Mini-romanul epistolar
I. Evadarea din labirint
Prin anul trei sau patru de facultate, după o vacantă de iarnă ratată, am stat la o oră de seminar pentru prima oară în bancă cu o colegă de grupă, cu care dacă schimbasem în acesti ani câteva cuvinte. Nu stiu ce mă făcuse să o remarc în sala aproape plină; era ceva nou la ea ce m-a făcut să mă duc si să-i cer voie să stau în bancă cu ea, poate coafura ei hazlie în formă de palmier, cu suvita lungă de păr în partea stângă, ori pur si simplu îmi doream o schimbare, dacă nu mai era si altceva, un sentiment nelămurit pentru ea, poate o stranie dorintă de a o seduce, mai ales că o văzusem mereu singură, n-o astepta niciodată cineva la iesirea de la cursuri, si-mi voi fi zis că-i numai bună pentru o pasăre de pradă ce mă socoteam pe atunci. Mai târziu momentul acela mi s-a părut neverosimil si m-am întrebat dacă nu cumva totul s-a întâmplat doar în mintea mea, când m-am hotărât să scriu un roman având drept punct de plecare un asemenea moment. Nu mai eram deloc sigur de asta. Fapt e că de cum m-am asezat în bancă lângă ea am început să-i testez inocenta, nu pentru prea mult timp, pentru că în curând în sală a intrat conducătorul seminarului, întrerupând conversatia noastră abruptă. Cred că la seminar se discuta un subiect de dialectologie sau cam asa ceva si refuzam să-mi bat capul cu chestiile alea perimate de istoria limbii. Fierbeam de necaz că făcusem imprudenta să merg în ziua aceea la facultate si încă la o oră matinală si să ascult două ceasuri tot felul de teorii despre dialecte, dacă se varsă sau nu se varsă în limbă, dacă pot forma sau nu o limbă nouă. Căutam cu disperare o solutie să diminuez efectele acestui mic dezastru. Am privit spre colega mea, i-am cercetat fizionomia si coafura ei palmier cu suvita lungă de păr pe partea stângă si n-am mai ezitat nici o clipă: am provocat-o să intre cu mine într-un joc al imaginatiei – să scriem împreună o proză scurtă închipuindu-ne că ne aflăm la o cabană în munti, unde suntem surprinsi de o furtună de zăpadă, asteptând acolo nerăbdători să se facă vreme bună să schiem. Colega mea m-a privit cu un zâmbet îngăduitor, fără să-mi răspundă în vreun fel la provocare, fiind atentă în continuare la problemele ce se discutau la seminar. Atitudinea aceasta mi s-a părut în totală contradictie cu tinuta ei extravagantă, mă intriga chestia asta. Nu concepeam pe atunci să intre cineva la facultatea de filologie fără să aibă ambitia să devină poet sau scriitor. Mi-am propus imediat s-o detest pentru această importantă lipsă a ei.
Provocarea mea n-a rămas totusi fără ecou. De fiecare dată când ne-am revăzut la cursuri sau seminarii, colega mea îmi zâmbea complice, probabil avea deja în minte o versiune a ei a unui scenariu pentru o escapadă în munti si, când mă vedea, se amuza de numai ea stia ce minune a noastră, sau se distra că mie îmi lipsea curajul de a transforma propunerea mea în realitate. Cuvintele mele, spuse în joacă, îsi făceau efectul chiar fără voia noastră. Mi le-am imaginat ca pe niste serpi, mai mult sau mai putin veninosi, stând la pândă între pietrele însorite din munti, chiar lângă poteca pe care urcam noi. Zâmbetul enigmatic al colegei mele mi se părea al unui asemenea sarpe, gata să-si reverse veninul pe o rană atunci provocată. Mă ispitea gândul să intru din nou în dialog cu ea, să scriem împreună povestirea, dar ceva mă retinea, poate feminitatea ei excesivă sau altceva, nu mi-am putut da seama niciodată.
Cred că pe vremea aceea mă aflam în perioada verde, pe care am numit-o mai apoi asa pentru că îmi petreceam atunci o mare parte din zi La verde, o cofetărie linistită si elegantă în care nu se bea si nu se fuma. Profitam din plin se scutirea mea partială de la cursuri si seminarii, uneori cele patruzeci la sută de scutire transformându-se în saizeci sau mai multe procente. Nu mai tinea cineva exact socoteala lor. Mă înfătisam acolo de dimineată si, pretextând că iau micul dejun, mă instalam comod la una din mesele de lângă fereastră pentru a avea lumină suficientă, mă cufundam în unul din fotoliile tapitate cu plus verde si curând una din cele două doamne simpatice de serviciu îmi aducea pe o tavă de argint biscuiti sau cornuri cu unt si dulceată, ceaiul sau cafeaua aburinde, din care se ridicau aromele de plante exotice. Efectul lor euforizant se producea aproape instantaneu. Corpul meu se înfiora la prima sorbitură a miraculoasei băuturi si, pe nesimtite, uitam de marasmul cotidianului, de monotonia de la cursuri si seminarii, de blazarea unor colegi din cămin cu o gândire conformistă si limitată. Timp de câteva ore, în vreme ce la facultate vreun lector proscris îl elogia pe Bolliac, mă cufundam în lectura unor cărti de mare valoare literară, uneori făceam scenarii de povestiri sau romane ori scriam proză scurtă. Scriam acolo, scriam, scriam cuprins de mister si uitare, încurajat poate de descoperirea extraordinară a lui Gogol din Suflete moarte: Să creeze omul lui Dumnezeu îi place. Era o experientă absolut nouă pentru mine acolo La verde. Tenacitătii i se adăuga plăcerea de a scrie. Simteam adeseori cum după lungi poticneli intram în transă si scriam până ce eram leoarcă de transpiratie si epuizat de oboseală. Eram cu adevărat fericit, măcar că îmi dădeam seama că zecile de pagini ce le scriam nu aveau sau aveau o foarte mică valoare literară, exercitiul însă, exersarea naratiunii si a dialogului erau atunci mai importante pentru mine. Îmi plăcea s-o iau mereu de la capăt, convins că principiul zece la sută inspiratie si nouăzeci la sută transpiratie este adevărat. Într-un asemenea moment căzuse tocmai bine un nou subiect de povestire. Câteva zile nu m-am mai dus pe la facultate, iar când am apărut acolo i-am dat colegei mele să citească o povestire de numai câteva pagini intitulată chiar Furtuna de zăpadă. Eram din nou la o oră de seminar în bancă împreună. Colega mea a citit povestirea usor mirată, probabil ea îsi imagina cu totul altfel escapada noastră în munti. Văzând-o dezamăgită, i-am promis că voi rescrie povestirea, că voi inventa un final fericit, ea însă s-a arătat neîncrezătoare. În zilele ce au urmat, pe chipul ei n-am mai descoperit zâmbetul acela misterios si complice cu care mă întâmpinase până atunci pe coridoarele facultătii, la cursuri sau seminarii.
