Istoria continua si pe situl lui oficial: http://cornel.nistea.com/

INOCENTA SARPELUI
Partea I

Evadarea din labirint

Prin anul trei sau patru de facultate, dupã o vacantã de iarnã ratatã, am stat la o orã de seminar pentru prima oarã în bancã cu o colegã de grupã, cu care dacã schimbasem în acesti ani câteva cuvinte. Nu stiu ce mã fãcuse sã o remarc în sala aproape plinã; era ceva nou la ea ce m-a fãcut sã mã duc si sã-i cer voie sã stau în bancã cu ea, poate coafura ei hazlie în formã de palmier, cu suvita lungã de pãr în partea stângã, ori pur si simplu îmi doream o schimbare, dacã nu mai era si altceva, un sentiment nelãmurit pentru ea, poate o stranie dorintã de a o seduce, mai ales cã o vãzusem mereu singurã, n-o astepta niciodatã cineva la iesirea de la cursuri, si-mi voi fi zis cã-i numai bunã pentru o pasãre de pradã ce mã socoteam pe atunci. Mai târziu momentul acela mi s-a pãrut neverosimil si m-am întrebat dacã nu cumva totul s-a întâmplat doar în mintea mea, când m-am hotãrât sã scriu un roman având drept punct de plecare un asemenea moment. Nu mai eram deloc sigur de asta. Fapt e cã de cum m-am asezat în bancã lângã ea am început sã-i testez inocenta, nu pentru prea mult timp, pentru cã în curând în salã a intrat conducãtorul seminarului, întrerupând conversatia noastrã abruptã. Cred cã la seminar se discuta un subiect de dialectologie sau cam asa ceva si refuzam sã-mi bat capul cu chestiile alea perimate de istoria limbii. Fierbeam de necaz cã fãcusem imprudenta sã merg în ziua aceea la facultate si încã la o orã matinalã si sã ascult douã ceasuri tot felul de teorii despre dialecte, dacã se varsã sau nu se varsã în limbã, dacã pot forma sau nu o limbã nouã. Cãutam cu disperare o solutie sã diminuez efectele acestui mic dezastru. Am privit spre colega mea, i-am cercetat fizionomia si coafura ei palmier cu suvita lungã de pãr pe partea stângã si n-am mai ezitat nici o clipã: am provocat-o sã intre cu mine într-un joc al imaginatiei – sã scriem împreunã o prozã scurtã închipuindu-ne cã ne aflãm la o cabanã în munti, unde suntem surprinsi de o furtunã de zãpadã, asteptând acolo nerãbdãtori sã se facã vreme bunã sã schiem. Colega mea m-a privit cu un zâmbet îngãduitor, fãrã sã-mi rãspundã în vreun fel la provocare, fiind atentã în continuare la problemele ce se discutau la seminar. Atitudinea aceasta mi s-a pãrut în totalã contradictie cu tinuta ei extravagantã, mã intriga chestia asta. Nu concepeam pe atunci sã intre cineva la facultatea de filologie fãrã sã aibã ambitia sã devinã poet sau scriitor. Mi-am propus imediat s-o detest pentru aceastã importantã lipsã a ei.

Provocarea mea n-a rãmas totusi fãrã ecou. De fiecare datã când ne-am revãzut la cursuri sau seminarii, colega mea îmi zâmbea complice, probabil avea deja în minte o versiune a ei a unui scenariu pentru o escapadã în munti si, când mã vedea, se amuza de numai ea stia ce minune a noastrã, sau se distra cã mie îmi lipsea curajul de a transforma propunerea mea în realitate. Cuvintele mele, spuse în joacã, îsi fãceau efectul chiar fãrã voia noastrã. Mi le-am imaginat ca pe niste serpi, mai mult sau mai putin veninosi, stând la pândã între pietrele însorite din munti, chiar lângã poteca pe care urcam noi. Zâmbetul enigmatic al colegei mele mi se pãrea al unui asemenea sarpe, gata sã-si reverse veninul pe o ranã atunci provocatã. Mã ispitea gândul sã intru din nou în dialog cu ea, sã scriem împreunã povestirea, dar ceva mã retinea, poate feminitatea ei excesivã sau altceva, nu mi-am putut da seama niciodatã.

Cred cã pe vremea aceea mã aflam în perioada verde, pe care am numit-o mai apoi asa pentru cã îmi petreceam atunci o mare parte din zi La verde, o cofetãrie linistitã si elegantã în care nu se bea si nu se fuma. Profitam din plin se scutirea mea partialã de la cursuri si seminarii, uneori cele patruzeci la sutã de scutire transformându-se în saizeci sau mai multe procente. Nu mai tinea cineva exact socoteala lor. Mã înfãtisam acolo de dimineatã si, pretextând cã iau micul dejun, mã instalam comod la una din mesele de lângã fereastrã pentru a avea luminã suficientã, mã cufundam în unul din fotoliile tapitate cu plus verde si curând una din cele douã doamne simpatice de serviciu îmi aducea pe o tavã de argint biscuiti sau cornuri cu unt si dulceatã, ceaiul sau cafeaua aburinde, din care se ridicau aromele de plante exotice. Efectul lor euforizant se producea aproape instantaneu. Corpul meu se înfiora la prima sorbiturã a miraculoasei bãuturi si, pe nesimtite, uitam de marasmul cotidianului, de monotonia de la cursuri si seminarii, de blazarea unor colegi din cãmin cu o gândire conformistã si limitatã. Timp de câteva ore, în vreme ce la facultate vreun lector proscris îl elogia pe Bolliac, mã cufundam în lectura unor cãrti de mare valoare literarã, uneori fãceam scenarii de povestiri sau romane ori scriam prozã scurtã. Scriam acolo, scriam, scriam cuprins de mister si uitare, încurajat poate de descoperirea extraordinarã a lui Gogol din Suflete moarte: Sã creeze omul lui Dumnezeu îi place. Era o experientã absolut nouã pentru mine acolo La verde. Tenacitãtii i se adãuga plãcerea de a scrie. Simteam adeseori cum dupã lungi poticneli intram în transã si scriam pânã ce eram leoarcã de transpiratie si epuizat de obosealã. Eram cu adevãrat fericit, mãcar cã îmi dãdeam seama cã zecile de pagini ce le scriam nu aveau sau aveau o foarte micã valoare literarã, exercitiul însã, exersarea naratiunii si a dialogului erau atunci mai importante pentru mine. Îmi plãcea s-o iau mereu de la capãt, convins cã principiul zece la sutã inspiratie si nouãzeci la sutã transpiratie este adevãrat. Într-un asemenea moment cãzuse tocmai bine un nou subiect de povestire. Câteva zile nu m-am mai dus pe la facultate, iar când am apãrut acolo i-am dat colegei mele sã citeascã o povestire de numai câteva pagini intitulatã chiar Furtuna de zãpadã. Eram din nou la o orã de seminar în bancã împreunã. Colega mea a citit povestirea usor miratã, probabil ea îsi imagina cu totul altfel escapada noastrã în munti. Vãzând-o dezamãgitã, i-am promis cã voi rescrie povestirea, cã voi inventa un final fericit, ea însã s-a arãtat neîncrezãtoare. În zilele ce au urmat, pe chipul ei n-am mai descoperit zâmbetul acela misterios si complice cu care mã întâmpinase pânã atunci pe coridoarele facultãtii, la cursuri sau seminarii.

Am încercat sã mã tin de cuvânt. Mã duceam La verde hotãrât sã nu mai scriu altceva pânã ce nu voi finaliza într-o variantã fericitã povestirea promisã colegei mele, dar ceva nu mergea. Creierul meu refuza alte imagini decât acelea pe care le scrisesem prima oarã si care o întristaserã pe colega mea. Bãrbatul din mine lipsea aproape cu desãvârsire ori refuza sã accepte momentele de gingãsie si tandrete dintr-o situatie normalã, ba, mai mult, m-am pomenit deodatã cu B. într-un conflict nedeclarat atât în povestire, cât si la facultate. Iar aceastã stare de beligerantã se agrava necontenit în loc sã se atenueze si-n cele din urmã sã înceteze. Cândva mi-am dat seama sã în mica mea povestire vorbeam tot timpul despre el si ea, despre acolo departe, în mijlocul furtunii de zãpadã, cã povestirii mele îi lipseau mãcar douã lucruri: poetica narativului si elementul sinceritãtii. Vinovate pentru toate acestea erau recentele mele lecturi din Hemingway, nãzuinta de a crea situatii-limitã, de a tensiona si dramatiza actiunea si dialogul. Începusem sã-l urãsc pe noul meu idol, care a urmat lui Dostoievski, Kafka si Camus. Stiam de acum ce am de fãcut si-am rescris povestirea la persoana întâi. Zadarnic. Nu-mi iesea nimic bine si-am început sã mã înfurii pe neputinta mea. Esecul acesta a devenit dramatic, probabil si datoritã promisiunii fãcute colegei mele cã voi reface povestirea ca sã-i placã si nu reuseam nicidecum. Nu mai puteam suporta Cofetãria Verde si-am pãrãsit locul acela curat si bine luminat, mutându-mi cartierul general într-o cafenea nouã, nu departe de Conservator, unde se simtea încã mirosul de lacuri si vopsele. Am încercat acolo din nou sã rescriu povestirea, dar n-a mers, si-am intrat într-o stare depresivã mereu accentuatã de atmosfera dezolantã din jur, dar mai ales de faptul cã aici am început sã beau si sã fumez, nu numai din disperare, ci si cu gândul cã bãutura si fumatul îmi vor stimula imaginatia creatoare. Nenorocirea a fost în continuare cã îmi cheltuiam toti banii primiti de acasã aici si nu mai aveam cu ce sã-mi cumpãr cãrti, nu mai citeam si nu mai puteam scrie. Am continuat totusi o vreme sã fac scenarii de povestiri si romane, dar totul îmi pãrea anapoda, lipsit de sens si valoare. Ar fi fost totusi o scãpare: sã-mi revãd notele fãcute în timpul lecturilor, dar erau toate prea recente pentru a mã interesa si-atunci, în putinele momente de luciditate sau delir, am scris pilulele, un soi de tablete minuscule în care nãzuiam sã comprim esente de viatã, în câteva rânduri reusind sã evadez din timp în Iarnã nesfârsitã sau schita Max Fobius. Inevitabilul s-a produs câteva sãptãmâni mai târziu, în sesiunea de examene, când fie am luat note foarte mici, fie am ratat examenele, si astfel mi-am pierdut bursa, iar alor mei nu le puteam destãinui rusinea asta, si-am fost nevoit sã supravietuiesc cu mãruntisul ce mi-l trimitea clandestin, dar constant, mama în plic si care, negresit, ar fi fost mai substantial dacã as fi avut curajul sã-i mãrturisesc isprava minunatului ei fiu. Mai târziu am numit timpul risipit la cafeneaua-bar perioada cenusie.

Tot rãul spre bine. Nemaiavând bani de cheltuialã, am fost nevoit sã mã duc regulat la cursuri si seminarii, sã frecventez mai des Biblioteca Universitãtii, sã mã pun pe carte pentru a-mi recupera bursa, fãrã de care nu aveam sanse sã termin facultatea. Le-am scris pãrintilor o scrisoare serioasã, amintindu-le cã sunt în a doua jumãtate a perioadei de studentie, sugerându-le în acelasi timp cã au unele obligatii. Pantofii mei s-au gãurit în talpã, iar hainele cu care mã îmbrac s-au ponosit de tot. În scrisoare fãcusem si o micã imprudentã, recomandându-i tatãlui meu o solutie: sã vândã o parte din proprietatea noastrã mostenitã de la mama de la un strãbun bogat pentru a ne putea descurca toti cu cheltuielile. Spre surprinderea mea, tata a fost de acord cu propunerea asta si totul a fost O.K., cãci avusesem grijã sã le cer o sumã suficientã pentru a mã descurca onorabil în continuare, ajungându-mi bani de cãrti, de spectacole de teatru, de concerte si de cafea, asa cã, în scurt timp, am devenit din nou sigur pe situatie si am început sã-mi urmãresc cu perseverentã si mai multã vointã tinta.

Sfârsitul anului universitar mã gãsise obosit si stresat, mãcar cã avusesem grijã sã-mi amân câteva examene pentru toamnã, dar asta însemna din nou efort si consum nervos, sã fiu la discretia examinatorilor. Aveam negresit nevoie de un remediu si el nu a întârziat sã aparã: un bilet de odihnã si tratament într-o statiune montanã. Nu mi-a fost greu sã obtin avizul psihiatrului de la Policlinica Universitãtii, care îmi dãduse în toamnã scutirea partialã de prezentã la cursuri si seminarii. Am ales în anul acela Sinaia, poate si dintr-o pornire mondenã, sã calc putin pe urmele scriitorilor nostri de odinioarã. Omul si creatorul din mine voiau sã fie liberi, sã li se asigure, dintr-o obligatie nu stiu de cine instauratã în societate, hranã bunã si servicii de calitate. Si nu mã înselasem prea mult, cãci viitorul dictator al României îsi tinea tocmai în vara aceea Congresul, la scurt timp dupã instalare, si devenise deodatã un conducãtor comunist generos, care voia sã dovedeascã superioritatea noii societãti socialiste fatã de societatea capitalistã perimatã, intratã în putrefactie. Ba încã reusise, cred, de la începutul ascensiunii sale, sã ne creeze iluzia unei libertãti de exprimare si creatie prin tipãrirea unor cãrti cu subiecte îndrãznete, chiar critice, ca sã nu mai vorbim de marele câstig al traducerii si editãrii unor opere de mare valoare din literatura si cultura universalã. Ne mai lipsea scriitorilor tineri experienta literarã si de viatã, de care urma sã avem parte din belsug în deceniile urmãtoare, când dictatorul si-a dezvãluit tot mai mult fata lui hidoasã, pânã la acel dispret inimaginabil din geniala lui parafrazare: Scrieti voi ce doriti, noi vom tipãri ce ne convine nouã. Nenorocirea asta n-avea sã fie ultima.

