Logic si semantic, limba româna are o problema cu superlativul.

Comparativul se formeaza cu morfemul « mai » (mai bun, mai rau, mai ticalos, mai nebun etc.). Avem apoi ceea ce numim un « superlativ relativ », adica un soi de « superlativ în relatie cu » sau « superlativ-comparativ »: cel mai bun, cel mai rau, cel mai ticalos, cel mai nebun. Cu alte cuvinte, logic si semantic, într-o enumerare comparativa (deoarece are pe « mai » în compozitie), superlativul relativ este un fel de top în raport cu toate cele comparabile între ele. Este este deci un superlativ, dar unul « comparativ » sau « relativ », « în relatie cu », iar nu în sine sau dincolo de comparatie.

În fine, avem ceea ce numim « superlativul absolut », care se formeaza cu morfemele « foarte », « tare », « extrem de », « extraordinar de », « nemaipomenit de » etc. Desigur, logic si semantic, acest superlativ nu este deloc/nicidecum absolut, deoarece el permite mintii conceperea diferitelor grade de intensitate înauntrul lui, chiar daca aceste grade nu sunt exprimate în mod expres în scriere. Astfel:

  • « foarte bun » indica într-adevar un superlativ, dar nu unul absolut: mai multi elevi pot sa fie « foarte buni », doar ca expresia face un superlativ necomparativ.

  • la fel pentru « extrem de bun », « extraordinar de bun », « nemaipomenit de bun » etc. - desi sunt superlative tari, ele nu anunta un caracter de unicitate care ar da absolutul, ci doar plaseaza trasatura descrisa într-o sfera a superlativului, necomparativ.

Structura semantica a unei limbi nu este « inocenta »; ea sta în relatie cu viziunea vorbitorului (gânditorului) acelei limbi despre lume, sta în relatie cu conceptele si notiunile în care omul îsi gândeste existenta, aproape fara sa îsi mai dea seama. Gândim « nativ » în limba noastra, si structurile semantice ale limbii nuanteaza în mod « natural » (sau « inconstient ») conceptele si notiunile, adica ne structureaza gândirea.

Astfel, sensul autentic al unor notiuni sau concepte gândite primordial într-o limba, poate fi afectat prin traducerea sau transpunerea într-o alta limba.

Aici ma intereseaza desigur întelesurile crestinismului ortodox.

Postul Mare este o perioada a pocaintei, adica a întoarcerii fiului risipitor catre tatal iubitor - a întoarcerii mintii din ratacirea celor lumesti la Dumnezeu. Din atmosfera acestei calatorii catre inviere fac parte rugaciuni precum Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ori Rugaciunea Sfântului Efrem Sirul.

Vorbind despre starea de pacatosenie, de boala si slabiciune a firii umane, cântarile/imnele folosesc adesea expresii de genul: [eu sunt] « cel mai pacatos », « cel mai rau », « cel mai ticalos », « cel mai nebun ». Folosim un comparativ, în lipsa unui superlativ absolut real (i.e. non-comparativ). Comparativul însa nu ne este de folos sufletesc: pentru ca, implicit, îl facem si pe fratele nostru pacatos, adica îl judecam; iar daca totusi îl folosim, în lipsa de altceva, ni se cuvine sa-l întelegem în Traditia duhovniceasca a Sfintilor Parinti.

Mult mai aproape de întelesul duhovnicesc al Parintilor suntem atunci când referim aceste cuvinte doar la noi, necomparativ: « singur eu sunt ticalos » etc. Realitatea duhovniceasca care este cu adevarat importanta pentru crestin este aceea ca omul sta în toata clipa în fata lui Dumnezeu. Si Mântuitorul ne arata în parabola vamesului si a fariseului ca nu atunci când se compara pe sine ca fariseul, ci atunci când se vede doar pe sine pacatos (în afara de orice comparatie) ca vamesul, atunci omul sta în fata lui Dumnezeu cu adevarat, si este placut si primit. De aceea, vamesul nu zice « Dumnezeule, milostiv fii mie, celui mai mare dintre pacatosi », ci « Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului » - expresie care devine pentru noi un fel de superlativ necomparativ, esential pentru viata duhovniceasca sanatoasa.

Aceasta formula - « Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului » - este de altfel si forma primara din care s-a nascut rugaciunea de toata vremea a cinului monahal, Rugaciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul.

De asemenea, Rugaciunea Sfântului Efrem ne aduce acelasi înteles, când cerem sa ne vedem doar gresalele proprii (nu si pe ale aproapelui): « Asa, Doamne, Împarate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osândesc pe fratele meu, ca binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin. »

În final, iata o apoftegma a Parintilor pustiei, edificatoare pentru cele de mai sus:

Odata au mers niste oameni mireni în Thebaida la un batrân, luând cu dânsii un om îndracit, ca sa-l pofteasca pe acel batrân sa se roage lui Dumnezeu pentru dânsul si sa-l izbaveasca de aceasta munca diavoleasca. Iar batrânul fiind poftit de dânsii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, si dupa ce a savârsit rugaciunea, a grait necuratului duh care era într-acel om si a zis: Iesi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: Voi iesi daca te voi întreba un cuvânt si îmi vei raspunde. Zis-a lui batrânul: Întreaba si zi ce ai de zis! Si a zis diavolul: Aceasta voi sa te întreb, si sa-mi spui mie: Ce sunt caprele si ce sunt oile? Raspuns-a lui batrânul: Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le stie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare si a zis: Iata, pentru smerenia ta ies! Si îndata în acel ceas a iesit, iar omul a ramas sanatos, si asa s-a dus la casa lui, multumind si slavind pe Dumnezeu.

Patericul egiptean - cap. X de la Parintii fara nume: Despre smerenie

Nu am a ma compara cu nimeni; stau în fata lui Dumnezeu cu mintea zicând: „Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le stie.”