Am încercat să mă tin de cuvânt. Mă duceam La verde hotărât să nu mai scriu altceva până ce nu voi finaliza într-o variantă fericită povestirea promisă colegei mele, dar ceva nu mergea. Creierul meu refuza alte imagini decât acelea pe care le scrisesem prima oară si care o întristaseră pe colega mea. Bărbatul din mine lipsea aproape cu desăvârsire ori refuza să accepte momentele de gingăsie si tandrete dintr-o situatie normală, ba, mai mult, m-am pomenit deodată cu B. într-un conflict nedeclarat atât în povestire, cât si la facultate. Iar această stare de beligerantă se agrava necontenit în loc să se atenueze si-n cele din urmă să înceteze. Cândva mi-am dat seama să în mica mea povestire vorbeam tot timpul despre el si ea, despre acolo departe, în mijlocul furtunii de zăpadă, că povestirii mele îi lipseau măcar două lucruri: poetica narativului si elementul sinceritătii. Vinovate pentru toate acestea erau recentele mele lecturi din Hemingway, năzuinta de a crea situatii-limită, de a tensiona si dramatiza actiunea si dialogul. Începusem să-l urăsc pe noul meu idol, care a urmat lui Dostoievski, Kafka si Camus. Stiam de acum ce am de făcut si-am rescris povestirea la persoana întâi. Zadarnic. Nu-mi iesea nimic bine si-am început să mă înfurii pe neputinta mea. Esecul acesta a devenit dramatic, probabil si datorită promisiunii făcute colegei mele că voi reface povestirea ca să-i placă si nu reuseam nicidecum. Nu mai puteam suporta Cofetăria Verde si-am părăsit locul acela curat si bine luminat, mutându-mi cartierul general într-o cafenea nouă, nu departe de Conservator, unde se simtea încă mirosul de lacuri si vopsele. Am încercat acolo din nou să rescriu povestirea, dar n-a mers, si-am intrat într-o stare depresivă mereu accentuată de atmosfera dezolantă din jur, dar mai ales de faptul că aici am început să beau si să fumez, nu numai din disperare, ci si cu gândul că băutura si fumatul îmi vor stimula imaginatia creatoare. Nenorocirea a fost în continuare că îmi cheltuiam toti banii primiti de acasă aici si nu mai aveam cu ce să-mi cumpăr cărti, nu mai citeam si nu mai puteam scrie. Am continuat totusi o vreme să fac scenarii de povestiri si romane, dar totul îmi părea anapoda, lipsit de sens si valoare. Ar fi fost totusi o scăpare: să-mi revăd notele făcute în timpul lecturilor, dar erau toate prea recente pentru a mă interesa si-atunci, în putinele momente de luciditate sau delir, am scris pilulele, un soi de tablete minuscule în care năzuiam să comprim esente de viată, în câteva rânduri reusind să evadez din timp în Iarnă nesfârsită sau schita Max Fobius. Inevitabilul s-a produs câteva săptămâni mai târziu, în sesiunea de examene, când fie am luat note foarte mici, fie am ratat examenele, si astfel mi-am pierdut bursa, iar alor mei nu le puteam destăinui rusinea asta, si-am fost nevoit să supravietuiesc cu măruntisul ce mi-l trimitea clandestin, dar constant, mama în plic si care, negresit, ar fi fost mai substantial dacă as fi avut curajul să-i mărturisesc isprava minunatului ei fiu. Mai târziu am numit timpul risipit la cafeneaua-bar perioada cenusie.
Tot răul spre bine. Nemaiavând bani de cheltuială, am fost nevoit să mă duc regulat la cursuri si seminarii, să frecventez mai des Biblioteca Universitătii, să mă pun pe carte pentru a-mi recupera bursa, fără de care nu aveam sanse să termin facultatea. Le-am scris părintilor o scrisoare serioasă, amintindu-le că sunt în a doua jumătate a perioadei de studentie, sugerându-le în acelasi timp că au unele obligatii. Pantofii mei s-au găurit în talpă, iar hainele cu care mă îmbrac s-au ponosit de tot. În scrisoare făcusem si o mică imprudentă, recomandându-i tatălui meu o solutie: să vândă o parte din proprietatea noastră mostenită de la mama de la un străbun bogat pentru a ne putea descurca toti cu cheltuielile. Spre surprinderea mea, tata a fost de acord cu propunerea asta si totul a fost O.K., căci avusesem grijă să le cer o sumă suficientă pentru a mă descurca onorabil în continuare, ajungându-mi bani de cărti, de spectacole de teatru, de concerte si de cafea, asa că, în scurt timp, am devenit din nou sigur pe situatie si am început să-mi urmăresc cu perseverentă si mai multă vointă tinta.
Sfârsitul anului universitar mă găsise obosit si stresat, măcar că avusesem grijă să-mi amân câteva examene pentru toamnă, dar asta însemna din nou efort si consum nervos, să fiu la discretia examinatorilor. Aveam negresit nevoie de un remediu si el nu a întârziat să apară: un bilet de odihnă si tratament într-o statiune montană. Nu mi-a fost greu să obtin avizul psihiatrului de la Policlinica Universitătii, care îmi dăduse în toamnă scutirea partială de prezentă la cursuri si seminarii. Am ales în anul acela Sinaia, poate si dintr-o pornire mondenă, să calc putin pe urmele scriitorilor nostri de odinioară. Omul si creatorul din mine voiau să fie liberi, să li se asigure, dintr-o obligatie nu stiu de cine instaurată în societate, hrană bună si servicii de calitate. Si nu mă înselasem prea mult, căci viitorul dictator al României îsi tinea tocmai în vara aceea Congresul, la scurt timp după instalare, si devenise deodată un conducător comunist generos, care voia să dovedească superioritatea noii societăti socialiste fată de societatea capitalistă perimată, intrată în putrefactie. Ba încă reusise, cred, de la începutul ascensiunii sale, să ne creeze iluzia unei libertăti de exprimare si creatie prin tipărirea unor cărti cu subiecte îndrăznete, chiar critice, ca să nu mai vorbim de marele câstig al traducerii si editării unor opere de mare valoare din literatura si cultura universală. Ne mai lipsea scriitorilor tineri experienta literară si de viată, de care urma să avem parte din belsug în deceniile următoare, când dictatorul si-a dezvăluit tot mai mult fata lui hidoasă, până la acel dispret inimaginabil din geniala lui parafrazare: Scrieti voi ce doriti, noi vom tipări ce ne convine nouă. Nenorocirea asta n-avea să fie ultima.
