Un an mai târziu, când am vizitat Ungaria la invitatia Primăriei din Székésfehérvár, animat de dorinta de a cunoaste mai bine poporul maghiar si realitătile din această tară, eliberată si ea de sub totalitarismul comunist, aveam să constat aceeasi eternă dificultate a necunoasterii limbii pentru a intra nemijlocit în contact si a comunica direct cu oamenii pe care aveam să-i cunosc si de care urma să mă apropii si să ne atasăm unii de altii, căci sunt convins că într-o conversatie realizată printr-un translator, oricât de bună ar fi traducerea, se reduce, dacă nu se pierde de tot, efectul spontan al comunicării, căci uneori vorbitorii au retineri fată de o tertă persoană să-si exprime până la capăt sincer opiniile. Asta mi s-a întâmplat mai de fiecare dată, fie că translatorul nu cunostea suficient de bine limba celuilalt, fie că manifesta o superficialitate în traducerea fidelă a mesajului dintr-o comoditate inexplicabilă, sau credea el că nu merită să fie tradusă toată comunicarea, partea netradusă părându-i-se nesemnificativă. Dar când îti propui să cunosti în profunzime anumite aspecte ale existentei, un hiatus în comunicare sau o imprecizie pot crea o răsturnare a valorilor. De aspectul acesta mă temeam si acum, când urma să comunic în Ungaria cu oameni pe care aveam să-i întâlnesc întâia oară. Mă bazam fireste pe capacitatea de comunicare a lui Misu Osztoics, sef de serviciu în Primăria municipiului Alba Iulia, un bilingv desăvârsit, cu o bogată cultură, mai ales beletristică, pe care-l convinsesem să mă însotească în călătoria asta în Ungaria, iar el a acceptat pentru că avea acolo multe cunostinte si prieteni, ba chiar mai mult: se născuse într-un orăsel din Ungaria datorită unor întâmplări produse de destabilizarea din Europa provocată de cel de-al doilea război mondial. Aflasem câte ceva despre el, că ar proveni dintr-o familie nobiliară de unguri sau austrieci, iar o călătorie de 4-5 zile împreună avea să ne apropie negresit sau, oricum, eram sigur că acest personaj misterios avea să-mi facă destăinuiri pe care să le pun în relatie cu crâmpeiele de cunostinte despre realitătile istorice ce lipsesc din tratatele de specialitate si manualele scolare.

Surpriza mea a fost să-l întâlnesc pe Misu Osztoics în dimineata aceea de sfârsit de octombrie în zona centrală a Cartierului Cetate din Alba Iulia, să mă salute si să mi se adreseze în limba română, când eu as fi preferat să aud ungurescul “Io regett kivanala, Gata de plecare? Încotro o luăm?” Sobrietatea lui Misu Osztoics e dezarmantă. Stiu că eticheta, politetea uneori exagerată e o chestiune de educatie si n-am decât s-o accept si s-o urmez ca atare. Trecem pe la Primărie să luăm documentele de drum si micile atentii pentru prietenii nostri din Székésfehérvár, apoi ne încadrăm în traficul de autovehicule spre iesirea din sud-vest a orasului Alba Iulia, spre podul ce traversează râul Mures, o poartă veritabilă de intrare si iesire din municipiu.

E o dimineată răcoroasă, cu ceată subtire, aproape nesemnificativă, dar care amână aproape cu o oră lumina zilei, asa încât trebuie să ne deplasăm cu prudentă din pricina lipsei de vizibilitate de pe sosea. Nu mai stiu exact când Misu si-a început povestea vietii sale, dar am constatat că-l ascultam cu interes, convins că mă întâlneam cu acele zone cenusii ale trecutului în care nu putusem pătrunde prea mult niciodată dintr-o retinere ciudată, că nu poti vorbi cu umbrele trecutului, că în zadar a-i pune în functiune mecanismul memoriei, că acesta ar folosi prea putin prezentului si viitorului. Doream totusi să stiu si-n acelasi timp mă temeam să aflu prea mult, având acelasi sentiment al dezvelirii unor răni teribile de pe un corp lovit cu cruzime de niste agresori monstruosi.

