Fără doar şi poate subiectul clonării a încins nenumărate condeie în ultimii ani. Păreri pro şi contra se vântură prin ziare, televiziuni, radio. Medici, avocaţi, reporteri se înghesuie să apere sau să condamne. Oameni fără o pregătire în domeniu au început să folosească termeni medicali pe care nu-i înţeleg mărind confuzia. Nici Biserica, deşi personalităţi ale ei au emis păreri personale, cel puţin până în acest moment, nu a oficializat un document lămuritor.

Această stare de fapt contribuie la o masivă neinformare, sau mai bine zis dezinformare, a opiniei publice cu privire la acest subiect. Nădăjduiesc ca propriile mele reflecţii, bazate pe informaţia existentă la ora actuală şi pe învăţătura Bisericii Ortodoxe, să nu mărească şi mai tare confuzia...

Ce este în primul rând clonarea? Cuvântul clonă vine din grecescul Klon, care înseamnă ramură. Implicaţia semantică este evidentă. Definiţia ştiinţifică este crearea unui organism identic prin reproducere asexuată.

Naşterea oii Dolly a adus pentru prima oară înaintea publicului larg problema clonării. Chiar dacă ştiinţific nu putem spune cu mâna pe inimă că a fost un succes (puţini ştiu faptul că Dolly a fost experimentul cu numărul 227, dintr-o serie de nereuşite!) comunitatea ştiinţifică s-a simţit datoare să facă cât mai repede următorul pas spre clonarea umană.

În momentul actual există două direcţii mari ale clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. Prima dintre ele este interzisă formal în toate ţările lumii, cel puţin în momentul actual. Cea de a doua, datorită promisiunilor medicale înalte, este tolerată în multe părţi ale globului, cu impunerea de restricţii menite în principal de a evita ajungerea la clonarea reproductivă.

În eseul de faţă ne vom ocupa de ambele probleme, cu intenţia de a oferi cititorului o imagine de ansamblu asupra promisiunilor ştiinţifice ale clonării, tehnicilor propriuzise de clonare şi a implicaţiilor bio-etice ale acestora.

Clonarea terapeutică şi clonarea reproductiva – Promisiunea Ştiinţei

Care este promisiunea medicinei? Clonarea în scopuri terapeutice ar putea oferi modalităţi unice de a vindeca maladii considerate până acum ca şi incurabile: diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, etc. Cercetătorii afirmă că trebuie să exploreze în profunzime mecanismele molecuare şi celulare ale organismului uman, pentru a împlini aceste promisiuni. Clonarea embrionilor umani pare a oferi un model ideal pentru studierea acestor mecanisme.

Iată câteva din aceste promisiuni, aşa cum sunt ele enunţate de avocaţii clonării în scopuri terapeutice, în documentul oficial despre clonare al cabinetului pe probleme de bioetică al preşedintelui SUA Human Cloning and Human Dignity: An Ethical Inquiry, The President's Council on Bioethics Washington, D.C., July 2002 , Clonarea umană şi demnitatea umană: o investigaţie etică.

A. Clonarea pentru îmbunătăţirea înţelegerii maladiilor umane

Crearea embrionilor clonaţi utilizând nuclee celulare de la persoane cu mutaţii genetice specifice anumitor maladii, poate contribui la mai buna înţelegerea a bolilor şi tratamentului acestora.

B. Clonarea pentru descoperirea de tratamente pentru maladii umane

Aceleaşi modele celulare folosite în studierea maladiilor pot fi deasemenea folosite pentru evaluarea şi dezvoltarea unor tratamente chimice sau farmaceutice pentru bolile respective

C. Clonarea pentru producerea de ţesuturi imunocompatibile pentru transplant

Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că injectarea de celule derivate din culturi celulare de celule stem pot popula zonele atinse de anumite boli şi se pot diferenţia în aşa măssură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.

D. Clonarea combinat cu terapia genetică

Tehnicile de clonare pot fi deasemenea combinate cu manipularea genetică pentru descoperirea de tratamente genetice specifice anumitor maladii.