Trei săptămâni la Sinaia a curs lapte si miere. Mai toti studentii eram cazati la hotelul U.G.S.R.-ului, câte doi în cameră, mâncarea era excelentă nu numai îndestulătoare, serviciile medicale de asemenea. Toate păreau să fie în consonantă cu ideile geniale ale conducătorului partidului unic lansate la Congresul al IV-lea, în care prezicea tuturor românilor un viitor de aur. Grija fată de om era primordială, iar medicii ne prescriseseră tinerilor pacienti repaus intelectual total, nici măcar lectura s.f. nu ne era permisă. Ni se recomandau jocuri sportive, excursii si drumetii, care pe lângă rolul lor relaxant aveau să ne fortifice trupurile vlăguite de efort mental din timpul anului universitar, ba ne vor da si prilejul acumulării unor experiente.
Aici la Sinaia am pus la cale împreună cu câtiva colegi clujeni organizarea la sfârsit de săptămână a unei excursii de două zile în Bucegi. Cu grupul nostru a urcat în munti si o studentă de la A.S. din Bucuresti, care pe parcursul excursiei s-a atasat tot mai mult de mine. La un moment dat, fata asta oachesă, cu pistrui si o melancolie ciudată în priviri, mi-a sugerat să ne desprindem de grupul prea gălăgios si să ne continuăm drumetia, în doi, pe un alt traseu, pentru că ea cunoaste bine muntele. A fost o experientă stranie. După ce vreo două ore am urcat linistiti pe potecile numai de ea cunoscute, vorbind de toate pentru a ne cunoaste, de îndată ce am trecut de Piatra Arsă, pe cărăruia dintre jnepeni, spre Caraiman, a început să fie tot mai nelinistită, iar când am ajuns aproape de crestele Costilei s-a agătat cu amândouă mâinile de bratul meu strigând mereu: “Mi-e frică! Mi-e frică!” si a început să tremure din tot corpul. I-am propus să ne oprim, să ne odihnim, dar ea bâiguia neîncetat: “Sus pe creastă… Sus pe creastă…” Curând a început să plângă si m-a rugat s-o tin în brate. Nu era deloc o glumă, cum am fost înclinat să cred la început. Ne aflam pe marginea unei prăpăstii la o altitudine de două mii de metri, iar din ochii ei căprui curgeau lacrimi. Era o situatie inedită si nu stiam cum să procedez. Întrebând-o de ce plânge si-a dat drumul si mai tare, zbătându-se usor în bratele mele. Când s-a mai linistit si a încetat să plângă, s-a ridicat în picioare, o vreme si-a plimbat privirile înfierbântate de plâns si durere peste crestele stâncoase ale muntelui si hăurile negre, din care răzbătea un murmur tainic. Cândva si-a luat rucsacul în spate, obligându-mă din priviri să fac acelasi lucru: “Vom merge pe Brăcia Miresei, vom ocoli Tancul Voinicului, iar de acolo spre Babele sau Caraiman. E cale de nici două ore. Să nu privesti deloc în prăpastie, ca să nu-ti fie rău…”. A început să-mi fie frică si m-am întrebat nu fără temei ce pune la cale fata asta ciudată. Nu voiam să mor într-o prăpastie din Bucegi înainte de a-mi fi scris romanele.
Mi-a propus să înnoptăm la Caraiman, fără vreo explicatie, iar eu desigur am acceptat. După ce traversaserăm câteva prăpăstii si scăpaserăm teferi, îmi era indiferent unde voi dormi peste noapte. Am zăbovit un timp lângă pârâiasul de lângă cabană. Tocmai răsărise mare luna. Ascultam amândoi susurul izvorului si clipocitul apei sedusi de taina noptii. Muntele părea un animal fabulos adormit. Mi-a luat mâinile în ale ei, mi-a cercetat degetele unul câte unul să găsească inelul de aur. “N-ai un inel? a întrebat ea. Păcat. Când răsare lună plină, dintâi trebuie să-ti pipăi inelul să te îmbogătesti”. S-a făcut târziu, poate trecuse de miezul noptii când am intrat noi în cabană să ne culcăm.
A doua zi ne-am reîntors la Sinaia, unde mi-a mărturisit că a urcat cu grupul nostru pe munte pentru că eu semănam mult cu prietenul ei, care si-a găsit sfârsitul în unul din hăurile Costilei într-o drumetie imprudentă pe ploaie.
Fuseseră desigur mai întâi cuvintele prin care prietenul unei studente din Bucuresti o invitase să-i tină companie pe munte, din imprudentă băiatul a alunecat în unul din hăurile muntelui, iar fata îi caută din când în când imaginea, urmele bocancilor pe potecile dintre stânci, retrăind de fiecare dată un cosmar, măcar că ea nu a avut nici o vină, sau dacă a avut nu-si dă seama unde si când a gresit. O priveam mirat, si cuvintele mele rămâneau mute, învălmăsindu-se în inima si mintea mea asemeni unor bolovani rostogoliti de suvoaiele torentelor de munte după o furtună înversunată. Mai înainte de a ajunge la vila în care locuia, am rugat-o să ne asezăm pe o bancă de pe alee. Nu stiu de ce voiam să amân despărtirea noastră. Poate pentru că intuitia îmi spunea că o priveam pentru ultima oară. S-a uitat încă o dată scurt în ochii mei nefiind sigură dacă sunt verzi sau albastri. Ceva mă deosebea clar de prietenul ei. Am întrebat-o ce ar vrea să-mi mai povestească, dacă vrea să-mi spună ceva, un fel de mesaj ca si cum eu as fi prietenul ei. Ei, nu! Nici chiar asa! Fiecare avem o identitate, suntem unici. Asa ne-a creat Dumnezeu. I-am spus: “As vrea să nu mai fii tristă!…” “Încerc”, m-a asigurat ea. “O vreme o să ocolesc Bucegii, măcar că ei sunt în calea noastră, a bucurestenilor”.
