În vremea acea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Sanaar un şes şi au descălecat acolo. Apoi au zis unul către altul: „haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămidă în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Şi au zis iarăşi: „haidem să ne facem un oraş şi un turn care să ajungă până la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe toată faţa a tot pământul!” Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: „iată toţi sânt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor oprii de la ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul. De acea s-a numit cetatea acea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.

Facere 11, 1-9

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene nu s-au pronunţat explicit şi definit asupra limbii naturii omeneşti primordiale şi din câte se pare nici nu există un interes teologic imediat capabil să o facă. Interesul exclusiv de studiu al articolului prezent nu vizează, ca modalităţi de interpretare, rezultatele ştiinţifice ale savanţilor din marile institute de cercetare şi nici opiniile lor elaborate. Din nefericire, majoritatea dintre tinerii zilelor de astăzi ne naştem într-o situaţie dificilă din punct de vedere lingvistic, fără să avem de mai multe ori nişte repere care să ne ofere nişte explicaţii serioase la adresa complexului lingvistic multiform şi polivalent al contextului lingvistic actual. Din câte se pare opiniile şi temele scripturistice diverg faţă de cele ştiinţifice. Există multe speculaţii în acest sens atât în lumea ştiinţifică cât şi în cea filosofică şi teologică. Credem că unele tind spre aberaţie. Nu le vom lua în calcul în prezentul studiu. Şcolile lingvistice sunt şi ele nişte aspecte ale acestui fapt dramatic. Teoriile lingviştilor alterează în diferite sensuri. Mulţi teologi precum şi oameni de ştiinţă contemporani susţin că diviziunea limbilor omeneşti nu a început la poalele biblicului turn Babel (pentru unii primind deja caracterul de a fi „mitic,” adică o poveste acceptată dar pe care în definitiv nu o crede nimeni şi care totuşi circulă în anumite cercuri cu caracter religios), ci din punct de vedere temporal undeva mult mai înainte. Am putea spune ca să ne exprimăm mai nuanţat, undeva în negura vremurilor. Descriindu-i pe urmaşii lui Noe, la Facere 10, 5 se spune că „aceştia au fost fii lui Iafet pe tărâmurile lor, fiecare după limba sa. Opiniile sunt împărţite. Deşi ipoteza nu este deplin plauzibilă mai deloc pentru omul secolului al XXI-lea, putem spune încă din capul locului că este cât se poate de evident pentru o gândire bine întemeiată teologic în tradiţia Bisericii Ortodoxe de Răsărit, că toate limbile pământului, în stadiul lor actual dimpreună cu caracteristicile lor naţionale, au apărut dintr-o limbă matrice, o limbă mamă. Autorului prezentului studiu îi este greu să creadă că prima pereche de oameni vorbea mai multe limbi. Ar fi dincolo de orice îndoială. Pasajul biblic de mai sus mai este descris şi tradus în de obşte şi cunoscut când se face referinţă la el prin latinescul confusio linguarum „amestecarea limbilor.” Unii exegeţi biblici văd acest proces de amestecare, dar nu de confuzie ca un proces natural şi firesc. Turnul Babel se mai tâlcuieşte duhovniceşte în spiritualitatea şi duhovnicia orientală a Sfinţilor Părinţii ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi ca „Turnul Tulburării.” Pluralitatea limbilor de pe biata planeta noastră pământ, urgisită cu atât de multe catastrofe naturale şi umane nefericite şi mai nou chiar atomice, a fost resimţită teologic ca fiind efectul tragic al unui blestem de la Dumnezeu. Trebuie evidenţiat că acest lucru aduce nişte conotaţii negative sau nefaste. Lucru care ar fi destul de prost comentat de oamenii zilelor noastre care ar vedea în această multiplicitate o exprimare a diferitelor caractere etnice şi regionale sau ca să fim mai direcţi, este felul în care acţionează lumea în lumescul ei, în sfera ei decăzută, din nefericire. Starea de decădere o vedem cu toţii când ne uităm la recile cruci de pe mormintele ticsite uneori până la refuz din cimitire. De fapt, problema limbii este mai mult un aspect profund şi apare chiar de la facerea omului când Dumnezeu îi vorbeşte sau i se adresează omuluiÎn raport cu vorbirea lui Dumnezeu faţă de om (biblicul Adam), în lumea semiotică şi în cea lingvistică s-a obişnuit să se folosească termenul de Protoplast sau mai bine spus de primul plăsmuitor al creaţiei care este Dumnezeu şi pe care teologii îl atestă ca şi prim făuritor al limbajului. Nu ştim explicit şi exact în ce limbă îi vorbeşte Dumnezeu lui Adam sau perechii primordiale din grădina Edenului, iar o mare parte a tradiţiei biblice şi patristice se gândeşte la un soi de limbă care acţiona prin iluminare interioară, o limbă harică (nu arhaică după cum tind să creadă analiştii lingvistici seculari din şcolile noastre) şi în cele din urmă o limbă mistică. Ştim că în lumea cercetării ştiinţifice aceste consideraţii ar fi luate în râs şi considerate puerile. Aceasta fiindcă lumea ştiinţifică şi-a făcut din ştiinţă o religie şi un fel de teologie lipsită de prezenţa mistică a chipului liturgic hristic şi ea numai tinde să vadă realităţile materiale cu ochii duhovniceşti. Materia este opacă, ea nu mai este transparentă harului. De aici şi restul ideologiilor materialiste care au împânzit contemporaneitatea, culminând cu balsfemiatorul materialism dialectic adoptat de ideologiile politice comuniste şi totalitare de stânga. Omul ştiinţific nu mai crede în revelaţia biblică, ci numai în propriile puteri cu care l-a înzestrat Dumnezeu, devenind astfel un fel de entitate autonomă, un fel de monadă închisă în sine. Nu credem că ar mai trebui să luăm în considerare calcul necredincioşii, ateii sau scepticii. Astfel apare pentru prima dată în istoria culturii tematica teologic-lingvistică a Nomotetului, adică a primului creator al limbajului. Se vede din pasajul biblic că trufia (în termeni seculari) sau dorinţa de mărire (slavă) deşartă (în termeni monahali bisericeşti) ca rezultat dintr-o prea mare încredere în forţele proprii i-a îndemnat pe oameni să voiască a se întrece, într-un anume fel, cu Dumnezeu şi să voiască a construi un turn care să ajungă la cer, chiar şi dacă aceasta are şi conotaţii religioase şi simbolice. Nu credem că a fost primul şi nici nu v-a fi ultimul caz de acest fel. Nu ar fi singurul caz din istorie. Din exegeza şi ermeneutica scripturistică şi patristică ar mai putea reieşi şi s-ar mai putea înţelege că nu este vorba de cerul cosmic natural vizibil ochilor fizici omeneşti, ci de cerul duhovnicesc al raiului inaccesibil vederii fizice dar accesibil vederii şi facultăţilor duhovniceşti ale sufletului. Tema acestei confuzii a limbilor este până astăzi una destul de actuală şi în vogă deoarece generaţiile succesive de după acest eveniment cu consecinţe duhovniceşti destul de catastrofice şi tragice se nasc şi îşi trăiesc vieţile într-o situaţie care a rezultat de pe urma acestui amestec şi eşec duhovnicesc de proporţii şi am mai putea spune, dacă ne este îngăduit, într-un limbaj bombastic, de amploare mondială şi globală. Generaţia noastră de astăzi la fel ca şi unele din cele care au trecut este şi ea martoră a acestei consecinţe nefaste. Viaţa noastră cotidiană este afectată subit de această confuzie a limbilor.