Trebuie precizat însă de la început că aceste promisiuni nu sunt în momentul de faţă decât promisiuni. Deşi partizanii clonării terapeutice pot prezenta aceste lucruri ca fiind de domeniul viitorului apropiat, adevărul este că există numeroase indicii care pun sub semnul întrebării viabilitatea acestor soluţii.
Acest lucru este cu precădere important câtă vreme această direcţie de cercetare nu este singura cale către rezolvarea problemei. Celule stem pot fi prelevate şi de la adulţi, fără să avem nevoie de embrioni pentru clonare. Se discută recent şi despre posibilitatea creării de celule stem, fără implicaţiile morale ale clonării şi recoltării lor din embrioni. Mai mult, cercetarea fundamentală farmaceutică are şi ea coridoarele ei de speranţă pentru aceste maladii.

Tehnica clonării

Înainte de a intra în dezbaterea problemei să ne oprim puţin, spre lămurire, asupra tehnicilor propriu-zise de clonare. Fie reproductivă, fie terapeutică, tehnicile de bază ale clonării sunt aceleaşi. Iată cum descrie pe scurt Dr. John M. Haas Reproductive Technologies, Dr. John M. Haas, Ph.D., S.T.L  tehnologia clonării prin"somatic cell nuclear transfer" (SCNT) Transfer nuclear de la celulă somatică : „Nucleul unei celule somatice este luat şi pus într-un ou al cărui propriu nucleu a fost extras. Este ca şi cum am înlocui gălbenuşul unui ou. După ce nucleul oului este eliminat şi înlocuit cu nucleul celulei somatice, oul este supus unei descărcări electrice într-o placă de sticlă şi noua viaţă începe să crească odată ce începe diviziunea celulară."

Până aici tehnica este comună celor două tipuri de clonare. Dacă se intenţionează însă clonarea reproductivă, următorul pas este implantarea embrionului în uterul unei femei, urmat de gestaţie şi naştere. Aceasta este tehnica prin care a fost creată oaia Dolly.

Un aspect important al problemei este că, în stadile sale incipiente, embrionul uman constă dintr-un grup de celule pluripotente, nediferenţiate, care, în condiţii propice, se vor diferenţia şi se vor dezvolta într-un organism uman complet şi funcţional.

Dilema morală majoră este dacă această „masă de celule”, cum o numesc partizanii clonării,  poate fi considerată o finţă umană sau nu? Iată ce se întreabă autorii documentului mai sus menţionat: Este distrugerea unui embrion sau a unui embrion clonat la nivelul de blastocist la fel din punct de vedere moral cu omorârea unui copil? Este la fel cu tăierea unei unghii? Este mai aproape de una sau de cealaltă? Nu este ca nici una? Depinde stadiul moral al embrionului de implantarea sa în uterul unei femei sau de felul în care a fost produs? Depinde oare de scopul pe care l-a avut  producătorul său?

Când începe viaţa umană?

Întrebarea esenţială care trebuie trebuie deci dezbătută pentru a înţelege ramificaţiile clonării umane este când începe viaţa umană? C. Ward Kischer, un reputat embriolog American, scria într-un articol recent: „Încă din 1973, când cazul Roe versus Wade <> era câştigat, au existat multe probleme socio-legale, legate de embrionul uman. Avortul, avortul prin naştere parţială, fertilizarea in vitro, cercetările pe ţesuturi fetale, cercetarea pe embrioni umani, cercetarea pe celule stem, clonarea şi ingineria genetică sunt probleme de fond ale embriologiei umane. Tote aceste probleme pot fi însă reduse la întrebarea când începe viaţa umană? Această întrebare este la fel de proeminentă în societatea noastră astăzi, ca şi în 1973.”  C. Ward Kischer, When Does Human Life Begin? The Final Answer - A human embryologist speaks out about socio-legal issues involving the human embryo, 2003

Răspunsul clar al embriologiei este că viaţa începe în momentul fertilizării ovulului de către spermatozoid (reproducere sexuată), sau, în cazul clonării SCNT, momentul implantării şi activării nucleului celulei somatice donatoare în ovulul primitor (reproducere asexuată). Din acest moment embrionul format intră în continuumul vieţii, un proces de diferenţiere şi modificare ce nu se încheie decât odată cu moartea individului. În orice punct al acestui continuum există o viaţă umană, completă şi integrată. 