Trei sãptãmâni la Sinaia a curs lapte si miere. Mai toti studentii eram cazati la hotelul U.G.S.R.-ului, câte doi în camerã, mâncarea era excelentã nu numai îndestulãtoare, serviciile medicale de asemenea. Toate pãreau sã fie în consonantã cu ideile geniale ale conducãtorului partidului unic lansate la Congresul al IV-lea, în care prezicea tuturor românilor un viitor de aur. Grija fatã de om era primordialã, iar medicii ne prescriseserã tinerilor pacienti repaus intelectual total, nici mãcar lectura s.f. nu ne era permisã. Ni se recomandau jocuri sportive, excursii si drumetii, care pe lângã rolul lor relaxant aveau sã ne fortifice trupurile vlãguite de efort mental din timpul anului universitar, ba ne vor da si prilejul acumulãrii unor experiente.

Aici la Sinaia am pus la cale împreunã cu câtiva colegi clujeni organizarea la sfârsit de sãptãmânã a unei excursii de douã zile în Bucegi. Cu grupul nostru a urcat în munti si o studentã de la A.S. din Bucuresti, care pe parcursul excursiei s-a atasat tot mai mult de mine. La un moment dat, fata asta oachesã, cu pistrui si o melancolie ciudatã în priviri, mi-a sugerat sã ne desprindem de grupul prea gãlãgios si sã ne continuãm drumetia, în doi, pe un alt traseu, pentru cã ea cunoaste bine muntele. A fost o experientã stranie. Dupã ce vreo douã ore am urcat linistiti pe potecile numai de ea cunoscute, vorbind de toate pentru a ne cunoaste, de îndatã ce am trecut de Piatra Arsã, pe cãrãruia dintre jnepeni, spre Caraiman, a început sã fie tot mai nelinistitã, iar când am ajuns aproape de crestele Costilei s-a agãtat cu amândouã mâinile de bratul meu strigând mereu: “Mi-e fricã! Mi-e fricã!” si a început sã tremure din tot corpul. I-am propus sã ne oprim, sã ne odihnim, dar ea bâiguia neîncetat: “Sus pe creastã… Sus pe creastã…” Curând a început sã plângã si m-a rugat s-o tin în brate. Nu era deloc o glumã, cum am fost înclinat sã cred la început. Ne aflam pe marginea unei prãpãstii la o altitudine de douã mii de metri, iar din ochii ei cãprui curgeau lacrimi. Era o situatie ineditã si nu stiam cum sã procedez. Întrebând-o de ce plânge si-a dat drumul si mai tare, zbãtându-se usor în bratele mele. Când s-a mai linistit si a încetat sã plângã, s-a ridicat în picioare, o vreme si-a plimbat privirile înfierbântate de plâns si durere peste crestele stâncoase ale muntelui si hãurile negre, din care rãzbãtea un murmur tainic. Cândva si-a luat rucsacul în spate, obligându-mã din priviri sã fac acelasi lucru: “Vom merge pe Brãcia Miresei, vom ocoli Tancul Voinicului, iar de acolo spre Babele sau Caraiman. E cale de nici douã ore. Sã nu privesti deloc în prãpastie, ca sã nu-ti fie rãu…”. A început sã-mi fie fricã si m-am întrebat nu fãrã temei ce pune la cale fata asta ciudatã. Nu voiam sã mor într-o prãpastie din Bucegi înainte de a-mi fi scris romanele.

Mi-a propus sã înnoptãm la Caraiman, fãrã vreo explicatie, iar eu desigur am acceptat. Dupã ce traversaserãm câteva prãpãstii si scãpaserãm teferi, îmi era indiferent unde voi dormi peste noapte. Am zãbovit un timp lângã pârâiasul de lângã cabanã. Tocmai rãsãrise mare luna. Ascultam amândoi susurul izvorului si clipocitul apei sedusi de taina noptii. Muntele pãrea un animal fabulos adormit. Mi-a luat mâinile în ale ei, mi-a cercetat degetele unul câte unul sã gãseascã inelul de aur. “N-ai un inel? a întrebat ea. Pãcat. Când rãsare lunã plinã, dintâi trebuie sã-ti pipãi inelul sã te îmbogãtesti”. S-a fãcut târziu, poate trecuse de miezul noptii când am intrat noi în cabanã sã ne culcãm.

A doua zi ne-am reîntors la Sinaia, unde mi-a mãrturisit cã a urcat cu grupul nostru pe munte pentru cã eu semãnam mult cu prietenul ei, care si-a gãsit sfârsitul în unul din hãurile Costilei într-o drumetie imprudentã pe ploaie.