Indiscutabil că limbile sunt şi ele un aspect important al vieţii noastre începând de pe băncile claselor primare şi terminând cu textul religios al slujbelor religioase de prohodire de la înmormântare. Limba este o constituţie duhovnicească a naşterii şi a morţii. Bogăţia existenţei limbilor vorbite pe pământ este şi ea de mare actualitate mai ales în contextul unui continent european care din partea oamenilor politici, momentan se voieşte a fi unificat ideologic, economic, social, legal, industrial şi politic. Pentru omul centrat şi axat pe valorile duhovniceşti, Europa, continentul pe care Dumnezeu ne-a lăsat şi ne-a binecuvântat desfăşurarea personală a vieţilor atât a generaţiilor trecute cât şi prezente şi nădăjduim prin mila Lui şi a celor care vor urma după noi, se prezintă la ora actuală din umilul nostru punct de vedere mai mult ca un nou turn Babel de limbi şi orientări duhovniceşti noi, diferite şi abia mai târziu eventual ca un mozaic de naţiuni, popoare şi etnii distincte. Sperăm ca cititorul avizat al acestor rânduri să găsească critica noastră teologică pertinentă. Este cât se poate de clar pentru un om duhovnicesc faptul că nu mai avem o limbă comună şi o orientare duhovnicească deplină pe continentul european şi asta de mai multă vreme, lucru care aduce cu sine dificultăţi practice în tranzacţiile economice, financiare, legale, industriale şi comerciale, precum şi o lipsă a integrităţii unei viziuni duhovniceşti responsabile unificatoare care sunt exploatate cu atâta ardoare de mass-media şi televiziune în toate felurile posibile, de multe ori excesiv până la saturaţie. De multe ori ne simţim neputincioşi în a mai face ceva în acest sens. Avem impresia că de foarte multe ori competitivitatea economică se transformă într-un război iraţional al marilor magnaţi ai unor corporaţii cu interese pur lumeşti sub pretextul unei temporare bunăstări materiale, care transcede nefast necesităţile pur biologice ale unui trai omenesc decent. Tragicele şi dincolo cuvinte evenimente din 11 septembrie 2001, de la Centrul Comercial Mondial din New York sunt cât se poate de concludente în aceste sens. Se pare că intrăm deja în domeniul excesului şi al lăcomiei care nu poate aduce cu sine roade benefice. Lipsa unei limbii comune ne face de mai multe ori să ne împotmolim în conversaţii şi să intrăm în confuzie unii cu alţii în cele mai rudimentare aspecte ale traiului cotidian. Ambasadele diferitelor ţări au nevoie de traducători şi de lingvişti specializaţi care şi ei costă din punct de vedere financiar sume considerabile şi importante pentru şcolarizare, întreţinere şi alte facilităţi de natură tehnică şi materială. Consecinţele din câte se vede sunt şi ele nefaste la scara unei umanităţi comune pe care o împărtăşim cu toţii indiferent de grup naţional sau de etnie şi pe care vrând-nevrând, o dorim duhovniceşte unificată. Simţim că în cele din urmă aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doreşte dezbinarea sub orice formă ar fi ea ci unirea deplină. Diavolul este cel care este într-un fel sau altul autorul dezbinării, care din perspectiva umană este un rău. Împărţirea limbilor este un rău al zilelor noastre. Ştim din analizele teologice ale fericitului Augustin că nu Dumnezeu este autorul răului şi că nici nu îl susţine. Acestea sunt şi dezideratele ultime ale unor organizaţii internaţionale ca cele ale Naţiunilor Unite localizate în New York City care prin structura lor doresc binele general, sau cel puţina aşa în afirmă. Credem că aceasta este probabil şi voinţa şi providenţa lui Dumnezeu la momentul actual istoric. Ştim din experienţă că Dumnezeu nu voieşte şi nici nu susţine dezbinarea indiferent de ce natură este ea şi nici războiul pe care armatele din toate timpurile l-au practicat cu atât de mult profesionalism şi dedicaţie. Este un fenomen tragic că s-au pierdut atâtea vieţi omeneşti în conflictele mondiale mai recente istoric, conduse şi regizate de minţi şi raţionalităţi bolnave şi am putea spune uneori chiar diabolice, dedicate comiterii răului sub diferite motivaţii machiavelice printr-o interpretare abuzivă a liberului arbitru. Pertinenţa bisericească ne cere să nu dăm nume. Ele ar fi mult prea multe. O limbă comună tuturor popoarelor ar fi însemnat după dezideratele anumitor gânditori şi înţelepţi o reprezentare a unei păci universale cu caracter statal, a instaurării unei concordii universale între toate popoarele (ca şi deziderat duhovnicesc ultim şi nu politic). O limbă comună ar mai însemna şi regăsirea principiilor unei religii naturale, a unor serii de idei înnăscute tuturor popoarelor şi etniilor. Diferenţierea naturală a limbilor devine acum fenomenul statal pozitiv care a permis fixarea frontierelor, naşterea naţiunilor şi un anumit sentiment al identităţii naţionale. În acest sens regele francez Ludovic al XIV-lea a ajuns să susţină, după parafrazarea lui Pluche că „statul este limba.”

În altă ordine de idei trebuie precizat că între ascetism şi sărăcie a existat întotdeauna o discrepanţă la nivelul percepţiei exprimate cel mai bine în viaţa monahală din mănăstiri. Sărăcia nu poate fi considerată ascetism la fel cum nici ascetismul nu poate fi considerat sărăcie. Ascetismul presupune renunţare de bună voie în timp ce sărăcia în dimensiunea ei duhovnicească presupune lipsă materială sau socială sau în cel mai rău caz o lipsă rudimentară de natură politică. Ar putea exista o disensiune între cea ce înţelegem prin „consumerism,” un termen relativ nou în uzul străvechii noastre teologii ortodoxe şi între ceea ce înţelegem şi desemnăm prin „ascetism.” Consumerismul dus la extremă şi în cele din urmă un prea mare accent pus economia de piaţă după standardele actuale ale Europei Occidentale şi ale Statelor Unite ale Americii, în adevărata lui faţetă, nu este nimic altceva decât o formă mascată de lăcomie umană care trebuie şi ea arătată şi demascată în toată discordia ei duhovnicească. Sperăm ca observaţia şi critica noastră duhovnicească să fie considerată pertinentă şi să nu se creadă că este una făcută dintr-o ranchiună regională tipizată.

Prezentele rânduri sunt scrise şi inspirate pe marginea unei noi crize duhovniceşti şi culturale în lumea europeană actuală reliefată şi sesizată credem destul de onest prin cartea eruditului profesor italian de semiotică şi lingvistică de la Universitatea din Milano, Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte (Iaşi: Polirom, 2002). Autorului studiului de faţă i se pare că prezenta lucrare a lui Umberto Eco este mai mult un strigăt de disperare şi interogaţie tragică în faţa fărâmiţării lingvistice la care suntem cu toţii martori, născându-ne şi trăindu-ne vieţile neputincioşi în faţa ei. Tema amestecului limbilor şi încercarea de a remedia această situaţie catastrofală prin regăsirea sau inventarea unei limbi comune întregii specii omeneşti străbate istoria tuturor culturilor. În termeni psihanalitici, ar fi o cerinţă a acelui inconştient colectiv inspirat de filosofiile indiene şi analizat admirabil de Carl Gustav Jung. Astfel a mai fost şi cazul unei căutări a unei gramatici universale care şi ea ar putea reproduce necesitatea găsirii unei limbi perfecte în termenii descrişi de semiotică. În greacă, termenul teologic de logos (Cuvânt) desemna gândirea dar şi vorbirea. Se ştie că cei care nu vorbeau limba elină erau numiţi de către elini barbari. Prima limbă care a încercat să fie cumva o limbă perfectă în Europa a fost greaca antică sau greaca veche. În această limbă au scris Polybios, Strabon, Plutarh, Platon şi Aristotel. În timpul dominaţiei imperiale a gloriosului şi măreţului Alexandru cel Mare şi ulterior a dominaţiei juridice romane, limba greacă era o limbă a culturii. Ea v-a fi folosită în comerţ, în diplomaţie, în călătorii şi în dezbaterea ştiinţifică şi teologică. Greaca a devenit prima limbă în care s-au scris primele texte ale creştinismului şi în ea au avut loc primele dezbateri teologice ale Părinţilor Bisericii. Cunoaşterea unei limbii după Socrate ţine mai mult de cunoaşterea ideilor care se voiesc a fi exprimate. În apus însă latina v-a fi limba culturii creştine la fel cum limba mozaismului iudaic a fost ebraica. Tendinţa generală a fost de a găsii o limbă unică a lumii în care trăim. Pentru Augustin, înainte de amestecul de la Turnul Babel, ebraica fusese limba primordială a omenirii iar după „accidentul” reprezentat de Babel ebraica a rămas limba poporului ales Israel. Este destul de interesant de ce la poporul ales a rămas istoric această limbă vorbită în timp ce la restul s-a schimbat. Isidor al Seviliei (Etymologiarum IX, 1) a considerat că există trei limbi sacre sau sfinte: ebraica, greaca şi latina întru cât înscrisul de pe tăblia fixată deasupra crucii Mântuitorului Iisus Hristos a fost trilingv. În orice caz, se pare că desăvârşirea duhovnicească a limbii vorbite de Adam s-a pierdut. O limbă perfectă astăzi ar fi sau ar părea pentru mulţi dintre intelectuali o utopie. Visul unei limbi perfecte sau universale a configurat tocmai o reacţie la drama dezbinării religioase sau politice sau cu privire la dificultatea raporturilor economice dintre diferite state. Universul conceptelor pe care le putem exprima reprezintă o sumă de conexiuni lingvistice tipice. Aceste planuri se compun din formă şi substanţă şi ambele rezultă din organizarea materiei sau a unui continuum duhovnicesc. Fiecare limbă organizează universul a ceea ce poate fi spus şi gândit într-o formă a conţinutului. Ideea de creaţie a lumii după tradiţia iudaică se bazează pe lume ca un fenomen lingvistic: cabala mozaică [qabalah ar putea fi redat prin „tradiţie”]. Dacă nu ar fi fost păcatul originar al lui Adam atât de intens şi am putea spune obsesiv analizat în lumea teologică contemporană a şcolilor de teologie pastorală, s-ar fi putut crede că literele s-ar fi unit între ele pentru a forma o altă istorie decât cea pe care o ştim şi pe care fiecare după capacităţile lui încearcă să o înveţe încă de pe băncile gimnaziilor indiferent de ţară sau naţionalitate. Pentru exegeza creştină sensurile ascunse trebuie surprinse prin munca de interpretare (pentru a identifica un surplus de conţinut), dar fără să altereze expresia, adică dispunerea materială a textului. S-ar putea afirma că ebraica a fost prima limbă vorbită şi ea a reprezentat protolimbajul şi din ea au apărut restul limbilor actuale.

