varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Viața si invătătura Arhimandritului Teofil Părăianu

 

Viața

Născut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, într-o familie de plugari, este primul născut dintre cei patru frați. La o vârstă foarte fragedă rămâne fără vedere.

Între anii 1935-1940 urmează cursurile școlii primare la Cluj, într-o școală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă între 1942-1943 la Timișoara. Tot aici se înscrie în anul 1943 la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.

Studiile teologice și le aprofundează la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu a cărui student a fost între anii 1948-1953 unde este și licențiat în anul absolvirii, la catedra de Noul Testament cu teza: “Soteriologia Noului Testament”.

La 1 aprilie 1953 intră în obștea mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, județul Brașov, al cărei viețuitor rămâne până azi. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Bălan la 15 august 1953, la hramul mănăstirii.

Tot în 15 august însă șapte ani mai târziu este hirotonit diacon și abia după 23 de ani, a 13 mai 1983 este hirotonit preot și duhovnic.

Hirotesia întru arhimandrit o primește la 8 septembrie 1988.

A dus o rodnică activitate cărturărească ținând numeroase conferințe duhovnicești în peste 40 de localități din țară. Din aceste conferințe și predici s-au născut șapte cărți publicate la diverse edituri, după cum urmează:

  1. Ne vorbește Părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997.
  2. Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, 1997.
  3. Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997.
  4. Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1998.
  5. Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1998.
  6. Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998.
  7. Din vistieria inimii mele, editată de A.S.C.O.R. Craiova, 2000.

Părintele Teofil a fost și este mereu aproape de tineri, încurajând intens activitatea A.S.C.O.R. – ului din țară, fiind totodată un neobosit povățuitor al pelerinilor la Mănăstirea Sâmbăta și pe drept cuvânt “un om al bucuriei”.

 

Învățătura

1. Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune și să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esențială din Pateric. Chiar dacă se găsesc după aceea în Pateric și multe afirmații în înțelesul acesta, ca să se înmulțească rugăciunea, totuși, în principal, îndemnul Patericului este să împletești munca cu rugăciunea. Să nu te ți numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci și din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să dai valoare de mântuire, valoare ducătoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care și prin care te disciplinezi lăuntric.

Munca îl disciplinează pe om și în înțelesul că îi îngustează cumva orizontul de preocupări și îi dă posibilitatea să se concentreze, să aisă din împrăștiere. Acesta este rezultatul muncii. [15]1

2. Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Așa au gândit Părinții cei duhovnicești despre muncă.2 [16]

3. La rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează liniștea sufletului. Dacă ne interesează sau nu ne interesează adunarea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim și cu fapta. Adică, trăim o viață de nepăsare și apoi să cerem de la Dumnezeu niște lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câștigăm și noi înșine.

Învățăm din Pateric un lucru foarte important: să ne ferim noi înșine de pricinile relelor și apoi să cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi.3

4. Dacă nu ocolești pricinile, ajungi negreșit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcăciuni pe care și le bagă în suflet și pe care, după aceea, nu le mai poate scoate și care lucrează, care-l excită și care îi dau stări pe care nu le poate contracara. [25]4

5. Zic eu către un tânăr: “Să te duci de acuma încolo la biserică, duminica”. Zice: “Părinte, dacă ziceți dumneavoastră mă duc, dar dumneavoastră nici nu știți ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică, câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică”. Și i-am zis: “Cu ele tot du-te la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta cineva în afară de Biserică. Dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea lui Dumnezeu și înaintea ta că te vrei mai bun și vrei să scapi de rele, dar ca să te scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea asta. Și atunci scapi de răutăți.” 5

6. Aceia care aveți copii trebuie să vă lăsați după copi, nu copiii după voi, la măsura voastră. Se zice că niciodată nu poți să ceri unui copil să meargă la același pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă vrei să mergi cu el, trebuie să-i înțelegi neputința lui; nu-i ceri niște lucruri pe care nici tu nu le-ai făcut când erai copil și nici nu le-ai putut face.6

7. Împărtășirea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silința de a fi neîmprăștiat și când nu-i rugăciune. În Pateric se zice: “Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.

Omul nu trebuie să aștepte rugăciunea ca să nu se-mprăștie, ar trebui să nu se împrăștie nici când nu-i rugăciune. Împărtășirea e o chestiune care ține, în general, de viața omului. Mintea omului este în așa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În același timp poți să te gândești și la altceva, să ai și altă impresie decât cea principală și, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui și să nu te sperii dacă se întâmplă și altceva (faptul, de exemplu, că-ți vin gânduri care te împrăștie nu trebuie să te preocupe decât în înțelesul acesta – ca să fii mai silitor, pentru a se împuțina gândurile).7

8. Sporirea noastră duhovnicească depinde și de noi și de duhovnic. De multe roi depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru că pe duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toată ziua, în toată clipa. Depinde de noi, de râvna noastră, de dorința noastră de îmbunătățire, de hotărârea noastre pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, de reproșurile pe care mi le facem pentru întrebări, pentru neîmpliniri…8

9. Ce putem face atunci când nu mai putem face diferența dintre un lucru rău sau bun? Să întrebăm pe cei care au conștiință superioară nouă.9

10. Cei mai mulți dintre credincioșii noștri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paștilor, poți să zici că n-au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poți să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care ține legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i așa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit și Doamne-ajută!10

11. În ce privește angajarea într-o viață religioasă autentică, într-o viață creștină, așa cum o vrea Dumnezeu, într-o viață ortodoxă, așa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care constă în cinci puncte.

Cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fața lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la Slujbele Bisericii. La mine vin oamenii care nu merg la biserică și eu le atrag atenția totdeauna ce înseamnă să mergi duminica la biserică.

Mai întâi de toate, duminica nu-i a noastră, ci e a lui Dumnezeu! Nu-i o zi liberă, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu-i o zi în care putem face ce vrem, nu-i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie să facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe; participarea zic, nu numai asistare. Credincioșii noștri toți trebuie să știe că la slujbe nu asistăm ci la slujbe participăm.

Toți slujim la măsurile noastre: preoții la măsura de preot, episcopii la măsura de episcop, diaconii la măsura de diacon, cântăreții la măsura de cântăreți, coriștii la măsura de coriști, credincioșii de rând la măsura de credincioși de rând, dar toți trebuie să știe că participă! nu se duc să vadă un spectacol, nu se duc să facă niște aprecieri asupra felului cum se desfășoară slujba, ci se duc la biserică să-i slujească lui Dumnezeu! Să răspundă cu “Amin!” la cele ce le spune preotul la ecfonise, să răspund㠓Doamne miluiește!” la ceea ce cere acest răspuns, să răspundă cu “Dă, Doamne!” la ceea ce înseamnă îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu… Deci toate acestea se fac pentru a se ști clar de către credincioși că participă realmente la slujbă. […]

Și mai este ceva: slujba la biserică nu e totdeauna! Rugăciune poți să faci mai des acasă, dar dacă neglijezi slujba la biserică ești căzut totuși de la rânduiala Bisericii!

Al doilea punct de angajare într-o viață religioasă autentică este rugăciunea. Rugăciunea, în special rugăciunile de dimineață și de seara, rugăciunile de program și rugăciunea de la masă. Sunt niște rânduieli ale credinței noastre pe care le împlinim dintr-o necesitate. Datoria aceasta de a te ruga dimineața și seara trebuie împlinită! Lipsa acestei rugăciuni înseamnă absentare de la împlinirea unei datorii. Dimineața, cât ai fi de grăbit, trebuie să-ți găsești timp să te rogi! Cinci – zece minute dimineața, cinci – zece minute seara, cu conștiința care trebuie neapărat împlinită; apoi rugăciunea la masă este o deprindere cu care unii dintre noi ne-am pomenit în viața aceasta și pe care o-mplinim cu bucurie și pe care ar trebui s-o împlinească toți credincioșii. S-a cam părăsit rânduiala aceasta de rugăciune! Unii se închină și apoi se apucă de mâncare; nu-i destul! Măcar “Tatăl nostru”, așa cum am pomenit noi în copilărie, trebuie să-l spunem înainte de a ne apuca să mâncăm. […]

Al treilea punct din programul de angajare într-o viață duhovnicească este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis că ar fi bine ca toți credincioșii noștri care pot citi și care au Noul Testament, să citească în fiecare zi două capitole din el. Nu ține mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, dar e o chestiune de mare importanță! De ce? Pentru că prin aceasta ți se împodobește mintea cu gândurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Său, exprimând gânduri. Adică, este vorba de gânduri bune care generează alte gânduri bune. Pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului și atunci este foarte important să-ți agonisești niște gânduri bune, pe care de unde le poți lua? De unde sunt! Unde sunt? Păi, dacă-i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fără îndoială că trebuie să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în conștiința ta. […]

Al patrulea punct de program e rugăciunea de toată vremea, adică rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, acea rugăciune care astăzi a început să fie luată mai mult în seamă și de care știu mulți dar pe care-o împlinesc mai puțini așa cum trebuie: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Este un mijloc prin care se dă har de la Dumnezeu.

Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastră există zile de post, există zile hotărâte pentru post. Omul trebuie să-și rânduiască viața după învățătura Biserici, și anume, trebuie să țină zilele de post, zilele hotărâte pentru post – cu mâncare de post. [p.p. 71-74]11

12. Postul nu este un mijloc în înțelesul acesta, că trebuie să îl ții într-un anumit fel, că dacă nu-l ții așa nu te mântuiești și dacă-l ții așa, te duci în rai. E o chestiune de disciplină, e un mijloc. Dacă-l ții aspru sau nu-l ți aspru, asta-i o chestiune a ta, personală, după trebuințele personale, după organismul pe care-l ai și după munca pe care o desfășori… Bineînțeles că aici, în părțile acestea, unde lucrează oamenii în mediul toxic, de exemplu, în fabricile de la Victoria și de la Făgăraș, unde li se dă lapte anume ca să poate face față la mediul acela, nu lise poate spune oamenilor să țină postul și să nu bea laptele care li se dă, pentru că ei au un regim pe care cei de demult nu l-au avut și pe care nu l-au prevăzut.12

13. Sfintele slujbe nu dau prilejul să ne orientăm sufletește spre Dumnezeu, ni-L pun pe Dumnezeu în atenția noastră, Îl aduc în conștiința noastră. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea să facem ceva anume pentru Dumnezeu sau să facem ceva anume în fața lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din gândirea comună și-L aduc în gândirea specială a credinciosului. […] Cine nu merge la biserică evită cerul, evită posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer și nu poate avea nădejde cineva că ajunge în cer dacă nu merge în cerul ce de pe pământ.13

14. Sunt oameni care se plictisesc la slujbă! Și aceia trebuie să meargă la slujbă, nu ca să se plictisească ci ca să nu se mai plictisească! Și aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să se obișnuiască cu gândurile de la slujbă. Și aceia trebuie să meargă la slujbă ca să facă act de prezență, ca să dea dovadă că vor să aibă ceea ce nu au și că știu că nu pot avea altfel cele pe care le urmăresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe pământ, în Împărăția lui Dumnezeu cea de pe pământ.14

15. Cineva mi-a spus, când l-am întrebat ce face în timpul când ar trebuie să fie la biserică duminica: “Mă uit la televizor!”. Și atunci i-am spus: “Fii atent, asta înseamnă că ai televizorul în față și pe Dumnezeu în spate. Schimbă acum, du-te la biserică, să-L ai pe Dumnezeu în față și televizorul în spate.”15

Acum, spre sfârșitul vieții mele, mărturisesc că-mi pare rău că nu m-am ocupat și mai mult de sfintele slujbe! Trebuia să mă ocup mai mult, dar, în sfârșit, m-am ocupat de multe, bune – au fost și alea; dar ca textele liturgice nu-i nimic!15

16. Când am venit eu aici la mănăstire, ziceau părinții care erau atunci că vine vrăjmașul și-ți aduce somnul seara, ca să nu te poți ruga. Binențeles că n-am fost niciodată de acord cu afirmația aceasta, pentru că ziceam că dacă vine vrăjmașul seara, ar trebui să vină și dimineața, pentru că și dimineața ne rugăm, că doar nici dimineața nu-i place că ne rugăm. Atunci dimineața de ce nu vine? Înseamnă că nu-i vrăjmașul ci e altceva, e oboseala! Nu trebuie acum să le punem toate pe socoteala diavolului.16

17. Sunt lucruri pe care nu le poți neglija și pe care trebuie să le ai în vedere, însă cred că s-ar putea împărtăși mult mai mulți și mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârstă, care nu mai sunt angajați în atâtea păcate, oamenii care țin post. Noi nu trebuie să bagatelizăm Sfânta Împărtășanie, dar nici nu trebuie să socotim că este o recompensă pentru cei care duc o viață excepțională, pentru că Împărtășania se dă, spune noi înșine – Biserica ne învață să spunem: - “Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Nu pentru că ți s-au iertat păcatele și pentru că ai ajuns la viața de veci, ci pentru ca să ți se ierte păcatele și ca să primești viața de veci; deci Sfânta Împărtășanie este un ajutor, nu o recompensă, așa, o răsplată, că omul acesta a trăit fain, îi dăm Sfânta Împărtășanie, ci este și un ajutor. Însă oamenii trebuie să considere acest dar și să nu se împărtășească numai așa, că a venit vremea să se-mpărtășească și hai să ne împărtășim!17

18. Din experiența mea vă pot spune atât: am zis cât am zis și rugăciunea aceasta, rugăciunea lui Iisus, pe mine m-a ajutat în înțelesul că m-am întâlnit cu mine însumi, că m-am întâlnit cu mizeria din mine, că am căutat să rezolv această mizerie, s-o înlătur, că mi-a trebuit vreme îndelungată.

