Lipsa de solemnitate nu este necesar o lipsă de seriozitate.
În următoarele rânduri îmi propun să analizez schematic şi sintetic ce înseamnă seriozitatea dintr-un punct de vedere mai larg sau mai bine spus cum am putea conceptualiza seriozitatea. Am putea să ne întrebăm: ce este seriozitatea? Cum putem clasifica pe cineva ca fiind serios? De ce este necesar să fim serioşi? Întrebare pe care nu cu mult timp în urmă şi-o ridica şi literatul francez Alphose Allé în lucrarea sa Să fim sobrii. Plec de la presupunerea că mai toată lumea ştie implicit ce înseamnă sensul expresiei a fi serios. Chiar dacă mai toată lumea ştie ce înseamnă a fi serios, nu toată lumea şi practică seriozitatea sau cel puţin nu face recurs la practicarea şi punerea ei în concept. Îmi propun să fac acest lucru deoarece personal nu am văzut prea multe lucruri scrise în acest sens în lumea noastră contemporană după cum se prezintă ea astăzi. Un posibil ecou în acest sens ar fi probabil cartea lui Ernest Bernea, Îndemn la simplitate (Editura Fundaţiei Anastasia: Bucureşti, 1996). Am putea să ne întrebăm retoric de ce nu sunt oamenii în general preocupaţi perspicace de seriozitate şi de planul ei lăuntric? De ce nu se preocupă oamenii de importanţa acestei tematici actuale?
Viaţa duhovnicească şi cea lăuntrică trebuie tratate cu seriozitate. Cu seriozitate trebuie tratată şi lumea cerească. Am putea să ne întrebăm de ce există atât de multă lipsă de înţelegere şi de abordare a tematicii seriozităţii. Nu au existat prea mulţi erudiţi pe parcursul istoriei evolutive umane care să analizeze acest subiect mai temeinic. Aristotel a făcut mai multe referiri în Etica nicomahică la complexul a ceea ce înseamnă a duce o viaţă echilibrată dar nu a analizat ce înseamnă a duce o viaţă serioasă. Cum am putea defini, înţelege şi cuprinde această temă într-un univers uman în care seriozitatea este din ce în ce mai în lipsă? Din nefericire putem constata cu mare regret că puţin oameni serioşi mai există astăzi. Ce înseamnă a fi serios raportat la faptul de a fi neserios? Poate fi înţeleasă seriozitatea numai prin opoziţie sau antiteză cu neseriozitatea? Este mai de toată lumea recunoscut că pentru cei care vor să fie buni întreprinzători indiferent în ce domeniu de activitate ar fi ei, a avea de a face cu oameni serioşi este cel mai de dorit lucru. Limbajul popular semi-vulgar foloseşte şi de semnează pe cineva neserios ca fiind „lucru slab,” în termeni româneşti generici se desemnează astfel pe cineva care nu voieşte a fi serios şi nici nu îşi pune problema seriozităţii mai deplin. Este seriozitatea o virtute sau mai mult un fel de trăsătură de caracter? Este seriozitatea o caracteristică sau o simplă bufonerie tematică pentru cel aflat în coabitare cu restul semenilor? Dacă porunca evanghelică spune că „trebuie să îţi iubeşti semnul ca pe tine însuţi, apoi cu mult mai mult trebuie să fi serios faţă de el, căci dacă nu eşti serios probabil că nici nu l-ai putea iubi cum se cuvine. Nu poţi trata „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” din semenul tău cu neseriozitate. Ar fi o dovadă şi un gest de necredinţă şi de luare în râs a lucrării lui Dumnezeu în făpturile Lui. A nu fi serios în ultimă instanţă implică a nu fi realist, a nu fi în pas cu cerinţele impuse peste noi de iubirea de semeni. Gravitatea este totuşi o ducere mai în extrem a seriozităţii şi a planului care decurge din ea. Gravitatea implică o pală nuanţă de tragism. Dacă seriozitatea este o trăsătură de caracter, gravitatea este mai mult o trăsătură a unor situaţii critice şi a cerinţelor impuse de soluţionarea lor.
Într-un sens general, am putea spune că într-un anume sens, caracterul este expresia personalităţii unei fiinţe umane care se descoperă cel mai bine în comportament.
