Spiritualitatea ortodoxă "prezintă procesul înaintării crestinului pe drumul desăvârsirii în Hristos, prin curătirea de patimi si prin dobândirea virtutilor" (1). Asadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică si Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocatiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (2), aceasta fiind desăvârsirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârsit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârsit", aceasta este "măsura vârstei deplinătătii lui Hristos" (3).
Dar dezvoltarea organică si desfăsurarea doctrinei ascetice crestine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (abneget semetipsum), să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie (sequatur Me)" (4). Pornind asadar de la acest adevărat rezumat al întregii învătături ascetice a Evangheliei (5), completat de experienta în Duhul a Părintilor - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învătătura evanghelică (6) -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele Summae theologicae. Până atunci trata-tele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate si cuprindere având doar Scara sfântului Ioan « Scărarul », egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient (7) - si Convorbirile (Collationes summorum Patrum) sfântului Ioan Casian (+ probabil în anul 435) - în Occident.

I.2. Trăsăturile spiritualitătii crestine

Astăzi, datorită situatiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai usor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualitătii crestine, putem si să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualitătii crestine si ortodoxe.

Părintele Stăniloae, cu înăltimea si profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualitătii crestine ortodoxe:
"1. Starea culminantă a vietii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
"2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obtinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
"3. Această unire se înfăptuieste atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu si ea este totodată cunoastere si iubire.
"4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însotită de multe feluri de harisme"(8).

Dar, tinând seama că studiul nostru vizează spiritualitatea sfintelor slujbe - mai precis a imnografiei Mineielor -, care sunt o "Filocalie pentru toti" (9), o filocalie accesibilă tuturor nu numai din punctul de vedere cel mai pragmatic, ci si din punct de vedere teologic (10), deci pentru aceste motive voi prezenta trăsăturile spiritualitătii într-o formă care fără să fie simplistă e totusi mai simplă.

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toti autorii spirituali din Orient si aproape toti din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea sfântul Francisc de Sales (11) - au tratat o singură spiritualitate, pe care o numim (conventional) monastică. E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul Ioan Hrisostom le cere credinciosilor săi - care nu erau nicidecum monahi, ci crestini obisnuiti - nu numai să citească "Viata Marelui Antonie" (12), ci să si facă cele ce citesc, fără să-si mai caute - în zadar - scuze (13).

b) Învătătura ascetică ortodoxă este esentialmente evanghelică(14), având ca « piloni » principali, cum ziceam, lepădarea de sine - abneget semetipsum - si urmarea lui Hristos - sequatur Me(15). Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învătăturii ascetice evanghelice si, apoi, dezvoltat si explicitat de asceti - este: cu cât lepădarea de sine si asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârsită va fi urmarea lui Hristos (16). Cu precizarea că există o fază a înăltimii duhovnicesti în care, după ce ascetul s-a despă-timit si a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar si ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinta, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neasteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17).

c) O a treia trăsătură a spiritualitătii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici iubirea aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit si a desăvârsit Legea (18). Întradevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele (19), iar pe Dumnezeu Lau iubit posesiv si cu avaritie (20).

d) În sfârsit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură pe care vrem să o facem remarcată aici. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile (21). Mai mult, după cum remarca cu un oarecare repros Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumusetilor virtutii de practicat" (22). Totusi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul Iustin Popovici, omul a devenit învătător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" (23). Asadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) si pesimism moral (nu-i cereti să se îmbunătătească) - cum vor naturistii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătătit de morală si de religie)" (24). Pe de altă parte însă, e adevărat - experienta marilor asceti o arată - că este imposibil a se mentine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseste e transmisibil ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modali-tătile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însusi Domnul în taina ascultării si în măsura împlinirii poruncilor.

Asa se face că reprosul lui Pourrat din Concluziile la volumul I din a sa Spiritualitate crestină, cum că: "Ascetii cei vechi (în opozitie cu Francisc de Sales, n.n.) si în principal monahii, au o fată austeră, uneori contractată de efort. Ei găseau în această manieră ceva mai bărbătesc, mai potrivit pentru un bărbat, mai potrivit pentru un soldat al lui Hristos" (25), reprosul acesta, zic, mi se pare nejustificat. E destul să amintesc cazul celor doi monahi care s-au pocăit în aceleasi conditii dar în mod diferit: unul cu bucurie si multumind că l-a izbăvit Dumnezeu, iar celălalt cu gândul la moarte. Si rugându-se părintii, i s-a descoperit unuia că pocăinta amândurora a fost primită. Dar, ca să nu se socotească acest caz o exceptie, mai amintim si împrejurarea (26) că un monah de la chilii a vizitat în pustie pe avva Arsenie cel Mare - care "nu întâmpina lesne pe cineva" (27) - si pe avva Moise « cel din tâlhari », mai mult plăcându-i etiopianul Moise. "Si auzind unul din părinti, acestea s-a rugat lui Dumnezeu zicând: Doamne, arată-mi lucrul acesta, că unul fuge pentru numele Tău, iar altul îmbrătisează pentru numele Tău. Si, iată, i s-au arătat două corăbii mari pe râu si a văzut pe avva Arsenie si pe Duhul lui Dumnezeu plutind cu liniste într-una; iar avva Moise si îngerii lui Dumnezeu plutind în alta, si îl hrăneau pe el cu faguri de miere" (28).

I.3. Spiritualitatea în sfintele slujbe

Am văzut mai sus că spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate monastică. Iar spiritualitatea monastică o numim astăzi spiritualitate filocalică. Totusi, Filocalia ca si carte, ca si culegere de scrieri patristice care ne învată cum să ne curătim, cum să ne iluminăm si cum să ne desăvârsim, cum să ne perfectionăm religios-moral, n-a fost întotdeauna la îndemâna tuturor, si mai ales n-a fost la îndemâna credinciosilor din lume, a mirenilor. Dar, cu toate acestea, si mirenii au crescut în ambianta acestui spirit filocalic. Cum? - Prin sfintele slujbe (si dacă au participat la sfintele slujbe, nu doar la Sfânta Liturghie!), care sunt o "filocalie pentru toti", după expresia arhimandritului Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus - unul din părintii de astăzi care s-a ocupat multă vreme, si în mod sistematic, de studiul textelor liturgice, mai ales din punctul de vedere al spiritualitătii (29).

Desigur că această "filocalie pentru toti", această "filocalie la îndemâna tuturor" - adică sfintele slujbe - nu se ridică întotdeauna la nivelul Filocaliei. Si e si normal să fie asa, pentru că Filocalia e o carte care se citeste si se reciteste, se citeste si se meditează - chiar se toceste -, în timp ce sfintele slujbe - "filocalia pentru toti" - se desfăsoară într-o rânduială, si într-un ritm, se citesc sau se cântă si, de cele mai multe ori, fără să se revină asupra lor (30). Totusi, dacă textele filocalice au darul să aducă niste lămuriri ascetice în plus, slujbele noastre au în schimb darul de a ne angaja, hic et nunc, într-o trăire ortodoxă autentică. Astfel, Filocalia se prezintă ca trăită în sfintele slujbe. Pentru că, pe de o parte, sfintele slujbe contin comori de gânduri gândurile însemnând temeiuri de viată, de trăire ortodoxă, însemnând temeiuri de spiritualitate ce ne aduc la constiinta de a ne îmbunătătii sufleteste , dar, pe de altă parte, slujbele sunt si o asezare a noastră în fata lui Dumnezeu cu constiinta că vorbim cu Dumnezeu, că ne I ne rugăm (31).

Biserica (32) noastră ortodoxă este o Biserică a slujirii liturgice. Nu se concepe ortodoxie fără doxologie. Nu se poate concepe ortodoxie fără preamărirea lui Dumnezeu. ORTODOXIE = DOXOLOGIE. Pentru că:
Nu-i ortodox acela care nu aduce mărire lui Dumnezeu.
Nu-i ortodox acela care nu aduce cinstire Maicii Domnului.
Nu-i ortodox acela care nu se angajează prin sfintele slujbe preamăritoare de Dumnezeu.
Nu-i ortodox acela care de la preamărirea lui Dumnezeu, de la cinstirea Maicii Domnului, de la cinstirea sfintilor, nu trece la preamărirea lui Dumnezeu cu viata.

Pentru că există o doxologie a gândirii, a mintii, există o doxologie a simtirii si există o doxologie a trăirii, a vietii. Toate acestea trebuie să fie împreună. Pe această cale ne angajează sfintele slujbe.

I.4. Spiritualitatea Mineielor

Desigur, toate cele spuse despre spiritualitatea sfintelor slujbe se potri-vesc întocmai si pentru spiritualitatea slujbelor ciclului sanctoral, a Mineielor.

Ceea ce aduce poate în plus sărbătoarea unui sfânt este exemplul personal al acestuia, un exemplu viu, chiar dacă irepetabil.

Părintele Constantin Andronikoff, profesor de Teologie Liturgică la Institutul de Teologie Ortodoxă "Sfântul Serghie" din Paris, în Prefata la tomul întâi al lucrării sale Le sens des fetes(33), se întreabă ce este o sărbătoare, si răspunde: "Readucerea (le rappel) unor evenimente trecute, presentimentul unor lucruri ce vor să vină; un comentariu poetic si dogmatic al amândurora" (34). "

În cazul sărbătorii unui sfânt, am spune si mai mult: prezenta sfântului sărbătorit printre noi ca protos al adunării (sinaxei) eclesiale si presentimentul vietii ce va să fie prin prezenta moastelor - pentru că, să nu uităm, sărbătorile sfintilor sunt legate de locul unde li se află moastele, si de o biserică-locas ce le este închinată, lucru din păcate prea des uitat astăzi. Si unul si celălalt dintre aspecte, dintre laturile sărbătorii, ne arată de ce si cum s-a lucrat, se lucrează si se va lucra - până la sfârsitul veacurilor - mântuirea (35).

Dar aici cred că este locul să spunem câteva cuvinte despre motivele ce ne-au determinat să alegem acest subiect pentru studiu.
E vorba, în primul rând, de o descoperire personală. Am descoperit - pentru mine mai întâi de toate - bogătia si frumusetea slujbelor si am vândut toate pentru această comoară (36).

Apoi, din totalitatea sfintelor slujbe, alegerea ciclului fix sanctoral - al Mineielor - se datorează, îsi are începutul într-o nedumerire si într-o incitare. Toată lumea studiază - cu înversunare aproape - ciclul pascal, încât s-a ajuns la paradoxul - întristător, de altfel - ca să avem biblioteci întregi scrise despre ciclul pascal si foarte-foarte putin despre cel fix, sanctoral. Fără a-i aminti pe autorii occidentali (care sunt, între ortodocsi, mai ales rusii din exil), voi spune doar că la noi s-a ocupat cu mare succes si profunzime de textele ciclului pascal părintele arhimandrit Benedict Ghius. În privinta ciclului fix sanctoral însă, nu avem nimic - după cunostinta mea. Aceasta a fost incitarea care a provocat această teză.