Au fost și alternanțe, și anume, alternanțe cu bucurie.

De multe ori mă duceam la școală spunând această rugăciune, parcă mă ridica cineva pe sus, așa eram de bucuros, plin de bucurie! Binențeles că nu m-a ridicat nimeni, și nu zicea nimeni c㠓uite, acum trece unu care le are pe toate”, ci eram ca toți oamenii.

Eu, să știți, recomand rugăciunea aceasta din toate puterile mele și, de-aș avea mai multe puteri, mai mult aș recomanda-o, pentru efectele acestea de îmbunătățire, de limpezire sufletească.18

19. E, o mare greșeală să socotești că nu trebuie să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmărești binele personal, fără să stingherești pe cineva din apropierea ta, adică nu cauți mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi și binele tău.19

20. Călugărița, în general, nu este înțeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puțini părinți care-și doresc să fie copii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poți să te faci călugăr, când părinții sunt de acord cu asta, pentru că părinții nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situație, dar nu o doresc și, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că ești pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinților, pentru că îi cinstești prin faptul că ești călugăr. A fi călugăr e o cinste ce se răstrânge și asupra părinților. Și chiar dacă nu înțeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiți ca părinți ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponență față de părinți, ci se face dintr-o apropiere față de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu și, în cazul acesta, părinții nu mai trebuie implicați, nu mai trebuie să fie ca o piedică.

Undeva, se spune în psalm: “Ascultă, fiică, și vezi și uită poporul tău și casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: Cinstește pe tatăl și pe mama ta”, însă, când e vorba de lucruri superioare relațiilor părinți-copii, în sensul că sunt relații Dumnezeu-om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relația a doua, în loc de relația primă. Până la urmă îi va liniști Dumnezeu și pe părinți și dacă nu, își vor duce greutatea pe care le-o dă nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înțelegere pentru călugărie.20

21. Noi zicem că la temelia existenței noastre este ceva care nu ne favorizează. Dar nu putem zice totuși lucrul acesta pentru că actul acesta sexual, care este până la urmă un act fizic, de ce îl folosește Dumnezeu atunci pentru concepere dacă e văzut ca act? Nu putem susține lucrul acesta decât într-o anumită perspectivă, dar perspectiva aceasta nu este una reală. Putem spune însă altceva, și anume, că actele sexuale care nu urmăresc și nașterea de fii ar fi cu scădere, dar nici în acest caz nu poți să te menții pe poziția asta mult, pentru că e într-adevăr o insuficiență a omului. Cei ce au făcut rânduielile acestea cu marțea, joia și nu la sărbători, au vrut să-l ridice pe om mai presus de sine însuși. Ei, în realitate, ca oameni necăsătoriți, au făcut un program oamenilor căsătoriți! Or, lucrul acesta nu se poate realiza. Nici ei, poate, căsătoriți fiind, nu puteau realiza lucrul acesta, pe care ei nu l-au exprimat. Poate să nu fie o scădere, poate să fie o ridicare faptul acesta că te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul acesta te face colaborator cu Dumnezeu, și dacă te face colaborator cu Dumnezeu, îl mai poți socoti inferior?21

22. Asta nu înseamnă că soțul sau soția nu se pot bucura chiar și de ceea ce pare a fi scăzut, pentru că nimic nu e scăzut. Citeam undeva, într-o carte de sexologie, că aceia care se rușinează când au un act sexual, sting lumina și așa mai departe, greșesc. Era o părerea unui laic în chestiunea asta, dar omul trebuie să se reverse, în fond, în actele sexuale, să nu se jeneze și să zică vai, de mine, că iar am făcut păcat și vai de mine, că n-ar mai fi trebuit…” Acestea sunt lucruri care trebuie să ridice ființa omenească, nu trebuie să o scadă.22