Iată pe larg care este definiţia dată seriozităţii în limba română. Dicţionarul explicativ al limbii române, (Bucureşti, 1984), p. 853. „Însuşirea, calitatea de a fi serios; comportare sau ţinută care denotă această însuşire; gravitate, importanţă, însemnătate; cu mare atenţie, cu conştiinciozitate, temeinic, cu convingere, cu tărie dinadins; cu ton profund, cu gravitate, cu pătrundere, convins. Expresie a figurii lipsită de zburdălnicie. Profunzime, temeinicie, intensitate, autenticitate. Calitatea a ceea ce este lucrat, executat cu temeinicie, cu multă atenţie. Lipsă de superficialitate, care nu se ţine de glume, de frivolităţi, aşezat ponderat. Ceva care are o înfăţişate gravă, un aer, solemn, rigid, sever. Sobrietate.”
În limba spaniolă seriozitate se traduce prin: formalidad, gravedad, rasgo, seriedad. În limba franceză se traduce prin gravité. În limbile europene însă termenul primeşte şi mai multe conotaţii decât o simplă stare de sobrietate. Termenul mai poate fi asociat din câte vedem şi cu starea de grav, de a vedea partea întunecată şi negativă a lucrurilor. În limba engleză, seriousness poate însemna un fel de caracter alarmant. Seriozitatea stă în strânsă legătură cu sinceritatea şi cu onestitatea [earnest]. În limba italiană seriozitate se traduce prin serietà. Gravitatea stă în strânsă legătură cu seriozitatea, cu solemnitatea şi chiar cu sumbrul.
Contururile ample ale seriozităţii sunt ceva mai profunde decât am părea să credem. Seriozitatea poate avea implicaţii teologice profunde pentru cel care voieşte să se aventureze mai deplin în sensul ei. Deşi seriozitatea este mai mult, din câte putem vedea mai sus, o conduită sau o ţinută externă a omului în raport cu semenii, seriozitatea ţine mai mult de o calitate lăuntrică a sufletului. Toţi marii oameni sau oamenii duhovniceşti sunt mai întâi de toate serioşi şi abordează lucrurile, chiar şi cele mai nesemnificative, cu seriozitate. Acest exerciţiu ar putea părea inefectiv şi desuet celor care tind să abordeze viaţa şi problemele care decurg din ea cu superficialitate. Numai pornind cu seriozitate de la minor, de la nesemificativ putem ajunge la semnificativ şi esenţial cu consecinţe depline.
În limba engleză opusul verbului a fi serios este to be shallow, care cel mai mult înseamnă a fi superficial. Superficialitatea este o caracteristică de bază ce stă în strânsă antiteză sau opoziţie cu seriozitatea. Iată ce spunea în acest sens Oscar Wilde: „seriozitatea este singurul refugiu al celui superficial.” În lumea contemporană, superficialitatea este la mare rang. Dacă ne uităm în jurul nostru o putem vedea şi în gunoiul ce nu este curăţit sau în mizeria din pieţe sau în muzica care o ascultă cei mai tineri dintre noi. Omul poate afişa o figură a seriozităţii în exterior sau cel puţin o poate mima, dar putem noi spune că este serios şi în sinele său, în lăuntrul său, în planul său interior? Seriozitatea se dovedeşte cel mai mult în perioade de încercare, în perioade în care omului i se cere în mare să fie perseverent dacă vrea să realizeze ceva cu existenţa sa. În mai multe acţiuni pe care le întreprindem se cere să fim serioşi: la locul de muncă, în relaţiile cu familia sau cu cunoscuţii, în mediul academic şi în cel public prin extensie.
O caracteristică de bază a seriozităţii este sfinţenia. Am putea fraza şi invers, o caracteristică de bază a sfinţeniei este seriozitatea. Ca şi întemeietor de religie nu am putea să îl vedem pe Iisus Hristos ca fiind un neserios. Practicarea oricărei religii implică seriozitate. Raportul liber al relaţiei cu Dumnezeu manifestat în cultul public implică seriozitate. Prezenţa şi participarea la slujbe este realizată prin seriozitate. Nu putem râde în hohote în timp ce stăm sau asistăm la ceremonii religioase. În mare parte ceremoniile religioase sunt tratate superficial şi de aici probabil şi viaţa superficială a credinţei. De aici şi puzderia de secte şi doctrine religioase superficiale şi lipsite de temeinicie. Siluan Athonitul de la muntele Athos a spus că nu se cuvine să râdem sau să căutăm îndeadins prilejurile de a ne veselii şi a nu ne controla reacţiile, ci se cuvine să fim întotdeauna şi pe cât se poate serioşi. Academiile Apusene şi Şcolile Orientului toate au pus la temelia lor seriozitatea educaţiei şi educarea elevilor într-un spirit sobru. Acest lucru face parte din ţinuta noastră de caracter şi din temeinicia prin care voim să ne edificăm duhovniceşte. Omul nu se poate îmbunătăţii sufleteşte fiind într-o stare sau dispoziţie lăuntrică de superficialitate. Mai recent, unul din romanele de mare circulaţie, Numele trandafirului, scris de Umberto Eco ne-a pus în faţă un personaj central al unei abaţii occidentale în care lucrurile au mers atât de departe încât râsul sau simplul fapt de a râde primea conotaţii blasfemiatorii. Credem că lucrurile au ajuns în cazul de faţă mult prea departe. Se cuvine după exemplul Avei Antonie din deşertul egiptean Sketic, să avem şi momente de destindere sau să căutăm ca linia sau traiectoria esenţială a vieţii noastre să fie dusă într-un duh al seriozităţii, în perseverenţă şi în temeinicie a tot ceea ce facem, s-au am întreprinde. Antonie a folosit exemplul arcului care întins prea mult se rupe. La fel este şi cu viaţa lăuntrică. Ea trebuie să aibă o tendinţă sau un fel de mişcare giratorie în spre seriozitate dar se cuvine să nu exagerăm.