Fuseserã desigur mai întâi cuvintele prin care prietenul unei studente din Bucuresti o invitase sã-i tinã companie pe munte, din imprudentã bãiatul a alunecat în unul din hãurile muntelui, iar fata îi cautã din când în când imaginea, urmele bocancilor pe potecile dintre stânci, retrãind de fiecare datã un cosmar, mãcar cã ea nu a avut nici o vinã, sau dacã a avut nu-si dã seama unde si când a gresit. O priveam mirat, si cuvintele mele rãmâneau mute, învãlmãsindu-se în inima si mintea mea asemeni unor bolovani rostogoliti de suvoaiele torentelor de munte dupã o furtunã înversunatã. Mai înainte de a ajunge la vila în care locuia, am rugat-o sã ne asezãm pe o bancã de pe alee. Nu stiu de ce voiam sã amân despãrtirea noastrã. Poate pentru cã intuitia îmi spunea cã o priveam pentru ultima oarã. S-a uitat încã o datã scurt în ochii mei nefiind sigurã dacã sunt verzi sau albastri. Ceva mã deosebea clar de prietenul ei. Am întrebat-o ce ar vrea sã-mi mai povesteascã, dacã vrea sã-mi spunã ceva, un fel de mesaj ca si cum eu as fi prietenul ei. Ei, nu! Nici chiar asa! Fiecare avem o identitate, suntem unici. Asa ne-a creat Dumnezeu. I-am spus: “As vrea sã nu mai fii tristã!…” “Încerc”, m-a asigurat ea. “O vreme o sã ocolesc Bucegii, mãcar cã ei sunt în calea noastrã, a bucurestenilor”.

A fost o sãptãmânã cu povesti triste. Spunându-le colegelor mele întâmplarea cu E., am aflat cã o altã studentã, abandonatã de iubitul ei, a încercat în iarnã sã-si ia viata declansând o avalansã, tot pe Costila. Spre ghinionul ei, zãpada era înghetatã, iar greutatea fetei a fost prea micã pentru a provoca o avalansã. Salvamontul a gãsit-o a doua zi în vãgãunã pe jumãtate înghetatã. Îi degeraserã mâinile si picioarele, încât a rãmas o infirmã pentru tot restul vietii. Povestea îmi pãrea putin verosimilã si-am început sã râd în hohote de o asa prostie. În vreme ce mã prãpãdeam de râs, a apãrut acolo E., studenta cu care urcasem pe munte. Pleca la Bucuresti si venise sã-si ia rãmas bun de la fete. Fata ei emana aceeasi tristete. Le-a întrebat pe colegele mele ce motiv am sã râd atât de tare. Am auzit-o spunând cu voce usor ondulatã: ”Chiar asa a fost! Poti fii sigur de asta! Nu înteleg ce gãsesti de râs în nenorocirea cuiva”. Le-a sãrutat pe rând pe fete, iar la urmã mi-a întins mâna ei cu degete subtiri si delicate: “Chiar asa a fost! Fii sigur de asta!” mi-a repetat ea în loc de salut si s-a grãbit spre automobilul care o astepta, încercând la despãrtire sã zâmbeascã.

În anii care au urmat am revenit de mai multe ori în Bucegi, cu grupuri de colegi, atras acolo de o chemare tainicã. De fiecare datã când urcam pe cãrãruie mi se pãrea cã-i aud vocea, cã îi simt rãsuflarea fierbinte aproape. Totdeauna cãutam cãrãruia aceea spre creastã si Tancul Voinicului sã poposesc pe locul acela unde E. mã rugase s-o tin în brate pentru cã îi era fricã, si-am contemplat ca si ea crestele muntilor si hãurile înnegurate.

Într-o varã, cum prietena mea a refuzat sã vinã cu grupul nostru pe munte, am invitat-o pe L. sã mã însoteascã, o studentã de la matematicã pasionatã de muzicã si literaturã, dar care fãcuse mai multi ani sport de performantã. A fost o experientã absolut nouã si deosebitã. Alãturi de ea am escaladat înãltimi ametitoare si am traversat prãpãstii înfricosãtoare. Îsi propusese sã mã sechestreze pentru o sãptãmânã în garsoniera ei de la etajul opt de pe Splai sã ascultãm împreunã Vivaldi, numai cã n-a mai fost timp, pentru cã s-a întâmplat sã mã cãsãtoresc în chiar vara aceea cu o fatã fermecãtoare.