Mai rămâne întrebarea: de ce tocmai slujbele cuviosilor?
Dintre toate cetele de sfinti ce le prăznuim noi, doar cuviosii, mucenicii si mărturisitorii se pretează la un studiu cu caracter mai general. Pentru că prorocia, apostolia, ori episcopatul sunt daruri si haruri mai speciale, care nu sunt date (si care nu pot fi date) tuturor.
Iar dintre aceste trei rămase - cuviosia, martiriul si mărturisirea - doar ultima are un caracter propriu-zis general (si chiar atemporal), după cuvântul Mântuitorului, înainte de Înăltare, când zice: "Veti lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, si Îmi veti fi Mie martori în Ierusalim si în toată Iudeea si în Samaria si până la marginile pământului" (37).
Si într-adevăr, mărturisirea Domnului e cea mai importantă. Dar lucrurile sunt mai nuantate, pentru că în afara mărturisirii mărturisitorilor si a mucenicilor - mărturisire făcută în vreme de prigoană, ceea ce azi, când proliferează toate soiurile de drepturi, de la cele ale minoritătilor etnice si religioase, până la cele ale animalelor, ceea ce nu mai e cazul astăzi mai există si o altă mărtuisire: aceea a vietii, a nevointei de fiecare clipă - tollat crucem suam quotidie(38) -, mărturisire întruchipată, cu toată acrivia, în monahism. Astfel, când un frate din pustie îi spune bătrânului său că vrea să mărturisească pentru Dumnezeu, răspunsul pe care-l primeste este: "Dacă în vreme de nevoie, îsi va suferi cineva vecinul, este întocmai cu cuptorul celor trei tineri din Babilon" (39). Prin aceste cuvinte bătrânul arătându-i ucenicului ce înseamnă să-ti pui sufletul pentru aproapele tău, după porunca Mântuitorului. "De la aproapele - zice avva Antonie - este viata si moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim" (40).
Un alt aspect în comparatia mărturisitor-cuvios transpare dintr-o altă apoftegmă a Patericului: "Povesteau unii despre un sfânt, că pe vremea prigoanei a mărturisit si a fost chinuit, încât l-au pus să sadă pe un scaun de aramă înfierbântat. Atunci ajungând împărat fericitul Constantin, au fost sloboziti crestinii cei închisi si tămăduindu-se sfântul acesta, s-a întors la chilia sa. Si când a văzut-o, de departe, a zis: amar mie, că spre multe osteneli vin; gândind la luptele si nevointele dracilor" (41).
Am preferat aceste citate pentru că ele datează dintr-o epocă în care martiriul era contemporan si, de multe ori, nu putea fi evitat decât prin fugă!

Un rezumat al acestei relatii dintre martiriu si asceza ni-l face, în secolul al V-lea, Diadoh al Foticeii. Comentând cuvintele Apostolului "mă voi lăuda întru neputintele mele", Diadoh zice: "Apostolul numeste neputinte năpustirile vrăj-masilor crucii, care se întâmplă necontenit lui si tuturor sfintilor (...). Iar noi numim neputinte gândurile si slăbiciunile trupesti. Căci atunci trupurile sfintilor ce se nevoiau împotriva păcatului, fiind predate bătăilor aducătoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în firea omenească prin păcat. Dar acum bisericile având pace multă de la Domnul, trebuie să fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slăbiciuni, iar sufletul cu gânduri rele (...). Deci trebuie să răbdăm cu multumire voia Domnului. Căci în felul acesta ni se va socoti nouă drept a doua mucenicie necontenita supărare din partea boalelor si lupta cu gândurile drăcesti. Căci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele căpetenii nelegiuite să se lepede de Hristos si să dorească slava lumească, spune si acum neîncetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile sfintilor si ocăra cumplit pe cinstitii dascăli prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite pătimiri mărturisitorilor evlaviei, împreună cu multe ocări si umiliri, mai ales când acestia ajută cu multă putere săracilor ce suferă pentru slava Domnului. De aceea trebuie să ne îndeplinim mucenicia constiintei noastre cu multă hotărâre si răbdare, înaintea lui Dumnezeu" (42).

Iată, deci, în putine cuvinte, pentru ce am ales slujbele cuviosilor ca teren de cercetare în spiritualitatea ortodoxă.

II. Spiritualitatea poeziei slujbelor cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie

II.1. Consideratii preliminarii

Luna ianuarie este cea mai bogată lună din întreg anul bisericesc în prăznuirea cuviosilor. Astfel, chiar lăsând la o parte praznicele sfintilor Vasile cel Mare (1 ianuarie), Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Grigorie de Nyssa (10 ianuarie), Atanasie si Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei (18 ianuarie), Maxim Mărturi-sitorul (21 ianuarie), Grigorie Teologul (25 ianuarie), Ioan Gură de Aur (22 ianuarie), Chir si Ioan (31 ianuarie), care ei însisi au fost mari asceti, tot mai rămân (în Mineiul românesc pe ianuarie e bine de specificat, pentru că mineiele românesti urmează în cea mai mare măsură pe cele grecesti, si nu se interesează practic deloc de cele rusesti) nu mai putin de cincisprezece praznice de cuviosi cu slujbă de sine (43). De acest record se mai apropie doar luna mai cu treisprezece slujbe de cuviosi si luna iulie cu douăsprezece.
Mai mult, în această pleiadă de sfinti se găsesc câtiva de o deosebită importantă pentru întreaga spiritualitate crestină.
Astfel, cuviosul Pavel Tebeul (44) a rămas în istoria monahismului ca primul ascet care s-a retras în cele mai dinăuntru ale pustiului, primul eremit (45). Cuviosul Antonie cel Mare (46), părintele monahilor, este poate cel mai popular ascet si socotit a fi începătorul vietii călugăresti (47). Macarie cel Mare, un nume cu deosebită rezonantă, este renumit prin viata lui în care a încercat să-i întreacă pe toti în nevointe, precum si prin Omiliile sale (48). Speciala pretuire a Bisericii pentru cuviosului Eftimie cel Mare întemeietorul unei chinovii (49) la anul 482 (50) se vede în aceea că si el are slujbă cu priveghere, ca si cuviosul Antonie.
Asadar, datorită importantei acestei pleiade de cuviosi pentru spiritualitatea crestină, si cu deosebire pentru cea ortodoxă (51), am ales slujbele cuviosilor prăznuiti în luna ianuarie ca teren, ca suport si ca material al studiului nostru de spiritualitate.

Împărtirea în subcapitole (I. Tropare, condace si icoase; II. Stihirile de la Doamne strigat-am, Stihoavnă, Laude si Sedelnele; III. Stihirile canoanelor; IV. Sinaxarele) si ordinea în care s-au tratat nu este întâmplătoare. Lăsând la o parte consideratiile liturgice de istorie a cultului si a poeziei cultice, vom spune doar că din punctul de vedere al doctrinei ascetice am observat în această ordine si pe aceste grupe o dezvoltare a învătăturilor ascetice si mistice de la mai general (troparele de obste si troparele particulare ale sfintilor, cu condacele si icoasele lor) la mai special (stihirile canoanelor fiind cele mai speciale compozitii poetice din mineie, intrând uneori în probleme ascetice de amănunt si de nuantă). Astfel, poezia canoanelor de la utrenie este poate cea mai adâncă (52). Vom mai reveni asupra acestui punct în concluzii.

II.2. Spiritualitatea troparelor, condacelor si icoaselor

Cele două tropare de obste ale cuviosilor (glasul al 8-lea si glasul 1) si tro-parul de obste al cuvioaselor (glasul al 8-lea) se aud cel mai des în biserică. Astfel, ele trebuie să fie reprezentative pentru spiritualitatea monastică, constituind un rezumat (pe cât se poate în câteva rânduri), un rezumat a vietii monastice.
Le vom analiza mai jos pe toate trei, ele completându-se :

a) Troparul de obste al cuviosilor, glas 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor (sau: nerodirea pustiului o ai lucrat  editia de la 1893) si cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare (sau: întru însutite osteneli, ai făcut-o roditoare ed. 1954); si te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (53)
Eremitii sunt ascetii care ies cu totul din zona oraselor, a comunitătilor ome-nesti; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialiceste în pustia cea neroditoare. Dacă o asezare omenească se clădeste de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viata, o asezare monastică sfidează aceste legi trupesti si sufletesti. Monahul are un alt sistem de gândire. El se asează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilinta, plânsul după Dumnezeu. Plânsul cel după Dumnezeu este zice sfântul Ioan Scărarul întristarea sufletului si îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (). Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl eliberează de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice împătimire si care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii (54). Asadar, plânsul îl face pe anahoret să se lepede desăvârsit de legăturile cu lumea si de orice împătimire, după lepădarea cea văzută. Dar izvorul lacrimilor este un dar, o harismă mai puternică decât botezul (55), pe care nu o au si nu o primesc toti. Ceea ce pot face însă toti călugării si, de ce nu, si mirenii este să suspine din adânc, să aibă umilintă din inimă. Pentru aceasta au zis Părintii că plângerea este învătător, căci îl învată pe om tot folosul (56). Îl învată tot folosul, îi face ostenelile, fără de care ne învată Mântuitorul nu se mai intră în Împărătia lui Dumnezeu (din zilele lui Ioan Botezătorul), îi face ostenelile însutit roditoare. Ostenelile trebuiesc; si mai ales monahul este osteneală (57). Dar si ostenelile sunt zadarnice fără smerenie (58), care este poarta cerului (59). Iar smerenia cea duhovnicească de care si vorbeste troparul acesta face ca roada să fie însutită. Este si o smerenie trupească, care are valoarea ei. Ea e mai degrabă o smerire (o autosmerire sau o provocare a umilintelor smeritoare, scoborâtoare), decât o smerenie propriu-zisă, duhovnicească. Si ea aduce roadă, după cuvântul Domnului: una o sută, alta saizeci, alta treizeci (60). Iar roada desăvârsită o aduce smerenia duhovnicească.
Pe acesti desăvârsiti asceti, ce ajung să strălucească si să lumineze lumea cu harismele lor (61) îi lăudăm cu acest tropar si le cerem, la sfârsitul laudelor, să se roage si pentru noi, ei, prietenii Mirelui.