Numai omului i-a fost dat să vorbească. Capacitatea de a vorbii îi este proprie numai omului; părinţii duhovniceşti ne spun că îngerii, demonii şi respectiv din câte ştim cu toţii animalele nu o au. A vorbii însemnă a exterioriza gândurile din mintea noastră, în timp ce îngerii din câte se pare au o „capacitate intelectuală inefabilă” prin care fiecare înţelege gândul celuilalt translucid, astfel spus toţi citesc gândurile tuturor în mintea lui Dumnezeu; demonii îşi cunosc reciproc propria perfidie şi din nefericire perseverează în ea, în timp ce animalele nu au pasiuni individuale, ci unele specifice. Este de remarcat că după anumite autorităţii, diavolii (îngerii căzuţi din propria voinţă şi perseverenţi în rău voluntar) vorbesc limbile amestecului. Omul are raţiune şi facultate de discernământ şi de judecată. S-ar putea întreba care a fost primul sunet pe care l-a scos omul? Primul sunet pe care l-a scos Adam se pare că a fost un sunet de bucurie şi de laudă adus Creatorului său. Se poate răspunde că a fost probabil numele lui Dumnezeu şi Dumnezeu la rândul lui a folosit o limbă pentru a i se adresa lui Adam. După cum se sugerează în Psalmul 148, 8 potrivit căruia Dumnezeu se exprimă dialogic în relaţia lui cu omul prin intermediul unor fenomene naturale (foc, grindină, ninsoare, vijelii), sugerând că Dumnezeu poate mişca aerul în aşa fel să facă să răsune cuvintele. Adam putea recepta idei numai prin intermediul cuvântului. Dumnezeu a voit ca Adam să vorbească astfel încât prin exercitarea acestei înzestrări să fie mărit Cel ce făcuse un astfel de dar în mod gratuit şi voluntar. Confuzia limbilor este un rezultat direct şi ulterior al înfumurării omeneşti şi probabil, dacă ne este îngăduită consideraţia, probabil şi un act de răzvrătire. Turnul Babel reprezintă un tragic turn al amestecului. Adam nu a vorbit la început o limbă a amestecului, ci o limbă a harului. Prin urmare idiomul ebraic a fost cel pe care l-au construit buzele primului vorbitor. Prin urmare ceea ce Dumnezeu i-a dat lui Adam nu era doar facultatea limbajului şi nu era doar o limbă naturală; sunt mai mult principiile unei gramatici universale, cauza formală, „principiul general structural al limbii atât în ce priveşte lexicul, cât şi cu privire la fenomenele morfo-sintactice ale limbii pe care Adam o v-a fabrica încet, denumind treptat lucrurile.” Dumnezeu l-a educat pe Adam şi prin el pe noi pe toţi descendenţii lui, într-o singură limbă, „o limbă sfântă, inspirată de El primului om.” După multe autorităţi ebraica ar fi această limbă sfântă, lingua sancta şi primordială ca şi materie de revelaţie biblică şi prin ea omul a înţeles natura tuturor animalelor, formelor geografice, cosmice şi de relief şi le-a numit pe fiecare potrivit naturii şi rostului lor. Rabinul R. Becchai susţine că în definirea însuşirilor fiinţelor, Adam a intervenit prin permutarea literelor din numele lor. Prin ea Dumnezeu trebuia să îl educe pe Adam ca să numească lucrurile potrivit cu funcţia desemnată lor. După unele autorităţi iudaice, cuvintele din ebraică nu numai că reflectă adevărata natură a lucrurilor, dar puterea dumnezeiască care i-a dat lui Adam un limbaj perfect, scris şi vorbit, este aceiaşi cu cea care a plămădit în lut, în pământ o structură fiziologică aptă de a îl produce. Richard Simion, care este considerat înnoitorul criticii testamentare în lucrarea Historire critique de Vieux Testament (1678) pune la ipoteza originii dumnezeieşti a limbii ebraica. Pentru el limba este o invenţie omenească. Atâta vreme cât raţiunea este autonomă şi lima este autonomă. Méric Casaubon în lucrarea sa De quatuor linguis commentatio (1650) preia de la italianul Grozio ideea că limba primordială s-a pierdut definitiv, chiar dacă ea a existat cumva. Mult mai târziu, Dante în epoca renaşterii italiene a crezut că odată cu Turnul Babel a dispărut forma locutionis perfectă, singura care permitea crearea unor limbi capabile de a reflecta înseşi esenţa lucrurilor (identitate între modi essendi şi modi significandi) al cărei rezultat inaccesibil şi perfect îl constituia ebraica adamică. Omul însă a rămas inconştient cu nostalgia limbii adamice. Totuşi se pare că până şi ebraica vorbită după izgonirea din rai este diferită de limba vorbită în rai. Sfântul Grigorie de Nyssa susţine o părere contrară, cum că Dumnezeu a voit ca omenii să vorbească limbii diferite, ca „fiecare să se manifeste specific în felul lui şi în conformitate cu identitatea lui naţională.” Filosoful german Leibniz afirmă şi el că limba lui Adam este absolut irecuperabilă pe plan istoric indiferent câte eforturi am mai depune. Filosoful britanic Locke crede că dacă limba ebraică era cea în care cuvintele corespundeau cu înseşi natura lucrurilor, în opinia lui cuvintele sunt folosite de oameni ca semne ale ideilor lor, „nu prin vreo conexiune naturală care ar exista între anumite sunete articulate şi idei, căci într-un asemenea caz, n-ar exista între oameni decât un singur limbaj, printr-o impunere de voinţă.” Deja Hobbes, chiar dacă admite că primul autor al limbajului fusese însuşi Dumnezeu, care îl învăţase pe Adam cum să denumească creaturile, el părăseşte repede textul biblic, adăugând că Adam a continuat mai apoi să adauge nume noi. El îl lasă pe Adam singur dinaintea propriei experienţe şi a propriilor nevoi, iar din nevoie („mama tuturor invenţiilor”) se face să se nască tot restul limbilor care au urmat după amestecul babelic biblic.