O varã mai târziu am urcat cu sotia mea pe una din vãile ce adunã apa din zãpezile din partea vesticã a Muntilor Fãgãrasului. De la cabana Bâlea-Lac ne-am continuat drumul spre vârful Capra pe un traseu periculos, mereu atenti sã nu alunecãm pe ierburile aspre si uscate de munte. De acolo am continuat sã mergem pe creastã, de data aceasta la peste douã mii de metri înãltime. Oricând ne putea surprinde acolo o furtunã devastatoare. Mã simteam vinovat pentru imprudenta mea de a merge doar în doi pe un traseu periculos si necunoscut, dar de acum era prea târziu. Trebuia sã mã autoîncurajez, ea sã nu simtã cã îmi este teamã, cã ezit pe traseu. Am reusit pânã ce au apãrut primele cruci ale temerarilor ce si-au pierdut viata acolo, în plinã varã. Apoi au urmat lanturile! Sotia mea a observat cã sunt descumpãnit, nu aveam la noi o coardã sã ne ancorãm, iar prãpastia se deschidea imensã sub noi. Am pretextat sã ne oprim sã fumãm câte o tigarã. “Bine, a zis, dar apoi sã-ti vii în fire!” Dojana ei mi-a fãcut bine si am izbutit sã depãsim vãgãuna.

Ne apropiam de Strunga Ciobanului când mi s-a pãrut cã recunosc într-un grup de excursionisti pe fata aceea ciudatã din Bucuresti, care mai cãuta încã pe potecile muntelui urmele iubitului ei prãbusit într-o prãpastie din Bucegi, pentru cã pãsise neatent pe cãrãruia umezitã de ploaie. S-a oprit miratã la câtiva pasi în fata mea, m-a privit uluitã, asemeni unei capre negre dinaintea cãreia apare o prãpastie de netrecut. Nu puteam fi sigur cã era ea. N-am mai avut timp sã mã dumiresc pentru cã de undeva, ca de pe alt tãrâm, din alt timp, am auzit vocea sotiei mele care mã chema: “Hai vino odatã! Ce ai încremenit acolo!?” Am tresãrit de-o vinovãtie inexistentã si m-am grãbit s-o ajung din urmã.

În momentul acela descoperisem o nouã dimensiune a omului, aceea a unei stranietãti interzisã celorlalti, care sãlãsluieste adânc în fiinta lui si se manifestã asemeni unui strigãt ce abia dacã se lasã perceput, ca si cum ar veni dintr-o altã lume, totdeauna resimtit în chip dureros. În vreme ce grãbeam pasul s-o ajung pe sotia mea, îmi auzeam cuvintele tipând: Nu e adevãrat! Nu esti ceea ce crezi tu cã esti, caprã neagrã ce mã adulmeci… Starea asta de imponderabilitate mi-a confirmat-o câtiva ani mai târziu prietena mea L. când am întâlnit-o întâmplãtor pe Aeroportul Otopeni.

Mi-a povestit, între douã curse de avion, visul ei de atunci din Bucegi, cã eu o luasem înainte pe potecã, îndepãrtându-mã tot mai mult de ea, lãsând-o în dificultate. Mã striga cu disperare sã mã întorc s-o ajut sã treacã prãpastia, dar eu n-o auzeam din pricina vijeliei. Eram bucuros cã o reîntâlnisem si am invitat-o sã mergem la Casata sã mâncãm piure de castane si sã bem o cafea, cum fãceam altãdatã. Îi era peste putintã, avionul ei pleca peste o jumãtate de orã... De necrezut! Dupã alti câtiva ani am reîntâlnit-o pe L. în Israel, la Tel Aviv sau Ierusalim, ori mai degrabã pe Muntele Fericirii sau pe malul Iordanului. Venise aici în vizitã la niste prieteni. N-a pierdut prilejul sã-mi reaminteascã visul ei. Tot îl mai tinea minte, poate fãcea parte din suferintele ei cele mai vii si mai uimitoare, tot asa cum eu mã întorc uneori în timp la imaginea aceea din Muntii Fãgãrasului, când am reîntâlnit-o pentru o clipã numai pe studenta din Bucuresti într-un grup de excursionisti sedusi de mirajul muntelui.

Mi-am propus sã notez cândva întâmplãrile acestea, poate cã unele dintre ele le voi fi scris în filele disparate ale jurnalului meu, nu m-am gândit însã niciodatã sã le folosesc în vreo lucrare literarã aparte. Nu sunt sigur cã am reusit sã le evit, sã pãtrundã în povestirile si nuvelele mele sau în unele pagini de roman. Ele au putut constitui pretexte de meditatie asupra comportamentului fiintei omului în aspiratia spre împlinire. A existat însã mereu tentatia de a scrie despre fapte trãite, de a transforma unele întâmplãri din jurul meu în literaturã, ceea ce mi se pãrea imoral si inadmisibil.

Terminasem de curând facultatea si pentru a nu mã îngloda profesor în vreun sat din Podisul Transilvaniei, am acceptat o slujbã la Comitetul de culturã si artã. Cândva dupã obisnuita sedintã de luni, în vreme ce inspectorii se ridicau de pe scaune, unul dintre colegi, un om la vreo patruzeci de ani, ne-a anuntat, nu stiu din ce considerente, cã va înfia de la orfelinatul din localitate o fetitã. Efectul stirii a fost minim. Totusi decanul nostru de vârstã, inspectorul T.B., l-a întrebat pe colegul nostru dacã stie pe cine înfiazã: “Cunosti pãrintii fetitei? Te-ai interesat cine sunt?” În locul unui rãspuns, colegul nostru a ridicat din umeri în semn cã nu stia sau cã pentru el asta nu are vreo importantã. Câteva minute mai târziu, T.B. a intrat în biroul unde lucram si mi-a zis cu convingere: “Sã stii cã ticãlosul îsi înfiazã propria fiicã. Tine minte asta!…” Nu credeam sã am motive sã tin minte avertismentul lui T.B., dar nici nu-mi era cu totul indiferent. Mi se pãrea cã mã aflu într-o lume ciudatã, aproape neverosimilã, si nu întelegeam de ce si-ar înfia cineva propriul copil, care a ajuns dintr-un motiv oarecare la orfelinat. Rezultatul a fost cã peste câteva ore, când am revenit de la serviciu acasã, m-am asezat la masa de lucru si-am scris pânã noaptea târziu câteva zeci de pagini de roman, având în centrul lui drama unui profesor universitar care îsi înfiazã de la orfelinatul din localitate propria-i fiicã, fãrã sã poatã fi sigur de aceasta vreodatã. În zilele care au urmat am adãugat romanului meu alte câteva zeci de pagini. Deodatã mi-am dat seama cã romanului sau nuvelei mele îi lipsea tensiunea interioarã si fluenta narativã, si am abandonat proza mea nefericitã. Trebuia sã citesc mai mult, sã mã exersez în proza scurtã si abia apoi sã trec la roman. Am început sã citesc literaturã sud-americanã la birou, dar curând seful meu, un politruc incult ce fãcea filologia la fãrã frecventã, mi-a interzis sã mai citesc “în timpul serviciului”, preferând sã ne vadã vegetând acolo sau sã ne stie la subsolul clãdirii jucând poker. Nu puteam admite o asemenea atitudine, doream sã fiu activ, sã-mi umplu timpul cu ceva util. Si cum pe atunci erau la modã cercetãrile socio-culturale la sate, am initiat si condus o asemenea cercetare, bazându-mã si pe sprijinul poetului I.M. Ne angajaserãm sã cunoastem viata si opiniile oamenilor dintr-o mare comunã de la douãzeci de kilometri de Alba Iulia tocmai când la Bucuresti avea loc celebra Plenarã din aprilie, iar noi ceruserãm cu insistentã subiectilor sã fie sinceri în rãspunsurile lor. Asa s-a întâmplat ca în unul din chestionarele noastre popularitatea secretarului de partid sã fie mai micã cu douã procente decât a preotului, respectiv 4 si 6 la sutã. Mi-am zis atunci OK, i-am prins pe amândoi, pe politruc si pe popã, si eram bucuros cã-i puteam divulga. Nu bãnuiam ce gafã ideologicã imensã comisesem. Rezultatul a fost cã imediat dupã prelucrarea datelor si afisarea lor la sediul comitetului comunal P.C.R. din localitate într-o sedintã de analizã, cel înlãturat din muncã a fost cercetãtorul, nu secretarul de partid, care peste câtiva ani a falsificat datele cercetãrii si le-a folosit pentru lucrarea sa de diplomã la Stefan Gheorghiu. Eram într-un fel mândru cã mã descoperiserã si mã exilaserã profesor la tarã. Acolo m-am informat de felul cum se fãcuse colectivizarea, prin ce mijloace au fost constrânsi tãranii sã-si abandoneze pãmânturile, vitele si atelajele în C.A.P. M-am strãduit sã fiu un profesor bun, numai cã în anul în care am avut cele mai bune rezultate eram citat primul pe lista Conferintei judetene a profesorilor cu rezultate slabe la învãtãturã. În replicã îmi notam toate ineptiile debitate de activistii de partid la sedintele conduse de dumnealor în adunãrile sãtesti, lucru despre care am pãstrat o absolutã tãcere. În învãtãmânt beneficiam de patru luni de vacantã, la care mai adãugam câteva sãptãmâni de concediu medical, timp în care citeam si scriam. Era felul meu de a fi liber într-o lume condamnatã la tãcere. Aveam libertatea pãsãrii din colivie, dacã nu cumva mã aflam într-o cursã de soareci. Cititul îmi dãdea iluzia cã dialoghez si comunic cu lumea, dar asta nu era suficient si mi se pãrea cã într-o zi voi muti de teama securitãtii. De aceea, dupã ce l-am bãnuit pe I.M. cã este informatorul dumnealor, am evitat sã-l mai întâlnesc, dar simteam acut nevoia de comunicare. Pe traseul pe care obisnuiam sã mã plimb am descoperit un mesteacãn tânãr pe care gospodinele îl vopsiserã în alb, si mã confesam lui, dar nu fãrã teama de a fi auzit de urechile omniprezente ale slujitorilor dictatorului. Atunci, din cine stie ce revoltã interioarã, am scris cele trei povestiri emblematice pe care le-am asezat în mijlocul volumului meu de prozã scurtã pe care-l intitulam cu vanitate Când înfloreste oleandrul, povestire socotitã de cenzorii de la Consiliul Culturii retrogradã si dusmãnoasã. Cornel Popescu, redactorul-sef de atunci de la Cartea Româneascã, a tipãrit totusi cartea fãrã cele trei novele, încercând sã pãcãleascã cenzura comunistã cu o copertã rosie ce imagina steagul gloriosului partid. În volumul acesta, de debut, am inclus si povestirea promisã colegei mele de bancã de la seminarul de dialectologie, mult schimbatã fatã de varianta pe care colega mea nu o agrease. O carte era totusi o carte pe vremea când dictatorul era în viatã, mãcar cã se tipãrise fãrã oleandri, fãrã vulturii din colivie, fãrã peripetiile unchiului meu Lionel, fãrã, fãrã, fãrã… Cartea mea rosie a fost surprinzãtor de bine primitã de critica literarã. De acum urmãtoarea carte trebuia sã fie un roman de o substantialitate superioarã prozelor scurte. Exigenta aceasta devenea sâcâitoare, m-a inhibat tot mai mult, pânã în vecinãtatea disperãrii. Tot ce-am scris dupã prima mea carte mi se pãrea neconcludent pentru a mã situa într-o ascensiune evidentã si a urmat o lungã perioadã de tãcere. Nu voiam însã sã mor ca un las si uneori m-am asezat la masa de scris, sã mã canonesc din nou. Îmi plãcea chestia asta, lupta mea cu ticãlosul din mine ce se lãsa învins, pe care îl provocam instigându-l, batjocorindu-l, adresându-i injurii. Si-n câteva rânduri mi s-a pãrut cã am reusit sã-mi depãsesc conditia, cã mi-am învins teama, cã am descoperit solutia miraculoasã a scrisului. Din când în când, mai ales în vacantele de varã, îmi cercetam manuscrisele nefinalizate, proiectele mai vechi, ca pe niste prieteni fatã de care mã angajasem sã împlinesc, sã desãvârsesc o lucrare, o micã lume cu universul ei tainic. Rãspunsul meu a fost de cele mai multe ori: “Mai asteptati. Vã va veni si vouã oarecând rândul.” Repet povestea asta, pentru mine tulburãtoare, asemãnãtoare cu a unui om care amânã la nesfârsit sã-si termine o casã pentru singurul motiv cã ceva n-a iesit cum prevãzuse el când o proiectase.