Studiul atent al embrionului uman arată că după fertilizare el trece prin succesive stadii de dezvoltare şi diferenţiere care se întrepătrund organic, fără a se putea face delimitări clare între ele. Important este de precizat este că aceste transformări nu se opresc odată cu naşterea, ci ele continuă tot restul vieţii: creşterea, modificările masei musculare, depunerea ţesutului adipos, regenerarea pielii etc.; sumare exemple ale complexităţii pe care o presupune  acest continuum al vieţii.Singurul moment în care se poate spune cu certitudine că începe viaţa umană este momentul concepţiei. Din acest moment ea trebuie apărată şi preţuită!

Ramificaţiile clonării umane

Iată ce spunea Dc. Prof. Andrei Kuraev, într-un articol Andrei Kuraev, O părere despre clonare  pe tema clonării umane:  „după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.” Deşi poate fi considerată de unii ca îndrăzneaţă, afirmaţia reputatului teolog rus este foarte corectă. Nu clonarea în sine este problema de fond, ci posibilele ei implicaţii în societate, care, în mod inevitabil duc la păcat, chiar dacă intenţia iniţială poate fi considerată lăudabilă. Nu intenţionez să epuizez  subiectul în articolul de faţă, ci doar să punctez câteva probleme care mi se par mai importante.

Procreere în afara sexualităţii

Una din problemele ridicate de reproducerea prin clonare este aceea că se întâmplă în afara sexualităţii cuplului. Prin perfectarea acestei tehnici reproductive există pericolul ca reproducerea asexuată să fie preferată celei sexuate, lucru care poate avea consecinţe nebănuite. Aşa cum menţiona Andrei Kuraev, chiar dacă Sf. Grigorie de Nyssa profeţea că omul, până la cădere, va fi capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, care să nu fie legată de plăcerea trupească, această posibilitate ar putea fi folosită nu spre sensul ascetic, ci spre cel carnal. Nu pentru îndepărtarea de ispitele sexuale pentru apropierea de Dumnezeu, ci pentru o sexualitate lipsită de neplăcerea unor sarcini nedorite. Andrei Kuraev, op.cit

Dacă adăugăm acestui pericol ameninţarea extremismului feminist şi a căsătoriilor monosex, ne dăm seama de prăpastia spre care ne îndreaptă eventualitatea reuşitei reproducerii umane prin clonare.

Pr. Demetrios Demopulos (doctor în genetică) afirma referitor la pericolul clonării umane:  „ca şi creştin ortodox, vorbesc împotriva oricărei încercări de a clona o fiinţă umană pentru că oamenii trebue să fie creaţi printr-un act de dragoste între doi oameni, nu prin manipularea unor celule ca parte dintr-un act de auto-iubire egoistă. Acţiunile noastre trebuie să ne reunească în Hristos, nu să ne separe în noi şi diferite clasificări” Pr. Demetrios Demopulos

Din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, orice tehnologie reproductivă utilizată în afara contextului căsătoriei şi familiei poate fi privită ca o încercare de a recrea fiinţa umană după chipul omului şi după caracteristicile sale favorite, în locul chipului lui Dumnezeu. Posibilitatea producerii de copii prin clonare transformă practic o sfântă taină într-o sterilă realizare tehnologică.

Uciderea embrionilor umani / viaţa ca un bun de consum

Una dintre problemele cele mai serioase a clonării de embrioni umani în scopuri terapeutice este că, odată cu recoltarea mult doritelor celule stem, embrionul format prin clonare este practic ucis. 

