Cântec de primăvară

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,
Acum se duc speranţele de primăvară,
Dar o să fie bine la toamnă,
Dar o să fie bine la sfârşit.

Dar o să fie bine după aceea,
Când nu vom mai şti nimic,
Dacă nu vom mai şti nimic,
Dar cine ştie.

Oricum o să fie bine,
Vine o vreme când totul e bine,
Dar eu mă încpăţânez să cred
Că încă nu e vremea.

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,
Acum se duc speranţele de primăvară,
Am plecat la munte să mai uit o vreme
Şi-am început din nou să urc muntele.


Deşert

Atunci când unul dintre noi nu va mai fi,
Când pentru cel rămas singur va fi foarte târziu
Şi va aştepta să se culce pe un pat din tinere ramuri
Între cele două lumi se va face pustiu.

Vom trece prin pustiu cum trece o cămilă
Nu prin urechile acului, ci prin pustiu,
Ne vom sprijini pe propriile noastre cocoaşe
Şi vom bea însetaţi din izvorul viu.

Deşert şi deşertăciune e totul,
Vor spune cei care ne vor vedea,
Dar noi nu vom aştepta să ieşim din deşert
Şi aşteptarea noastră nu va fi grea.

Vom fi dromaderi care se caută unul pe altul
Şi vom călca prin nisipul încins fără jale,
Ştiind că deşertul pe care-l străbatem
E singura noastră cale.


Legendă

Stau într-un zid ca Ana lui Manole,
Numai că nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit
N-a visat nimic niciodată.

El m-a închis într-un zid gata făcut,
În propriul său zid de apărare,
Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui
Nici în afară.

El visează abia acum la sfârşit
Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,
Dar nu mai ştie unde m-a zidit.


Mi s-a întins o mână

Mi s-a întins o mână
Mare şi puternică
Şi eu nu ştiu ce să fac,
Mi s-a întins o mână
Şi eu tac
Şi eu plâng în camera mea,
Mi s-a întins o mână de fier
Şi nu mă pot decide
Să mă spânzur de ea.


Acord final

Voi muri şi nu voi ştii absolut nimic despre moartea mea,
Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,
Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns
Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

Şi totuşi moartea nu este un lucru real,
Mar real decât naşterea, poate,
Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme
Peste golul în care va-ncepe să-noate.

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,
E din ce în ce mai departe de trup,
Aud încheieturile scărilor cum trosnesc
Dar nu mă mai tem că se rup.

Cât se mai poate cădea din această vale
În care nimeni nu mai poate trăi altfel
Decât anume pentru trupul său
Şi nici măcar pentru el?


Pastel

E seară. E iarnă. E frig.
Sunt singură. Tremur. Mi-e teamă.
În capul meu iar se petrece
Aievea o moarte de seamă.

A mea, sau a ta, sau a lui,
A ei, sau a lor, mi-e tot una,
Pe valea aceasta-ngheţată
De moarte se-apropie luna

Încet, ca un cap atârnat
De-un pom ce se clatină-n cer
Şi-mi scutură chiar în odaie
Coroana albită de ger.


O aură de ger

Viscol peste zăpezi, o aură de ger
Se învârteşte-n aer din ce în ce mai sus,
Mă uit încremenită până a treia zi
Când se înalţă către cer Iisus.

L-aşteaptă Tatăl Său şi-a vrut să urce iarna,
Dar eu nu-l mai zăresc, sub aura de ger,
Trupul Lui sfânt a dispărut pe drumul
Pe care o pornise către cer.

Va sta aici cu noi şi îşi va duce crucea
Pe muntele acesta pe care îl văd iară
Între cei doi tâlhari şi se va înălţa
Abia la primăvară.


Mă uit în sufletul tău

Mă uit în sufletul tău desprins de trup
Şi ajuns în miezul nopţii la mine-n odaie,
E trist, e obosit, e singur,
Nu e-nvăţat să umble fără straie

De carne şi de oase, nu e-nvăţat
Să se uite cineva drept în el,
Şade în faţa mea şi luminează
Şi tremură ca un miel.

Îi dau drumul prin întuneric
Şi pluteşte pe ape
Şi se întorce spre trupul
În care nu mai încape.


Într-o aşteptare apăsătoare

Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,
Nu mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt,
Într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat
În mine însămi ca într-un mormânt.

Coboară un înger în el şi mă caută,
Nu mă găseşte şi crede că-am înviat,
Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia
Care de-atâta vreme nu au aflat

Că nu învie morţii, e în zadar (copile),
Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât
Ar plânge mironosiţele în acest cimitir
În care mi s-a făcut urât

Să tot ascult plânsul lor care nu se mai termină,
Să tot încerc să ies din acest noroi,
Să tot dau la o parte lespedea asta grea
Pe care nu ştiu cine o pune înapoi.


Au să rămână plopii

Nu mă cunosc decât atunci când plâng
Ştergându-mi lacrimile pe furiş
Şi încercând cu greu să te ascult
De parcă-mi şade inima pieziş
De teamă că mă-ndepărtez prea mult.

Suntem ca malurile unui râu
Pe care apa veşnic le desparte
Şi le uneşte strâns fără să vrea
Copiii dau cu pietre din fiecare parte
Şi pietrele alunecă în ea.

Când va seca izvorul va fi un prund întins
Cu păsări ce se scaldă în nisip
Şi se izbesc în lespezile calde
Ne vom schimba la suflet şi la chip
Şi ne vom depărta ca să scalde.
Din tot ce-au fost au să rămână plopii
Pe marginile drumului pustiu
Cu frunze care tremură-aşteptând,
Fără să ştie că e prea târziu,
Fără să ştie ce şi până când.