23. Este o datorie a celor ce se căsătoresc să aibă familie și nu un singur copil și să se uite la el ca la știu eu ce. Dacă poți avea mai mulți copii și ai numai unul, ai un idol, nu un copil! [131]23

24. Pentru a fi un călugăr adevărat trebuie să fie un om de excepție, un om care nu se joacă cu viața lui, un om care știe ce-i călugăria, știe ce-a lăsat și ce-a găsit și care nu mai poate fi clintit din calea călugăriei. Adică, nu oameni cu lipsuri, pentru că în mănăstiri sunt foarte mulți oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fără cultură, oameni care nu s-ar fi descurcat în viața comună. Or, aceștia niciodată nu vor fi niște călugări buni, vor fi niște călugări domiciliați și niște improvizați în mănăstire. Dacă te duci prin mănăstiri și cercetezi, poți constata mulți din aceștia, care nu sunt nici de căsătorie, nici de călugărie. Aceștia nu înaintează, nu fac parte din rândul oamenilor de excepție. Un om de excepție este un om care ar fi putut face față și în căsătorie și care nu e refugiat în mănăstire.24

25. Așa cum există vocație pentru căsătorie, pentru studiu, așa există vocație monahală. Această vocație se poate descoperii prin faptul că te simți bine în preajma călugărilor, te simți bine pe la mănăstiri, te simți bine acolo unde se duce o viață superioară, ai o înclinație spre asta. Eu, de exemplu, din copilărie am simțit că aceasta mi-e calea mea, mi-am dorit totdeauna, mă bucuram de un călugăr; când mă întâlneam cu un călugăr era o chestie excepțională pentru mine, o bucurie. Asta înseamnă că am avut o vocație monahală.25

26. Dacă te duci în altă casă și ești singur, poți să-ți împlinești pravila casei. Dacă ești în altă casă și nu se poate zici câteva rugăciuni și te culci liniștit, ca și când ai împlinit toată pravila. Noi nu trebuie să ne chinuim pe noi înșine pentru niște întrebări. Noi trebuie să avem cu Dumnezeu niște relații de fii cu tată! Eu văd altfel viața și nici nu cer foarte multe de la oameni. Pe mine mă interesează cel mai mult ca omul să aibă conștiința că depinde de Dumnezeu. [135] 26

27. Întristarea în pocăință nu e o chestie esențială, ci esențialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face și cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine și, prin bine acela, acoperă cumva răul de odinioară. [154] 27

28. “Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!” [156]28

29. Eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioși care doresc să se împărtășească, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credincioși să se împărtășească pentru că s-au împărtășit de curând. Fiecare Sfântă Liturghie e prilej de împărtășire. Și de câte ori nu ne împărtășim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem pregătiți de pildă. Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie e pregătire de o viață întreagă. Dacă trăiești corect, te pregătești pentru Sfânta Împărtășire și dacă nu trăiești corect nu te pregătești nici atunci când gândești că te pregătești, și atunci când citești știu și eu ce rânduieli ca totuși să te poți împărtăși, ca să fi vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate, adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta Împărtășire. Sunt de acord. Și chiar trebuie făcut lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie să aștepte până când se împlinește un soroc, știu eu, de șase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată împărtășii odată. [60]29

30. Când iubești pe cineva, adaugi ceea ce-i lipsește și înlături ceea ce e rău adăugat la ființa lui. În general părinții sunt iubitori față de copii așa cum sunt copii și caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar și atunci când au pete, chiar și atunci când au răutăți. Asta o face iubirea, așa-i rostul iubirii.30

31. Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Soborniceasc㠓Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8; 16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu față de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumnezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Și aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul – Născut să Se facă și Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat. [96, 97]31

32. Dacă un credincios, un creștin, are în familia sa persoane care trebuie ajutate – Sfântul Apostol Pavel se referă la văduve în special – zice să se îngrijească de ele. Și apoi adaugă un cuvânt neașteptat și zice că: “Dacă cineva nu îngrijește de ai săi și mai ales de ai casei sale, acela a căzut de la credință și-i mai rău decât un necredincios” (I Timotei V, 8). Dacă luăm aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol Pavel ne dăm seama că el îi împarte pe oameni în trei categorii: credincioșii, necredincioșii și mai rău decât necredincioșii. Cine sunt aceia? Cei care se prezintă a fi credincioși și fac fapte de necredincioși. [101]32

33. “Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul v-am spălat vouă picioarele voastre și voi datori sunteți să vă spălați picioarele unii altora” (Ioan XIII, 13-14). Nu a rămas în rânduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovnicește neapărat trebuie să se întâmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smerești înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinstești, să-l cinstești mai presus de ceea ce ești tu însuți. Și mai înseamnă ceva: să-l cureți. De obicei oamenii sunt înclinați să scoată în evidență răutățile celor din jurul lor, răutățile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învață să ne spălăm unii pe alții.

Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurățiile și desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormonește în gunoaie, ci înlătură și spală, curățește. Așa că duhovnicește neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curății unii pe alții, a ne smeri unii în fața altora ca să-i cinstim pe oameni. [102]33

34. Măsura credinței e măsura vieții. Cine are o credință nelucrătoare în exterior de fapt nu are o credință mântuitoare. [123]34

35. Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Și deci, dacă cineva crede în Dumnezeu și se numără la credincioși, dar face fapte de necredincios, acela scade în credință. Credința e cum e cultura: te ții de ea, o ai, nu te ții de ea, o pierzi și cea pe care o ai. Cunoaștem cuvântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da – celui ce are credință i se va da cunoștinț㠖 iar celui ce nu are, și ce crede că are i se va lua – i se va lua și credința care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are. Celui ce are credință i se va da cunoștință, pentru că are și făptuire, iar celui ce nu are făptuire, i se va lua și cunoștința care crede că o are, pentru că de fapt nu o are. [124]35

36. Când îl iubești pe cineva îl iubești cu defecte cu tot, și când nu-l iubești, nu-l iubești nici cu calități cu tot. [141]36

37. Dacă Domnul Hristos nu ar fi înviat, Răstignirea Lui ar fi fost un fapt obișnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru că a înviat, avem confirmarea faptului că suferința Lui a fost o jertfă, o jertfă pe care a răsplătit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legătură cu Învierea se spune în Scriptură și că Dumnezeu L-a înviat și că El Însuși a înviat. Și de fapt realitatea este că fiind și Dumnezeu, prin firea dumnezeiască a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiască. Prin Înviere se confirmă realitatea și calitatea jertfei. [164]37

38. Eu când eram tânăr, și mai ales când eram student la teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos și să citesc în Faptele Apostolilor ceea ce au scris Sfinții Apostoli despre Învierea Domnului Hristos și până la urmă mi-am dat seama că totuși nu e convingător. Adică noi avem informație, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Și de fapt cred că nimenea nu a avut încredințarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aștepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredințeze despre Înviere din informație. Nici din informația Evangheliei, nici din informația prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredințeze prin ceea ce s-au încredințat cei care au ajuns să-și spun㠓Hristos a Înviat”, nu ca formulă, ci ca realitate, ca o mărturisire de credință, și aceia de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să știți că numai Dumnezeu ne poate încredința despre lucrurile dumnezeiești. [180]38

Note bibliografice

  

  1. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, pag. 15.
  2. Ibidem, pag. 16.
  3. Ibidem, pag. 17.
  4. Ibidem, pag. 25.
  5. Ibidem, pag. 27.
  6. Ibidem, pag. 36.
  7. Idem, Ne vorbește părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, pag.. 38.
  8. Ibidem, pag.40.
  9. Ibidem, pag. 49.
  10. Ibidem, pag. 48.
  11. Idem, Cuvinte…, p. p. 71-74.
  12. Ibidem.
  13. Ibidem.
  14. Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, 1997, pag. 86.
  15. Ibidem, pag. 87.
  16. Ibidem, pag. 91.
  17. Ibidem, pag. 93.
  18. Idem, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj-Napoca, 1997, pp.10-11.
  19. Ibidem, pag. 17.
  20. Ibidem, pag. 23, 24.
  21. Ibidem, pag. 129.
  22. Ibidem, pag. 30.
  23. Idem, Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1998, pag. 131.
  24. Ibidem, pag. 131.
  25. Ibidem, pag. 132.
  26. Ibidem, pag. 154.
  27. Ibidem, pag.156.
  28. Ibidem, pag. 135.
  29. Idem, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997, pag. 60.
  30. Ibidem, pag. 96.
  31. Ibidem, pag. 97.
  32. Ibidem, pag. 101.
  33. Ibidem, pag. 102.
  34. Idem, Din vistieria inimii mele, A.S.C.O.R. Craiova, 2000, pag.23.
  35. Ibidem, pag. 25.
  36. Ibidem, pag. 41.
  37. Ibidem, pag. 64.
  38. Ibidem, pag. 80.

Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.