b) Al doilea tropar de obste al cuviosilor, glasul întâi: Locuitor pustiului (sau: cetătean pustiului ed. 1893, 1954) si înger în trup si de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N); si cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, ceresti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi si sufle-tele celor ce aleargă la tine cu credintă. Slavă Celui ce ti-a dat tie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri (62).
Troparul acesta accentuează mai mult harismele ce însotesc desăvârsirea (sau, o anume desăvârsire, în fapt nedesăvârsită) cuviosilor. Harismele însă nu sunt pentru monah nici un scop în sine (si nici măcar un scop, simplu) si nici o recom-pensă pentru asceză si privatiuni (63). Ele sunt un dar cu totul gratuit de la Dumnezeu. E de observat totusi că fiecare dintre părinti se remarcă cu câte ceva darul lui sau harisma lui (si arareori darurile sau harismele lui). Însă nu toti monahii trebuie să învie mortii. Dar fiecare trebuie să se învie pe sine însusi din morti (64), trebuie să moară pentru aproapele, ca să învie la rugăciune în linistea chiliei (65).
Dar ceea ce aduce acest tropar în plus ca si completare al celuilalt este prezentarea mijloacelor de îmbunătătire sufletească: postul, privegherea si rugăciunea. Bineînteles că acestea nu sunt toate mijloacele de îmbunătătire sufletească, dar cu sigurantă sunt cele mai importante.
Postul, desigur, se întelege a fi mai mult decât înfrânarea de la bucate. Pentru nevoitor toată viata îi este o regulă a postului, după cuvântul cuvioasei Singlitichia (66). De la postul înteles ca abtinere de la bucate, si mai ales de la această postire de toată vremea, ascetul trebuie să treacă la postul cel desăvârsit: paza inimii. Căci, după cuvântul Mântuitorului, tot ce intră în gură se duce în pântece si se aruncă afară. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă si acelea spurcă pe om. (67) Dar cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră si pântecele? (68)
Privegherea este al doilea mijloc de îmbunătătire pomenit în acest tropar, privegherea constând în luarea aminte. Si ce înseamnă să iei aminte? Înseamnă să stii ce se întâmplă cu tine, în fiinta ta, în tine; ce se întâmplă în raport cu cei din jurul tău; ce se întâmplă cu tine în raport cu ceilalti oameni (69). Asadar, privegherea de care vorbeste Mântuitorul când le spune ucenicilor Privegheati si vă rugati, ca să nu intrati în ispită (70) este de fapt maximalist gândind lucrurile, adică monahiceste paza inimii. Si abia în al doilea rând privegherea este înteleasă în spiritualitatea ortodoxă ca o înlăturare a somnului. Totusi, puternica chemare către starea îngerească pe care o au simtit monahii a făcut ca si această practică (si întelegere) să capete răspândire.
Mântuitorul a zis: Privegheati si vă rugati ca să nu intrati în ispită (71). Asadar, rugăciunea se vădeste a fi un mijloc foarte important pentru înlăturarea răului (de orice fel) si împlinirea binelui. Rugăciunea, adică: rugăciunea liturgică, rugăciunea particulară si rugăciunea de toată vremea, care pentru mireni este o recomandare iar pentru monahi este o obligatie: Fratele nostru (N, monahul) primeste sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăiunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura lui numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul. (72).
Acestea mijloacele de îmbunătătire sufletească si accentuarea harismelor ce le primesc cei ce se unesc cu Dumnezeu sunt principalele elemente ce completează tabloul descris de primul tropar.

c) Troparul de obste al cuvioaselor, glasul al 8-lea: Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; si lucrând ai învătat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă (N), duhul tău. (ed. 1893, 1954, 1983)
Acest tropar ne vorbeste despre mântuirea celui după chip, adică ne vorbeste propriu-zis despre drumul pe care omul căzut îl are de parcurs spre izbăvirea de omul cel vechi si îmbrăcarea în cel nou.
Cum se face aceasta?
i. Prima fază: luând crucea ai urmat lui Hristos, este faza activă, lucrătoare despre care am vorbit si în Introducere , care e apoi explicitată: lucrând, nu oricum, ci cu osârdie (e aceeasi idee cu rodul însutit, doar că într-o altă exprimare, într-o altă formă poetică), a învătat si acestea sunt de fapt primele roade ale lucrării sufletesti, că experienta harului îl învată pe ascet lupta, si, mai ales, lupta în situatiile noi , a învătat să nu se uite la trup, ci să poarte grijă de suflet. Propriu-zis învătătura aceasta e cunoscută tuturor crestinilor după cuvintele Mântuitorului: Nu purtati grijă pentru viata voastră ce veti mânca si ce veti bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veti îmbrăca; oare nu este viata mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? [] Asadar, nu vă îngrijorati spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? că pe toate acestea păgânii le caută; că stie Tatăl vostru Cel Ceresc că aveti nevoie de toate acestea; ci căutati mai întâi împărătia lui Dumne-zeu (iar împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru Lc. 17, 21) si dreptatea Lui (thn dikaiosunhn adică: suma tuturor virtutilor), si toate acestea vi se vor adăuga vouă. (73). Ceea ce aduce în plus textul troparului este: nu numai să nu poarte de grijă de trup, ci încă mai mult, să nu se uite la trup maximalismul monahicesc: fără să fie omorâtori ai trupului (74), ei sunt totusi omorâtori ai cărnii spre slăvirea trupului, spre transformarea trupului carnal în trup pnevmatic.
ii. Faza să-i spunem negativă e completată de una pozitivă: grija de suflet. Aici troparul cuvioaselor este fericit completat de cel al cuviosilor (glasul 1) cu mijloacele de îngrijire si îmbunătătire sufletească (§ II.2.b).
iii. Urmează, în sfârsit, finalul: împreună-bucuria si împreunăcântarea cu îngerii, adică starea de mântuire.

d) Un alt tropar, de data aceasta personal (75), care mi s-a părut revelator pentru spiritualitatea monastică este troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea (76): "Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie si urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului si ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre." (ed. 1954)

Cele mai importante elemente ce se cuvin remarcate aici sunt trei:
i. asemănarea cu "obiceiurile râvnitorului Ilie", adică râvna: "Orice ati face, lucrati din toata inima, ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni" (77). Dar si cele ce spune sfântul Atanasie cel Mare: Zicea [Antonie, n.n.] în sine că nevoitorul trebuie să învete din vietuirea marelui Ilie să-si vadă pururea ca într-o oglindă viata lui (78), referindu-se la cuvântul lui Ilie: Viu este Dumnezeu înaintea căruia mă voi înfătisa azi (III Regi 18, 15) (79), înteles în accentuarea lui azi a nu măsura timpul trecut, ci a pune pururea început, a se sili în fie-care zi să se înfătiseze asa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inimă curată si gata să asculte de voia Lui si de nimeni altul. Si, în altă parte: Să ne fie întâi de toate sârguinta comună a tuturor, ca din cele ce le-am început să nu dăm înapoi, nici să descurajăm în osteneli, nici să zicem: « Ne nevoim de multă vreme ». Că mai degrabă să ne sporim râvna, ca si când am începe în fiecare zi. (80) relatia « Ilie » - « râvnă » - « a pune pururea început ». Patima opusă acestei virtuti a râvnei ar fi moleseala. Se cade din râvnă în moleseală: când mă-sori cele ce ai făcut, cele ce ai lăsat etc.; când măsori timpul ostenelilor tale; când te lauzi; când te încrezi în tine însuti (81).
ii. urmând Botezătorului: si aici e vorba nu numai de petrecerea în pustie a sfântului Ioan Botezătorul, ci de întreaga lui viată umblată pe cărări drepte.
iii. ai întărit lumea cu rugăciunile tale aceasta este fără îndoială o trăsătura monahicească, pentru că bine zice cuviosul Siluan Athonitul: Monahul e un om care se roagă si plânge pentru întreaga lume. () Multumită monahilor, rugăciunea nu se întrerupe niciodată pe pământ, iar aceasta este de folos pentru întreaga lume, căci lumea dăinuie prin rugăciune. Dar când rugăciunea va slabi, atunci lumea va pieri (). Vei zice, poate, că nu mai sunt Monahi care se roagă pentru întreaga lume; dar eu îti voi spune că atunci când nu vor mai fi pe pământ astfel de oameni, atunci va fi sfârsitul lumii, mari nenorociri se vor abate asupra ei si aceasta se întâmplă deja. (82)

e) Condacul cuviosului Antonie vine cu alte precizări: Lepădând tulburările lumesti viata sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părintilor, Antonie. (ed. 1954)
Vom remarca mai întâi că si acest condac este, în fapt, de obste.
Maximalismul monahicesc este din nou scos în evidentă: după ce ai lepădat tulburările lumesti primul pas (83) si cel care creează conditiile împlinirii perceptului monahal fundamental: eu singur si Dumnezeu suntem în lume (84) viata sihăstrească o ai dus până la capăt pasul al doilea (85) care se cere de fapt tot monahului. Si Botezătorului urmând îndeaproape, cu el te si cinstim pentru că ceea ce faci tu, face si el (86) si: Cine se aseamănă, se adună, cum zice proverbul.

f) Icosul cuviosului Antonie este mai specific, punctând însă foarte clar chemarea evanghelică si viata evanghelică a cuviosului (87): Glasul lui Hristos auzind, ai umblat după poruncile Lui, despărtindu-te de lume (De voiesti să fii desăvârsit, mergi, vinde avutiile tale si venind urmează Mie Mt. 19, 21. Antonie, auzind acest cuvânt la biserică, l-a simtit, l-a perceput, l-a primit ca spus anume pentru el Cf. Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, II, ed.cit., pp. 192-193), si lepădând toată grija avutiilor, a mosiilor si a slugilor si a surorii sale (Apoi când, intrând iarăsi în biserică, a auzit pe Domnul zicând: « Nu vă îngrijiti de ziua de mâine » Mt. 6, 34 , nerăbdând să mai astepte, a iesit si-a dat si ceea ce mai avea săracilor, iar pe sora sa încredintând-o unor fecioare cunoscute si credincioase, () el a început în fata casei o viată de nevointă, luând aminte la sine si învătându-se cu asprimea. Ibid., III, p. 193), de Dumnezeu purtătorule Antonie. Si singur în pustietăti vorbind cu Dumnezeu (urmărirea principiului fundamental al vietii monastice de care am vorbit mai înainte), în chip prealămurit ai luat harul cunostintei (este vorba de o cunoastere prin experiere a celor ceresti, har pe care-l si cerem în cuvintele ultime ale acestei alcătuiri) (ed. 1954)

g) O aceeasi urmare a lui Hristos, evanghelică, aflăm si în condacul cuviosului Ioan Colibasul(88), prăznuit la 15 ianuarie: având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu (ed. 1954). Adică: având Evanghelia ca si carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evangheliceste cum altfel? , ai urmat lui Hristos.
Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibasul mai accentuează si o altă latură: sărăcia monahului, sărăcie mai larg înteleasă decât numai ca o lepădare de bogătii. Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: ai urât bogătia părintilor tăi pentru ce ? râvnind sărăcia care nu se fură: fără de grija si smerenia.

h) Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibasul aduce elemente noi: ai defăimat cele de jos (cu bună chibzuire) pentru ce? dorind a câstiga cu întelepciune cele de sus: e o dezlegare de cele de jos pentru ca sufletul si omul întreg să se poată înălta la Dumnezeu. Si lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane. (ed. 1954)
Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: Întruparea (adică, într-un sens, kenoza: sărăcirea de ale Sale), Moartea si Învierea, Înăltarea (care nu era fără sărăcire).

Oprim aici acest capitol, după analiza troparelor, a condacelor si a icoaselor care ni s-au părut cele mai semnificative si mai pline de continut. Fără îndoială însă că se pot analiza filocalic toate alcătuirile de acest fel, dar poate că nu cu aceleasi roade pentru analiza spiritualitătii slujbelor cuviosilor.

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am, de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor

Dintru început, din nou, trebuie spus că deoarece materialul de studiu este enorm, voi rămâne să analizez câteva dintre cele mai semnificative, în opinia mea, alcătuiri din cadrul anuntat în titlul capitolului.
Însă mai trebuie spus că voi urma ordinea din calendar, fără să caut aici o sistematizare a continuturilor.

a) O primă alcătuire plină de continut este stihira întâi de la Doamne, strigat-am, vecernia cuviosului Teoctist (4 ianuarie), egumenul din Cucumia Siciliei (89):

Când ti s-a rănit, preafericite, sufletul de dumnezeiasca dragoste, bucurându-te ai luat asupră-ti crucea ta si ai urmat lui Hristos;
si ucigându-ti cugetul trupului cu înfrânarea,
ai primit lucrarea Duhului cea vie, ca să risipesti viforul boalelor, cu căldura rugăciunilor tale celor bine primite () (ed. 1954).

Mi s-a părut potrivit să împart în trei această alcătuire (după cele trei alineate).
i) Prima parte, mai generală (90), repetă din nou rezumatul întregului drum ascetic al crestinului: asumarea crucii proprii (în fiecare zi, adică în toată vremea) si urmarea lui Hristos. Totusi, chiar această parte generală (care e foarte întelept că o găsim în fiecare slujbă si chiar de mai multe ori), aduce două precizări foarte importante.
1. Întâi, cum ajunge omul să-si ia crucea sa si să urmeze Domnului: rănit fiind de dumnezeiasca dragoste. Am văzut când am vorbit despre icosul cuviosului Antonie cel Mare (91) că, ascultând el evanghelia, a auzit ca pe Domnul vorbindu-i personal si s-a umplut de râvnă: Râvna casei Tale m-a mistuit, Doamne, zice si Psalmistul. Este desigur focul dragostei, care răneste sufletul si-l umple de râvnă pentru cele dumnezeiesti. Felurile chemării lui Dumnezeu sunt de o mare varietate (92), dar în ultimă analiză ele sunt chemările Iubirii, care rănesc sufletul cu razele iubirii. Iubirea este începutul La început a fost Iubirea, zice Părintele Stăniloae si sfârsitul (93). Dar, mai mult, iubirea este si « mijlocul », după cuvântul sfântului Marcu Ascetul: Dumnezeu (Care este Iubire - I In. 4, 8, 16) este începutul, mijlocul si sfârsitul oricărui bine (94). Mijloculbinelui, postirile, privegherile, rugăciunile, sărăcia, fecioria, ascultarea si oricare altă virtute evanghelică sau monas-tică, solitudinea completă sau moartea fată de lume toate nu trebuie să aibă decât o singură si unică ratiune: dragostea Domnului Iisus spre a fi plăcut Tatălui printr-o ascultare si o credinciosie desăvârsite (95).
2. Astfel, fiind răniti de dumnezeiasca dragoste, putem să ne luăm crucea cu bucurie. Iar dacă socotim înfrânările, sărăcia, înstrăinarea de toate, rugăciunea ca fiind supărări, dacă ne lăsăm pătrunsi de supărare e cu neputintă ca simtind durerea ostenelilor trupesti, să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca niste momele si să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supărati de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim acele osteneli de dorul bucuriilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viata de aici asupra noastră (96).
ii) A doua parte a stihirii este si ea o formulare a mijlocului realizării binelui: omorârea cugetului trupului prin înfrânare. Dacă prima parte a fost mai mult ioaniană, accentuând dragostea si bucuria vietii în Hristos, această a doua parte este mai degrabă pauliniană, accentuând dramatismul luptei dintre carne si duh (Romani 7 si 8), dintre cugetul trupului sau dorinta cărnii (97) care este moarte (Rom. 8, 6) si dorinta Duhului, care este viată si pace (Rom. 8, 6). În această luptă, arma principală care osteneste, si în final, cu harul lui Dumnezeu, o omoară, este înfrânarea. Înfrânarea curată a trupului de înclinările lui carnale îl scoate de sub legea păcatului si a mortii, si-l învată legea duhului (98). Si, pe măsura rămânerii în legea duhului, în împlinirea poruncilor, Îl aflăm pe Domnul, Care e ascuns El însusi în poruncile Sale (99). Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pacea. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt. (100)
iii) Iată deci, ce adâncime de teologie ascundeau aceste cuvinte ale stihirii: si ucigându-ti cugetul trupului (nota 97) cu înfrânarea, ai primit lucrarea Duhului cea vie: cea vie, adică cea vădită si pentru noi în haris-mele ce le-ai primit în spetă risipirea viforului boalelor cu rugăciunea (101).

b) Altă alcătuire, tot de la vecernia cuviosului Teoctist :

Când ti-ai curătit părinte ochiul sufletului, cu rugăciuni neîncetate, locas te-ai făcut dumnezeirii celei în trei străluciri [] (Stihia a doua de la Doamne strigat-am, ed. 1893).

Vorbind despre suflet, sfântul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa în traducerea românească a părintelui Dumitru Fecioru (102): Sufletul este o substantă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupesti, nemuritoare, ratională, spirituală, fără de formă; se serveste de un corp organic si îi dă acestuia putere de viată, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. (103)
Asadar ochiul sufletului, de a cărui curătire vorbeste alcătuirea noastră, ne este spiritul (duhul, pneuma I Tes. 5, 23) sau mintea (intellectus, nouj) cum îl numesc părintii bizantini după secolul al IV-lea (104) inteligenta intuitivă, cea mai înaltă facultate a omului, cea care are în el puterea de a comanda, de a dirija (pentru aceasta se si numeste adesea egemonikon). Prin ea [prin minte, n.n.] omul are posibilitatea de a se situa, de a se stăpâni, de a se transcende. (105) Si, încă mai înalt vorbeste sfântul Grigorie Palama: Mintea are o putere prin care se depăseste pe sine si prin care se uneste cu Dumnezeu si care devine, în timpul rugăciunii prin Dumnezeu lucrare // Unirea aceasta, care depăseste natura mintii, evident că este mai presus de toate lucrările mintii si nu e cunoastere căci depăseste cunoasterea; ea leagă mintea de Dumnezeu si nu de lucrurile create ca cunoasterea. (106)
Iată deci ce se întâmplă: mintea ochiul sufletului în loc să se hrănească din Dumnezeu prin rugăciune, ea se scoboară la trăirea prin simturi, astfel îmbolnăvindu-se si întunecând sufletul prin aceea că ea, ochiul sufletului nu mai poate primi lumina, după cum ochiul bolnav al trupului nu suferă lumina fizică si vizibilă.
Curătirea mintii se face prin toate mijloacele de care am mai vorbit. Dintre acestea, rugăciunea este mai mult decât mijloc de îmbunătătire sufletească, ea este zice sfântul Iustin Popovici cel mai sigur păzitor al mintii. Ea împrăstie norul patimilor si « face să strălucească » cerul mintii (Cuvântul 35, p. 155 al sfântului Isaac Sirul, n.n.). Ea călăuzeste întelepciunea în gândire (Cuvântul 85, p. 346 ibid., n.n.) (). Rugăciunea duhovnicească se preschimbă în extaz în care se descoperă tainele Dumnezeirii Treimice (107).
Iată deci ce înseamnă:
Când ti-ai curătit părinte ochiul sufletului [adică mintea prin post, priveghere, răbdarea necazurilor, dezlipirea de cele ale lumii, rugăciune, etc.], cu rugăciuni neîncetate te-ai făcut locas sfânt al Dumnezeirii în trei străluciri

În ziua de 8 ianuarie Biserica prăznuieste pe cuvioasa Domnica (108). La vecernie îi cântăm stihira:

Rănită fiind de dragostea lui Hristos, o, Domnico, prea lăudată, Lui ai urmat, lepădându-te de slava cea trecătoare (sau: fala cea trecătoare ed. 1893) si de plăcerile trupului (sau: dulcetile trupului ed. 1893) si de orice altă desfătare a vietii. Drept aceea te-a sălăsluit în cămară prea luminoasă, Iisus, Iubitorul de oameni si Mântuitorul sufletelor noastre.
(stihira a doua de la Doamne strigat-am, ed. 1954)

Din nou pentru că altfel nu se poate sfântul nostru (sfânta aici) e rănit(ă) de dorul dragostei lui Hristos si-I urmează.
Dorul dragostei lui Hristos sfântul Maxim Mărturisitorul (care si el e prăznuit în luna ianuarie, pe 21 ale lunii) spune în ale sale Capetele despre dragoste(109) că dragostea lui Hristos cea după lege (noua Lege, se întelege) nu o are decât cel ce s-a curătit de patimi. Până atunci iubirea omului e amestecată si inconstantă din cauză că sufletul său e împărtit cu lumea prin legăturile păcatelor, ale patimilor.
Anume după această dragoste desăvârsită doreste cuvioasa noastră când purcede a-I urma lui Hristos.
Dar, de data aceasta, urmarea Lui e prezentată sub alte aspecte (doar fiecare persoană e unică si irepetabilă!):
i. În primul rând prin lepădarea de slava cea trecătoare, sau de fala cea trecătoare cum zice editia din 1893. Slava cea trecătoare este strălucirea (h) pomph) de suprafată a unei lumi căzute. Omul, iesit din adâncul intimitătii sale cu Dumnezeu (Împărătia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru Lc. 17, 21), se complace într-o superficialitate care pierde esentele: se îmbracă pentru pompa hainelor, mănâncă pentru plăcerea mâncatului, etc. Aceasta este aceeasi « strălucire » a lumii ce s-a dat diavolului, o falsă si aberantă strălucire (Trece slava lumii acesteia).
Asadar, nu lumea e o maya (o părelnicie ontologică adică), ci « strălucirea » (h( pomph), trufia, pompa, slava, fala ei. Ascetul nu urăste lumea, ci acest ersatz al binelui si frumosului.
Sfânta noastră ajunge la Constantinopol si e botezată în urma unei viziuni a patriarhului. La botez ea s-a lepădat tocmai de această pompă a satanei: Te lepezi de satana? Mă lepăd! Si de toată strălucirea (h( pomph strălucirea, trufia, etc.) lui ? Mă lepăd! Această lepădare pe care neofitul o face la botez, cel ce intră în monahism o continuă în mod firesc adică maximalist. Această trăsătură a urcusului ascetic, pusă în evidentă de viata cuvioasei Domnica, este de fapt valabilă pentru toti monahii.
ii. Un al doilea aspect al lepădării este lepădarea de plăcerile sau dulcetile trupului. Sfântul Diadoh al Foticeii, apărând în secolul al V-lea desăvârsirea botezului, spune că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieste în adâncurile lui încercând să stăvilească toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Din ceasul în care ne nastem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. (110) Iar mai departe explică si mai lămurit: duhurile cele rele de aici înainte se mută si se încuibează în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Rom. 7, 22), iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul plăcerilor (111) de către satana, învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceata poftelor nerationale. (112) Aceste supărări din partea dracilor le îngăduie Domnul ca să-l învete [pe suflet, n.n.] să facă deosebirea între bine si rău si să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curăteste simte tot mai multă rusine de urâciunea gândurilor drăcesti. (113) Si, mai departe: Deci satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mainainte, dată fiind prezenta harului, călăreste pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup (iar trupul primeste aburul dulce al plăcerilor nerationale pentru faptul că îngăduie duhurilor rele să stea cuibărite în el), ca prin firea usor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-l povârnească spre lunecusul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci li se îngăduie, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce luptă întins împotriva păcatelor, pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururea sub cerere. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Căci unul ca acesta a înviat, încă înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârsit împotriva păcatului. (114)
Asa a fost si cu cuvioasa Domnica!
Lepădarea de toate celelalte desfătări ale vietii venite prin simturi sau la nivel sufletesc de la duhurile oarecum mai subtiri (115) se încadrează în acelasi larg comentariu de mai sus.