Gândirea şi sforţările ordinului franciscan al Bisericii Romano-Catolice Occidentale au încercat şi ele să creeze o limbă universală, deoarece combinatoria matematică care articulează planul expresiei este universal, precum universal este sistemul de idei lingvistice comune tuturor popoarelor. Limbile creştinătăţii se presupunea că sunt şi ele superioare celor necredincioşi. Origen, Augustin şi restul Părinţilor Bisericii au convenit că ebraica fusese înainte de amestec limba primordială a omenirii. Guillaume Postel (1510-1581) în lucrarea sa intitulată De originibus seu de Hebraicae linguae et gentis antiquitate, afirmă că limba ebraică provine de la urmaşii lui Noe şi din ea se trage araba, caldeana, indiana şi oarecum indirect greaca. În scrisoarea lui Epicur către Herodot, se spunea că numele lucrurilor nu au fost puse iniţial prin convenţie, ci cea care le-a creat a fost natura oamenilor, care în funcţie de neamuri şi seminţii, încercând emoţii particulare şi receptând percepţii particulare, într-un fel la fel de particular emiteau aerul întipărit cu starea sufletească respectivă şi cu percepţia particulară (Scrisoare către Herodot, Diogene Laerţios, Vieţiile filosofilor, X, 75). Epicur insistă asupra faptului că popoarele au găsit nume comune pentru a elimina ambiguitatea din motive economice şi comerciale şi nu se pronunţă dacă această alegere a fost făcută din instinct sau prin „raţionament.” Lucreţiu este cel care crede că natura este cea care i-a împins pe oameni să emită sunetele limbajului, iar nevoia a făcut să se nască numele lucrurilor. Apare astfel în prim plan o teorie pe care am putea-o numii materialist-biologică a originii limbajului, ca aptitudine naturală de a transforma senzaţiile primare în idei şi apoi în sunete, în scopuri de convieţuire civilă. Astfel, potrivit acestei teorii, diferite popoare, în funcţie de climă şi locuri, de moduri şi timpuri diferite, au dat naştere la limbaje şi limbi diferite. Isaac de La Peyrère în lucrarea sa Systema theologicum ex prae-adamitarum hypothesi din 1655, interpretând capitolul cinci din Epistola Sfântului Pavel către romani, avansează ideea unei poligeneze a popoarelor şi raselor. Opera sa reprezintă reacţia laică la rapoartele exploratorilor şi a misionarilor ce relatau despre civilizaţii extra-europene, cum ar fi China, care erau mai vechi de datările lor şi care nu corespundeau cu relatările biblice, dar mai ales în ceea ce priveşte povestirile cu privire la originea lumii. Din câte se pare ar fi existat o omenire pre-adamică, care nu a fost atinsă de păcatul strămoşesc care îl privea numai pe Adam şi descendenţii lui. Giambattista Vico în lucrarea sa Scienza nouva seconda (1744) crede într-o evoluţie istorică a limbajului, adaptată la condiţiile mereu recurente ale unei naşteri şi ale unei evoluţii a limbajului în orice epocă şi ţară. El crede că la originile sale ideale, limbajul este motivat de experienţa pe care o are omul despre natură. El crede că popoarele dată fiind diversitatea climatelor, s-au diversificat între ele ca fire şi din aceasta a provenit toată diversitatea moravurilor; tot aşa, din firea şi moravurile diferitelor popoare s-au născut diferite limbi. În 1765, Charles de Brosses scrie un Tratat de formare mecanică a limbilor susţinând o ipoteză naturalistă (articularea vorbirii este determinată de natura lucrurilor, iar pentru a desemna un lucru moale se alege un sunet moale) şi în mod esenţial materialist (reducerea limbajului la nişte operaţiuni fizice). Limba primară era organică, fizică şi necesară, comună întregii specii omeneşti, pe care nici un popor din lume nu o cunoaşte şi nu o practică în simplitatea ei de mai de mult. Numai prin acest proces de căutare a limbii originare ne putem cunoaşte originile. Court de Gébelin în lucrarea sa Lumea primitivă analizată şi comparată cu lumea modernă (1796) ştie că facultatea lingvistică este exercitată de om prin intermediul unui aparat fonator specific, căruia îi cunoaşte anatomia şi legile fiziologice. Odată cu separarea popoarelor s-au dezvoltat statele agricole care şi-au creat limbi proprii pentru dezvoltarea comerţului şi a legilor. Guillaume Postel în lucrarea sa De etruriarie regionis (1551), acceptă poziţia lui Gelli şi a lui Giambullari cu privire la raportul dintre Noe şi etrusci, cu excepţia că se susţine că ebraica adamică ar fi rămas neschimbată de-a lungul vremurilor. Spaniolii au susţinut că limba castiliană a provenit de la Tubal, fiul lui Iafet, admiţând că ea ar fi fost numai una din cele 72 de limbi postbabelice. Gropius Becanus (Jan van Grop) susţine în Origines Antwerpianae (1569), toate tezele curente legate de inspiraţia dată de Dumnezeu limbii originare. J. Barrois ( Dactilologia şi limbajul primitiv care a fost restituit după primele monumente, Paris, 1850) presupune că limbajul primitiv al umanităţii era unul de acţiune, care se baza exclusiv pe gesturi. Barrois dovedeşte chiar şi expresiile biblice care indică adresare a lui Dumnezeu către Adam ca unele care nu se referă la o vorbire în sens verbal, ci presupune un limbaj mimic: numirea diferitelor vietăţi de către Adam se alcătuia dintr-o mimică specială care amintea forma, instinctul, obişnuinţa şi calităţile ei şi în cele din urmă caracteristica proprietăţilor ei esenţiale” (p. 31). Chiar şi îngerii au un anumit fel de vorbire care corespunde cu noţiunile utracunoscute despre primordialitatea ebraicii adamice în care toate cuvintele semnificau quiditatea substanţei. Prima dată când se face o referinţă lipsită de ambiguitate, la o vorbire fonetică este momentul în care Dumnezeu îi vorbeşte lui Noe. Confusio linguarum s-a născut din dezacordul dintre limbajul general şi limbajul vorbit; naşterea unei limbii primare se leagă de dezacordul dintre limbajul gestual şi cel vorbit. Jaucourt susţine că întru cât divesele limbi se nasc din diferitele genii cu caracter etnic ale popoarelor, putem stabilii că nu au existat niciodată limbi universale, căci niciodată nu li se vor putea conferii tuturor popoarelor aceleaşi sentimente şi obiceiuri, aceleaşi idei despre păcat şi virtute, idei care provin din diferenţa de climă, educaţie şi formă de guvernământ. Se profilează că astfel de limbii elaborează un „geniu” care le face reciproc incomparabile, capabile să exprime viziuni deosebite asupra lumii. Această idee apare în Condillac (Eseu despre cunoştinţa ştiinţelor umane, II, I, 5) şi se mai regăseşte şi la Herder (Fragmente über die neuere deutsche Literatur, 1766-1767), revenind mai apoi la Humboldt (Ueber die Verschiedenheit des menschilschen Sparachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des menschengeschlets, 1863), potrivit căreia limba posedă o formă de vorbire lăuntrică, o formă internă care exprimă viziunea asupra lumii şi a poporului care o vorbeşte. Atunci când se cunosc raporturi organice într-o anumită limbă şi mod de gândire, aceste raporturi stabilesc condiţionări reciproce, care sunt nu numai sincronice (raportul dintre limbă şi gândire la o anumită dată) ci şi diacronice (raportul dintre timp al unei limbii date cu ea înseşi). Atât modul de a gândii cât şi modul de a vorbii constituie produsul unei evoluţii istorice (De Mauro, 1965, 47-63). Ajunşi aici, reducerea limbajelor omeneşti la o pretinsă matrice unitară devine un fals.

În conformitate cu toate teoriile arhaice, lingvistul trebuie să analizeze mecanismele diferitelor limbi, să găsească partea din ele care provine dintr-o necesitate naturală şi printr-o inferenţă naturală, nu v-a putea decât să ajungă, de la oricare limbă cunoscută, la această matrice originară care este pentru noi necunoscută. Este vorba numai de identificarea unui număr redus de rădăcini primitive care ne-ar putea oferii nomenclatura universală a tuturor limbilor europene şi orientale. Încetul cu încetul aceste semne de analogie vor devenii nişte semne obişnuite şi se v-a conferii o codificare mai mult sau mai puţin arbitrară şi astfel se vor naşte limbile propriu zise. Ca atare am putea spune că aparatul semantic construit de umanitate este determiant de factori istorici şi ambientali. Povestirile biblice care indică adresarea lui Dumnezeu către Adam nu se referă la o vorbire în sensul verbal, ci presupune un limbaj mimic şi mimetic: desemnarea diferitelor vietăţi de către Adam este alcătuită dintr-o mimică specială ce amintea de forma, instinctul, obişnuinţa sau calităţile şi în cele din urmă de caracteristica proprietăţilor lor esenţiale. Adam le-a dat animalelor un nume potrivit prin reproducerea sunetului emis de acestea şi elaborând o fonologie destul de bine susţinută, distingând între literele per sibilatione per dentes, cele per tremulatione linguae, cele per contractione, plati, cele per comprehensione laborum şi cele per respiratione per nares. În ceea ce priveşte limba ebraică primitivă, ar fi destul să cităm figura lui Fabre d’Olivet care a scris în 1815 lucrarea sa Limba ebraică restituită în care se vorbeşte de o limbă primitivă pe care nu a vorbit-o nimeni şi de la care ebraica reprezintă cea mai puternică erudiţie, fiindcă din câte se pare nu era alta decât egipteana lui Moise. Prin urmare, el porneşte în căutarea unei limbi mamă dintr-o ebraică care, cu siguranţă a studiat-o cu mare grije şi minuţiozitate, dar pe care o interpretează fantezist. Lammenais în lucrarea sa Eseuri despre indiferenţa în probleme de religie a tins să exprime că prima limbă a lumii a fost ebraica şi a susţinut o viziune poligenetică materialiste sau mai rău, un fel de convenţionalitate în maniera lui Locke, a originii limbajului. Problema gândirii “reacţionare” – de până astăzi – nu este a spune dacă sau nu Adam a vorbit în ebraică, ci de a recunoaşte în limbaj o sursă de revelaţie, iar aceasta se poate susţine numai dacă se consideră că limbajul exprimă, fără medierea unui pact social sau a unei adaptări la necesităţile materiale ale existenţei, raportul nemijlocit dintre om şi sacru. Marxismul a avut şi el partea lui utopică, imaginând o omenire lipsită de clase, diviziuni, separaţii şi de naţionalităţi, capabilă să vorbească o limbă unică, care s-a născut din încrucişarea şi suprapunerea tuturor limbilor.

În 1866, îndoindu-se de posibilitatea unei cercetări ştiinţifice şi fără să poată să se constituite decât numai un obiect de conjunctură, Societatea Lingvistică din Paris, a decis să respingă orice comunicare cu privire la tema limbilor universale şi în ceea ce priveşte tema limbajului în general. Toate aspectele vorbirii pot căpăta forma limbajului universal. Această dezbatere este încă de actualitate. Vitali Şevroskin (1989) a propus crearea unei noi limbi denumtă “nostratica,” elaborată în mediile culturale sovietice din anii 1960 de Vladislav Ilici Svitici şi Aron Dolgoposki) şi care susţine existenţa unei limbi proto-indo-europene, ea ar fi ramura uneia dintre cele mai vechi limbi care ar fi fost vorbită mai la început în Africa şi a mai fost denumită şi ipoteza Evei. Studiile din biologia moleculară, în cercetarea şi întreprinderile pentru realizarea apariţiei vieţii identifică elemente moleculare care îndeplinesc funcţii asemănătoare la specii larg divergente, prin care se deduc de aici caracteristicile celulelor primordiale din care eventual am provenii şi noi. Această cercetare genetică întreprinsă de Cavalii Sforza, tinde să demonstreze o omologie strânsă între afinităţile genetice şi cele lingvistice şi care înclină în cele din urmă în spre ipoteza unei origini comune a limbilor, ce ţine implicit de originea evolutivă comună a grupurilor omeneşti. Aşa cum omul a apărut o singură dată pe faţa pământului ca fiind creat de Dumnezeu şi de acolo s-a răspândit pe toată suprafaţa globului, credem că tot aşa s-a întâmplat cu limbajul; am putea susţine că monogeneza biologică şi cea lingvistică ar merge în paralel şi ar putea fi reconstruite deductiv pe baza unor date comparabile între ele. Pe de altă parte – fie şi un cadru oferit general – pretenţia că ar exista un cod genetic şi unul imunologic analizabil într-o oarecare măsură în termeni semiotici apare ca şi o nouă proiecţie, motivată mai mult ştiinţific şi din câte se pare mai potrivită, nevoii de a găsii o limbă primitivă, nu în sens istoric, ci biologic; care se manifestă din câte se pare chiar la rădăcinile unei anumite evoluţii, filogenezei şi ontogenezei şi nu numai în zorii omenirii.