A fost o săptămână cu povesti triste. Spunându-le colegelor mele întâmplarea cu E., am aflat că o altă studentă, abandonată de iubitul ei, a încercat în iarnă să-si ia viata declansând o avalansă, tot pe Costila. Spre ghinionul ei, zăpada era înghetată, iar greutatea fetei a fost prea mică pentru a provoca o avalansă. Salvamontul a găsit-o a doua zi în văgăună pe jumătate înghetată. Îi degeraseră mâinile si picioarele, încât a rămas o infirmă pentru tot restul vietii. Povestea îmi părea putin verosimilă si-am început să râd în hohote de o asa prostie. În vreme ce mă prăpădeam de râs, a apărut acolo E., studenta cu care urcasem pe munte. Pleca la Bucuresti si venise să-si ia rămas bun de la fete. Fata ei emana aceeasi tristete. Le-a întrebat pe colegele mele ce motiv am să râd atât de tare. Am auzit-o spunând cu voce usor ondulată: ”Chiar asa a fost! Poti fii sigur de asta! Nu înteleg ce găsesti de râs în nenorocirea cuiva”. Le-a sărutat pe rând pe fete, iar la urmă mi-a întins mâna ei cu degete subtiri si delicate: “Chiar asa a fost! Fii sigur de asta!” mi-a repetat ea în loc de salut si s-a grăbit spre automobilul care o astepta, încercând la despărtire să zâmbească.
În anii care au urmat am revenit de mai multe ori în Bucegi, cu grupuri de colegi, atras acolo de o chemare tainică. De fiecare dată când urcam pe cărăruie mi se părea că-i aud vocea, că îi simt răsuflarea fierbinte aproape. Totdeauna căutam cărăruia aceea spre creastă si Tancul Voinicului să poposesc pe locul acela unde E. mă rugase s-o tin în brate pentru că îi era frică, si-am contemplat ca si ea crestele muntilor si hăurile înnegurate.
Într-o vară, cum prietena mea a refuzat să vină cu grupul nostru pe munte, am invitat-o pe L. să mă însotească, o studentă de la matematică pasionată de muzică si literatură, dar care făcuse mai multi ani sport de performantă. A fost o experientă absolut nouă si deosebită. Alături de ea am escaladat înăltimi ametitoare si am traversat prăpăstii înfricosătoare. Îsi propusese să mă sechestreze pentru o săptămână în garsoniera ei de la etajul opt de pe Splai să ascultăm împreună Vivaldi, numai că n-a mai fost timp, pentru că s-a întâmplat să mă căsătoresc în chiar vara aceea cu o fată fermecătoare.
O vară mai târziu am urcat cu sotia mea pe una din văile ce adună apa din zăpezile din partea vestică a Muntilor Făgărasului. De la cabana Bâlea-Lac ne-am continuat drumul spre vârful Capra pe un traseu periculos, mereu atenti să nu alunecăm pe ierburile aspre si uscate de munte. De acolo am continuat să mergem pe creastă, de data aceasta la peste două mii de metri înăltime. Oricând ne putea surprinde acolo o furtună devastatoare. Mă simteam vinovat pentru imprudenta mea de a merge doar în doi pe un traseu periculos si necunoscut, dar de acum era prea târziu. Trebuia să mă autoîncurajez, ea să nu simtă că îmi este teamă, că ezit pe traseu. Am reusit până ce au apărut primele cruci ale temerarilor ce si-au pierdut viata acolo, în plină vară. Apoi au urmat lanturile! Sotia mea a observat că sunt descumpănit, nu aveam la noi o coardă să ne ancorăm, iar prăpastia se deschidea imensă sub noi. Am pretextat să ne oprim să fumăm câte o tigară. “Bine, a zis, dar apoi să-ti vii în fire!” Dojana ei mi-a făcut bine si am izbutit să depăsim văgăuna.
Ne apropiam de Strunga Ciobanului când mi s-a părut că recunosc într-un grup de excursionisti pe fata aceea ciudată din Bucuresti, care mai căuta încă pe potecile muntelui urmele iubitului ei prăbusit într-o prăpastie din Bucegi, pentru că păsise neatent pe cărăruia umezită de ploaie. S-a oprit mirată la câtiva pasi în fata mea, m-a privit uluită, asemeni unei capre negre dinaintea căreia apare o prăpastie de netrecut. Nu puteam fi sigur că era ea. N-am mai avut timp să mă dumiresc pentru că de undeva, ca de pe alt tărâm, din alt timp, am auzit vocea sotiei mele care mă chema: “Hai vino odată! Ce ai încremenit acolo!?” Am tresărit de-o vinovătie inexistentă si m-am grăbit s-o ajung din urmă.
În momentul acela descoperisem o nouă dimensiune a omului, aceea a unei stranietăti interzisă celorlalti, care sălăsluieste adânc în fiinta lui si se manifestă asemeni unui strigăt ce abia dacă se lasă perceput, ca si cum ar veni dintr-o altă lume, totdeauna resimtit în chip dureros. În vreme ce grăbeam pasul s-o ajung pe sotia mea, îmi auzeam cuvintele tipând: Nu e adevărat! Nu esti ceea ce crezi tu că esti, capră neagră ce mă adulmeci… Starea asta de imponderabilitate mi-a confirmat-o câtiva ani mai târziu prietena mea L. când am întâlnit-o întâmplător pe Aeroportul Otopeni.
Mi-a povestit, între două curse de avion, visul ei de atunci din Bucegi, că eu o luasem înainte pe potecă, îndepărtându-mă tot mai mult de ea, lăsând-o în dificultate. Mă striga cu disperare să mă întorc s-o ajut să treacă prăpastia, dar eu n-o auzeam din pricina vijeliei. Eram bucuros că o reîntâlnisem si am invitat-o să mergem la Casata să mâncăm piure de castane si să bem o cafea, cum făceam altădată. Îi era peste putintă, avionul ei pleca peste o jumătate de oră... De necrezut! După alti câtiva ani am reîntâlnit-o pe L. în Israel, la Tel Aviv sau Ierusalim, ori mai degrabă pe Muntele Fericirii sau pe malul Iordanului. Venise aici în vizită la niste prieteni. N-a pierdut prilejul să-mi reamintească visul ei. Tot îl mai tinea minte, poate făcea parte din suferintele ei cele mai vii si mai uimitoare, tot asa cum eu mă întorc uneori în timp la imaginea aceea din Muntii Făgărasului, când am reîntâlnit-o pentru o clipă numai pe studenta din Bucuresti într-un grup de excursionisti sedusi de mirajul muntelui.
