Istoria continua si pe situl lui oficial: http://cornel.nistea.com/

BUCURIA SECRETÃ

Cornel Nistea

 

Ea a avut ideea sã îndrepte veioza spre draperia albastrã. Din faldurile ei, lumina se întorcea violacee si usor vãluritã, lãsând camera într-o transparentã redusã, prin care ochiul, incomodat de obscuritate, încerca sã aprecieze distantele, sã ghiceascã si sã distingã obiectele, cãci totul pãrea sã fi intrat într-un ciudat fluaj, opus senzatiei de vacuitate de mai înainte, când lumina inunda locuinta prietenei mele. Prin norisorii de pulbere scânteietoare, încãrcati cu particule de cine stie ce naturã, cu o fantasticã putere de a absorbi si reflecta lumina, spatiul pãrea sã se fi redimensionat si nu mai stiam dacã mã aflam cu adevãrat la Simiona. Mã puteam încredinta lãsându-mi mâna sã-mi cadã în mitele moi ale covorului sau rezemându-mã de duritatea si asprimea peretelui. Preferam însã sã stau nemiscat, stârnit de protuberanta lucrurilor, sã iau contact si sã percep altfel decât obisnuit, într-un fel nou, tentacular, realitatea transfiguratã.

Când Simona s-a dus la bucãtãrie ca sã prepare cafeaua, uitându-mã în urma ei, cum fãceam de fiecare datã, pentru a-i privi corpul de statuie anticã prin rochia din pânzã de pãianjen, emanând în jur miresme de plane exotice, un microturbion ce se linistea curând dupã ce dispãrea dincolo de cealaltã draperie, de la usa oficiului, în momentul acela de filaj, i-am zãrit umbra evanescentã, însotitã de impresia cã a rãmas pe pardoseala încãperii, cã s-a impregnat pe pereti si pe obiecte, poate nu cea de azi, mai degrabã cea din serile trecute, când fasciculul de luminã strãbãtea din alt unghi spatiul, în miscarea ei gratioasã, scotându-i în evidentã, prin rochia vaporoasã, corpul de bronz viu, tulburãtor de viu si de real, izbitor de asemãnãtor cu al unei statui de care eram îndrãgostit.

Sau atunci când, schimbându-mi pozitia si nemaivãzând-o acolo, decât în imaginatie, ridicându-mã si aplecându-mã apoi spre tipsia cu cele douã pahare, ca o patã indefinitã, în ezitarea de-o clipã oprindu-mã cu mâna deasupra cercului atât de clar conturat, mirat de cubul de gheatã pe sfârsite, devenit sferic, ca un glob de aur sau ca o perlã în adâncul mãrii, un soare pe jumãtate orb cufundat în sampanie, sporindu-i limpezimea, aromele si tãria, mã miram de o certitudine atât de singularã, stimulatoare de impresii relaxante, conferind totului valoare de rotund si flexuos, cãci imaginile se dezvoltau concentric – pânã ce si peretii cu ramele dreptunghiulare ale tablourilor, noptiera cu tabachera de platinã, cadrul usii de la bucãtãrie, devenit oval, fãceau corp comun, ca o necesitate rãmasã neînteleasã, dar suficientã stãrii mele de meditatie si reverie. Îmi plãcea, de aceea, sã mã cred cãlãtor privilegiat al unui vehicul interastral sau locuitor al unui imobil subacvatic, într-un fel de vivierã, între mai multi sori, în care lumina ajunge dupã ce a fost îndelung filtratã, supusã unei fabuloase transformãri, obligatã sã-si modifice continutul în trecerea ei printr-un culoar de oglinzi, sau, dacã mã aflam totusi undeva pe Terra, alunecasem în spatele unor colosale vitralii, prin care razele soarelui se descompuneau la nesfârsit în cãutarea cuantei ideale în spatiul existential optimizat si-n care timpul încetase sã-si mai exercite tirania.