Ideea ebraicii înzestrată cu “forţă” duhovnicească mai presus de persuasiunea lingvistică a apărut în tradiţia iudaică [mozaică] încă de foarte vreme. Din câte se pare ebraica originară nu numai că exprima prin rugăciune intenţiile inimii, ci era singura limbă înţeleasă de puterile cereşti, dar atunci când s-a încercat catastrofa babelică, Dumnezeu i-a împiedicat pe constructorii răzvrătiţi să îşi poată afirma voinţa şi să o poată face ascultată în ceruri. Imediat după aceasta s-a spus că după amestec puterea oamenilor slăbise, întru cât fiecare cuvânt rostit în limba sfântă întăreşte puterile cerului. Prin urmare este vorba de o limbă care nu mai “spunea” ci şi “făcea,” punea la lucru forţele supranaturale.

Dacă această limbă trebuie folosită ca şi o forţă de acţionare şi nu ca şi un mijloc de comunicare, nu era necesar ca ea să fie cunoscută. După unii ebraica trebuia studiată ca şi gramatică pentru a înţelege revelaţiile pe care le putea transmite, dar pentru alţii ea părea relativă şi suficentă tocmai pentru că era incomprehesibilă, fiind din ce în ce mai puţin transparentă pentru făpturile omeneşti, dar limpede şi ineludabilă pentru agenţii supranaturali.

În scrierea hieroglifelor egiptene putem discerne un astfel de aspect. Acest fel de scriere şi el era un fel de mod de a exprima nişte adevăruri de ordin religios şi mistagogic. În ele fiecare semn este un fel de ştiinţă şi un fel de izvor de înţelepciune pentru cei care chiar şi la un anumit nivel simplu o pot detecta în acest sens. Pe lângă caracterul de reprezentare al acestei scrieri, am mai putea spune că hieroglifele au şi un fel de temă iconică. Aceste semne sunt un fel de ideograme sau de reprezentări. Acest sistem de evocări vizuale, mizând pe faptul că aceiaşi sunet putea fi reprezentat de hieroglife diferite, ducând în cele din urmă la un joc inventiv şi către un soi de combinatorie deosebită care se exercita asupra imaginilor şi nu asupra sunetelor. Astfel, în jurul acestui termen, se crea un fel de halou de conotaţii, de sensuri secundare, ca un fel de baso ostinato de sugestii care concurau la lărgirea ariei semantice a termenului respectiv. În această atmosferă creştea convingerea că textele străvechi conţineau adevăruri ascunse şi un fel de taine care nu s-au mai păstrat până acum. Astfel, pentru mai multe persoane limba hieroglifică părea limba desăvârşită. Doar că ea le apărea celor care o citeau nu şi celor care eventual nu ar fi fost în măsură să o primească. Am putea spune astfel că exista un fel de limbaj gestual care se exprima cel mai bine prin gesturi mai mult decât prin imprimarea unor acte mimetice. După unele păreri, frontispiciile scrise în hieroglife, pentru anumiţi erudiţi au început să aibă un anumit conţinut halucinogen. Vico a desemnat acest lucru prin lucrarea unui anumit fel de context Această idee se înrudea cu ideea unei mimetizării universale a unui anumit fel de combinatorii. Am putea vedea în acest sens primele tratate scrise de mai mulţi oameni. Chiar şi iezuiţii de la Vatican au adoptat un anumit fel de linvistică care a corespuns cu interesele lor. Astfel, în cultura chineză au existat mai multe încercări care din nefericire au eşuat de a adopta această matrice de formaţie exemplară. Din nefericire aceste culturi au fost şi ele mai mult sau mai puţin demonizate. După unele autorităţi religioase şi teologice se pare că încercarea cu caracter misionar a iezuiţilor a fost o încercare de a realiza un fel de Turn Iezuit care aspira la o anumită unificare lingvistică şi ideologică a tuturor culturilor şi religiilor. Trebuie să spunem că este un drept comun al popoarelor de vorbii o limbă comună şi un fel de deziderat deplin de a avea acest fel de exprimare pentru toată lumea. Limba hieroglifică era şi ea un fel de limbă mută fără prea multe articulaţii. Pentru Vico această limbă nu prezintă nici un fel de perfecţiune prin intermediul unui anumit fel prescripţii. Hieroglifele pot fi considerate un fel de ideograme, de reprezentare abstractă şi arbitrară a anumitor idei sau concepte. Rousseau în Eseuri despre originea limbilor, (1781) v-a spune „o limbă e cu atât mai veche cu cât scrierea este mai grosolană,” lăsând la o parte ceea ce înţelegem prin faptul că limba poate fi mai veche şi astfel şi limba este şi ea mai grosieră. Pentru a reprezenta cuvintele şi propoziţiile prin caractere convenţionale, trebuie să aşteptăm ca limba să fie deplin formată şi ca la nivelul general populaţiei să fie condus de legi comune, în timp ce scrierea alfabetică să fie inventată de nişte popoare de comercianţi, care să călătorească şi eventual să vorbească limbi diferite. Scrierea alfabetică reprezintă un stadiu superior pentru că, mai multe decât atât, reprezintă cuvântul, îl analizează, schiţându-se în acest fel o analogie între acel echivalent universal reprezentat de bani echivalenţa universală a limbilor. Aceasta ar fi un fel de tehnică a demoticii. Aceste cuvinte ne comunică un fel de sensuri multiple care nu pot fi reduse la un cod universal, întru cât codurile de reprezentare şi de recunoaştere ale unor picturi murale din Egipt sunt tot aceleaşi.

Atunci când s-a elaborat un cod universal al exprimării prin imagini, pentru o simplificare a datelor problemelor s-a recurs la ideograme (cum ar fi semnul de interdicţie şi de semnalizare stradală) sau de pictograme. Astfel, codul imaginilor este un fel de simplă semie substitutivă. Ele nu sunt limbi perfecte prin care am putea spune, am putea traduce o operă filosofică la modul serios. Limbajul chipurilor, al arătărilor şi al imaginilor într-o formă de sistem semiotic (dacă nu cumva este limba propriu-zisă) a rămas aceiaşi de mai multe ori. Aceste chipuri conţin un fel de expresie sistem care este menită să găzduiască chipuri sau blocuri ale aceluiaşi chip iconografic prin faptul că trec dincolo de funcţia unităţii lexicale, iar nivelul conţinutului aranjează la rândul lor într-un sistem logic şi la acele res memorande, adică lucrurile care trebuie memorate, organizate la un nivel logic şi conceptual. În acest sens, un sistem mnemotehnic nu poate fi considerat un sistem semiotic. Mnemotehnicile nu pun în joc principiile unei „limbi naturale” a chipurilor. Aparenta naturaleţe a acestor maşinaţiuni complexe nu putea decât să îi complexeze şi să îi fascineze pe căutătorii unei limbi perfecte a chipurilor, imaginilor şi a reprezentărilor. Chiar şi gestica a început să fie considerată un fel de mod de a interacţiona în cazul popoarelor mai îndepărtate, dimpreună cu interesul pentru un limbaj universal care pentru John Bulwe nu face decât să scape amestecului babelic, fiindcă din câte se pare acesta a fost limbajul iniţial al omenirii. Astfel am putea spune că pentru ancorarea unei polisemii fatale a chipurilor avem nevoie de mai multe adevăruri. Din câte s-a remarcat este adevărat că limita iconogramelor constă în faptul că imaginile sau chipurile pot exprima forma sau funcţia unui lucru, dar mai cu greu pot exprima acţiuni. În mod sigur se poate stabilii un cod vizual cu operatori grafici care pot semnifica un anumit fel de „existenţă şi ne-existenţă,” „trecut-viitor” sau „condiţionalitate.” În acest sens am rămâne la situaţia de a parazita universul semantic al unei limbi verbale, după cum se v-a petrece cu „caracteristicile universale” de care ne vom ocupa în capitolul 10. Una dintre limitele limbajelor vizuale pare să fi acea că ele pot exprima nişte semnificaţii multiple concomitent, căci după cum a observat Goodman, reprezentarea picturală a unui om poate însemna că el doreşte să se exemplifice pe sine ca şi un exemplar unic şi irepetabil din specia umană. Din câte se pare, sensul enunţului vizual poate fi limitat numai de titlu, dar din nou ar trebui să recurgem la un mod parazitar din mijlocul de exprimare verbal. În vremurile noastre au fost propuse mai multe alfabete vizuale. În ultimă instanţă este vorba de un fel de pasigrafii pure, care au fost schiţate după modelul unei limbi care a fost existentă în plan istoric şi nu de nişte limbi propriu zise şi nu nişte coduri lexicale lipsite de o competenţă gramaticală. Recentul premiu Nobel acordat lui Milan Randic prevede circa 20.000 de exemplare de astfel de imagini şi de realizări pictografice cu caracter lingvistic.

