Chipul, fata – obrazul, cum spuneau cei de demult – reprezintă proiectia exterioară a interiorului.
Chipul omului poartă masca dată de duplicitatea creată de păcat în el. Chipul îsi capătă adevărata fată, dincolo de urâtul si frumosul psiho-culturale (Chesterton deja a observat lucrul acesta în eseul "În apărarea lucrurilor urâte") dar frumoasă spiritual, pe măsura si în măsura curătiei (curătirii, curăteniei) interioare.
Frumusetea chipului este un opus al urâteniei si urâciunii păcatului. Se vede această frumusete mai ales la copii (în inocenta lor copilărească) si la bătrâni; la bătrânii satelor, curătiti timp de o viată în greutăti, necazuri, credintă simplă si nealambicată. Dar mai ales se vede la alti "bătrâni frumosi": călugării (kalos-gheros, bătrân frumos – gr.). Se întâmplă să vezi această frumusete pe chipul unui Părinte Arsenie Papacioc sau a unui Părinte Teofil. Este o evolutie, pe măsura despătimirii si a unirii fiintei cu Hristos, de la chipul urât si duplicitar, la chipul frumos si, mai sus, la chipul strălucitor, la chipul lui Hristos (pe ca mărturiseste cuviosul Siluan Athonitul că l-a văzut pe fata unui mare duhovnic athonit) sau la chipul străluminat de lumina dumnezeiască (mărturiile despre sfântul Grigorie Palama sau mărturiile din Pateric: Arsenie 27, Pamvo 2, Sisoe 14, Siluan 12).
Monahii, călugării sunt "chipul îngeresc" si [chemati a fi] "împreună-locuitori cu îngerii". Viata lor neîmpărtită, lupta cu patimile si duhurile, alegerea definitivă a pustiului ca si loc al comunitătii, hrănirea (nutrirea) mai mult din cuvântul lui Dumnezeu decât din pâine, adăparea mai mult din izvorul lacrimilor decât din "apa aceasta", toate acestea fac din ei cinul îngeresc.
Căci si în îngeri, nu există duplicitate interioară. Îngerii buni, îngerii lui Dumnezeu, sunt totalmente atasati lui Dumnezeu, iar îngerii răi, demonii, sunt totalmente opusi lui Dumnezeu (pentru că îngerii ce au căzut, având o cunoastere intuitivă, au stiut perfect ce fac).
Reiese astfel că îngerii, chiar mai mult decât omul (până la judecata de pe urmă, când si omul va fi trecut prin foc si va rămânea doar ceea ce e dincolo de duplicitate), îngerii deci au un chip al lor anume, care reflectă interiorul lor. Îngerii au chipuri frumoase, date de frumusetea Iubirii. Demonii au chipuri urâte, urâtite de ura lor neamestecată!
Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea unei înaintări a îngerilor în bine si a demonilor în rău (si, în fapt, înspre nefiintă, asimptotic, pe care nefericitii nu o vor atinge niciodată), reiese si a anumită transformare, specifică, a chipurilor lor. Rămânând esential aceleasi, chipurile lor se luminează sau se întunecă după cum apartin unor fiinte aflate în evolutie sau, respectiv, în involutie spirituală.
Chipul îngerilor este legat direct de fiinta lor si nu suferă din cauza vreunei tensiuni între idem si ipse, ca în cazul omului. Omul, supus (cât se lasă supus) curgerii timpului punctual (tic-tac, hronos) se află în puterea acestui paradox al identitătii. Tensiunea aceasta, tratată astăzi filosofic si psihiatric îsi găseste însă «iesirea» în credinta crestină.
Dar si în viziunea crestină introducem uneori paradoxuri, antinomii sau antiteze nepotrivite: eshatologie-istorie, ciclu liturgic săptămânal-ciclu liturgic duminical, kairos-hronos sau "trăim între deja si nu încă" (Oscar Cullmann). Această din urmă expresie introduce o disociere si apoi o tensiune ratională între timp si vesnicie, între eshatologie si istorie, între hronos si kairos. Or, odată cu Întruparea Unuia din Sfânta Treime, odată cu venirea Vesniciei în timp, schema teologică rationalistă "teză-antiteză ce asteaptă o sinteză" nu mai este valabilă. Pentru că antinomia teologică crestină nu asteaptă solutia unei sinteze rationale, ci rezolvă antinomia prin credintă, în logica credintei, care se află la cu totul alt nivel, cel duhovnicesc, care nu poate fi decât foarte imperfect «făcut vorbit» în afara antinomiei însesi (si care de obicei se cinsteste mai mult prin tăcere decât prin cuvinte).
Întruparea lui Hristos înseamnă fecundarea timpului de către Vesnicie. Vesnicia stă acolo (aici: "Iată, Eu stau si bat la usă"), în timp, si asteaptă ca noi să "răscumpăram clipa" (kairos – Ef. 5, 16). De noi depinde ca în fiecare clipă să fim cu Vesnicia, ca din clipa noastră ă irumpă – pentru noi si pentru cei din jurul nostru – lumina si frumusetea.
Text publicat în revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia