Acum câtiva ani, când mai eram înca în tara, am avut prilejul sa vorbesc de mai multe ori cu Parintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre "realismul duhovnicesc" - sau despre smerenie ca "realism duhovnicesc" - sintagma pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Parintele Galeriu, si la care adera si Parintele Teofil Paraian si alti Parinti duhovnicesti contemporani, pentru ca ea se înscrie pe linia Sfintilor Parinti.


Locul meu

"Realismul duhovnicesc" despre care vorbesc acesti Parinti ai nostri se refera în primul rând la a-si vedea omul locul sau cu realism autentic (în Lumina divina, ar spune cineva), acolo unde traieste, în ceea ce face si mai ales în ceea ce este. Cu cât avanseaza omul în cunoasterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în fata lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Parinte din Pateric care zice: "Când eram mai tânar, ziceam în sinea mea ca poate ceva bun lucrez; iar acum daca am îmbatrânit, vad ca nu am nici un lucru bun în sinea mea." (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca sa se smereasca pe sine în fata altora, ci din realism duhovnicesc, adica pentru ca asa se vede pe sine în Lumina dumnezeiasca.


Darurile lui Dumnezeu

O alta dificultate (nu doar contemporana, dar parca ravasitoare azi) pe care o rezolva realismul duhovnicesc este cea legata de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, si pentru ele se lupta cu ispita de stânga (sa si le împroprieze ca si cum ar fi ale lui în mod individual) si cu ispita de dreapta (le neaga din asa-zisa smerenie, ca sa nu se mândreasca cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufleteasca care admite si primeste darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreste, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (istetime, îndemânare etc.), îl vad ca atare si îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, si aceasta ma obliga sa fiu demn de acest dar, sa-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.


Slabiciunea firii omenesti

Dar ce lumina pretind eu ca am, ca sa vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu vazator cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca sa pot sa judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: "Un lucru poate fi savârsit bine la aratare, dar scopul celui ce l-a savârsit nu e bun. De asemenea poate fi rau la înfatisare, dar tinta facatorului poate fi buna. Dar nu numai fapte savârsesc unii, ci si vorbe graiesc în chipul în care am zis. Caci unii schimba calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarasi altii prin scopul evlavios." (Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernamânt duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scaderile pe care le vad eu la aproapele meu le vad si la mine: sunt lucrarea (personala) a slabiciunii firii omenesti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vietii si a tot Binele, si astfel a pierdut harul, s-a slabanogit, s-a bolnavit, s-a dat mortii. Aceasta fire omeneasca bolnava si slabanogita a luat-o si a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afara de pacat), si a pus în ea putinta de a învinge moartea si boala si slabiciunea, în masura în care omul lucreaza harul primit la Botez. Când omul nu conlucreaza cu acest har, el continua sa zaca sau sa se afunde în slabiciune, boala si moarte. Acestea le vedem noi la noi însine si la aproapele nostru.

Pe aceasta cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur sa intru.

P.S. Despre pacat, într-un alt bilet.