Cu privire la această alcătuire, as mai vrea doar să observ că cuvântul Mântuitorului: Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie (Lc. 9, 23), este explicitat printr-un cuvânt al Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeste lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (I In. 2, 15-17)

Stihira a treia de la Doamne strigat-am (tot din slujba cuvioasei) spune:

Înnoind întru sineti (sau: arătând întru tine de fată ed. 1893) patimile Domnului si Făcătorului tău, fecioară, te-ai arătat ca o făptură cuvântătoare a Cuvântului si prin cuvânt ai înfrânat alunecările patimilor celor necuvântătoare.
Drept aceea, îndreptându-ti după asemănare căile tale, pururea lăudată, te-ai vădit prinos (chip, zice editia din 1893) adevărat si curat lui Dumnezeu. (ed. 1954)

Prima parte a acestei alcătuiri (pe care am împărtit-o în două paragrafe) este o apologie a stării de « cuvântător » a omului.
Ca făptură a Cuvântului lui Dumnezeu, crestinul trebuie să fie o făptură cuvântătoare, adică binecuvântătoare si de Dumnezeu cuvântătoare.
Dar:
Există o degradare.
La început e Cuvântul. Logosul.
Oamenilor li se hărăzeste a cuvânta.
Cuvântul se degradează în vorbă.
Vorbele se prefac în sabloane automate. Aceasta e faza decăzută a lozincii.()
Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca lavă înghetată transmite minciuna în stare stabilă, congelată. (116)

Omul din starea lui decăzută (până la necuvântătoarea stare pătimasă), trebuie să urce din nou pe această «scară a cuvântării».
Mare este cuvântul duhovnicesc; el umple de sigurantă simtirea mintii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăste din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceste, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grija. Fiindcă atât de mult se lărgeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei (117). Fără îndoială, aceasta e starea cuvioasei noastre, de care ne vorbeste stihira. În dragostea ei, ea a cuprins în sine deplin patimile Domnului. Despătimindu-se, ea a putut cum am văzut mai înainte să primească dragostea cea după Lege, din care dragoste a cuvântat duhovniceste.
Dar până să ajungă aici, ea a trecut printr-un alt stadiu: prin cuvânt (adică prin rugăciune si meditatie), a alungat alunecările mintii către patimile cele necuvântătoare, ce-l scoboară pe om la starea de animalitate. Până să ajungă la măsura de a cuvânta despre Dumnezeu din iluminarea Cuvântului, ascetul tace si asteaptă: Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu. (118)

A doua parte (al doilea paragraf al stihirii) este un fel de concluzie la cele de mai sus: asadar, din toată fiinta ta căutând tu asemănarea cu Dumnezeu prin căile tale, te-ai arătat chip adevărat si curat lui Dumnezeu. Adică: chipul s-a plinit întru asemănare.

Tot în această zi (8 ianuarie) îl prăznuim si pe cuviosul Gheorghe Hozevitul (119), căruia îi cântăm în stihira întâi de la Doamne strigat-am:

Năvălirile gândurilor nu au miscat cetatea sufletului tău fericite; că punând înainte nevointele tale cele tari, ca un zid de apărare, te-ai păzit pe tine neclătinat (nerănit, zice ed. 1893) si cu totul nevătămat (fără nici o stricăciune, zice ed. 1893) de cumplitul vrăjmas, si ai stătut înaintea Stăpânului tuturor, încununat, ca un biruitor. (ed. 1954)

Stihira aceasta, cumva definitorie pentru cuviosul Gheorghe că de-asta si e prima a întregii slujbe (120) arată folosul nevointelor.
Ascetul e asaltat de gânduri Opreste vântul! (121) , că de asta nimeni nu-i scutit. Chiar cel despătimit suferă asalturile, atacurile gândurilor drăcesti: Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiti de draci, căci atunci ar trebui să iesim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiti fiind de ei, să rămânem nebiruiti. (122) Dar fiindcă precum am văzut mai-înainte ce zice tot dumnezeiescul Diadoh războaiele gândurilor se pornesc din cauza usoarei închinări a trupului spre dulceata plăcerilor, tot de aici porneste si lupta: De aceea, zice Diadoh al Foticeii, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecusul plăcerilor (123).
Astfel intrând în spiritul poetic al stihirii sufletul e o cetate fără apărare proprie, bătută de vânturile gândurilor, atacată de năvălirile gândurilor. Dar ascetul face din nevointele sale cele tari (sihăstresti, zice ed. 1893) ca un zid de apărare, care-l păzeste neclătinat (fără nici o stricăciune) si cu totul nevătămat (nerănit) de cumplitul vrăjmas. Si astfel, poate sta în fata Stăpânului, ca un încununat, biruitor.

În 11 ale lunii facem pomenirea cuviosului Teodosie Chinoviarhul, începătorul vietii de obste si dascălul pustiei (124). La Utrenie îi cântăm Biserica toată această sedealnă:

Împodobindu-ti sufletul tău cu înfrânare, cu dureri si cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviintă te-ai făcut părtas cuviosilor, pururea slăvite, si daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputintele celor ce te cinstesc pe tine cu credintă. Drept aceea si multimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greseli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (ed. 1954)

Această alcătuire este privind viata cuviosului un foarte complet si de esentă rezumat al vietii sale.
Pentru că dintre toate virtutile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o mostenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă, n.n.): o severă (aspră) asceză (Împodobindu-ti sufletul tău cu înfrânare), până la moarte, însotită de o credintă nestrămutată, (cu dureri punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci atins, către sfârsitul zilelor, de o lungă si dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege si nu slăbeste întru nimic regula sa de asceză si rugăciune Le Synaxaire, p. 377; vezi nota 120), mila fată de săraci si bolnavi (că pentru aceasta daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputintele celor ce te cinstesc pe tine cu credintă. Drept aceea si multimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie), si sârguinta neîncetată către rugăciune si către lauda lui Dumnezeu (si cu rugăciune) (125). Dar acestor «podoabe» el a adăugat cuviinta cea dumnezeiască, desăvârsita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curătiei »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?, a răspuns: Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Si fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie si în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea mintii. Dar este trebuintă si de acoperământul si de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupesti. (126) Si, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, as adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupesti, sunt încă si mai mult decât acoperământ (zid cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) si podoabă (desi podoabă are un înteles foarte puternic, cum ne arată viersul Domnul a împărătit, întru podoabă S-a îmbrăcat Ps. 92, 1 , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupesti, ca si frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag si absorb lumina (Lumina!). De aici marea pretuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.
Pentru această desăvârsire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greseli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.
E aici si o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ti prăznuiesc pomenirea. Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toti marii conducători de oameni (si urmând modelul Mântuitorului), făgăduieste o mijlocire specială pentru mănăstirea sa (127).
Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toti cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el. Cum ziceam si în Introducere, sfântul care în viată a fost în fruntea unei comunităti pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice a sinaxei liturgice ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viată), ca protos, conducându-ne tainic viata, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunsi de duhul său (128).

Tot cuviosului Teodosie purtătorul de Dumnezeu (teoforul) îi cântăm si o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei (Slava stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru îndreptătorii călugărilor. De aceea o si întâlnim si în slujbele altor cuviosi (129). Iată cuprinsul acestei cântări:

Multimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit esti că lui Hristos ai slujit si ai biruit puterea vrăjmasului. Cela ce esti împreună vorbitor cu îngerii, si cu dreptii si cu cuviosii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre. (ed. 1954)

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca Slavă a stihoavnei) a cuviosului, mai ales cum ziceam ca îndreptător al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) si pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: Multimile călugărilor (până la urmă, iarăsi, în obstea cuviosului s-au « încadrat » toti călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia si arăta tuturor, prin purtarea si învătăturile sale, un chip viu al lui Hristos » Le Synaxaire, p. 376), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: cărarea cea dreaptă e cărarea călugăriei, cel mai abrupt si mai scurt drum, dar desigur si cel mai greu la viteze mari cea mai mică greseală poate fi fatală De cărarea cea dreaptă vorbea si troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul adică cu cel ce striga: În pustie gătiti calea Domnului! , cu sfântul prooroc Ilie, care si el a trăit monahiceste si prin pustie (130), sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului Gen. 12 cf. Le Synaxaire, p.374) Si cinstirea, lauda continuă: Fericit esti că lui Hristos ai slujit si ai biruit puterea vrăjmasului. Cela ce esti împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună-cuvântător », si-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discutiile » cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, si mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, fiind asezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârsia a toată sfintenia, pentru o înăltare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curătie a luminii celei nemăsurate ce se răspândeste din lucrarea de sfintire cea mai presus de desăvârsire este curată, luminată si desăvârsită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos (131)), si cu dreptii si cuviosii împreună-locuitor (cuviosii au fost împreună-locuitori pustiului în viată si sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagăte Domnului să miluiască sufletele noastre.

Slujba cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie) este de o extraordinară bogătie. Ar trebui cu de-amănuntul analizată în întregime Textele sunt foarte cuprinzătoare si, în general, explicite. Se simte în cele mai multe duhul întregii opere a sfântului Antonie (132): un ascetism solid si sănătos (133). Cât despre învătătura ei mistică spune părintele Matta el-Maskin nu se poate afla aici nici o urmă a misticii origeniste (134). Se va recunoaste mai degrabă autentica mistică primitivă, din epoca sfântului Antonie, înainte ca Evagrie Ponticul să o transforme în teorii sistematice si în practici ascetice, ce vor fi mai târziu răspândite în tot Orientul. (135) Bineînteles, slujba fiind alcătuită în parte (mult) mai târziu, noi vom afla în ea o teologie ascetică mai dezvoltată.

Stihira întâi de la Vecernia Mica îi cântă:

Când în mormânt pe tine însuti bucuros te-ai închis, Părinte, din dragostea lui Hristos, cu putere ai răbdat ispita demonilor, dar prin întelepciune si har vicleniile lor le-ai arătat mai slabe decât pânza de păianjen. Atunci cetele îngerilor au bătut din mâini strigând: Slavă Celui ce te-a întărit pe tine, Antonie. (ed. 1954)

Alcătuirea aceasta e legată de perioada aproape 20 de ani! cât Antonie s-a închis pe sine într-un mormânt (136), perioada celei mai acerbe lupte cu demonii, când l-au ispitit în toate chipurile, dar el i-a biruit: Mai bine zis, a fost o biruintă în Antonie a Mântuitorului, Care a osândit păcatul în trup, ca să se împlinească dreptatea legii în noi care «nu umbla după trup, ci după duh» (Rom. 8, 3-4) (137). Pentru aceasta si îngerii care nu sunt nepăsători fată de luptele noastre (138) au bătut din palme pentru Antonie, desigur , dar au strigat pentru Domnul: Slavă Celui ce te-a întărit pe tine, Antonie.
Mai trebuie precizat că vicleniile demonilor sunt mai slabe decât pânza de păianjen. Dar nu în orice conditii! Sfântul Serafim de Sarov face afirmatia că diavolul ar putea si numai cu un deget să întoarcă lumea pe dos. Atâta doar că nu-l lasă Dumnezeu. Totusi, omul e chemat să fie mai presus decât îngerii fiind încununare a creatiei dumnezeiesti si singurul după chipul Lui , astfel că el poate prin întelepciune si har să-i biruiască pe demoni. Întelepciunea, într-un prim înteles, cunostinta curselor si uneltirilor vrăjmasului este de mare folos în vreme de ispită. Dar ea dăunează în vreme de rugăciune, când se suprapune dragostei, tinderii către Unul. Întelepciunea aceasta care e într-o primă fază naturală, este întărită, plinită si desăvârsită prin har. Prin har ea se apropie de izvorul ei: întelepciunea dumnezeiască.