Era o răbufnire dureroasă în care descopeream suferinta dintotdeauna a omului supus de timp si de oameni unei actiuni aberante de blamare a lui, de erodare sufletească până la desfiintare, de nimicire lentă prin teroare. Imediat după război, diabolicul sistem totalitar comunist i-a întemnitat sau risipit familia în diferite părti ale tării fără putinta de a mai comunica unii cu altii, căci li se stabilise domiciliu fortat, iar el si mama lui fuseseră abandonati într-o noapte în gara Teius cu interdictia de a părăsi localitatea, fără să cunoască acolo pe cineva, fără ca mama lui să poată să se angajeze undeva în muncă. Era clar că erau destinati mortii lente. Misu îsi amintea si-mi repeta cât de mult i-au ajutat oamenii să simtă cât mai putină umilintă. Si chestia asta, dezastrul, se întâmplase în timpul unuia dintre acele apogeuri ale familiei, când o generatie are certitudinea echilibrului si peste care vine tăvălugul nemilos al istoriei barbare si distruge edificiile prea îndrăznete. Era dezolat că nimeni din familie nu avusese ideea să salveze măcar picturile din saloanele conacului si cărtile rare pe care le colectionaseră de-a lungul timpului înaintasii săi. Desigur, valurile de admiratie ale lui Misu Osztoics se îndreaptă mereu spre bunicul său, probabil dinspre mamă, care îsi administra ferma după toate regulile stiintei, folosind tehnologia cea mai avansată din Europa. Îl privesc cu coada ochiului, îi văd fata proaspăt rasă de-o candoare juvenilă la cei 55 de ani ai săi, chiar si acum, la drum, este elegant îmbrăcat ca întotdeauna, si-i admir tinuta de olimpian, cu privirile pierdute undeva în zarea purpurie a diminetii. Îmi place să-l ascult chiar dacă uneori devine patetic sau arogant, căci povestea lui îmi dezvăluie acele nuante necesare întelegerii totului de atunci, de demult, si de acum. Se gândeste să-si recupereze conacul care a fost transformat în sediu al C.A.P.-ului si măcar o parte dintre proprietăti, căci cu cealaltă parte au fost împroprietăriti tiganii si veneticii adusi acolo să muncească la ferma zootehnică si cu care a intrat în urmă cu câtiva ani în conflict, căci acestia au încercat să demoleze conacul, să-l fure cărămidă cu cărămidă, ba unii au tăiat grinzile enorme să-si facă temelie la case si la cotete de porci … Dar asta s-a întâmplat mereu în istorie, agresiunea asupra a tot ce depăsea puterea de întelegere si acceptare a oamenilor si autoritătilor create din acelasi aluat. În cazul cel mai fericit un conac devenea local de scoală, de cămin cultural ori cârciumă, niciodată un muzeu în care să fie păstrate cu grijă valorile, poate si de teama de a nu reintra cândva în posesia proprietarului. Intrăm, iată, în largul defileu al Muresului de la Păulis, iar Misu, cuprins de melancolie si nostalgie, acum tace, dus cu gândul departe, sau poate e cuprins de fiorul ce ti-l lasă stâncile erodate de vreme si intemperii, poate de undele râului cu sute de mii de ani în urmă. Si-n tăcerea aceasta ce adună erele geologice peste peisajul dramatic din jur, gândul mi se întoarce prin lume, bulversat de întâmplările ce-au ruinat familia lui Misu Osztoics, în Apusenii mei de piatră, la alte formatiuni geologice în care apele au săpat cu râvnă albii tot mai adânci si mai prăpăstioase, locuri care n-au rămas neatinse de furia bezmetică a dictaturii comuniste. Osztoics! Ostoici!! Numele acesta sârbesc ori croat, poate austriac, ortografiat ungureste, pe care încerc să-l traduc din rădăcina verbului “a se ostoi”, adică om asezat, cumpătat, întelept, stabilit în locurile acelea fertile pe care si-a făcut un rost temeinic, călătoreste prin sine, cu sine si ai săi ca si mine spre un cătun dintre munti, într-un capăt de vale, minunându-mă cât de mult a săpat apa pentru a-si croi vad pe acolo. Revăd iazul Bârstănestilor, iazul cel vechi, aflat la 10-15 metri deasupra celui de acum, dar mi-aduc aminte si de uimirea ce m-a cuprins într-o vară la Oncăsăsti unde am descoperit iazul mort, săpat în stâncă cu dalta si un altul mai jos săpat tot cu dalta si un al treilea si mai jos, la câtiva pasi, ce de data aceasta ducea apa la moara încă vie. Câte sute de ani au erodat apele albia râului pentru a coborî 3-4 metri până la nivelul de acum, câte generatii se vor fi perindat în locul acesta ascuns între munti. S-au schimbat locurile poate mai mult decât rădăcina numelui strămosilor mei Bârstănesti ori Bârzogănesti, care au supravietuit ca si acest misterios Ostoici. Dar dacă îmi caut rădăcina paternă a numelui înteleg si mai putin de ce e de origine greacă. Ce legătură vor fi avut strămosii mei din Rosia Montană, probabil câtiva ajunsi preoti în timpul Răscoalei lui Horea, nevoiti să se aciuiască de teama autoritătilor undeva într-un fund de vale, întemeind poate un cătun. Sunt pe punctul de a-i spune lui Misu Osztoics: “Asta e. Eu exist pentru că strămosii mei au fost morari, pentru că ceilalti strămosi s-au aciuat într-un fund de vale stâncos si împădurit, inaccesibil celor ce-i urmăreau să-i extermine”. Nu era bine să spun asta si m-am hotărât să păstrez tăcerea, momentul acela de meditatie melancolică a dragului meu nobil.