………………………………………………………….

Cu câtiva ani în urmã, colegii mei de an au organizat la facultate întâlnirea periodicã la cinci ani. Nu mai stiu a câta era, dar din diferite motive la precedentele nu participasem. Mi-am zis cã e cazul sã mã duc si eu acolo sã vãd ce a mai rãmas din ceea ce au fost ei altãdatã, sã mã privesc si eu prin ochii lor. Nu am fost deloc surprins s-o întâlnesc pe unul din coridoarele facultãtii pe colega mea de bancã de la seminarul de dialectologie. Avea aceeasi coafurã palmier cu suvita subtire de pãr pe partea stângã. Era sau încerca sã fie la fel de extravagantã si de zâmbitoare. A fost bucuroasã sã mã revadã. M-a cercetat bãnuitoare, nevenindu-i sã creadã cã sunt eu, cã sunt cãsãtorit si o doamnã frumoasã si elegantã mã tine de brat. Citise povestirea mea din volum, pe care imaginar i-o dedicasem, si mã iertase pentru rãutãtile masculine din Furtuna de zãpadã. Am aflat cã se cãsãtorise curând dupã terminarea facultãtii cu un inginer în constructii de care divortase dupã nici un an, ca sã se mãrite cu logodnicul verisoarei sale, un universitar de la facultatea de biologie, care n-o putuse însoti la întrunirea noastrã pentru cã se afla în Canada sau Statele Unite în cadrul unui parteneriat stiintific. Mai era ceva, încã ceva în povestea vietii ei, pe care îl voi dezvãlui mai târziu în una din scrisorile protagonistilor din prezentul volumas. Ati ghicit desigur, o parte din mãrturisirile colegei mele s-a transformat într-o nouã realitate pe care am numit-o generic Inocenta Sarpelui.

Continuare -> Partea a II-a: Plicul din Illinois


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Cornel Nistea
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.