Stihia întâi de la Vecernia Mare este dintre cele foarte cuprinzătoare si rezumative:

Cela ce a-i fost luminat cu razele Duhului, când dumnezeiescul dar pe tine te-a aprins, si sufletul ti-a întraripat să doresti după dragostea Lui, cu adevărat nemărginită atunci, defăimând trupul si sângele si afară din lume ajungând, prin multa sihăstrie si liniste cu Dânsul te-ai unit.
Pentru aceasta te-ai umplut, precum ai cerut, de frumusetile cele de acolo, si ai strălucit ca o stea, luminând sufletele noastre, Antonie. (ed. 1854)

Din nou, aflăm aici tot drumul ascetic, într-o anume formă.
Există un moment în viata unui om când, contra tuturor legilor (mecaniciste) firesti, se produce un scurtcircuit existential si totul dar mai ales sufletul ia foc, se aprinde de dumnezeiesc dor (varianta românească a dragostei ca relatie ce caută să se desăvârsească într-o unire cât mai deplină). Fiecare va exploata acest moment de obicei unic în felul său si după anumite măsuri: unul treizeci, altul saizeci si altul o sută (139). Acestia din urmă sunt desigur sfintii. Dar si ceilalti sunt mântuiti, căci, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, trei sunt cetele celor ce se mântuiesc: credinciosii, virtuosii si desăvârsitii:
Iar credinciosi (I), virtuosi (II) si contemplativi (III) a numit pe începători (I), înaintati (II) si desăvârsiti (III), care pot fi numiti si robi (I), lucrători cu plata (II) si fii (III), ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. (I.) Robi sau credinciosi sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenintărilor stăpânului si lucrează cu bunăvointa cele încredintate. (II.) Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătătilor făgăduite, greutatea si arsita zilei, adică necazul legat de viata aceasta din osânda protopărintelui si ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute. Acestia schimbă întelepteste, prin hotărâre de bună voie, viată cu viată, cea prezentă pentru cea viitoare. (III.) Iar fii sunt cei care nici de teama amenintărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic si al unei deprinderi în înclinarea si dispozitia voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis: « Fiule, tu totdeauna esti cu mine si ale mele cu ale tale sunt » (Lc. 15, 31). Acestia sunt prin afirmare voluntară si prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este si e crezut Dumnezeu după fire si cauză. (140)

I.	II.	III.
credinciosi	virtuosi	contemplativi
începători	înaintati	desăvârsiti
robi	lucrători cu plata	fii

În această ultimă ceată se înscrie si cuviosul Antonie cel Mare. Dar, fără îndoială (exceptiile sunt întotdeauna suspecte), a trecut si el prin primele două. De prima s-a rupt când s-a aprins de dumnezeiescul dor. Atunci a început lupta faza bucurătoare, cum îi zice sfântul Maxim cu trupul si sângele, defăimându-l. Si afară din lume ajungând, nu numai cu fuga sa în pustie, ci mai ales prin fuga în liniste, în interior, acolo unde, după cuvântul Mântuitorului, se află împărătia, cu toate frumusetile cele de sus biruinta asupra păcatului este biruinta asupra urâciunii păcatului si regăsirea frumusetii. Si ce este frumusetea? Nu e o categorie estetică, ci e o categorie a noului vital si vivifiant. Frumusetea e punctul de plecare pentru relatie, pentru un eros. Pentru a te îndrăgosti trebuie să începi prin a te minuna de o frumusete, nu-i asa ? (141)
Iar iubirea la care ne duce frumusetea aceasta este însăsi viata firii dumnezeiesti (142), în care intră, cu care se uneste cel desăvârsit.

Stihira a treia de la Doamne strigat-am este lăudătoare a harismelor cuviosului. Dar nu numai atât, ci ni-l arată si coplesit de lumina dumnezeiască. Aici avva Antonie este deja pe culmile sfinteniei. Alcătuirea ne arată cele două laturi ale desăvârsirii: interior primirea covârsitoare a luminii dumnezeiesti; si exterior primirea a tot felul de harisme, dar si, în acelasi timp, sarcina iubirii desăvârsite a celui desăvârsit.

Cela ce esti plin de dumnezeiestile daruri, pe tine, părinte, aflându-te Hristos, ca pe o fără de pată oglindă a dumnezeiestilor arătări (adică chip ce reflectă, pe cât se poate unei oglinzi, asemănarea Aceluia cărui chip este: Trei părinti aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi îl întrebau pentru gândurile lor si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici si nimic nu mă întrebi! Si răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte. (143); în cuvios, ca într-o oglindă se reflectă Împărătia lui Dumnezeu, de asa manieră încât vede Împărătia lui Dumnezeu în ochii lui si nu poate să nu se aprindă de dorul ei)
a făcut (Hristos) să strălucească asupra ta lucirile strălucite ale luminii Sale (fără îndoială, repetitia în forme si/sau întelesuri diferite este schema poetică cea mai des întrebuintată de imnografii bizantini; aici sugerează preaplinul de lumină si de strălucire).
De aceea te-ai arătat izvor îndestulat de vindecări si hrană celor flămânzi, iar dorirea celor însetati o adăpi prin ploaie si stările lor sufletesti văzând, cu întelepciune, i-ai făcut mai buni, cu cuvântul tău, lui Dumnezeu (Cu un cuvânt rău si pe cei buni îi faci răi, si cu un cuvânt bun si pe cei răi îi faci buni (144). Cum zice despre el sfântul Atanasie: Domnul îi dădea har lui Antonie si în vorbire. Prin aceasta mângâia pe multi întristati, iar pe altii care se dusmăneau între ei îi împăca făcându-i prieteni. Pe toti îi îndemna să nu pună nimic din lume înaintea dragostei fată de Hristos. Le spunea si le cerea să se gândească la bunătătile viitoare si la iubirea de oameni arătată nouă de Dumnezeu, « Care n-a crutat nici pe Fiul Său, ci L-a dat pe El pentru noi toti » (Rom. 8, 32). Convingea pe multi să aleagă viata monahicească si asa sau ivit în munti locasuri de vietuire singuratică si pustia s-a umplut de monahi, care au părăsit toate ale lor si si-au însusit vietuirea cerească. (145)).
Pre Carele roagă-L să mântuiască si să lumineze sufletele noastre. (ed. 1954)

Stihira a patra de la Doamne strigat-am este o explicitare a motivului pentru care cuviosii, si în special cuviosul Antonie cel Mare, sunt asemănati cu sfântul Ioan Botezătorul:

Cela ce esti curat la suflet si la inimă, înger pământesc, si om ceresc, învătătorul fecioriei, cumpăna desăvârsită a înfrânării, Antonie,
împreună cu Stăpânul tău fiind si aducându-I doxologie fără încetare, fericite, împreună cu îngerii si cu cuviosii si cu toti mucenicii, pe cei ce săvârsesc sfânta ta pomenire, slobozeste-i pururea, din cumplitele nevoi si din greseli. (ed. 1954)

Pentru studiul de fată mai mult interes prezintă partea întâi.
E foarte importantă lămurirea asemănării cuviosilor cu sfântul Ioan Botezătorul. Iar că alcătuirea aceasta stă în legătură si cu sfântul Ioan Botezătorul ne-o arată cuvintele « înger pământesc si om ceresc » care sunt tipice pentru Înaintemergătorul Domnului (e cunoscut că asa e si pictat în icoane: cu aripi îngeresti) (146). Surpriza e că asemănarea dintre cuviosi si sfântul Ioan Botezătorul nu provine din aceea cum poate ne-am fi asteptat că toti au dus viată pustnicească, în feciorie si mare asceză; sau nu în primul rând din asta. Ceea ce stă aici în prim plan este curătia sufletului si a inimii . Acestea sunt în fapt cele ce-i fac si pe unii si pe Botezător « îngeri pământesti si oameni ceresti ». Si abia după aceea urmează celelalte: « învătătorul fecioriei » care este mai mult decât o naivă necunoastere a vietii omenesti firesti si întru tot normale: este o întreagă întelepciune ca dar al harului (147) , si « cumpăna desăvârsită a înfrânării ». Mai ales în privinta cumpătării, a echilibrului, a dreptei socoteli, Antonie e un exemplu ce nu poate fi trecut sub tăcere. Când a iesit din mormânt, după aproape douăzeci de ani de nevointe, cei ce l-au privit s-au minunat văzând trupul lui având aceeasi înfătisare, nici umflat nici nemiscare, nici subtiat de posturi si de lupta cu demonii. Era la fel cum îl stiau si înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeasi curătie în purtări. Nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit de râs, nici coplesit de tristete; nu s-a tulburat văzând multimea, nici nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată si statornicit în ceea ce e propriu firii. (148).

Slava cuviosului de la Doamne strigat-am (alcătuire a lui Sicheotul):

Păstrând chipul lui Dumnezeu nevătămat (adică după baia botezului, când înviază omul cel nou după chipul lui Dumnezeu, păstrându-te nevătămat de uneltirile vrăjmasilor) si mintea stăpână peste patimile cele pierzătoare (a doua fază a luptei: pe maură ce patimile sunt desfiintate sau puse sub stăpânirea mintii chestiune de limbaj , chipul capătă culori, tinde către asemănare, cum zice Diadoh al Foticeii (149)), nevoindu-te pustniceste, te-ai suit pe cât este cu putintă la asemănarea cu Dumnezeu.
Că silindu-ti cu bărbătie firea, te-ai nevoit a robi ceea ce este rău la ceea ce este mai bun si a supune trupul duhului (sufletului, zice ed. 1893) (ed. 1954)

Această ultimă parte ilustrează o temă foarte des întâlnită în cântări: cuviosul si-a supus trupul duhului (sau, în altă terminologie: sufletului).
Aici este, fără îndoială, altceva decât lupta dintre « cugetul trupului » si « cugetul duhului ». Căci dacă în această ultimă dispută (de care am vorbit în altă parte) unul din combatanti trebuie să moară, să fie desfiintat, în disputa dintre trup si suflet nu se poate pune problema desfiintării vreunuia fiecare având realitate ontologică prin creatie ; ci lupta aceasta este pentru suprematie. Si, în virtutea unei dreptăti dumnezeiesti, trupul trebuie, în legea harului, să se supună (să fie supus) sufletului. Aceasta o mărturiseste pentru noi si Sfântul Grigorie Teologul când zice: Si « dreptate » (I Cor. 1, 30) I se spune (unei Persoane dumnezeiesti), pentru că El împarte după vrednicie (Mt. 16, 27; Rom. 2, 6) si rânduieste în chip drept celor « de sub lege » si « de sub har » (Rom. 6, 14), anume sufletului si trupului lor, puterea ca unul să conducă, celălalt să fie condus si ca aceea ce e mai bun să stăpânească asupra a ceea ce e mai rău, ca răul să nu se răscoale împotriva binelui (celui bun)? (150). Iată deci că această stăpânire a sufletului peste trup trebuie să fie tocmai pentru ca cugetele trupesti să nu le omoare pe cele duhovnicesti. Asta în viata de aici, pentru că după învierea cea de obste nu se mai poate pune o asemenea problemă.
La rândul lui, cuviosul Antonie cel Mare îsi acoperea tot mai mult si mai mult trupul si-l purta ca pe un rob ca nu cumva biruind în unele să fie tras în jos în altele (151).

Slava Litiei este o alcătuire de o deosebită importantă pentru sesizarea esentialului chemării lui Antonie: 1. Evanghelia se citeste si se ascultă la persoana întâi singular; 2. Iubirea e totul.