La ora prânzului ne aflam în granită. Alimentăm aici pentru că dincolo, la unguri, benzina e mai scumpă. Misu coboară si el din masină, face câtiva pasi să-si mai dezmortească oasele. Si-n vreme ce vine spre mine, îi admir din nou tinuta sa nobiliară, usor surprins că poartă o cravată pe care sunt imprimate culorile si stelele drapelului national al Statelor Unite ale Americii. Mi-e clar că Misu se vrea altceva decât e zi de zi acasă la Alba Iulia, că încearcă să evadeze măcar cu gândul si prin aparente exterioare din lumea lui cotidiană, dar să scape de mentalitătile din societatea românească, măcinată de intrigi si pasiuni politice, de vesnica eludare a legilor, de coruptie, de grave probleme sociale, de lasitate si lipsă de demnitate.

La punctul de trecere nu mai e înghesuiala din lunile de vară. Trecem prin vama românească fără să stârnim suspiciunea politiei de frontieră si a vamesilor, iar la unguri pare să fie la fel de simplu. Misu Osztoics le explică pe un ton firesc, poate chiar familiar, că suntem o delegatie de la Gyulafehérvár (acesta e numele unguresc al orasului Alba Iulia) si mergem la Székésfehérvár (în traducere românească Cetatea Albă de Înscăunare) la invitatia Primăriei de aici, ba spune în treacăt si numele viceprimarului Szeiller Andras, care a semnat chemarea. Acest dublu “fehérvár” din cele două tări si numele unei autorităti maghiare au un efect miraculos asupra frontieristilor unguri, care ne privesc deodată cu simpatie si consideratie, căci Székésfehérvár e un fel de Mecca pentru unguri, poate chiar mai mult decât Alba Iulia pentru români, căci aici s-au încoronat si au fost înmormântati de-a lungul timpului regii lor, începând cu Sfântul Stefan, regele care i-a crestinat. Mă indispusese usor familiaritatea căutată, aproape actorială, a lui Misu care avea mai multe motivatii si bănuiam că făcea asta în fata unor bieti slujbasi de la vamă mai degrabă dintr-un act reflex al amintirii controalelor severe de altădată, din timpul suspiciunilor sistemului comunist, când în fiecare om ce trecea granita autoritătile vedeau un posibil dusman al patriei si sistemului. Sau, sub acest pretext, politia de frontieră si vamesii din tările socialiste practicau un exces de zel în controalele lor pentru a descoperi mici nereguli sau imaginau nereguli pentru a primi bani sau obiecte. Acesti exigenti functionari au devenit cu timpul niste jefuitori acceptati de stat pentru a le creste autoritatea, neluând în seamă discreditarea acestor tări în fata Occidentului pentru aceste gesturi deplorabile care, cu timpul, au devenit politică de stat: să-i lăsăm pe cei loiali si obedienti să mai ciupească si ei câte ceva din “imensa avutie natională” si de la capitalisti. Numai că plaga s-a extins si cu greu mai poate fi eradicată, căci natiunilor din estul Europei le-au fost induse mentalităti degradante ale căror efecte le suportă încă. Trebuia să-i fac lui Osztoics această neînsemnată concesie, de a uita pentru câteva clipe că e os de nobil si că nu se cuvenea să comunicăm cu jefuitorii de ieri ca si cu niste domni, jefuitori cărora le era suficient un Bună ziua, salut ce-l dăm tuturor.