Mi-am propus să notez cândva întâmplările acestea, poate că unele dintre ele le voi fi scris în filele disparate ale jurnalului meu, nu m-am gândit însă niciodată să le folosesc în vreo lucrare literară aparte. Nu sunt sigur că am reusit să le evit, să pătrundă în povestirile si nuvelele mele sau în unele pagini de roman. Ele au putut constitui pretexte de meditatie asupra comportamentului fiintei omului în aspiratia spre împlinire. A existat însă mereu tentatia de a scrie despre fapte trăite, de a transforma unele întâmplări din jurul meu în literatură, ceea ce mi se părea imoral si inadmisibil.
Terminasem de curând facultatea si pentru a nu mă îngloda profesor în vreun sat din Podisul Transilvaniei, am acceptat o slujbă la Comitetul de cultură si artă. Cândva după obisnuita sedintă de luni, în vreme ce inspectorii se ridicau de pe scaune, unul dintre colegi, un om la vreo patruzeci de ani, ne-a anuntat, nu stiu din ce considerente, că va înfia de la orfelinatul din localitate o fetită. Efectul stirii a fost minim. Totusi decanul nostru de vârstă, inspectorul T.B., l-a întrebat pe colegul nostru dacă stie pe cine înfiază: “Cunosti părintii fetitei? Te-ai interesat cine sunt?” În locul unui răspuns, colegul nostru a ridicat din umeri în semn că nu stia sau că pentru el asta nu are vreo importantă. Câteva minute mai târziu, T.B. a intrat în biroul unde lucram si mi-a zis cu convingere: “Să stii că ticălosul îsi înfiază propria fiică. Tine minte asta!…” Nu credeam să am motive să tin minte avertismentul lui T.B., dar nici nu-mi era cu totul indiferent. Mi se părea că mă aflu într-o lume ciudată, aproape neverosimilă, si nu întelegeam de ce si-ar înfia cineva propriul copil, care a ajuns dintr-un motiv oarecare la orfelinat. Rezultatul a fost că peste câteva ore, când am revenit de la serviciu acasă, m-am asezat la masa de lucru si-am scris până noaptea târziu câteva zeci de pagini de roman, având în centrul lui drama unui profesor universitar care îsi înfiază de la orfelinatul din localitate propria-i fiică, fără să poată fi sigur de aceasta vreodată. În zilele care au urmat am adăugat romanului meu alte câteva zeci de pagini. Deodată mi-am dat seama că romanului sau nuvelei mele îi lipsea tensiunea interioară si fluenta narativă, si am abandonat proza mea nefericită. Trebuia să citesc mai mult, să mă exersez în proza scurtă si abia apoi să trec la roman. Am început să citesc literatură sud-americană la birou, dar curând seful meu, un politruc incult ce făcea filologia la fără frecventă, mi-a interzis să mai citesc “în timpul serviciului”, preferând să ne vadă vegetând acolo sau să ne stie la subsolul clădirii jucând poker. Nu puteam admite o asemenea atitudine, doream să fiu activ, să-mi umplu timpul cu ceva util. Si cum pe atunci erau la modă cercetările socio-culturale la sate, am initiat si condus o asemenea cercetare, bazându-mă si pe sprijinul poetului I.M. Ne angajaserăm să cunoastem viata si opiniile oamenilor dintr-o mare comună de la douăzeci de kilometri de Alba Iulia tocmai când la Bucuresti avea loc celebra Plenară din aprilie, iar noi ceruserăm cu insistentă subiectilor să fie sinceri în răspunsurile lor. Asa s-a întâmplat ca în unul din chestionarele noastre popularitatea secretarului de partid să fie mai mică cu două procente decât a preotului, respectiv 4 si 6 la sută. Mi-am zis atunci OK, i-am prins pe amândoi, pe politruc si pe popă, si eram bucuros că-i puteam divulga. Nu bănuiam ce gafă ideologică imensă comisesem. Rezultatul a fost că imediat după prelucrarea datelor si afisarea lor la sediul comitetului comunal P.C.R. din localitate într-o sedintă de analiză, cel înlăturat din muncă a fost cercetătorul, nu secretarul de partid, care peste câtiva ani a falsificat datele cercetării si le-a folosit pentru lucrarea sa de diplomă la Stefan Gheorghiu. Eram într-un fel mândru că mă descoperiseră si mă exilaseră profesor la tară. Acolo m-am informat de felul cum se făcuse colectivizarea, prin ce mijloace au fost constrânsi tăranii să-si abandoneze pământurile, vitele si atelajele în C.A.P. M-am străduit să fiu un profesor bun, numai că în anul în care am avut cele mai bune rezultate eram citat primul pe lista Conferintei judetene a profesorilor cu rezultate slabe la învătătură. În replică îmi notam toate ineptiile debitate de activistii de partid la sedintele conduse de dumnealor în adunările sătesti, lucru despre care am păstrat o absolută tăcere. În învătământ beneficiam de patru luni de vacantă, la care mai adăugam câteva săptămâni de concediu medical, timp în care citeam si scriam. Era felul meu de a fi liber într-o lume condamnată la tăcere. Aveam libertatea păsării din colivie, dacă nu cumva mă aflam într-o cursă de soareci. Cititul îmi dădea iluzia că dialoghez si comunic cu lumea, dar asta nu era suficient si mi se părea că într-o zi voi muti de teama securitătii. De aceea, după ce l-am bănuit pe I.M. că este informatorul dumnealor, am evitat să-l mai întâlnesc, dar simteam acut nevoia de comunicare. Pe traseul pe care obisnuiam să mă plimb am descoperit un mesteacăn tânăr pe care gospodinele îl vopsiseră în alb, si mă confesam lui, dar nu fără teama de a fi auzit de urechile omniprezente ale slujitorilor dictatorului. Atunci, din cine stie ce revoltă interioară, am scris cele trei povestiri emblematice pe care le-am asezat în mijlocul volumului meu de proză scurtă pe care-l intitulam cu vanitate Când înfloreste oleandrul, povestire socotită de cenzorii de la Consiliul Culturii retrogradă si dusmănoasă. Cornel Popescu, redactorul-sef de atunci de la Cartea Românească, a