Cuvioase părinte, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, iar bogătia si slava le-ai socotit lucruri de nimic.
Pentru aceasta tuturor strigi: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic să nu doriti mai mult decât dragostea Lui. Ca atunci când va veni întru slava Sa, să aflati odihna cu toti sfintii; cu ale cărui rugăciuni, Hristoase, apără si mântuieste sufletele noastre. (ed. 1954)

Rezumatul si mesajul părintelui călugărilor către fiii săi, care l-au si mostenit.
As spune mai întâi că Evanghelia, mesajul Evangheliei, glasul viu al Evangheliei se ascultă(152). În toată traditia rabinică, prima poruncă nu era cum socotim noi astăzi Să nu ai alt Dumnezeu afară de Mine , ci: Ascultă, Israele! (153). Căci în traditia iudeo-crestină nu este o ruptură între a asculta si a face, ci ascultarea si facerea (lucrarea) sunt legate indisolubil: ascultarea este baza, fundamentul tuturor poruncilor, si, deci, al credintei.
Această poruncă a ascultării este prima si în testamentul lui Iisus: Si, apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei si, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele!» (Mc. 12, 28-29). De asemeni, în evanghelii, cuvântul Ascultati (Mc. 4, 2) este aproape un strigăt apocaliptic ce marchează întreaga activitate mesianică a Mântuitorului.
Noi, în limba română, avem acest nepretuit dar, ca cuvântului ebraic schema să-i corespundă a asculta cu aproape aceeasi cuprindere semantică: a face ascultare, a realiza, a face.
Asa a înteles să asculte si Antonie: făcând, făcând ascultare, realizând. Si pentru dragostea lui, pentru inima lui lărgită de dragoste, si cuvântul Domnului s-a mărit, a crescut întru el, până ce a zis: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic să nu doriti mai mult decât dragostea Lui.
Si, în final, acestea nu le-a spus de la sine, ci de la Domnul, Cel ce a zis: întâia porunca este: « Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn » si: « Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta ». Aceasta este cea dintâi poruncă (154).

Urmează, la Stihoavna Litiei trei stihuri de o mare valoare spirituală. Teologia lor nu are nevoie de tâlcuiri, fiind plină de limpezime si simplitate (155). Mai mult, continutul dogmatic al celei dintâi trădează si o uimitoare vechime (156):

Bucură-te cela ce ai fost conducătorul sihastrilor si nebiruitul întâi luptător.
Că tăind rădăcinile poftelor (Rădăcinile poftelor sunt gândurile, sau, mai fin, în tâlcuirea sfântului Marcu Ascetul, «momelile», sau « atacurile »: Atacul (momeala) este o miscare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercati, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Căci miscarea fără chipuri este un atac nevinovat (157). Pe acestea sfântul Marcu Ascetul le mai numeste si gânduri întâi-născute nemuscate de fiere ce trebuie jertfite, de către adevăratul ascet, lui Hristos pe altarul inimii de la prima lor răsărire în inimă (158).)
si împotrivindu-te năvălirilor demonilor, ai biruit neputinta lor (neputinta, pentru că, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu au putut nimic împotriva lui: Si bătându-si Antonie joc de diavoli zicea către ei: « Dacă ati avea vreo putere în voi, ar fi fost destul să vină numai unul din voi. Dar fiindcă v-a slăbit Domnul, încercati să mă speriati prin multime. E un semn al neputintei voastre că luati chipurile animalelor ». Si îndrăznind iarăsi zicea: « De sunteti tari si ati luat putere împotriva mea, nu zăboviti, ci năvăliti. Iar de nu puteti, pentru ce va tulburati în zadar? Nouă ne este pecete si zid de apărare credinta în Domnul nostru ». Iar aceia, încercând multe, scrâsneau din dinti, încât se făceau mai degrabă pe ei de râs decât pe el. (159).)
si înselăciunea cea de suflet pierzătoare,
iar cu lucrarea crucii Mântuitorului ai arătat putere nebiruită.
Cu care încingându-te ai biruit pe toti cei ce leapădă dumnezeiasca Arătare în trup a lui Hristos (160).
Pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

A doua stihoavnă din cele trei:

Stâlp luminos (A mers avva Ilarion din Palestina, la munte, către avva Antonie. Si i-a zis lui avva Antonie: Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineata! Si i-a zis avva Ilarion: Pace tie, stâlpule de lumină care luminezi lumea. (161))
întărit cu fapte bune, si nor umbrit te-ai făcut celor din pustie (adică, dumnezeieste, ziua si noaptea si în tot ceasul)
povătuind de pe pământ la cer, pe cei ce văd pe Dumnezeu; si cu toiagul crucii ai despărtit marea patimilor; iar pe întelegătorul Amalec alungându-l, de Dumnezeu binecuvântate, neîmpiedicată suire la cer ai aflat si mostenire nestricăcioasă, stând cu cei fără de trupuri, cu mare bucurie, înaintea scaunului lui Hristos (în acest pasaj Antonie e încadrat de către imnograf în anabasis-ul ascetic-mistic al sfântului Grigorie de Nyssa, din lucrarea De vita Moisi).
Pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

Si a treia alcătuire din acest triptic imnografic (162):

Bucură-te cela ce locuiesti întru cele de sus, împreună cu cetele îngeresti, Antonie. Că viata acelora cu adevărat pe pământ ai vietuit, Părinte, nevoindu-te cu fapta bună; si te-ai arătat oglindă prea curată si fără de pată, primind răsfrângerile razelor Sfântului Duh, prea fericite.
Pentru aceasta luminat fiind, ai văzut cele ce vor să fie, si le-ai arătat pe toate de mai-nainte, din dumnezeiasca arătare de lumină, urmând pe Hristos; pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

Temele primei părti ale alcătuirii (sunt niste teme leit-motiv) le-am comentat în altă parte.
Partea a doua este putin obscură în această traducere: nu stim dacă vrea să spună că Antonie a arătat întru sine cele viitoare sau dacă face referintă la darul mai înainte vederii. Editia din 1893 ne lămureste e vorba de darul mai-nainte vederii: fiind luminat ai văzut cele ce vor să fie, toate mai-nainte spunându-le, de dumnezeiasca arătare de lumină fiind învătat (ed. 1893). Iar Patericul ne spune: Ziceau unii pentru avva Antonie, că era purtător de Duh, dar nu vroia să grăiască pentru (din cauza, n.n.) oameni(lor). Ci cele ce se făceau în lume si cele ce aveau să vină, le vestea. (163)

La Utrenie după întâia stihologie (la Dumnezeu este Domnul) punem sedealna:

Legându-ti sufletul de dragostea lui Hristos (peste toate acestea, îmbrăcati-vă întru dragoste, care este legătura desăvârsirii Col. 3, 14), si toate cele pământesti urând (toate acestea, de care vorbeste Pavel colosenilor), cu adevărat, te-ai sălăsluit în pustietăti si în munti, Părinte cuvioase.
Că din pomul cunostintei gustând, preaslăvite, ca un cunoscător al celor ascunse, îngereste ai strălucit.
Pentru aceasta străbătând norul trupului tău, ai alungat întunericul demonilor, fericite, cel ce ai fost între călugări mai ales.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greseli să dăruiască, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (ed. 1954)

Nu voi mai vorbi despre cele ce am vorbit deja.
Trebuie doar să fac remarcată splendida alcătuire din penultimul paragraf: străbătând norul trupului tău, ai alungat întunericul demonilor!
Trupul carnal este un nor întunecător pentru om. Dar vocatia lui e să devină străveziu, duhovnicesc, pnevmatic: Căci nu voiesc fratilor, ca voi să nu stiti că părintii nostri au fost toti sub nor si că toti au trecut prin mare. Si toti, întru Moise, au fost botezati în nor si în mare. Si toti au mâncat aceeasi mâncare duhovnicească; si toti aceeasi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. (164). Asadar, acest trup întunecat de demoni, va fi luminos nu evitându-l Chassez le naturel et il revient au galop, zice proverbul , ci străbătându-l cu lumina lui Hristos, Cel ce e Lumina lumii. Omul trebuie să devină cum zice Simone Weil o clorofilă ce se hrăneste din Lumină (165).

După Polieleu cântăm o altă sedealnă:

Părăsind tulburările lumesti si crucea ta pe umere luând, întreg te-ai adus pe tine Domnului tău, Părinte

Este aici un punct foarte important pe care părintele Matta el-Maskin îl număra între cele două principii fundamentale la care se poate rezuma viata ascetică a Marelui Antonie (166), si pe care el îl numeste dinamismul secret al ascezei: a-si oferi întreaga viată lui Dumnezeu (167); sau, cum spune această alcătuire, a se aduce întreg Domnului (168). Astfel, el a putut mai târziu să le scrie fiilor săi: nu încetez să mă rog pentru voi, zi si noapte () ca să vi se dea o inimă trează, si un duh de discernământ, ca să puteti să vă oferiti pe voi însivă lui Dumnezeu, jertfă vie si sfântă (169).
Apoi alcătuirea continuă:

si afară din trup si din lume fiind, te-ai făcut părtas Duhului Sfânt (Afară din lume trebuie completat cu afară din trup; prima e începutul căii monastice, cea de-a doua e semnul împlinirii ei. E « semn » pentru că îl arată pe monah împreună-pururea-cântător, lăudător, doxologitor, cu puterile cele fără de trupuri. Iar adevărata împlinire e cea pe care o dă Duhul plinirea dragostei).
Pentru aceasta spre râvna ta pe popoare însufletind ai desertat cetătile, si pustietătile cetăti le-ai făcut (ed. 1954)

Tot osârdia este mesajul principal si al celor două sedelne ale sfântului. Prima zice: povara pustniciei cu osârdie ai răbdat

La Laudele Utreniei cântăm:

Cuvioase Părinte Antonie, ridicând pe umeri jugul lui Hristos (« Luati jugul Meu asupra voastră si învătati de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul meu e bun si povara Mea e usoară. » Mt. 11, 29-30. Jugul este crucea fiecăruia; jugul, crucea sunt usoare pentru că sunt date de Domnul Iubirea), cu crucea ai surpat înăltarea satanei si ai arătat, prin felul vietii tale, pustiile, ca niste cetăti, o, prea fericite, lauda sihastrilor. Pentru aceasta pe Hristos roagă-l, să ne miluiască pe noi. (prima stihiră în ed. 1954)

Ne descoperă această alcătuire, în ultima parte, de ce se tot numeste pustia cetate: întâi, desigur, pentru că monahi ca Antonie au umplut-o de oameni (de noroade); apoi, prin (pentru) felul vietii monahul a trăit aici « normal », dar într-o altă «normalitate»; s-a multumit (îndestulat) cu hrana desertului, cum se îndestulează orăseanul cu toate ale sale; s-a împrietenit cu fiarele sălbatice si a fost slujit de ele, precum orăseanul de cele domestice; s-a adăpat nu cu apă, ci cu rugăciunea cu lacrimi. Într-un cuvânt: a biruit firea, făcând-o să trăiască « normal » la un alt nivel de asceză, de « normalitate ».