Ne apropiam de Szeged si încercam să-mi dau seama dacă Muresul se afla de acum mai departe spre sud sau era undeva în stânga noastră si avea să primească în curând apele Tisei, râul de al cărui nume leg mereu, în mod involuntar, frânturi de istorie din epoci diferite. Trecusem în adolescentă Tisa spre izvoare, văzusem cum se oglindesc copacii în apa ei verzuie, la Sighet, ca mai apoi să traversez râul pe la jumătatea lui, mergând de la Oradea spre Budapesta, iar acum îl treceam pe la Szeged, înainte de a-i fi preluate apele de Mures într-un corn al fertilitătii si abundentei de care îmi vorbise Misu Osztoics. La traversare, de data asta n-au mai fost umbre ale trecutului pe maluri în locul trupurilor ostasilor români, unguri sau germani, erau copaci tineri ce nu-si mai oglindeau coroanele în apă căci aceasta era mâloasă datorită ultimelor ploi, stârnindu-ti usor nelinistea provocată si de tufărisurile cenusii de pe maluri.

Trecem prin Szeged cu expresia călătorului grăbit să găsească autostrada spre Budapesta. Sunt usor obosit, as vrea să oprim undeva să bem o cafea, dar pentru după-amiază Misu a aranjat o întâlnire cu viceprimarul Szeiller, asa încât ne zorim spre Székésfehérvár.