tipărit totusi cartea fără cele trei novele, încercând să păcălească cenzura comunistă cu o copertă rosie ce imagina steagul gloriosului partid. În volumul acesta, de debut, am inclus si povestirea promisă colegei mele de bancă de la seminarul de dialectologie, mult schimbată fată de varianta pe care colega mea nu o agrease. O carte era totusi o carte pe vremea când dictatorul era în viată, măcar că se tipărise fără oleandri, fără vulturii din colivie, fără peripetiile unchiului meu Lionel, fără, fără, fără… Cartea mea rosie a fost surprinzător de bine primită de critica literară. De acum următoarea carte trebuia să fie un roman de o substantialitate superioară prozelor scurte. Exigenta aceasta devenea sâcâitoare, m-a inhibat tot mai mult, până în vecinătatea disperării. Tot ce-am scris după prima mea carte mi se părea neconcludent pentru a mă situa într-o ascensiune evidentă si a urmat o lungă perioadă de tăcere. Nu voiam însă să mor ca un las si uneori m-am asezat la masa de scris, să mă canonesc din nou. Îmi plăcea chestia asta, lupta mea cu ticălosul din mine ce se lăsa învins, pe care îl provocam instigându-l, batjocorindu-l, adresându-i injurii. Si-n câteva rânduri mi s-a părut că am reusit să-mi depăsesc conditia, că mi-am învins teama, că am descoperit solutia miraculoasă a scrisului. Din când în când, mai ales în vacantele de vară, îmi cercetam manuscrisele nefinalizate, proiectele mai vechi, ca pe niste prieteni fată de care mă angajasem să împlinesc, să desăvârsesc o lucrare, o mică lume cu universul ei tainic. Răspunsul meu a fost de cele mai multe ori: “Mai asteptati. Vă va veni si vouă oarecând rândul.” Repet povestea asta, pentru mine tulburătoare, asemănătoare cu a unui om care amână la nesfârsit să-si termine o casă pentru singurul motiv că ceva n-a iesit cum prevăzuse el când o proiectase.
………………………………………………………….
Cu câtiva ani în urmă, colegii mei de an au organizat la facultate întâlnirea periodică la cinci ani. Nu mai stiu a câta era, dar din diferite motive la precedentele nu participasem. Mi-am zis că e cazul să mă duc si eu acolo să văd ce a mai rămas din ceea ce au fost ei altădată, să mă privesc si eu prin ochii lor. Nu am fost deloc surprins s-o întâlnesc pe unul din coridoarele facultătii pe colega mea de bancă de la seminarul de dialectologie. Avea aceeasi coafură palmier cu suvita subtire de păr pe partea stângă. Era sau încerca să fie la fel de extravagantă si de zâmbitoare. A fost bucuroasă să mă revadă. M-a cercetat bănuitoare, nevenindu-i să creadă că sunt eu, că sunt căsătorit si o doamnă frumoasă si elegantă mă tine de brat. Citise povestirea mea din volum, pe care imaginar i-o dedicasem, si mă iertase pentru răutătile masculine din Furtuna de zăpadă. Am aflat că se căsătorise curând după terminarea facultătii cu un inginer în constructii de care divortase după nici un an, ca să se mărite cu logodnicul verisoarei sale, un universitar de la facultatea de biologie, care n-o putuse însoti la întrunirea noastră pentru că se afla în Canada sau Statele Unite în cadrul unui parteneriat stiintific. Mai era ceva, încă ceva în povestea vietii ei, pe care îl voi dezvălui mai târziu în una din scrisorile protagonistilor din prezentul volumas. Ati ghicit desigur, o parte din mărturisirile colegei mele s-a transformat într-o nouă realitate pe care am numit-o generic Inocenta Sarpelui.
II. Plicul din Illinois
În una din zile, pe când îmi preparam cafeaua de ora zece, a sunat la usă postasul, făcându-mă să tresar de o emotie inexplicabilă. Când am deschis usa, factorul tocmai scotea din geanta lui enormă un plic mare si destul de voluminos, pentru care m-a rugat să semnez de primire. Am stat o vreme năucit, cu plicul în mână, marcat încă de nelinistea provocată de târâitul soneriei, apoi am iesit pe teresă să văd încotro o ia postasul, de parcă treaba asta ar fi avut vreo importantă, dar el dispăruse pe una din strădutele laterale si nu l-am mai putut vedea. În sfârsit, am revenit în camera mea polivalentă, emotiile au mai scăzut si am început să privesc plicul cu oarecare detasare. Am constatat că nu tineam în mână un plic oarecare, ca acelea prin care vreo editură bezmetică îmi returnează poemele diurne, ci unul confectionat dintr-un material special, expediat de o persoană privată din Illinois – S.U.A., pe care nu cred s-o fi cunoscut vreodată. Dar corespondenta cu străinii îmi este interzisă, mi-am zis, si mă miram că factorul postal încălca primul consemnul dat de autorităti si instructiunile privitoare la relatiile cetătenilor cu străinătatea, iar eu, primind plicul sub semnătură, ignoram angajamentul semnat la institut de a nu avea relatii si a coresponda cu străinii. Nu excludeam eventualitatea unei capcane, dar de acum nu mai era nimic de făcut, factorul postal dispăruse pentru a-i putea înapoia plicul, si încercam plăcerea dureroasă de a-mi înfrunta destinul si a-mi învinge lasitatea. Când m-am mai linistit, am trecut în bibliotecă să deschid acolo plicul, ca si cum dacă l-as fi deschis în sufrageria cu ferestrele deschise, cuvintele s-ar fi risipit în eter. Am luat cutter-ul de pe birou, am tăiat învelitoarea de plastic si am scos din ea plicul mare din hârtie velină cenusiu-strălucitoare. Acum literele de pe plic se conturau mai clar, păreaz mai vii, mai evidente. Am cercetat încă o dată adresa de pe plic. Îmi era într-adevăr adresat mie, iar sus, în coltul din dreapta am putut citi specificatia: “Prin oficiile Ambasadei S.U.A. la Bucuresti”. De acum o parte din emotiile si temerile mele s-au atenuat, am căpătat încredere în mine si-am deschis cu îndrăzneală plicul.