Nu putem reduce existenţa unui embrion uman la „un grup de celule” atâta vreme cât, după învăţătura, atât a ştiinţei cât şi a Bisericii, embrionul uman este purtător de viaţă şi este om adevărat din momentul procreării. În ochii lui Dumnezeu, acesta este o persoană completă, purtătoare a chipului dumnezeiesc şi nu un boţ de carne anonim. Deci oricine interferă cu viaţa acestui om  adevărat, chiar dacă în formă incipientă, comite păcatul uciderii.

J. Jacobse afirma recent „Clonarea umană şi utilitarismul care o justifică, merg împotriva poruncilor lui Hristos. Hristos ne învaţă că trebuie să ne dăm viaţa pentru aproapele nu să-i luăm viaţa sa pentru a o păstra pe a noastră. Trebuie să ducem crucea aproapelui, nu să-l crucificăm pe ea”. Rev. Johannes L. Jacobse , The Orthodox Church Needs to Speak Out on Human Cloning, 12 Decembrie 2001

Prin recoltarea de celule stem de la embrioni care apoi sunt aruncaţi la canal, respectul asupra vieţii este redus practic la zero. Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că  nu putem birui răul cu rău (Rm.12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi.

Nici din punct de vedere medical acest lucru nu este acceptat. Fiecare medic, la depunerea jurământului lui Hipocrate consimte: „Voi manifesta smerenie faţă de viaţa omenească, chiar de la începuturile ei şi chiar sub ameninţare,nu voi utiliza profesia mea medicală in discordanţă cu principiile umanităţii. Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană, ea nu se poate crea cu unicul scop de a fi distrusă. În varianta modernă, adoptată la Geneva în 1975 jurământul sună aşa: „O data admis printre membrii profesiunii de medic, ma angajez solemn sa-mi consacru viata in slujba umanitatii. Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt datorate, voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate, sanatatea pacientilor va fi pentru mine obligatia sacra, voi pastra secretele incredintate de pacienti, chiar si dupa decesul acestora,voi mentine, prin toate mijloacele, onoarea si nobila traditie a profesiunii de medic, colegii mei vor fi fratii mei, nu voi ingadui sa se interpuna intre datoria mea si pacient consideratii de nationalitate,rasa, religie, partid sau stare sociala, voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la inceputurile sale chiar subamenintare si nu voi utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii. Fac acest juramant in mod solemn, liber, pe onoare!”

Acest lucru mai ales că, dacă scopurile sunt nobile, cu efort suplimantar se pot găsi alternative la fel de viabile. Spre exemplu, în cazul celulelor pluripotente se vorbeşte din ce în ce mai mult de recoltarea lor de la persoane adulte, fără implicările clonării şi al uciderii de embrioni. Vezi articolul Future of Stem Cell Research: Rapid Progress.

Crearea de oameni „piese de rezervă”

Până acum de domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice, clonarea umană ne conduce fără să vrem cu gândul la posibilitatea duplicării de persoane umane şi menţinerea lor în viaţă în scopul obţinerii de „piese de rezervă”. Ne putem cu uşurinţă imagina o fermă de profil care comercializează clone miliardarilor dornici de prelungirea vieţii. Nu mai puţin odioase s-ar arăta fermele de embrioni umani din care se pot recolta ţesuturi necesare transplantărilor, ş.a.m.d.

Nu doresc să o iau înaintea istoriei cu imaginaţia, dar firea umană a dovedit de multe ori că poate schimba morala pentru a se potrivi scopurilor sale pervertite. Mai este spre exemplu avortul privit astăzi de societate cu aceeaşi ochi cu care era privit în secolul XIX? Mai este privită îmbrăcămintea indecentă sau provocatoare cu aceiaşi ochi cu care era privită în anii 1930?

Azi ne putem cu greu imagina şi respingem cu vehemenţă chiar ideea unei astfel de posibilităţi. Dar oare pusă în faţa ispitei „tinereţii fără bătrâneţe”, omenirea va privi cu aceiaşi ochi această ofertă îmbietoare?