Ne întâlnim în câteva rânduri cu Dunărea sau cu vreun brat de-al ei si evităm încă o dată Budapesta, cu gândul s-o vizităm la întoarcere, apoi rulăm întins spre vest pe autostrada de beton, care pe multe portiuni n-are stratul de asfalt si, cum Dacia noastră nu stă prea bine cu suspensia, suntem zgâltâiti la fiecare capăt de tronson. Poate si de aceea suntem bucurosi să constatăm că întâlnim tabla indicatoare de intrare în Székésfehérvár. Intrăm printre blocurile de locuinte în căutarea orasului vechi, îl găsim fără prea mare dificultate, dar nu dăm de Primărie, nici de hotelul Magyar Kiraly, ce avea să ne găzduiască, pentru că întâlnim mereu câte o restrictie de intrare. La un moment dat Misu Osztoics zăreste hotelul, mi-l arată si-mi spune imperativ să intru pe contrasens, iar eu mă conformez, evit câteva autovehicule ce vin spre mine si virez brusc în parcarea din fata hotelului. Misu coboară nerăbdător, iar eu mai rămân la volan într-o meditatie buimacă pentru că am în fată nu un zgârie-nori, ci o clădire din secolul trecut construită într-un baroc fără prea multe ornamente, o constructie de două sau trei nivele, cu colonade, frontoane si un balcon central, asa cum s-au ridicat mereu în tările din centrul Europei, care-ti dă totusi sentimentul echilibrului. Intrarea si holul, foarte larg, dar si mobilierul sunt aceleasi ca si cele întâlnite cu un an în urmă la Viena, la München sau Nürnberg, la Arnsberg sau Hanovra, dar si în orasele din Transilvania. Sunt bucuros, dar nu si surprins de politetea cu care suntem primiti si, măcar că am cunostintă de complezentele unguresti, abia acum descopăr eticheta unei civilizatii europene, gesturi de respect care nu prea au trecut Carpatii si care te obligă să te conformezi la aceleasi gesturi, cu acele formule de salut si primire, dacă nu în maghiară, în una din limbile de circulatie europeană, de preferintă în germană, italiană, engleză sau franceză. Stiu si o sută de cuvinte unguresti, pot să salut si să multumesc, dar nu si să întretin o discutie, si chestia asta mă complexa si regretam pentru prima oară că nu stiam ungureste, măcar că as fi putut învăta în vreme ce fusesem elev la Aiud sau student la Cluj, dar asa rămăsesem cu un minim de cuvinte învătate de la tatăl meu care stia ungureste din scoală si era mândru de asta, sau de la băietelul Gyusi cu care mă jucam fotbal în curtea gazdei mele de la Aiud. N-am învătat însă niciodată să-i urăsc pe unguri. Tata si bunicul vorbeau adesea cu admiratie despre ungurii pe care-i cunoscuseră cu diferite prilejuri, din administratie si armată sau cu ocazia secerisului din luncile Muresului, pentru că în comuna noastră nu trăia nici o familie de unguri. Ba prin anul doi de facultate am stat în cameră cu doi studenti unguri cu care dezbăteam ore în sir operele unor scriitori din literatura universală, chiar dacă ei le citiseră în ungureste. Nu am întâlnit decât foarte rar acte de sovinism la ungurii cu care am intrat în contact, măcar că citisem în cărti despre actele de intolerantă din timpul Răscoalei lui Horea, al Revolutiei din 1848, ori din timpul celor două războaie mondiale când destinul a făcut ca românii si ungurii să se afle în tabere diferite. Învătasem de la istoricul clujean David Prodan că actele reprobabile au fost reciproce, cu un plus de intolerantă din partea ungurilor, dar asta nu m-a împiedicat să am prieteni unguri sau la vreun revelion să fiu însotit de o colegă unguroaică, si mă miram că sora ei avea tot un prieten român si părintii lor nu se împotriveau acestor relatii. Micile incidente, de pildă refuzul de a mi se vorbi româneste într-o împrejurare oarecare, chiar dacă initial m-au supărat, le-am pus negresit pe seama ignorantei sau a unei educatii nationaliste care a devenit tot mai incompatibilă cu nevoia creării unei Europe stabile, a europenilor, în care popoarele îsi pot păstra nestingherite specificul national. Într-o asemenea Europă, a comunicării si colaborării, îmi plăcea să mă închipui când am coborât seara la restaurantul de la parterul hotelului pentru a ne întâlni cu viceprimarul Szeiller Andras, căci aici redescopăr manierele si ritmul unei civilizatii europene comune, dar oamenii se înteleg de obicei în limba maghiară. Interioarele sunt aceleasi, cu mobilier de epocă, cu muzică în surdină si o lumină calmă deasupra meselor. Nu se aude zgomotul farfuriilor de la bucătărie, nici chicotitul isteric si prostesc al vreunei spălătorese necioplite. Chelnerul apare exact când trebuie pentru a ne prezenta lista de bucate. Mai întâi ni se aduce o tuică de pere, care pare să fie specialitatea casei, comandăm fiecare bucate după preferinte, iar eu mă opresc la o friptură de piept de curcan umplut în vreme ce Misu Osztoics si viceprimarul comandă frigărui de stepă. Preturile sunt accesibile, mult mai mici decât în vest, de aceea în Ungaria se perindă un număr mare de turisti care pretuiesc bucătăria ungurească, vestită în toată Europa, iar deservirea este exemplară. Sunt usor mâhnit că Misu Osztoics are initiativa de a-i spune viceprimarului Szeiller că eu mă interesez în primul rând de problemele lor sociale, când eu as vrea să-i cunosc pur si simplu pe unguri la ei acasă, iar domnul Szeiller începe un lung expozeu despre cum stau cu somajul si în general cu protectia socailă, că au case de bătrâni, de copii orfani si abandonati ori de handicapati, că o dată cu înaintarea reformei, a facilitătilor acordate de către Consiliul Local investitorilor străini, cum ar fi scutirea de taxe si impozite pe primii cinci ani, au început să curgă banii în visteria bugetului Primăriei si multe probleme îsi găsesc rezolvarea. Acesti investitori străini, de care ungurilor nu le-a fost teamă că le vor cumpăra tara, acum sponsorizează actiuni culturale si sportive, scoli si grădinite, cămine de bătrâni si de copii, spitale etc. S-au scurs aproape două ore de discutii si viceprimarul Szeiller trebuie să plece pentru că mai are câteva detalii de pus la punct pentru ziua următoare, când încep manifestările comemorative dedicate Revolutiei din 1956 din Ungaria. Asadar, sosisem acolo chiar în ajunul acestor manifestări si eram fariciti să fim alături de ei tocmai când ungurii îsi omagiază eroii căzuti în luptele contra dictaturii comuniste, pentru libertate si democratie. Hotelul în care ne aflam, pe atunci Casa Ofiterilor, a fost printre primele locuri din Ungaria atacate de mitraliorii sovietici, sositi acolo la o imaginară chemare a comunistilor unguri, în vreme ce Guvernul pactizase cu manifestantii. Ungaria s-a umplut atunci încă o dată de sânge în dramatica ei istorie. Mortii atârnau pe balcoane si la geamuri … A doua zi eram acolo, lângă tăblita comemorativă, unde s-au depus jerbe si coroane de flori, unde sosiseră si câtiva veterani cu un steag decolorat de vreme, pe care nu-l mai flutura nimeni cu entuziasmul de atunci, pentru că libertatea era dobândită. Totul a început dintr-o solidarizare cu revolta anticomunistă a polonezilor, înăbusită si ea în sânge în scurt timp, pentru ca glasurile de revoltă si libertate să nu se extindă si în celelalte tări din lagărul socialist. Nu fastul impresiona acum, cât mai degrabă simplitatea unor gesturi sincere, ca cele ale dansatorului evocând prin miscările sale în acordurile melodiei unei viori o călătorie prin timp, cu momente de bucurie sau tristete amară, evocând tandretea sau iuresul călăretului purtat de izbândă. N-au fost nici discursuri patetice sau politice sforăitoare pentru marcarea adevărului, oricât de dureros a fost el, ori evitarea constatării că sunt de fată încă o dată martiri si călăi, iar nostalgicii se zoresc să depună flori înaintea celor pe care i-au urmărit si uneori i-au ucis.