Nu mică mi-a fost mirarea să constat că în plicul mare se aflau alte câteva plicuri, mai mici, de mărimi si culori diferite, unul dintre ele însă, cel de deasupra, părea un pui al plicului-mamă. Pe acesta am găsit scris încă o dată numele meu si am înteles că pe acela trebuie să-l deschid mai întâi. L-am desfăcut cu grijă, chiar cu prudentă si am scos din el mai multe foi de hârtie de bună calitate pe care semnatarul lor îmi scria însirând uniform literele într-o caligrafie migăloasă, cu fraze destul de lungi, uneori incoerente.
Iată continutul acestei scrisori:
Stimate domn,
A trecut destul timp până m-am decis să vă trimit acest plic, care nu v-ar fi fost adresat niciodată dacă, în urmă cu trei luni, la plecarea mea din tară, nu as fi cumpărat, de la un chiosc de carte de pe peronul Gării de Nord, romanul dumneavoastră Îmblânzitorul de vipere. Nu-mi dau seama nici acum ce m-a făcut să mă opresc la chioscul acela si să cer librarului fără nici o ezitare romanul dumneavoastră. Luând cartea în mână si citindu-i titlul, m-am pomenit cuprins instantaneu de o curiozitate ciudată, măcar că eu nu sunt un om curios din fire, ci mai degrabă indiferent la evenimente, cu atât mai putin nu sunt un pasionat de literatură. Nu cred că a contribuit la alegerea cărtii nici notita biografică de pe ultima copertă, din care am aflat că de profesie sunteti biolog, ca si mine, iar în timpul liber scrieti romane. Vă mărturisesc că de cum m-am instalat în compartimentul trenului expres cu destinatia Frankfurt, mi-am urmat instinctul de a vă citi cartea. Mai întâi am răsfoit-o dorind să iau astfel un prim contact cu substanta ei, cu personajele pe această cale, folosindu-mă de intuitie pentru a afla continutul ei. Am citit mai apoi scurte pasaje, la întâmplare, din carte, ca mai la urmă să încep cu începutul si să mă las impresionat de întâmplările pe care le relatati. Am constatat repede că ati avut o idee bună să scrieti si să tipăriti o carte de buzunar cu un subiect atât de incitant. Măsturisesc că au fost pasaje sau pagini întregi pe care le-am citit de mai multe ori, încât la sosirea mea la Frankfurt nu terminasem de citit romanul, măcar că are doar 120 de pagini, si-am continuat lectura în avion, în cursa de New York.
M-am oprit nedumerit de această parte a scrisorii biologului din Illinois, intrigat de afirmatiile dumnealui că e un om lipsit de curiozitate si nepasionat de literatură, dar căruia i-a plăcut ideea mea de a tipări o carte de buzunar, că a citit si recitit pasaje si pagini întregi din ea. Dar romanul meu Îmblânzitorul de vipere se epuizase din librării încă în urmă cu patru-cinci ani, încât nu mai putea fi găsit niciunde. Eu însumi cercetasem tot Bucurestiul să găsesc măcar un exemplar fără să fi reusit, iar dumnealui afirma că ar fi cumpărat cartea de pe peronul Gării de Nord în urmă cu trei luni. Scrisoarea nu era datată, iar dacă n-ar fi fost pe plicul mare data expeditiei din Illinois, as fi putut crede că cineva face o glumă proastă cu mine. Pentru a dezlega enigma aceasta, am citit mai departe.
Problema e că dumneavoastră v-ati folosit pentru a scrie romanul acesta de câteva întâmplări nefericite ale familiei mele, despre care n-am vorbit vreodată cuiva si pe care le denaturati cu un scop care îmi scapă. E evident că mistificati adevărul mai în fiecare pagină într-atât încât unele afirmatii m-au intrigat, ba chiar m-au revoltat, pentru că, chiar dacă sunt om de stiintă, eu nu pot să cred atât de mult în coincidente. Afirmati textual undeva în prima parte a cărtii: “Urcam si eu uneori la cabana aceea în munte si l-am văzut acolo pe profesor, în costumul lui tirolez, pe cap cu săpcuta albastră, păsind sovăielnic pe poteca potopită de frunze dintre fagii bătrâni, lovindu-si cu coada toporistii vârful bocancului. Stiam că se va opri la izvor si o vreme îsi va oglindi chipul în ochiul de apă cristalină, ca mai apoi să o ia printre jnepi spre Piatra Fulgerată, bănuiam însă că nu va urca până în vârful ei, cum făcea altădată, ci avea să ocolească stânca prin dreapta, pentru a se duce de-a dreptul pe crestele Costilei, să privească, coplesit de remuscări, în hăul ce-i înghitise în tinerete consoarta. Petrecea acolo pe tancuri ore întregi cu chipul scăldat în soare într-o contemplare amară a trecutului.”
Îmbrăcasem într-adevăr si în toamna aceea costumul tirolez, aveam cu mine toporisca, cu care îmi făcusem obiceiul să-mi lovesc vârful bocancului, dar nicidecum nu purtam pe cap săpcuta albastră, pe care o folosesc numai la institut, în timpul experientelor de laborator. Si mai ciudat mi se pare că dumneavoastră transferati Piatra Fulgerată din Apuseni în Bucegi, astfel că nu aveam cum o ocoli pentru a ajunge pe crestele Costilei. E acolo însă, dincolo de Piatra Arsă, un bulz de stâncă drag mie pe care mă urcam uneori să privesc împrejurimile, lăsându-mă sedus de mirajul depărtărilor, dar nu era un tanc de stâncă cenusie ca cel din Apuseni pe care să-l fi escaladat. Apoi, vă asigur că sotia mea, Cela a murit în urmă cu sase ani de o boală cumplită, la o vârstă frumoasă, nicidecum într-un accident pe munte. E o eroare gravă, stimate domn, nu e politicos că ati făcut această confuzie prin care îi jigniti memoria. S-a probusit într-unul din hăurile de acolo o colegă de facultate, care urca pentru prima oară cu grupul nostru pe munte. Fata asta era o adevărată minune: urca pe tancuri cu agilitatea si sprinteneala unei capre negre, fără s-o poată cineva opri. Am avertizat-o în câteva rânduri că poteca e alunecoasă după ploaia din timpul noptii si o greseală cât de mică ne poate fi fatală. Când m-am întors cu capul spre ceilalti si l-am strigat pe neamt să-i spun că Dariana e în pericol, ea dispăruse în ceată. A fost un dezastru pe care mai apoi presa l-a comentat în chip diferit si, pentru că eu mă aflam îm momentul producerii accidentului cel mai aproape de ea si o invitasem pe munte, o parte din mass-media m-a acuzat că eu as fi autorul moral al mortii colegei mele.