Voi încheia această serie lungă de alcătuiri spre cinstirea cuviosului Antonie cu una ce mi se pare « recenzie » a chemării si drumului sihastrului :

Părinte al Părintilor, Antonie, de nesătioasa dragoste si de iubirea lui Hristos sufletul tău fiind miscat // în pustietăti l-ai căutat pe El, depărtându-te de toate tulburările vietii; si numai cu Acela singur vorbind si cu mintea unindu-te ce El, de lumină te-ai umplut. Cu care luminează si sufletele noastre, ale celor ce te lăudăm pe tine. (Stihia a patra de la Laudele Utreniei, ed. 1954)

*
* *

În ziua de 19 facem pomenirea cuviosului Macarie Egipteanul (170). La Doamne strigat-am îi cântăm stihia (întâia):

Dorind după fericirea cea mai presus de gând, dumnezeiescule Părinte, ai socotit înfrânarea desfătare, sărăcia bogătie, neaverea adevărată avere, si cumpătarea slavă.
Pentru aceasta ai si aflat dorirea cea după gândul tău, sălăsluindu-te în locasurile sfintilor, Macarie. (ed. 1954)

Dacă e să ne gândim la spusele sfântului Maxim Marturisitorul, că trei sunt cetele celor mântuiti: robi, lucrători pentru plată, si fii (171), atunci e clar că stihira aceasta nu ne permite să-l încadrăm pe cuvios decât în cea de-a treia ceată care e si cea desăvârsită. Pentru că una e să primesti înfrânarea ca pe desfătare, sărăcia ca pe bogătie etc. ceea ce ar însemna o încadrare în a doua ceată , si cu totul altceva e să socotesti înfrânarea desfătare etc.
Asa că reprosul lui Pourrat de care vorbeam în Introducere, cum că asceza sihastrilor orientali e încrâncenată, cade odată cu această stihiră.
Ascetul, complet lepădat de sine si rămas în seama lui Dumnezeu, nu mai se interesează de nimic, fără numai de Dumnezeu Însusi, căci: lumea este răstignită pentru mine si eu pentru lume. (172)

Toată viata desfătată ai lepădat-o, smerindu-ti trupul tău, de Dumnezeu înteleptite, amărându-ti simtirea cu ostenelile înfrânării, cu aspre nevointe, cu răbdarea ispitelor si cu statornicia în necazuri. Pentru aceasta ai luat desfătarea cea fără de sfârsit, si îndulcirea cea neîntreruptă si bucuria cea negrăită.
(stihira a treia de la Doamne strigat-am, ed. 1954)

Crestinul, iar monahul în mod maximalist, e cel care-si urăste sufletul său, viata sa, pentru Dumnezeu. Astfel, în viata aceasta scurtă, el renuntă cu bucurie stie el ce stie ! la desfătări pentru amărăciuni si pentru acreli, căci acreala e proprie nevointelor, iar curătirea e proprie desăvârsirii (173). El stie prin credintă care este încredintarea (temelia, zice Marcu Ascetul; sau: ipostazierea, ipostasul, u(po/stasij) celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (174) , că viata aceasta e doar o etapă către viata în care desfătarea e fără de sfârsit, îndulcirea e neîntreruptă si bucuria negrăită.

Cu focul sihăstriei fiind încercat, întelepte, te-ai arătat mai lămurit decât aurul în cuptor. Pentru aceasta te-ai mutat către împărătiile ceresti. De aceea cu credintă lăudându-te, strigăm: Cere-ne nouă, Părinte, har, milă si iertare greselilor.
(Sedealna sfântului, ed. 1954)

Toti crestinii sunt încercati printr-un anume foc, căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă (175). Si explicatia: Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită. (176) adică nu ne aflăm în fata unei dovezi a sadismului lui Dumnezeu Atâta doar că pustnicul si orăseanul sunt încercati fiecare în felul lui: Un frate a întrebat pe avva Matei, zicând: ce voi face, că limba mea mă supără si când vin în mijlocul oamenilor nu pot să o înfrânez, ci îi osândesc în tot lucrul bun si îi mustru pe dânsii. Deci ce voi face? Si răspunzând bătrânul, a zis: dacă nu poti să te stăpânesti pe tine, fugi deosebi, că este slăbiciune. Iar cel ce sade cu fratii, nu trebuie să fie cu patru colturi, ci rotund, încât către toti să se rostogolească (177).

*
* *

În 20 ale lunii prăznuim pe cuviosul Eftimie cel Mare (178).
Stihira a doua de la Doamne strigat-am (Vecernia Mare) stă în legătură cu troparul cuviosului, se explicitează si lămuresc unul pe altul:

Părinte Eftimie, ca rod din cea stearpă ai odrăslit, dar te-ai arătat cu adevărat mult roditor. Că din sământa ta cea duhovnicească s-a umplut de monahi pustiul, care mai înainte era neumblat. Si acum te roagă, să se dăruiască sufletelor noastre pace si mare milă. (ed. 1954)

Istoriile noastre sfinte ne învată că din cele sterpe au iesit întotdeauna persoane deosebite: Sara cea stearpă, Ana cea stearpă mama profetului Samuil , Elisabeta mama Botezătorului Domnului si, desigur, sfânta Ana mama Maicii Domnului. Si istoria aceasta se continuă si-n timpul (epoca) Bisericii sau a Duhului (179); un exemplu e Eftimie, a cărui mamă era stearpă. Dar, iată, imnografii ne învată că aceasta s-a întâmplat nu doar cu mama lui Eftimie, ci si cu pustia! Pustia cea stearpă a fost însământată de sământa duhovnicească a lui Eftimie, adică din cuvântul lui cel cu putere multă, odrăslind multime de fii, pe care Eftimie i-a hrănit, după rânduiala pustnicească, mai ales cu înfrânarea si cu cuvântul lui Dumnezeu.

Stihira a doua de la Litie, o alcătuire foarte cuprinzătoare spune:

Întărindu-ti mintea cu dumnezeiasca cunoastere, părinte Eftimie, peste cele trecătoare ai trecut, nicidecum mirându-te de cele pământesti (A venit unul din bătrâni către avva Theodor si a zis lui: iată, cutare frate s-a întors în lume. Si i-a zis lui bătrânul: pentru aceasta te minunezi? Nu te minuna, ci mai vârtos te minunează de vei auzi, că a putut cineva să scape din mâna vrăjmasului (180) adică: minunează-te de lucrarea lui Dumnezeu, iar nu de cea a vrăjmasului; la care Sfântul Isaac Sirul adaugă încă si mai transant: N-a cunoscut pe Dumnezeu, cine nu se minunează de Dumnezeu)
Si în necazuri te-ai arătat cu inimă îndrăzneată si prea viteaz (că doar Mântuitorul, Leul cel din Iuda, a zis: Îndrăzniti, Eu am biruit lumea);
iar în nevointe si întru bucurie, smerit si măsurat (sau: si în pustie si întru sufletească liniste smerit si blând ed. 1893. Această împreunare a ascezei cu blândetea este foarte importantă, deoarece cum bine observa Stefan Zweig (181) aceia care renuntă complet la bucuriile simple ale vietii tind să facă din această renuntare benevolă la ei însisi o lege pentru toti ceilalti si se vor strădui să le impună ceea ce pentru ei e firesc, iar pentru restul lumii e contra firii. Întotdeauna ascetul Robespierre e un exemplu e cel mai primejdios despot. Cine nu trăieste din plin si cu inima usoara alături de semenii săi tot ceea ce e omenesc, cine nu are să-si ierte nimic siesi, va fi mereu intolerant fată de oameni.)
Si noianul cel nestătător al vietii de pe pământ, cu iscusintă trecândul, la limanul cel linistit ai ajuns. Pe Hristos roagă-l, să miluiască sufletele noastre. (ed. 1954)

Cele trei stihiri de la Laudele Utreniei sunt o replică a respectivelor lor din slujba cuviosului Antonie. Această idee a imnografului e însă foarte corectă, pentru că precum sfântul Antonie în Egipt, Părintele nostru sfântul Eftimie a fost, câtiva ani mai târziu, fondatorul si părintele unei mari miscări monastice, care va umple desertul Palestinei (182).
E parcă aici un concurs, o emulatie în dragoste. Fără îndoială, trăsăturile esentiale vor rămânea întotdeauna aceleasi adică cele pe care le-am prezentat în Introducere , tocmai pentru că sunt esentiale. Tocmai pentru aceasta imnograful a putut face o paralelă, iar cuviosii au putut să se lase cuprinsi de o emulatie în dragostea pentru Domnul (adică tocmai pentru că esenta e aceeasi si comparatia poate avea loc): Avva Ammun Nitriotul s-a dus la avva Antonie si i-a zis: văd că eu mai multă osteneală am, si cum numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru că eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine. (183)
Totusi, dacă întru cele esentiale ale ascetismului se aseamănă, cuviosii se deosebesc net în cele personale. Că si cuviosii sunt ca stelele pe cer: frumosi toti, dar de frumuseti diferite stea de stea se deosebeste în strălucire (slavă), zice Apostolul (184). Pentru că fiecare a scos în evidentă ceea ce n-a scos si celălalt.
Asadar, trebuie făcută o sinteză din ceea ce este esential la fiecare, iar nu să se absolutizeze cutare sau cutare trăsătură a unuia sau a altuia: Erezia zice Christos Yannaras este absolutizarea relativului si relativizarea absolutului (185). Imnografii stiau foarte bine acest lucru. Astfel, dacă se dedau la comparatii, o fac numai în cele esentiale. În cazul nostru, prima stihiră de la Laude este esential identică cu omonima ei din slujba cuviosului Antonie cel Mare: într-o primă parte, precizarea desăvârsitei urmări lui Hristos, si, într-o a doua parte, imnografii ni-i arată ca transformatori ai pustiei în cetăti monahicesti de luptă cu sinele propriu si cu demonii.
În stihira a doua, pe lângă un nou paralelism (Antonie s-a închis în mormânt desăvârsit biruind pe demoni, iar Eftimie în pesteră locuind [] în chip vădit a călcat toată trufia demonilor), apare o precizare la Eftimie: te-ai arătat [] mireasma ortodocsilor si luminoasă făclie luminii, căci e stiută ortodoxia lui în credintă, si lupta ce a dus-o în apărarea dreptei credinte; în vremile tulburi dintre sinodul de la Efes (431 d.Hr.) si cel de la Calcedon (451 d.Hr.), el a fost pentru credinciosi un criteriu sigur al adevărului si stâlp al ortodoxiei. El a trimis chiar discipoli la ambele sinoade, acestia jucând un rol notabil. (186)

*
* *

În 24 ale lunii facem prăznuirea unei cuvioase, sfânta Xeni (187).
Exapostilaria Utreniei precizează esenta exemplului ce-l propune cuvioasa monahilor si mirenilor:

Dorind, prea cinstită Xeni, locasul cel ceresc, te-ai înstrăinat, de Dumnezeu purtătoare, ca o iubitoare de cucernicie, de patrie, de bogătie si de neam; si ridicându-ti crucea ta, cu osârdie ai alergat către Hristos, Cel ce a venit din Fecioara, în chip neobisnuit, să mântuiască pe oameni.

Ultima parte (ridicându-ti crucea) putea fi si prima, pentru că de fapt este si prima poruncă pentru tot crestinismul. Ceea ce arată doar că e vorba de o monahie este osârdia că asta si este monahul, după definitia avvei Ioan Colov (188). Această osârdie monahicească a făcut-o pe Eusebia să devină Xenia, adică Străina.
Înstrăinarea, cuvântul cheie al cuvioasei, respiră si e p

I. Introducere

I.1. Spiritualitatea ortodoxă

I.2. Trăsăturile spiritualitătii crestine

I.3. Spiritualitatea în sfintele slujbe

I.4. Spiritualitatea Mineielor

II. Spiritualitatea poeziei slujbelor cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie

II.1. Consideratii preliminarii

II.2. Spiritualitatea troparelor, condacelor si icoaselor

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am , de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am, de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor