Îmi amintesc uneori despre niște momente frumoase din copilărie - trebuie să fi avut 7-8 ani -, când ne adunam seara în casa de vară a bunicilor (care se numea cuptorariță, că acolo era și cuptorul de pâine) și venea Nana „haiducul” de la pădure și ne aducea niște ciuperci mari pe care le coceam cu puțină sare pe sobă și eram adunați toată familia în jurul vetrei cu focul care pâlpâia... Iarăși îmi amintesc, de mai târziu, după ce ne-am luat televizor acasă, cum eram toți seara adunați în jurul televizorului alb-negru - deși pe vremea aia nu era mare lucru de văzut la televizor, dar eram toți adunați, cam cum se vede această familie în fotografia de mai jos (sursă).
Apoi mă gândesc că azi și când suntem adunați în familie, tot nu suntem împreună decât numai cu trupul, pentru că fiecare e conectat la altceva, la alt grup, la altă rețea, cam cum se vede în fotografia de mai jos ( sursă).
Un părinte, intelectual în jurul a 40 de ani, îmi spunea nu demult că, nemaiștiind cum să facă să aibă o convorbire cu fiica lui, adolescentă, a avut ideea (briliantă și la zi, credea el) de a-i scrie un email. Răspunsul a venit prompt: „Tata, ești învechit rău, zău așa. Dacă chiar ai ceva de spus, intră pe Facebook”! Tatăl cu pricina și-a făcut deci cont pe Facebook. Iar eu, în urma acestei istorii, am decis și eu să-mi fac cont pe Facebook... Și chiar dacă nu sunt foarte activ acolo, cel puțin mai pot și eu păstra contactul cu tinerii în felul acesta. What's next?