Viata, însă, trebuie să meargă înainte, asa cum este evocată ea de dansatorul din stepă, cu dorinta de a nu mai muri cineva pentru idei politice. A fost nevoie de mult curaj din partea guvernului comunist, ca cel al lui Horvath Imbre, să pactizeze cu natiunea rebelă. A fost un fel de sinucidere exemplară, căci era o iluzie să creadă cineva că rusii aveau să le acorde azil politic în Iugoslavia, cum avuseseră membrii guvernului rebel, care au fost dusi în România si după doi ani de “gândire” întregul grup a fost executat. O încercare de rezistentă în munti a tinut o vreme aprins rugul sperantei si al jertfei, stârnind admiratia lumii civilizate din Occident. După acest eveniment tragic, trupele rusesti s-au instalat mult mai temeinic în Ungaria pentru a sprijini regimul lui Janos Kadar, nevoit, cu timpul, să acorde ungurilor oarece înlesniri economice, facilitătile cele mai evidente fiind în agricultură, ceea ce a constituit fermentul unei dezvoltări private ce a dus la cresterea nivelului de trai în Ungaria, o experientă minimă necesară marii privatizări de după căderea comunismului. Acum cazărmile ce găzduiau fostele trupe sovietice de opresiune sunt licitate si transformate în sedii ale unor firme private sau în locuinte cu confort sporit. Efectele unei gândiri realiste si pragmatice, eliberată de prejudecăti nostalgice comuniste, i-au convins pe unguri că locul lor este alături de tările civilizate ale Europei, iar roadele acestei gândiri se pot observa pretutindeni în această tară.

Câteva ore am fost oaspetii Muzeului Regele Sfântul Stefan, adăpostit de o clădire veche a iezuitilor din secolul al XVIII-lea. Aici sunt surprins să descopăr un lapidarium asemănător cu cel din Alba Iulia cu exponate din epoci diferite, cele mai multe si mai semnificative înfătisând evident epoca ocupatiei romane. Uimitor e că majoritatea statuilor sunt fără cap, pentru că, în general, au fost decapitate de către turci. Privesc statuia zeului Silvanus decapitată probabil cu două lovituri de spadă, dar mai încolo se află un Mercur si o Diană de-o splendoare coplesitoare. Tot aici, domnul Elekes Andras, redactorul-sef al cotidianului zonal Fejér Megyei Hirlap, a organizat o foarte interesantă expozitie de presă evocând istoria ziarului pe care îl conduce. Domnia sa e născut în România, pe care a părăsit-o în urma persecutiilor nationaliste ale regimului Ceausescu. Însotiti de dumnealui si de către directorul muzeului, vizităm o expozitie itinerantă de pictură cu lucrări ale unor pictori unguri celebri, între care recunosc scoala băimăreană. Aici cuvintele sunt aproape de prisos, iar limbajul devine tot mai reflexiv, ba constatăm toti că ne putem întelege si prin tăcere. O mai tin încă de brat pe gazda noastră căreia i-am simtit în câteva rânduri bătăile inimii. El nu stie deloc româneste si ne întelegem totusi atât de bine. E arheolog si, răscolind pământul în căutarea de argumente istorice, a înteles mai bine importanta clipei trăită de om sub presiunea timpului. Vorbisem cu o jumătate de oră în urmă despre o posibilă vizită a unei delegatii de istorici la Alba Iulia si, auzindu-mi răspunsul “sigur că da”, întelesese, poate si din expresia fetei mele, că m-as bucura de asta si el repeta acum în fata vreunei piese de exceptie acel “sigur că da” cu aceeasi convingere. Am vizitat mai apoi ruinele catedralei Sfântul Stefan, iar la despărtire noul meu prieten mi-a luat mâna si, în loc de protocolarul “vison latos”, a rostit acelasi “sigur că da”, asa cum îl pronuntasem eu cu o oră mai înainte. Îmbrătisarea lui era o palpitatie a omului născut cu o sensibilitate pe care nu uită s-o cultive.

Eram acolo într-o vizită oficială si, în calitatea aceasta, trebuia să vizitez câteva scoli si măcar o grădinită, cum o făcusem în Israel sau în Germania, pentru a avea termeni de comparatie. Desigur, ungurii sunt si ei la început de drum, într-o reformă demarată în urmă cu zece ani printr-o largă autonomie a învătământului, autonomie pe care acum se văd nevoiti s-o limiteze prin conceperea unor programe care să aibă la bază un curriculum national, cu o grilă minimală si o alta vizând performanta. Există la ei o strădanie permanentă pentru a ocroti copiii si a le asigura o dezvoltare armonioasă. Unul dintre obiectivele de bază ale educatiei în Ungaria este cultivarea respectului pentru sine si pentru ceilalti, iar chestia asta începe, poate, cu acel “Kezet ciocolom” pe care îl spun copiii grădinitei “Terez Ovada” de câte ori intră un musafir în sala lor de activităti. Vizitam acum o grădinită – pilot pusă la punct cu ajutorul unei firme străine din oras care a finantat lucrările de modernizare a acesteia, începând cu schimbarea usilor si ferestrelor de lemn cu altele de aluminiu, continuând cu eficientizarea încălzirii, cu construirea unui bazin de înot pentru copii si amenajarea unor locuri de joacă. Aici consiliul părintilor are rolul hotărâtor în alegerea modulelor educationale, iar ei au ales: învătarea limbii germane, cunoasterea mediului, activităti pe calculator si asimilarea unor cunostinte de istorie locală. M-am simtit grozav printr copii si educatoarele de la această grădinită, iar la plecare am întrebat-o pe directoarea care ne-a însotit peste tot dacă îi mai lipseste ceva. Mi-a răspuns imediat, cu o undă de emotie si melancolie în glas: “Muntii. Numai muntii de acasă”. Am înteles că se născuse si dânsa în România, că plecase de mult din Muntii de acasă si se stabilise într-un oras din centul Ungariei.

Dar pragmatismul cel mai clar afirmat al ungurilor, care îsi negociază deja integrarea tării lor în Uniunea Europeană, l-am descoperit în discutia cu domnul Jeno Radesky, presedintele Camerie de Comert a Comitatului Feher. Domnia sa tocmai se întorsese dintr-o vizită de afaceri în Cipru si era bucuros să-l revadă pe Misu Osztoics, cu care se întâlnise de mai multe ori la Alba Iulia si la Székésfehérvár, între cei doi dezvoltânduse o relatie amicală. Ei bine, domnul Rodesky esuase în mai multe rânduri în finalizarea unor afaceri în România în principal pentru că partenerii români încearcă mereu să eludeze legea. “Or chestia asta nu se face. În occident asta e sinucidere curată”. Era trist că oamenii acestia confundă prostia cu curajul, dar asa nu se vor putea face niciodată afaceri. Domnia sa e dispus s-o ia de la capăt, să mai încerce. În două săptămâni va reveni la Alba Iulia. “Transmite-ti-i asta primarului Mircea Hava!”

Timpul trecuse repede. Ne-am luat rămas bun de prietenii nostri alegând pentru întoarcerea în tară un traseu care să ne permită să vedem cât mai multe asezări rurale pentru a fi cât mai aproape de ideea initială, de a afla cum fac ungurii ca traiul lor să fie mai bun decât al românilor. Nu prea aveam cum să-mi pun în aplicare acest obiectiv si m-am lăsat convins de Misu Osztoics să ne abatem din drum si să vizităm Parcul National de Istoriei a Ungariei, amenajat undeva în plină Pustă.

Pe o suprafată de peste zece hectare istoricii lor au imaginat aspecte ale dezvoltării societătii maghiare de-a lungul timpului. Pe aleea principală, de la intrare, îl întâmpină pe vizitator statuia marelui lor conducător Arpad, primul care a pus bazele întemeierii statului maghiar încă din anul 896, când ungurii au început să renunte la viata lor de nomazi. Dincolo de această statuie, în dreapta si în stânga se văd mai multe grupuri de iurte, imaginând organizarea războinică si glorioasă a începuturilor. În mod constant, dacă nu obsesiv, în aceste iurte, sugerând măretia, vizitatorul veded câte o hartă a Ungariei Mari din vremea când faimosii războinici unguri îngrozeau Eurpoa. Desigur, o asemenea hartă a unei Ungarii, ce se întindea din Slovacia de azi si până în Bosnia, la Marea Adriatică, are menirea de a retrezi ungurilor admiratia fată de strămosii lor, de a le stârni mândria, demnitatea si orgoliul, atât de profund rănite de-a lungul timpului. În una din aceste iurte, pe o asemnea hartă a Ungariei Mari, am descoperit o informatie cu totul specială si care mi-a stârnit brusc curiozitatea si interesul: ce structură are solul pădurilor din Muntii mei de acasă. M-am gândit îndelung la ce le-ar folosi ungurilor din Ungaria să afle ce structură are solul din comuna mea natală, acolo unde nu au trăit niciodată ungurii. Mă tulbură obsesia asta năstrusnică a istoricilor si geologilor unguri de a îngloba în marea lor patrie si sătucul străbunicilor săi care au săpat cu dalta iazuri de moară în stânca muntelui, altele si altele în decursul veacurilor, pe măsură ce apa năvalnică a ros si adâncit albia râurilor. Nedumerirea m-a făcut să trec mai departe apatic printre casele sărăcăcioase de stepă si cele câteva mori de vânt, si în zadar privirile mele căutau printre ele o turlă de biserică bătrână al cărei vârf să spintece cerul...

Se făcuse târziu când am iesit din Parcul din Pustă, în care istoricii si sociologii unguri au năzuit să înfătiseze lumii o existentă a natiunii maghiare dintr-o mie de ani. Eram obosit si poate usor răvăsit dar nu putem pleca din Pustă fără să ne ospătăm cu traditionalul guias unguresc, atât de condimentat încât a trebuit să atenuăm efectele papricei cu câte un pahar de vin sau bere oferite călătorului cu generozitate.