarea lumii virtuale în cea reală şi invers. Principiul integrării porneşte de la premiza că dependenţa începe atunci când viaţa on-line este “ruptă”, separată de cea reală (off-line). Pentru a contracara efectul acestei rupturi dintre viaţa reală şi cea virtuală singurul răspuns poate fi refacerea acestei rupturi. Şi aceasta se poate face doar în practică, adică povestind partenerilor de discuţii din lumea virtuală despre viaţa noastră reală sau, invers, integrând relaţiile cu prietenii şi familia în lumea virtuală. [53] Acest mod de a te raporta la lumea virtuală este într-adevăr benefic pentru cei care navighează căutând refularea unor dorinţe ascunse. Pe termen scurt acest principiu ar ajuta mult pe cei greu integrabili. Dar, în timp, ce afect va avea asupra celor “normali”. Dacă acest principiu va fi aplicat, într-o perioadă mai îndelungată de timp un efect va fi acela că lumea virtuală va fi tot mai mult impregnată de real. Dar oare realul va rămâne fără nici o influenţă din partea virtualului?! Răspunsul nu poate fi categoric negativ, şi acest fapt trebuie să alerteze pe cei care vor ca oamenii să nu se depărteze de starea lor naturală.

Aş dori să amintesc în final opinia unor analişti ai Internetului care vorbesc despre necesitatea dezvoltării unor noi comportamente umane care să contracareze efectele negative ale tehnologiei. Astfel, Michel Bouwens, în polemica sa cu Părintele Vincent Rossi este de părere că noile tehnologii schimbă mult viaţa. Iar pentru a contracara efectele negative ale acestor tehnologii ar fi nevoie de inventarea unor noi exrciţii sau tehnici psiho-tehnologice.[54] Dacă era industrială a adus o atrofiere a muşchilor omului astfel încât el a început să-şi creeze noi metode de “a-şi ţine trupul în formă” cum este body-building-ul, aşa şi în era noastră a tehnologiei informaţionale va trebuie ca omul să-şi dezvolte noi tehnici de a “antrena” spiritul. Noi forme de meditaţie, concentrare, relaxare sau contemplaţie trebuie să apară. O opinie asemănătoare are şi Hugh McDonald care este de părere că datorită influenţelor nefaste ale noilor tehnologii se impune omului contemporan un nou tip de asceză. [55]

Ce putem spune noi este faptul că fără imaginea deplină despre om şi destinul său pe care o aduce spiritualitatea creştină şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu cei care  vor ajunge “sclavi ai surf-ului” nu vor putea să se elibereze sau să fie eliberaţi din această nouă sclavie.

 



[1] John Suler, Computer and Cyberspace Addiction, articolul poate fi citit  la adresa: http://www.rider.edu., pagină citită la 15.11.2002

[2] Irina Orlanda, Dependenţa de Internet, o nouă tulburare psihică? (Un model al psihopatologiei dependenţei de Internet în patru factori), în cotidianul  Ziua, 30 noiembrie, 2002

[3] John Suler, Mom, Dad, Computer (Transference  Reactions to Computers), în Psycology of Cyberspace, accesibil la adresa Web: http://www.rider.edu, articol accesat la 15.12.2002

[4] A se vedea site-ul: http://www.netaddiction.com /net_compulsions.htm sau Irina Orlanda, op. cit.

[5] John Suler aminteşte chiar şi faptul în ultima ediţie americană (a patra) a Manualului de diagnoză şi statistică a bolilor mintale, care clasifică şi defineşte bolile mintale, o asemenea categorie încă nu există.

[6] S-ar putea ca ultimul criteriu să fie mai ambiguu dar cunoştinţele mele de psihologie sunt foarte puţine, de aceea, îmi cer scuze dacă traducerea nu este conformă realităţii; ce am înţeles eu este faptul acest criteriu se referă la posibilitatea de a raporta noua boală la un caz precedent şi la o stare "normală", sănătoasă fapt ce în cazul dependenţei de Net nu se poate realiza încă.

[7] pot fi găsite la adresa http://www.netaddiction.com /net_compulsions.htm

[8] John Suler, Computer and Cyberspace Addiction, în Psycology of Cyberspace, articol accesibil la adresa: http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/ psycyber.html, pagină citită la 15.12.2002

[9] A se vedea documentul Cyber-Disorders: The Mental Health Concern for the New Millennium, realizat de Kimberly Young,  Molly Pistner, James O*Mara, and Jennifer Buchanan pentru a 107-a întrunire a APA în 20 august 1999, pagină accesibilă la pagina: http://www.socio.demon.co.uk /magazine/magazine.html, ea a fost citită la 15.12.2002.

[10] ibidem

[11] Kimberly S. Young, What Makes the Internet Addictive: Potential Explanations for Pathological Internet Use, articol prezentat la la 105-a conferinţă anuală a Asociaţiei Psihologilor Americani, 15 august, 1997, Chicago, IL., articol accesibil la adresa: http://www.socio.demon.co.uk /magazine/magazine.html, ea a fost citită la 15.12.2002.

[12] ibidem

[13] ibidem

[14] ibidem

 

[15] Iulin Nistea, op. cit.

[16] John Suler,  Mom, Dad, Computer (Transference Reactions to Computers), în Psychology of Cyberspace, accesibil la adresa: http://www.rider.edu /users/suler/psycyber/ psycyber.html, pagină citită la 15.12.2002

[17] Ann Weinstone, Welcome To The Pharmacy: Addiction, Transcendence, and Virtual Reality , articol accesibil la adresa: http://muse.jhu.edu/journals/diacritics/v027/27.3weinstone.html

 

[18]Dan Iancu, Atomizare,   http://www.aol.ro/1998/numar09/editorial/editorial.html,  în Rev. Agora Onlune, nr. 9 / 1998

[19] Philippe Breton, op.cit., p. 61

[20] A se vedea articolul lui Dan Iancu numit "TEOTWAWKI", în numărul 6/2002 al revistei virtuale Agora Online (Netologia); cuvântul care dă numele articolului înseamnă "The End Of The World As We Know It", iar cauza acestui sfârşit al lumii ar putea fi chiar Internetul.

[21] Dorin Marinca, op. cit.

[22] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, IV, 10, în Opere Complete, Editura Paidea, Bucureşti, 1996, p.149

[23] ibidem, IV, 4, p.147

[24] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 56, în J.C. Larchet, op. cit., p.117-118

[25] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog, Filocalia 3, Ediţia a II-a, Editura Harisma, 1994, p.34-35

[26] Sebastian Moldovan, Curs de Teologie morală, Fcultatea de Teologie A. Şaguna" Sibiu, 2002-2003

[27] Sfântul Maxim, loc. cit.

[28] J.C. Larchet, op. cit., p.64

[29] Sebastian Moldovan, Curs de Teologie morală, Fcultatea de Teologie A. Şaguna" Sibiu, 2002-2003

[30] J.C. Larchet, op. cit., p.127

[31] Sebastian Moldovan, op. cit.

[32] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 4, în J.C. Larchet, op. cit., p.60

[33] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 78 şi II, 82, în J.C. Larchet, op. cit., p.120-121

[34] ibidem, III, 3, în Filocalia 2, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1947

[35] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, IV, 20, în J.C. Larchet, op. cit., p.36

[36] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, IV, 8, în J.C. Larchet, op. cit., p.110

[37] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 17, în Filocalia 2, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1947

[38] J.C. Larchet, op. cit., p.64

[39] Sebastian Moldovan, Curs de Teologie morală, Facultatea de Teologie "A. Şaguna" Sibiu, 2002-2003

[40] Cuviosul Paisie Aghioritul, op. cit., p.136-137

[41] A se vedea Micul Prinţ, de Antoine de Saint Exupery, în care chiar bucuria de a bea se naşte în primul rând din durerea şi efortul făcut pentru a ajunge la acea fântână din deşert.

[42] Cuviosul Paisie Aghioritul, op. cit., p.128

[43] A se vedea opinia lui Michael Bouwens, în Cyber Sacred, articol accesibil la www.socio.demon.co.uk.

[44]  ibidem, opinia lui Vincent Rossi în partea a doua a articolului.

[45] ibidem

[46] J.C. Larchet, op. cit., p.50-51

[47] A se vedea articolul Emanuellei Grama Cyberpunk-ul anilor *80 sau umanizarea metalului, în Rev. Agora Online, nr. 5, 2001, accesibil la adresa: http://www.aol.ro/1998/numar05/editorial/editorial.html,

[48] Gheorghe Sima, op. cit., p.144

[49] Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VII, 13, în J.C. Larchet, op. cit., p.122

[50] Sfântul Maxim Mărturisiorul, Ambigua, p.220

[51] ibidem, p.74.

[52] Gheorghe Sima, op. cit., p.157.

[53] John Suler, The Integration Principle: Bringing the Worlds Together, în Psycology of Cyberspace, la adresa:  http://www.rider.edu/users/suler/ psycyber/psycyber.html, The Integration Principle: Bringing the Worlds Together, în Psycology of Cyberspace

[54] A se vedea articolul Religion Online and Tehno-Spiritualism. Dialogue on the Ciber-Sacred and the Relationship Between Tehnological and Spiritual Developement. Michael Bouwens and Father Vincent Rossi, articolul poate fi citit la adresa http://www.socio.demon.co.uk/magazine/ 7/issue7.html

[55] Hugh McDonald, op. cit.


Această pagină a fost ultima oară modificată
la data de 
TOP
Ultimele noutati din site
Nistea's Page (home)
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Media | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.