Prin urmare, fiecare dintre diferitele sisteme vizuale propuse de lumea ştiinţifică ca modalităţi de reprezentare simbolică a aspectului lingvistic, se prezintă ca un fel de segment de limbă artificială, cu extensiune majoră, aptă pentru uzuri limitate sectorial, lipsită de posibilităţi creatoare, chiar cu riscul pierderii unor denotaţii verbale riguroase şi stabile, lipsită de o gramatică capabilă să denote o secvenţă de fraze indefinită şi infinită, care nu este potrivită cu tema descoperirii noului conţinut, din moment ce fiecărui element al expresiei îi corespunde un conţinut fix şi prealabil. Televiziunea şi proiecţia cinematografică sunt şi ele un fel de aspect al acestui limbaj care poate fi înţeles în tot locul. Sebok a exclus imediat orice posibilitate de comunicare verbală, la fel ca şi semnalele electrice emise de scoarţa cortică în momentul folosirii, fiindcă după estimările lui aceasta ar însemna un fel de necesitatea folosirii unui grad de energie biologică constantă, având în vedere că mesajele olfactive sunt de o durată scurtă şi orice ideogramă vorbită poate fi recunoscută numai pe baza unor convenţii ştiinţifice precise. Chiar şi limbajele pictografice pot da naştere unor îndoieli serioase. Chiar dacă am susţine că toate popoarele ar putea recunoaşte un fel de configuraţii fundamentale, Sebeok ne propune un fel de imagine din care este imposibil să hotărâm dacă indivizii reprezentaţi stau sau îndeplinesc alte activităţi. Această teorie susţine că anumite trăsături ale limbilor îndeplinesc un anumit fel de rol prin faptul că avem în ele un anumit fel de trăsături fizionomice.

Mai mulţi intelectuali şi oameni de ştiinţă preocupaţi şi de problema religioasă au ajuns la concluzia că probabil în caracterele şi literele, pe care Dumnezeu l-a introdus ici şi colo în Sfintele Scripturi, în Biblie, El le-a împărţit mistic într-un chip manifest în minunata creaţie a cerului şi a pământului, la fel ca şi la restul animalelor. Fracisc Yates a susţinut că dacă suntem elocvenţi în acest sens în privinţa altor limbi, ştim că ele nu fac decât ecoul străbunilor noştri Adam şi Enoh şi că ele nu au fost corupte de amestecul babelic. Astfel, dacă în natură nu există nimic creat care să nu manifeste în exterior forma lăuntrică şi pe cea internă, fiindcă această forţă lucrează în interior pentru a fi semnificată în exterior. Numai în acest fel omul ar putea ajunge să cunoască acea esenţă a esenţelor. Acesta este limbajul naturii unde fiecare vorbeşte despre propriile lui proprietăţi. În toate lucrurile create există o forţă supranaturală care le străbate de la cap la coadă, care este exaltată în tensiunea mistică şi care este primată prin cuvinte umane. Aceste forme ale lumii materiale care se aprind şi se deschid la un anumit moment într-o epifanie care ne dezvăluie invizibilul. În lucrarea sa Misterium magnum Böhme vorbeşte folosindu-se un fel de „limbaj senzual” (sensualiche sprache), „natural” şi „esenţial” şi pe care este într-un anume fel îl atribuie ca fiind limbajul întregii creaţii, cel prin care Adam a denumit lucrurile. Astfel, s-a emis şi ipoteza unei Gramatici Universale care am putea spune ar sta la baza ebraicii, elinei şi latinei. Johannes Petru Ericus care în 1679 a publicat Anthropogltonia sive historia etymologica dissensio, unde a ajuns să susţină că mai toate limbile ar provenii dintr-una singură, adică din greacă. Această gramatică universală este un fel de Monadă, care transpusă fiind în plan religios, a fost forţa intelectuală prin care Adam le-a dat nume tuturor animalelor, un nume potrivit prin reproducerea sunetului emis de acesta şi care şi-a elaborat o fonologie destul de bine susţinută, prin care putem conchide că Adam a denumit prin sunete vocalice zburătoarele, cu semivocalice animalele terestre şi cu sunete mute – peştii. Aceste animale au fost într-un anume sens semnele Monadei. Unii visau la o „gramatică fără cuvinte,” la un fel de comunicare prin tăcere, silenţioasă, care se înrudea cu comunicarea îngerilor.

Atunci când toate popoarele bitului nostru pământ vorbeau o singură limbă, ele se înţelegeau, dar în momentul când nu au mai voit să vorbească o singură limbă, au început să folosească o pluralitate de limbi cu tentă senzuală şi astfel şi-au pierdut gândirea cea dreaptă, schimbând această limbă senzuală într-o formă exterioară grosieră şi grosolană... Acum, nici un popor nu mai înţelege acest limbaj senzual, la fel cum limba păsărilor nu poate fi aceiaşi cu limba animalelor din păduri. Prin urmare putem deduce că Dumnezeu a înzestrat chiar şi natura cu un limbaj natural şi senzual denumit limbajul natural. Este destul de interesant că în Ziua Cincizecimii, Apostolilor li s-a îngăduit să vorbească o „limbă senzuală deschisă,” dar conferită din partea purcederii Duhului Sfânt care era înţeleasă concomitent de toată lumea. Sfinţii Părinţi ne tâlcuiesc că v-a venii o vreme când această capacitate care s-a pierdut a unui limbaj comun tuturora v-a revenii din nou şi din câte se pare, numai atunci vom fi capabili să îl auzim pe Dumnezeu vorbindu-ne în deplinătatea limbajului senzual. Această restaurare a limbilor a fost denumită în termeni teologici ca şi glosolalie şi a fost cel mai bine explicată şi dezbătută de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale. Tot Sfinţii Părinţi ne mai spun că Adam, ca şi o făptură „creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,” era capabil să vorbească cu păsările un anumit fel de limbaj care nu a mai fost posibil după cădere, această „limbă a păsărilor” i-a fost descoperită ulterior în plan istoric înţeleptului Solomon, care a transmis-o la rândul lui mai departe la mai multe persoane cum ar fi reginei din Saba şi lui Apollonius din Tiana.

În termeni filosofici, am putea spune în sens larg, că există un anumit fel de limbă filosofică, care ar trebui să slujească la eliminarea tuturor elementelor care au întunecat mintea omenirii, ţinând-o departe de progresul ştiinţific. Având în vedere că filosofia nu este o disciplină care se foloseşte de un limbaj ştiinţific exact, a devenit ceva rudimentar că filosofia este un fel de disciplină opusă ştiinţelor precise şi exacte. Mai mult, trebuie să avem în vedere că în mai multe domenii distincţia dintre ceea ce este teologic şi ceea ce este ştiinţific este un lucru care nu poate fi trecut prea uşor cu vederea. Dalgarno în Ars signorum a arătat că trebuie să existe o limbă care să reacţioneze împotriva impreciziilor scripturistice simbolico-alegorice, care tind să fie privite ca şi aberaţii şi uneori chiar ca şi minciuni, o limbă care să reducă redundanţele, anomaliile, echivocurile şi ambiguităţile, arătând că aceasta nu v-a putea decât să favorizeze comunicarea dintre popoare şi să vindece deducţiile, încercările şi motivaţiile cercetării filosofice de a vindeca maladiile sofismelor şi a logomahiilor. În principala sa lucrarea Leviatanul, Hobbes ne avertizează că diferitelor uzuri ale limbajului le corespund tot atâtea abuzuri, în special când oamenii îşi înregistrează gândurile în mod eronat prin inconstanţa semnificaţilor cuvintelor, când folosesc cuvinte metaforic, adică diferite de sensul lor obişnuit şi atunci când prin cuvinte producem suferinţă altora şi desemnăm ceva dincolo de ceea ce nu voim. Referitor la imperfecţiunea şi la incapacitatea cuvintelor de a spune ceea ce este imposibil de spus, Locke, în Eseuri despre înţelegerea umană din 1690, ne v-a spune că sunetele din moment ce sunt voluntare şi indiferente pentru orice idee, pot fi reduse numai la simpla noţiune de a fi rezumate la ceea ce voim noi să spunem, cu condiţia constantă de a reduce doar ceea ce voim noi să spunem. Având în vedere că scopul principal în comunicare este de a te face înţeles, dar din câte se pare cuvintele nu vor slujii acestui scop, din moment ce nu toţi cei care ascultă cuvintele au aceiaşi idee referitor la ceea ce îşi reprezintă mintea când vorbim. Pentru Robert Bacon, semnele pot fi de două feluri: ex congruo (adică iconice, motivaţionale) şi hieroglifice, gesturi şi embleme ce reproduc, într-un fel sau altul, proprietăţile lucrului semnificat sau ad placium, adică arbitrare şi convenţionale. Totuşi, un semn convenţional, poate fi definit ca şi un „caracter real,” ca fiind un sunet echivalent. La rândul lui şi Bacon vede un fel de ideograme în limbajul filosofic şi în special în cel chinez. Aceste ideograme sunt un fel de semne care se raportează nemijlocit la o noţiune, fără să treacă prin medierea unei limbi verbale. Pentru Bacon, aceste ideograme sunt nişte semne care se raportează nemijlocit la o noţiune, fără să treacă prin medierea unei limbi verbale; chinezii şi japonezii vorbesc limbi diferite şi ca atare definesc lucrurile cu nume diferite, dar recunosc aceleaşi ideograme şi prin urmare când scriu se pot înţelege reciproc. Pentru Bacon caracterul este un semn convenţional, dar care se referă la o noţiune precisă. El a voit să construiască un alfabet al noţiunilor fundamentale, astfel Abecedarium novum naturae, compus în 1622, trebuia să fie o anexă la Historia naturalis et experimentalis, fiind o încercare de indicizare a cunoaşterii, străină de proiectul unei limbi perfecte. O altă încercare de organizare a limbii a fost oferită de Albert Comenius care în opera sa Didactica magna vedea prin procesul educaţional un mijloc de a educa simţurile educaţionale ale elevilor prin stimuli imaginativi. Comenius a dezvoltat o critică intensă a limbilor naturale în Pansophiae Christianae III (1639-1640), unde evocă o reformă lingvistică care urmărea eliminarea artificiilor retorice – considerată ca sursă a ambiguităţii – şi fixarea limpede a sensului cuvintelor prin folosirea unui singur nume pentru fiecare lucru, redând termenilor sensul originar. Nişte prescripţii pentru o limbă universală artificială se găsesc în via lucis, din 1688, unde pansofia nu mai conţine o simplă metodă pedagogică, ci din nefericire se pare că se configurează un fel de viziune utopică în care prin limba vorbită trebuie cu toţii să aspirăm la dezideratele unui Stat perfect, unde s-a v-a vorbii o limbă filosofică denumită panglosia. Chair şi Comenius a vorbit de o limbă universală şi desăvârşită (pe care nu a construit-o niciodată). El căuta un fel de pansofie în care toate lucrurile să fie legate între ele potrivit armoniei unui „adevăr nemişcat,” care să conducă la o căutare neobosită a lui Dumnezeu, prin care nu putem crede că putem găsii la o căutare neobosită originară şi căutând, din raţiuni pedagogice, o metodă artificială eficentă, trasăm câteva direcţii fundamentale pentru acea căutare a unui limbi filosofice ce v-a fi opera unor utopişti de inspiraţie laică. În 1629, părintele Marin Mersenne i-a trimis lui Descartes proiectul unui „limbi noi.” Tallemnt des Réaux căuta un fel de limbă matrice prin care să le putem înţelege pe restul limbilor. Acest aspect a fost larg dezbătut ulterior în mai multe cercuri ştiinţifice. Descartes a fost foarte mult interesat de problema poligrafiilor, prin care puteam discerne şi realiza nişte poligrafii reale care să fie suma unor rezultate ale unui anumit fel de realizare metodică a tuturor ideilor şi sumelor conceptelor. Din ceea ce l-am putea noi analiza pe Descartes în principala sa lucrare Discourse sur la méthode, putem realiza că el nu a găsit de cuviinţă să schiţeze un sistem sau o gramatică a ideilor care să fie baza unei limbii perfecte. În lucrarea sa Principia philosophiae, apar substanţe permanente (ordine, număr, timp, etc), dar nu există nici un indiciu că din această listă s-ar putea extrage un sistem al ideilor.

În ceea ce priveşte, într-un anumit fel sau altul, căutările misticilor şi ale „savanţilor” referitor la lexicul limbilor, aspectele concură în mai multe direcţii. În sensul actual, nu mai avem de a face cu căutarea unei limbi pierdute ci cu crearea unei limbi noi inspirată după principii filosofice, ceea ce limbile sacre au căutat în miezul dezideratelor lor celor mai profunde dar nu au descoperit niciodată. Toate limbile sfinte şi primordiale, cel puţin după cum erau ele repropuse, au putut descoperii un exces de conţinut, care nu a fost niciodată circumscribil, faţă de expresie. În vremurile de acum se caută o limbă ştiinţifică (sau filosofică) în care, printr-un act inedit de imposio nominun, să se înfăptuiască un acord total între expresie şi conţinut. Ward şi Wilikings candidează pentru postura unui nou Adam, în concurenţă nemijlocită cu speculaţiile misticilor. Wilkings arată că limba filosofică ar fi putut contribui „la lămurirea unor diferenţe din vremea noastră în materie de religie, demascând mai multe erori grosolane ce se ascund sub expresii afectate, greşeli care odată ce au fost explicate filosofic şi exprimate potrivit importanţei originare şi naturale a cuvintelor, se vor dovedii inconsistente şi contradictorii.” Astfel limbajul dacă nu este condus de o anumită dispoziţie metafizică v-a trebui să se sprijine pe un fel de caracteristică metafizică.

Pentru a putea construi caractere care să ne trimită nemijlocit la noţiuni ar fi nevoie de două condiţii: identificarea unor noţiuni primitive, organizarea acestor noţiuni primitive într-un sistem, care ar reprezenta modul de organizare a conţinutului. Acum ne dăm seama de ce aceste limbi au fost denumite filosofice şi a priori. Ele trebuie să se identifice şi să se organizeze un fel de „gramatică a ideilor,” care să fie independentă faţă de limbile naturale şi care să fie postulată a priori. După Dalgarno, munca filosofului trebuie să o preceadă pe cea a lingvistului. Trebuie să spunem că numărul cuvintelor unei limbi naturale este finit, pe când cel al lucrurilor (cele existente fizic, entităţile raţiunii şi ale accidentelor de orice nivel şi grad) fiind potenţial infinit. Toate conţinuturile posibile exprimate de o limbă trebuie definite ca fiind o serie de agregări „moleculare” reductibile la compuneri de atomi sau trăsături semantice. Am putea spune că limba este un fel de idee înnăscută platonică. Trebuie spus că nici măcar Platon nu a fost capabil să stabilească cu definitivitate care sunt şi câte sunt ideile universale înnăscute.

Dalgarno înţelege că o limbă universală trebuie să aibă în vedere două aspecte distincte: o clasificare a ştiinţei, care este lucrarea filosofului (planul conţinutului) şi o gramatică capabilă să organizeze caracterele astfel încât ele să se refere la lucruri sau noţiuni stabilite prin această clasificare (planul expresiei). Varietatea literelor este un apendice la blestemul de la Turnul Babel. Prin 1641 Wilkings a început să se ocupe mai mult limba filosofică. În 1668 el propune prin în Eseul spre un caracter real şi o limbă filosofică, cel mai complet sistem din toate câte apar în acest veac cu privire la o limbă artificială filosofică de uz universal. După ce el aduce un omagiu limbii ebraice, după ce trasează o istorie a evoluţiei limbilor până la Babel, Wilkings îşi propune să construiască o limbă bazată pe caractere reale, „ce ar putea fi citită de orice popor în propria sa limbă.”

Wilkings îşi aminteşte că majoritatea proiectelor precedente încercau să deriveze lista caracterelor din dicţionarul lingvistic al unei anumite limbi, în loc să se raporteze la natura lucrurilor şi la acele noţiuni comune asupra cărora ar putea cădea de acord toată umanitatea. Proiectul său nu poate fi precedat decât de o colosală panoramă a ştiinţei, ca să identificăm noţiunile elementare comune tuturor fiinţelor raţionale. În acest proiect nu există nimic platonician, el ne oferă o panoramă atât a ideilor generale cât şi a cunoaşterii empirice, considerând că dacă toată lumea ar cădea de acord cu privire la ideea şi conceptul de Dumnezeu, atunci toţi ar trebui să cadă de acord, în aceiaşi măsură şi asupra clasificării regnului vegetal. Imaginea universului propusă de el este chipul unui univers potrivit ştiinţei oxoniene a vremurilor lui, iar el nu îşi pune problema că unele popoare de o altă cultură (ar trebui şi ele să folosească limba lui universală), fiindcă după el, nu am putea organiza universul într-un alt mod. Această organizare diferită a universului ar aduce cu sine un fel de ruptură în rolul de autor al unei gramatici filosofice şi cel de autor al unei limbi filosofice. După opinia lui Frank, sistemul lui a fost dominat de noţiunea de Marele lanţ al Fiinţei, stabilt de mai înainte şi de toată lumea, ceea ce ar respinge o viziune dinamică asupra limbajului, stabilit de mai înainte şi de toţi. În acest sens, o interpretare metaforică ar fi imposibilă, întrucât ea ar fi autorizată numai de o metaforă imposibilă, de o particularitate transcendentă. Wilkings mărturiseşte că ar fi frumos dacă fiecare diferenţă ar avea o denumire Transcendentă, dar limba nu oferă nişte termeni suficenţi. Limba filosofică a priori nu poate urmării toate subtilităţile limbii naturale. Leibniz a fost fascinat de bogăţia şi pluralitatea limbilor naturale. Leibniz considera că fiecare individ are o perspectivă specială asupra universului. În acest sens, numărul enunţurilor lingvistice ar fi fost finit şi ar fi făcut ca omenirea să reîncepă să producă aceleaşi enunţuri, ceea ce i-ar fi permis lui Leibniz să atingă tema apocatastazei sau a unei reintegrări universale (a unei veşnice întoarceri) la o stare iniţiată a lucrurilor după ce au fost din nou realizate. Intenţia lui Leibniz a fost de a crea un limbaj logic care la fel ca şi algebra, să ne poată conduce de la necunoscut la cunoscut prin simpla aplicare a unor reguli obligatorii aplicate la simbolurile folosite. După Leibniz există o analogie între ordinea lumii sau a adevărului şi ordine gramaticală a simbolurilor limbajului. Mai mulţi specialişti au identificat această poziţie a portretizării realităţii a lui Wittgenstein, unde propoziţia trebuie să capete o formă asemănătoare cu faptele pe care le reflectă. Leibniz a fost primul care a recunoscut că valoarea limbajului său filosofic ar fi trebuit să fie în funcţie de structura formală şi nu de termenii săi şi că sintaxa, ceea ce el numea habitudo sau structură a propoziţiei, era ceva mai importantă decât semantica. Aceasta ar fi inclus crearea unui anumit tip de inteligenţă artificială care manipulează un fel de varietăţi libere. În cele din urmă putem spune că filosoful unei armonii prestabilite nu putea gândii altcumva. Toată ingeniozitatea cheltuită pentru construirea unei limbi filosofice, dar care este lipsită de orice finalitatea practic socială şi destinată unui calcul logic. În acest sens, limba lui, care era cea a logici simbolice contemporane, era o limbă ştinţiifică, dar la fel cu mai toate limbile ştiinţifice, nu am fi putut vorbii de totalitatea universului, ci numai despre unele adevăruri ale raţiunii. Această limbă nu putea fi universală, fiindcă nu era potrivită cu ceea ce exprimă limbile naturale şi anume adevăruri care sunt de fapt un fel de descrieri ale unor evenimente empirice. Pentru a realiza aceasta, ar nevoie de „construirea unui concept care posedă un mare număr de determinări. Acest proiect a permis realizarea unor limbi a computrelor, permiţând elaborarea unor limbaje informatice care se pretează la realizarea unor entităţi individuale. Locke a fost cel care a vorbit de a anumită terapie a limbilor. De cele mai multe ori ajungem la conjuncturi, la inducţii, la aproximări... niciodată nu avem certitudinea deplină că o anumită idee, pe care nu am construi-o sub un anumit semn şi prin anumite mijloace este mai în toate aspectele acea pe care o atribuim aceluiaşi semn care ne-a fost redat. Pentru acest motiv cuvintele capătă pe nesimţite semnificaţii diferite, fără ca nimeni să nu îşi dea seama de această schimbare. Ca şi o condiţie ideală a unei anumite limbi filsofice, Tracy indică univocitatea absolută a caracterelor ei. Prin urmare trebuie să renunţăm la perfecţiune şi să numai căutăm desăvârşirea limbilor. Imposibilitatea de a elabora o limbă filosofică rezultă tocmai din faptul că geneza limbajului urmează anumite faze, pe care ideologii le-au trasat de mai multe ori. Devine mai clar că o limbă filosofică nu poate decât să oglindească unul dintre stadiile generice ale limbajului. Astfel, orice încercare este sortită eşecului.