Mitul vieţii eterne

„Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, boala şi chiar moartea nu sunt întotdeauna rele, iar dacă omul încearcă să facă nemuritoare viaţa sa pământească, uitând de legile dumnezeieşti, el creează de fapt nefericire pentru el şi nemăsurată suferinţă pentru copiile sale, mai ales dacă aceste fiinţe umane sunt sortite a fi doar piese de rezervă!" MOSCOW. Dec 27, 2005 (Interfax)  afirma într-un comunicat de presă, referitor la clonare, un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Într-adevăr cu ajutorul tehniciilor moderne viaţa omului s-a dovedit că poate fi prelungită . Dacă comparăm speranţa medie de viaţă de la sfârşitul secolului XIX cu cea de astăzi vom vedea că omul modern trăieşte în medie cu 40 de ani mai mult! Michael Zey , The implications of living longe  Până unde se poate merge? Recordul actal de longevitate este de 122 de ani. În Japonia numai, numărul persoanelor de peste 100 de ani a crescut de la 540 în 1974 la 26,000 în 2005.

Ne punem întrebarea care este scopul unei vieţii atât de lungi? Dacă scopul ei, izvorât din credinţa în Dumnezeu şi viaţa viitoare este mântuirea, acordarea de timp pentru reflecţie şi pocăinţă, totul pare a fi în regulă. Mi-este frică însă că, de fapt, scopul prelungirii vieţii pământeşti este tocmai necredinţa în Dumnezeu şi viaţa de veci. Dacă nu credem că există viaţă după moarte atunci trebuie făcut ceva ca să o prelungim pe aceasta, se încurajează necredinciosul modern. Este singura lui şansă, după judecata sa îngustă.

Admiţând chiar şi că scopul prelungirii vieţii este mântuirea, are omul într-adevăr nevoie de 200 de ani ca să se pocăiască? Patericul spune că şi o zi de dimineaţa până seara sunt suficiente pentru mântuire, numai să vrea omul.

Psalmistul spune Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; (Ps. 89:10-11)

Legile lăsate de Dumnezeu sunt lăsate cu bună rânduială, cu multă cumpănire între bine şi rău. Ce ne-am face dacă toată lumea ar trăi 200 de ani? Cum ar putea hrăni Pământul atâta amar de oameni?

Quo vadis; homo sapiens?

Nu trebuie să uităm că scopul acestei vieţi pământeşti nu se termină aici, ci transcende dincolo de moarte în unirea mai presus de fire cu dumnezeirea, ca fraţi ai Domnului Iisus Hristos şi fii ai lui Dummnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt. Orice alte scopuri trebuie să devină secundare şi să sprijine doar atingerea acestei ţinte centrale.

Părintele Prof. D. Stăniloae spunea că lumea a fost creeată de Dumnezeu, în preştiinţa Sa, ca o scară pe care folosind-o oamenii cu chibzuinţă să poată urca din nou la El Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică creştină, Ed. Casa Cărţii de Stiinţă, 1993 . Dumnezeu ştia că omul va cădea, de aceea i-a pus la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru restabilirea poziţiei sale iniţiale. Cu toate acestea omul se încăpăţânează să alunece din ce în ce mai tare pe panta uitării şi a depărtării de Dumnezeu.

Biserica nu este împotriva ştiinţei şi a alinării suferinţei, ci dimpotrivă le binecuvântează. În extremis nu ar fi nici împotriva clonării, dacă ramificaţiile ei nu ar fi atât de profunde. Spune însă Sf. Apostol Pavel: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. (1Cor. 6:12). Este oare neapărată nevoie să deschidem cutia Pandorei doar din curiozitatea de a afla ce se află acolo? Este omenirea pregătită să suporte avalanşa de probleme pe care le aduce prelungirea vieţii până la cvasi-imortalitate?

Sunt întrebări la care omenirea trebuie să răspundă mai înainte de a se arunca cu capul înainte pe topoganul mitului tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte, căci, este foarte posibil ca destinaţia finală să fie Valea plângerii!