Sau, într-un moment de detasare, când am auzit cum în bucãtãrie Simona aseza cestile de portelan pe farfurioare ca sã toarne în ele cafeaua, o revedeam în lumina cernutã a amurgului pierzându-se printre copacii din parc, spre clãdirile masive si greoaie de dincolo de sosea, incomode privirii, de pe malul râului, stârnind cu mersul ei crudul vegetal al primelor cresteri din primãvara aceea, putin înaintea eflorescentelor, eu oprindu-mã la lizierã de teamã cã as fi putut tulbura cu mersul meu lucrarea sevelor, dacã pe acolo s-ar fi aflat vreo tufã de arbust precoce, si-as fi putut abate din drumul sãu poate primul firisor de polen mai înainte ca el sã fi ajuns pe stigmatul perechii pentru a fi fecundatã. Si, ocolind parcul, dupã ce ea de mult va fi trecut si dispãrut pe poarta institutului urmând aleea umbritã, aproape întunecoasã, de uriasele magnolii, acestea demult înflorite, cu arbustii de care uneori îsi atingea bratul sau le prindea cu mâna ramurile cu frunzulitele ale cãror minuscule capsule crãpau revãrsându-si continutul în palma ei, impregnându-i-o cu o mireasmã de rãsinã, în vecinãtatea podului, cu sigurantã înainte de a ajunge la el, am mai cãutat-o odatã din priviri, cercetând parcul si aleile pe care trecuse, sperând sã-i zãresc, dacã n-o puteam vedea pe ea, mãcar umbra ce obisnuia sã si-o lase pe pavaj, pe arbori si pe ierburi. Mi-am zis imediat cã nu are rost sã mai astept, aveam sã trec pe acolo a doua zi spre asfintit sã mã urc pe dig si sã mã uit, dacã nu cumva trecerea ei prin parc fusese o întâmplare. Atunci am intrat pe pod, cum o mai fãcusem si altã datã, înainte de-a-l coplesi întunericul, chiar mult înainte, podul al cãrui parapet de lemn cu crãpãturi si cu luciul lãsat de atâtea palme câte l-au frecat si l-au mângâiat de-a lungul timpului, greu de închipuit, fiecare resimtindu-i într-un fel lustrul sau duritatea, uneori asprimea crãpãturilor ori rãcoarea niturilor de metal, ca niste ochi cãznindu-se sã vadã în noapte, ori lanturile de care m-am sprijinit de atâtea ori dacã treceam pe acolo sã privesc verdele râului cu suvoaiele înspumate când apa se izbea în curgerea ei de stâncile din albie, lunecoase, mereu aceleasi, din care ricoseazã pânã si gândurile, de le privesti îndelung, între zidurile înalte, înnãmolite de viituri, ale cãror urme de lut galben-cenusiu, adânc impregnate în porii betonului asemeni unor cãrãri sau uriase fire de urzealã a vreunei himerice Penelope, când, dacã le spalã ploile vijelioase ale verii, se însirã din nou în sezonul revãrsãrilor, când plouã la nesfârsit, si Simona accepta uneori s-o conduc, nu mai departe însã de liziera parcului, fãrã a intra în parc decât ocolindu-l, ca sã urcãm treptele si sã înaintãm pe pod pânã la lanturi, neîncumetându-ne sã mergem mai departe pe podeaua udatã de ploaie si prin stropii de apã ciroasã ce izbeau pilonii si uneori chiar grinzile de sustinere. Atunci, prin perdeaua de ploaie, tinându-mã de brat, îmi povestea despre pestii ametiti de nãmolul ce le intrase în bronhii, îngropati în nisipuri, si, prin siroirea apei, nu ne rezemam nici unul de lanturi, nici de parapetul ud, si, reîntorcându-ne de la pod, duceam cu noi imaginile suvoaielor si pestilor asfixiati în nãmol, si mult timp dupã aceea ni se pãrea cã în haine si în porii pielii a intrat si stãruia mirosul acela de ud si putred de atunci.