O limbă cu caracter strict universal, ar fi trebuit să fie necesar şi prin natura ei limba cea mai aservită, săracă, timidă, monotonă, uniformă şi aridă, cea mai incapabilă de orice frumuseţe. Atunci când se spune în Facere 11, 1-2 că pe pământ se vorbea o singură limbă, „erat terra labii unius,” în traducerea iniţială nu se spune limbă ci buză, întru cât se urmăreşte să se înţeleagă faptul că oamenii de la începuturi se exprimau emiţând sunetele cu buzele, fără să le articuleze cu limba. La evidentele dificultăţi ale oricărei limbi a priori, acest sistem adaugă necesitatea ca vorbitorii să aibă o anumită ureche muzicală. Devine greu de exprimat prin limba păsărilor din pomenirea unor vremuri de demult, însă cu mai puţină imprecizie glosolalică şi cu mult mai multă pedanterie codificatoare. O limbă desăvârşită ar fost şi o limbă Universală. Am putea spune că Turnul Babel a creat cu sine un fel de fenomen de „babelizare” a omului. Fenomenul Babel dimpreună cu consecinţele sale duhovniceşti comice şi cu anumită tentă ridicolă, este o consecinţă a acestui proces de emfatuare şi „mărire deşartă” (chendoxie) a omului, în cele din urmă un fel de neseriozitate a omului în raportul lui dialogic, sincer şi viu cu realitatea ultimă, Dumnezeu. „Babelizarea” este un fel de primitivism sau lipsă de sinceritate. Acest lucru îl simţim prezent şi în limbajul liturgic al slujbelor bisericeşti. Biserica a trebuit să ea să se adapteze (şi continuă să o facă) condiţiilor lingvistice schimbătoare ale popoarelor, etniilor şi naţiunilor, cu scopul ca mesajul ei să rămână peren faţă de generaţiile actuale şi de cele viitoare.

Pentru oamenii cu o viziune duhovnicească asupra lucrurilor, originea pluralităţii limbilor poate fi privită ca şi o pedeapsă. De fapt, ea ar mai putea însemna şi un anumit fel de creştere a tăriei originare Adam. Fiecare limbă devine astfel un fel de model al universului, un sistem semiotic de înţelegere a lumii, lucru care ne îmbogăţeşte. La început am spus că povestirea babelică din Facere 11 a dominat în imaginarul colectiv cât şi în cazul celor care reflectau mai profund la tema pluralităţii limbilor. Limba ebraică a rămas în criză până la incidentul din Babel. Stareţul Pluche a spus în lucrarea mecanica limbilor şi arta semnăturilor, a pomenit că prima diferenţierea a limbilor, dacă nu chair a lexicului, a început încă de pe vremea lui Noe. Pentru el multiplicitatea limbilor este un fel de fenomen socialmente pozitiv.

În 1654, John Webster a scris Academiarum examen, un fel de atac îndreptat împotriva lumii academice, unde deplângea faptul că nu se acordă suficentă atenţie şi seriozitate problemei unei limbi universale şi că acest aspect este tratat de mai multe vreme cu superficialitate în mod voit. O limbă universală ar fi presupus, după aspiraţiile şi deducţiile lui şi ea la rândul ei un fel de unire continentală universală tacită, chiar cu un pronunţat caracter ascuns „mesianic,” pe tot teritoriul şi suprafaţa europeană actuală. Ar fi fost un fel de realizare deplină a acestui vis social utopic al concordiei universale între popoare şi naţii, la toate sferele de influenţă socială şi economică. Din nefericire, acest deziderat ultim nu s-a realizat şi consecinţele nefaste ale acestei neîmpliniri le putem vedea şi experimenta cu toţii cei care vieţuim pe acest continent. Asistăm de mai multă vreme ca la un spectacol teatral cu caracter dramatic şi haotic, de prost gust şi ieftin, în care rivalităţile puerile ale unor personalităţi sunt făcute publice mai în toate unghiurile mediaticului. O unitate europeană sănătoasă şi de durată, nu poate fi realizată numai în plan politic, economic, statal sau diplomatic după cum cred unii dintre analiştii noştri. Mai presus de orice este nevoie de o unitate a religiei, adică a modului în care omul se raportează la Dumnezeu, a credinţelor şi a confesiunilor care sunt, din nefericire, atât de diverse, divergente şi fărâmiţate pe acest bătrân continent în care ne ducem bietele noastre vieţi cotidiene. Omul politic european actual, care se voieşte şi aspiră sau cel puţin ar trebui să o facă după cerinţele impuse de interesele externe şi interne, în cele din urmă, din câte se pare, să fie un fel de deschizător de destine pentru cei mulţi şi lipsiţi de semnificaţie, pentru masa cantitativă a personalităţilor umane insipide şi impersonale a „populaţiei,” în planul aspiraţilor şi „necesităţilor politice” urgente. Din câte se pare el se rezumă doar la nişte simple interese personale electorale sau diplomatice care să îi aducă nişte beneficii materiale imediate, prin care nu face decât să se anihileze şi să se limiteze pe sine la nişte deziderate mai mult sau mai puţin precare, din cauză că el evită necesitatea de a avea o viziune mai largă şi mai profundă asupra lucrurilor. El este mulţumit dacă ştie că este aclamat şi ovaţionat de opinia publică şi dacă eventual sondajele îl privesc ca şi pe un om de marcă şi de mare prestanţă între restul semenilor lui. În mare parte acest lucru se datorează lipsei şi refuzului unei educaţii care să aibă nişte baze şi fundamente seriose. Cu mare durere, autorul acestor rânduri vede că acest lucru are loc în mai toate sferele vieţii statale europene contemporane, dincolo de limitaţii geografice, teritoriale, naţionale sau statale. Acest lucru durează de mai multă vreme. Cu regret trebuie să spunem că enorm de puţini oameni politici şi de stat, care se pretind a fi liderii şi conducătorii noştii aleşi şi plătiţi din impozitele omului de rând, la ora actuală mai văd sau mai au putinţa de a vedea o realizare a unei unităţi europene în plan religios, în sfera profundă a umanului. Marea majoritate se complac în a evita acest subiect sau cel puţin în a-l trece cu vederea, lăsându-l pe seama prelaţilor şi a „feţelor bisericeşti.” Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru nu face decât să ne arunce în întuneric în mai toate planurile vieţii cotidiene. Omul european devine redus la nişte simple necesităţi biologice şi închistat în nişte standarde sociale obscure impuse şi susţinute de zelul şi acrivia guvernamentală. Se pare că din nefericire, de mult prea multe ori, viaţa statală se rezumă la aspectul material, la calitatea prestaţilor orelor de muncă, la condiţiile de lux şi beneficiile financiare pe care le poate oferii această unificare în plan general european, la o obsesivă dorinţă de suveranitate şi bunăstare. Din câte se pare, nu există interesul şi nici voinţa de a elabora o unificare în plan duhovnicesc în lumea europeană. Lumea duhovnicească este lăsată la o parte şi evitată. Credem că aceasta este mai mult decât o dramă, este o tragedie socială de proporţii continentale la care asistăm şi devenim martori fără a mai putea face ceva. Cred că suntem cu toţii martori ai unui anumit proces de „schizofrenie” mutuală de amploare în care refuzul de a vedea realitatea nefastă şi tragică nu face decât să ne camufleze micile şi simandicoasele noastre interese locale şi regionale de prosperitate şi a duce o viaţă mai bună în plan economic. Cititorul acestor rânduri poate judeca după sine veridicitatea, îndreptăţirea şi originalitatea acestor observaţii care sperăm că sunt pertinente.