Referitor la seriozitate filosoful existenţialist francez Albert Camus supunea: „oamenii sunt convinşi de argumentele tale, de sinceritatea ta şi de seriozitatea eforturilor tale numai prin moartea ta.” Filosoful grec Heraclit spunea că „omul este el însuşi atunci când dobândeşte seriozitatea unui copil ce se joacă.” A fi serios înseamnă a fi conştiincios. A fi serios înseamnă a fi etic. Cicero spunea astfel: "mea mihi conscientia pluris est quam omnium sermo" (Att., xii, xxviii, 2) , in traducere: „propria mea conştiinţă este largă, la fel ca şi mai multele cuvinte dintr-o cuvântare.”
Există în plan etic o foarte strânsă legătură între conştiinţă şi seriozitate. În limba engleză la fel ca şi în franceză există un câmp universal rezervat a ceea ce noi denumim conştiinţă este un fel de stadiu al conştiinţei de sine. Sir W. Hamiton a discutat subiectele pe care noi ştim că le spunem iar în acest sens parafrazând putem spune că seriozitatea afirmă starea de conştiinţă sau de conştiinţă de sine. A se vedea Thiele, Die Philosophie des Selbstbewusstseins, Berlin, 1895. Germanii au definit conştiinţa seriozităţii noastre prin două cuvinte bewusstsein şi gewissen. Ei au răspuns astfel conştiinţei şi conştinţiozităţii ca şi manifestări ale seriozităţii. Grecii au folosit phronesis ca şi formă a conştiinţei. Atât în Vechiul cât şi Noul Testament cuvântul folosit pentru conştiinţa seriozităţii este suneidesis. Seriozitatea este o etică a vieţii; ea este după cum spun anticii un fel de stimul sau reflecţie. Toma de Aquino a folosit expresia de "ius naturale est quod natura omnia animalia docuit." Aceasta este legea prin care animalele au fost învăţate In IV Sent., dist. xxxiii, a. 1, art. 4. Am putea spune că pe măsură ce un om avansează în seriozitate, etica lui se îmbunătăţeşte. Astfel că societatea îi cere persoanei umane seriozitate. Seriozitatea îl face pe om să aibă o atitudine şi o conduită socială adecvată şi propice. În atichitate, grecii au fost cei care au reflectat cel mai mult la conduita omului, crezând în sens general că o conduită serioasă a omului poate fi realizată prin cunoaşterea de sine, gnothi seavton. Dacă ar fi să ne întoarcem spre istorie, am putea vedea că la persani, veradicitatea este un garat al seriozităţii. Una din trăsăturile seriozităţii era considerată căutarea adevărului. În plan teologic, teologului i se cere să fie un o serios. Nu poate exista teologie fără seriozitate. După învăţăturile lui Bonaventura teologul, este cel care îşi dezvoltă oculus carnis, oculus rationis and oculus contemplationis, respectiv ochiul cărnii, ochiul minţii şi ochiul contemplaţiei. În spaţiul occidental Bonaventura este cel care ne spun că una dintre caracteristicile conştiinţei este predispoziţia în spre particular: "conscientia non solum consistit in universali sed etiam descendit ad particularia deliberative." Conştiinţa nu constă numai din universal ci şi din plecarea deliberativă în spre particularităţi.
Exista o ştiinţă care se ocupă cu studiul devenirii şi a formării caracterului se poate trasa devenirea acestei ştiinţe a formării sau a devenirii caracterului în stadiul seriozităţii. Etiologia [cauza] seriozităţii stă în formarea caracterului.