Nu-mi dãdeam bine seama, poate Simona deschisese usa dulãpiorului sã ia zahariera si curentul de aer a voalat perdelele, ba chiar a fãcut sã se miste usor draperiile, când, uitându-mã la ovalul de la intrarea în bucãtãrie, am crezut cã avea sã aparã ea aducând pe tavã cestile cu cafea. Dar asta a fost de bunã seamã mai înainte, fiindcã dupã aceea, când în camerã a început sã se simtã aroma de cafea, vãlul mintii mele s-a rupt si l-am vãzut limpede pe arab venind spre masa noastrã, cerându-ne voie sã stea, în barul în care intrasem cu ea, privindu-ne prin norii de fum si aburii de mezanin, cu zâmbetul voit amabil, dar fortat totusi, întrebându-ne într-o românã destul de corectã dacã nu cumpãrãm tigãri si cine stie ce mai avea în geanta diplomat ce-o tinea sub brat, nelãsând-o nici o clipã sã-i cadã pe genunchi ori sã stea alãturi, prea îndrãznet sã insise, sã ne întrebe a doua si a treia oarã, când eu am început sã mã enervez cã arabul mai era acolo, iar ea, miratã cã nu cumpãr tigãrile, mã privea aproape descumpãnitã, purtarea ei pãrându-mi de o exageratã libertate. M-am ridicat brusc cerând sã fac plata si apucând-o de mânã, am plecat coborând scãrile alergând, întorcându-mã ca sã vãd dacã arabul nu venea dupã noi. Si, în vreme ce deschideam sau închideam usa de la intrare, l-am zãrit în capul de sus al scãrilor privind în urma noastrã, si afarã, dupã ce am ajuns în stradã, i-am strigat sã nu se încurce niciodatã cu strãini. Apoi, câteva momente mai târziu, în dreptul garajului Ambasadei poloneze, mi s-a pãrut cã-l zãresc din nou pe acelasi arab sub lumina spãlãcitã a unui tub fluorescent pe sfârsite, cu ochii scãpãrãtori si dintii albi si puternici ca niste cutite insuficient de bine ascunse, sporindu-mi credinta cã ne urmãrea, cãci atunci când m-am întrors si am privit înapoi, mi s-a pãrut cã-l vãd cum se ferea sã fie vãzut, dispãrând în conul de umbrã, între copaci, fãrã sã mai aparã, de parcã s-ar fi volatilizat, ca sã reaparã mai încolo, în altã parte în drumul nostru spre locuinta Simonei, într-unul din locurile mai putin sau mai deloc luminate, din vreo fundãturã din multele câte se aflau între strãzile înguste si întortochiate pânã sã ajungem la primele blocuri din cvartalul unde locuia prietena mea. Apoi, dincolo de oficiul postal, dupã de am trecut liniile de tramvai, în vreme ce rãsãrea luna printre crengile copacilor, simtindu-i mâna rece si vãzându-i paloarea fetei, din unghiul obtuz, am tresãrit cã-i luase locul cineva, mâinile ei fiind niciodatã reci, iar fata de fiecare datã avea culoarea bronzului. Sau în lift, când Simona mi-a soptit si ea speriatã cã ne-am oprit între etaje, pentru cã, din grabã, gresind, dase o comandã falsã sistemului electronic, becul de control rãmânând luminat la etajul sapte... Dar, curând, parcurgând grãbiti coridorul neaerisit, cu tot felul de mirosuri neplãcute, am intrat repede si am recunoscut camera micului ei apartament, în care, spre surprinderea mea, veioza era aprinsã. Era lumea aceea miraculoasã, anume creatã de ea, atât de asemãnãtoare cu un fagure încãrcat de miere, cu miresmele cunoscute de flori proaspete sau vestejite ce le aduceam de fiecare datã si ea le pãstra si dupã ce se uscau, pe acelea ce rãspândeau mirosuri delicate, în vaze de diferite mãrimi si forme, portelanuri, rubinuri si cristaluri, a cãror compozitie o explica ori de câte ori mã interesam de ele cu o plãcere rar întâlnitã, luându-le în mânã sau aranjându-le pe etajere, la diferite înãltimi, pe noptiere, pe masã ori pe jos, pe podea, ca si abajurul veiozelor ce rãspândeau lumina numai cât era necesarã, nu atât nouã, cât obiectelor din camerã, stârnindu-ne amândurora starea aceea de adâncã voluptate si reverie.

Dar, ajuns la ea, mã si cufudam, uitând totul si plutind veloce, în atmosfera fermecatã, prin pulberea finã ce se ridica si se lãsa miscatã poate numai de energia razelor de luminã, izolati de zgomotele si gãlãgia bulevardelor si strãzilor exagerat de aglomerate, a barurilor cu tot felul de indivizi suspecti, îmbâcsiti de transpiratie si duhnind a bãuturã, de cunostinte curioase si agasante. Si, de îndatã ce Simona aducea tãvita cu cestile de cafea, aplecându-mã pentru ca aburii sã-mi loveascã fata, în minte îmi rãsãreau, de parcã ar fi fost aievea, eucaliptii din Columbia între care bãusem, cu ani în urmã, la prietenii mei, cafeaua servitã în cesti de ceramicã neagrã de cãtre o frumoasã creolã a cãrei rochie veche de mãtase o voala briza dupã-amiezii întocmai ca si curentii de aici podoaba de camerã pentru searã a Simonei, adicã rochia ei din mreje de pãianjen. Numai cã, dacã atunci femeia aceea a cãrei frumusete mã tulburase avea o perfectiune a liniilor corpului de un echilibru si o gratie cu adevãra seducãtoare, prietena mea poseda un altceva ce-i da farmec si frumusete, poate si corpul în acea miscare misterioasã de levitatie, nu atât când se apropia, cât atunci când se îndepãrta de mine, învãluit parcã în albastrul ochilor ei, alãturi de toate celelalte câte îmi stârneau mereu si mereu dorinta de-a o revedea.

Si dacã se întâmpla uneori ca, dupã prea multe tigãri, Simona sã vrea sã deschidã fereastra, neprindu-i nicidecum fumul, încuviintam totdeauna cu retinere si chiar cu neplãcere, încredintat cã aerul ce avea sã intre în camerã de afarã ar fi abrutizat atmosfera din interior si cu greu s-ar mai fi instalat echilibrul demult statornicit, cãci, uneori, miscând si numai o canã, scrumiera sau un scaun, simteam cum toate acestea ar fi putut declansa deschiderea unor supape prin care sã fi nãvãlit acolo realitatea adevãratã, alta decât cea creatã si închipuitã de noi. Dar, la etajul acela ultim, pe coltul sud-vestic, deasupra nemaifiind decât cerul si împrejurul nostru tot cer, puteam visa într-o liniste deplinã, asta si datoritã faptului cã prietena mea avea acea miraculoasã stiintã de-a înlãtura zgomotele si stridentele de orice fel capitonând cu plusuri si catifea nu numai obiectele de mobilier, dar pe alocuri si peretii, camuflând geamurile cu perdele bogate si draperii groase si ondulate, încât în camera astfel vãtuitã nu se mai auzeau decât ariile si liedurile, pe cât de celebre, pe atât de relaxante, pe durata unui disc de câteva ore, a cãror ascultare, adeseori inconstientã, în starea aceea curioasã dintre somn si trezie, totdeauna mã fermeca, ecourile muzicii insinuându-mi-se în stratele cele mai adânci ale sufletului, în extremitãtile nervoase ale memoriei si afectului, unde nu încetau, fãrã voia mea, sã existe si sã se repete la nesfârsit, cu efectele unui panaceu, sensibilizându-mi, în acelasi timp simturile si gândurile. Si, cu toate cã nu reuseam de fiecare datã sã ascult pânã la capãt, cãci uneori adormeam si ea era nevoitã sã-si facã loc lângã mine pe canapea cu grijã, ca sã nu mã trezeascã, concertele ei aveau acea putere miraculoasã de-a mã deconecta si-a-mi înlãtura teama de efemer, prelungindu-mi bucuria si uitând cã odatã cu zorii totul se va termina în chip neasteptat si extrem de dureros, în adâncul sufletului doar pâlpâind, departe, enigmatice vibratii ca cele ale unui minicomputer în care intrã si la rându-i emanã, la nesfârsit, pulsatii mai degrabã biofizice decât electrice, mai apoi consolându-mã cu gândul cã totul va fi reluat de la capãt, ca într-o reîntrupare, seara când aveam s-o conduc pe Simona acasã, cu singura neplãcere a traversãrii strãdutelor întunecoase, multe înfundate, aseptându-mã sã ne sarã din întuneric arabul din barul acela în fatã, sã ne cearã socotealã cã nu-i cumpãrasem tigãrile sau blugii ori cine stie de ce.

Se întâmpla un fel de vrãjitorie care Simonei îi reusea numai la ea acasã: sã transforme totul, asemenea unui magician, conferind obiectelor, aerului si luminii valori noi, altele decât cele obisnuite, lãsând totului impresia, dacã era doar o impresie, de trãire spiritualizatã, senzatia cã mã aflam în cine stie ce colt de lume, mai curând în viitor sau în îndepãrtata antichitate, întâmplându-se cu lucrurile din camera ei ceva foarte asemãnãtor ca în cazul operelor de artã, care, cu cât sunt privite mai intens si mai îndelung, în cãutarea sensurilor date de artist prin mestesugul si genialitatea sa, se învãluie si mai mult în mister, revelându-ni-se cu zgârcenie, de fiecare datã sub altã înfãtisare, obligându-ne sã retrãim creatia cu emotie nouã, ca si cum receptarea imaginilor nu s-ar produce prin aceeasi ochi si n-ar întâlni aceleasi zone si centre afectionale prin care sã receptãm artisticul cu toate implicatiile lui, ca si cum realitatea fizicã si câmpul optic s-ar modifica de la o zi la alta, dintr-un moment în altul, de parcã între ieri si azi s-ar interpune un hiatus, un vid de nepãtruns de care n-avem cunostintã în trãirea noastrã, o rupturã între polii existentei biofizice, si credem cu acuitate în posibilitatea deplasãrii timpului, sugeratã de noua stare a obiectelor celor mai neînsemnate, pânã în momentul în care între perete si draperia albastrã de catifea apãreau primele dungi albe de luminã vestind zorii, când totul se nãruia asemeni oricãrui vis.

Dar seara, acolo, în camerã la ea, în vreme ce Simona turna cafeaua în cestile usoare de portelan si aroma cafelei ajungea la mine, înfiorându-mã, stârnit în acelasi timp de o neliniste ce nu avea temei, îmi spuneam cã prietena mea a împrumutat amurgului si adierilor lui înmiresmate de plante si flori, oprind în girueta statiei meteorologice stiinta de a metamorfoza realitatea si sentimentele, fiindu-i suficientã o simplã manevrare a fasciculului de raze ca sã transforme încãperea într-o lume de vis. Dacã am încercat uneori sã gãsesc vreo explicatie farmecului ei, asemãnându-i frumusetea cu aceea a unei statui antice de bronz, a unei zeite puse sã vegheze, noaptea, de pe tãrm, marea, cu credinta cã supletea si strãlucirea corpului ei le-a împrumuat de la coaja copacilor din parc, nu reuseam sã-mi lãmuresc miracolul, amplificat de fiecare miscare si fiecare gest al ei, de o simplitate uimitoare, fãrã cea mai vagã dorintã de a simula, al dublei vieti ce-o trãia, eu neavând acces la amândouã. Acolo, la ea, orice clipã urma alteia asemeni unei cupe de sampanie, din care, desi beam la nesfârsit, rãmânea vesnic plinã. Spatiul, mereu umplut de un ceva imposibil de definit, retinea clipa si o îmbelsuga, lãsându-te s-o retrãiesti pânã la limitele epuizãrii, când gãoacea ei se umplea din nou sub privirile mele mirate, ca vinul sau mierea turnate într-un potir de aur.

Îmi plãcea atât demult sã-mi spunã cã trec ani întregi când, traversând camera cu pasi vãtuiti, se oprea uneori, pentru câteva clipe, între oglinzile de cristal, ca sã se priveascã în ele, ridicându-si, cu ambele mâini, pãrul lung într-un coc moale la spate, atunci îndreptâdu-si si mai mult corpul, dacã aceasta nu era cumva o impresie, datoritã liniilor ce-i reliefau fata cu pielea întinsã de surâsul ce nu puteai sti ce voia sã însemne, cu rotunjimile de vestalã ale sânilor, si cele ce-i puneau în evidentã talia si coapsele, linia pulpei piciorului, cu genunchiul usor arcuit si vârful degetului mare sprijini în podea, înainte ca pãrul sã-i cadã, rãsfirându-se la nesfârsit peste rotunjimea umerilor, trãdându-si înfiorarea, bãnuind poate cã o priveam, ori când, întorcându-se într-o parte, mã credeam un privilegiat de soartã s-o pot vedea, cãci, oricât ar fi fost o statuie de frumoasã, niciodatã nu m-as fi putut îndrãgosti de ea, pentru cã nu era vie cu adevãrat, frumusetea atât de tulburãtoare a Simonei degajând totdeauna cãldurã fizicã realã, iar miscarea, abia acum îmi dãdeam seama, conferã gratie si mister formelor, numai cã durata e alta si de aceea uneori ne temem si ne înspãimântãm de ea, dacã rationãm neexceptând timpul. Cãci sunt absolut constient c-ar fi fost suficient ca ea sã fi fãcut acolo mai multã luminã si totul s-ar fi ruinat, chiar si frumusetea însãsi, ucigând într-o singurã clipã ce clãdisem în atâtea altele – mica mea vesnicie. Dar Simona lãsa totul asa, ferindu-mã de orice schimbare, si mai cu seamã de lumina orbitoare a stelelor, ca pe un fãt ce suferã de asprimea dureroasã a hainelor.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Cornel Nistea
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.