Ce să vă spun. E adevărat că în ultima vreme, de când sotia mea s-a îmbolnăvit si a murit în chinuri groaznice, am devenit un om tot mai retras, mai tăcut si uneori poate chiar ursuz, îndepărtându-mă tot mai mult de colegi, de studentii mei, de oameni, dar asta si din pricina acordării unui timp tot mai mare pentru cercetările mele biocelulare, sfidând succesele iluzorii si laudele măgulitoare care mă entuziasmau în tinerete… Au trecut anii fără să-mi dau seama, mai întâi doi-trei, apoi alti trei-patru, si încă zece, apoi alti câtiva ani până ce s-a îmbolnăvit sotia mea Cela, si acestia sase din urmă ce s-au scurs de la moartea ei. În tinerete omului i se pare că are în fată o întreagă eternitate ca să trăiască, să se bucure de viată si nu pretuieste îndeajuns momentele în care e cu adevărat fericit. El întelege, îsi dă seama că a trecut timpul si nu mai poate recupera viata netrăită prea târziu, atunci când în jurul lui s-a cuibărit moartea. Apoi nu-mi vine să cred cum dintr-un tânăr expansiv si sociabil am devenit deodată tot mai retras, preocupat să studiez, să mă dedic cu totul cercetării stiintifice, să scriu referate si studii, să tipăresc cărti, uitând adesea că am familie si o parte din viata mea îi apartine. A fost desigur si trecutul, dar munca mea de la institut si apoi cercetările ce le făceam în laborator si viviera de acasă m-au îndepărtat de el, m-au ajutat să nu mă mai gândesc la erorile din tinerete, pentru că tot nu mai puteam îndrepta nimic din toate câte au fost. Practic am reusit să-mi reprim amintirile, să le elimin din mintea mea si foarte rar mă mai gândeam la evenimentele din tinerete.
Făcusem în ultimul an de studentie greseala de a mă îndrăgosti în acelasi timp, sau asa mi se părea mie, de două fete care locuiau împreună într-o garsonieră din Complexul Studentesc. Chestia asta, aproape neverosimilă, mă ametea de-a binelea si îmi spuneam că e o una pasageră si nu întelegeam de ce trebuia să mi se întâmple chiar mie. Fuseseră si până atunci destule fete frumoase în viata mea, dar niciodată nu mă lăsasem sedus de farmecele lor, iar acum cele două fete mă înnebuneau, fiecare cu sarmul ei. Erau două verisoare de prin părtile Făgărasului de-o asemănare uimitoare, având fiecare ceva misterios, o particularitate aparte. Mi se părea firesc pe atunci să mă prefac că nu le mai stiu identitatea, ba că nu le mai deosebesc, reuseam să le fac să spere într-o relatie trainică. Îmi cultivam atunci sinele tot atât de mult cât îmi iebesc acum singurătatea… Eram fiul răsfătat al unor universitari si măcar că stiam că părintii mei se interesează îndeaproape de cariera mea, îmi plăcea la nebunie să le fac zile negre. Intrasem într-o gască de studenti, toti de bani gata, cu care mergeam la chefuri zile si nopti întregi, uneori urcam pe munte câte o săptămână la vreo cabană, unde ne dezmătam până la epuizare. Aveam pe atunci si pasiunea tenisului de câmp si participasem la câteva concursuri cu oarecare succes. Uneori participam la concursuri de înot, reusind într-un an să devin campion universitar. Dar de ce spuneti dumneavoastră în roman că unui campion nu-i folosesc sentimentele? Ati putea oare crede că eu nu am cunoscut iubirea si tandretea? Vă asigur că vă înselati amarnic când faceti o astfel de afirmatie, că ati renuntat la sinceritate si obiectivitate când vă hazardati într-o asemenea afirmatie.
Ce-mi aduc acum aminte, si a început de o vreme să mă frământe, e că în anii care au urmat căsătoriei mele cu Cela n-am mai acordat aceeasi atentie relatiei noastre intime, ci, încurajat de ea, mi-am dedicat timpul studiului celulei, adâncindu-mă tot mai mult în ea, năzuind să-i pătrund tainele, să-i luminez toate cotloanele, pierzându-mă uneori într-un adevărat labirint dintr-un citoplasm minuscul. Am bombardat cu raze kn si zl mii de celule, urmărind reactii si analizând efecte, reluând mereu de la capăt experientele ca într-o zi să pot spune: “Acesta e citoplasmul meu în care am reusit să creez exceptia!”. Si uneori mi se părea că am reusit. Mi-am amenajat laboratorul de acasă si vivera cu cobai gândindu-mă că asa voi putea fi mai mult timp în preajma familiei, că vom putea sta mai mult împreună, dar a fost altfel, m-am înrobit si mai mult cercetării, înstrăinându-mă încetul cu încetul de ea. Au fost apoi hachitele de la institut si facultate, suspendarea de către autorităti a laboratorului de acasă si, în cele din urmă, războiul dintre mine si toti, înlăturarea mea pentru un timp din cercetare. Dar ce a fost si mai greu era să găsesc mereu în mine resurse să o consolez pe Cela din disperarea ei că nu putea să-mi dăruiască un fiu. O găseam uneori acasă de-a dreptul epuizată, trăind într-o autoflagelare permanentă de când a aflat că verisoara ei si-a luat viata. A urmat înfierea Paulei, si viata noastră a înflorit o vreme în jurul acestui copil adorabil. Cela lucra si ea la facultate si echilibrul familiei părea stabil si durabil până ce a venit, brusc, hotărârea Paulei de a ne părăsi.
Profesorul vorbea în scrisoarea lui de un moment anume al vietii sala când a constatat brusc că se prăbuseste într-un abis, asemănător hăurilor, prăpăstiilor din munti, peste care trecea în tinerete fără să-i pese. A fost momentul aparitiei pustiului, pustiul său sufletesc pe care, zicea el, îl descoperise până si într-o celulă de batracieni. Este partea scrisorii pe care am pierdut-o si poate cea mai dureroasă. I se părea ciudat că descoperise sau mai bine zis îsi descoperise acest pustiu într-un moment de maximă afirmare si recunoastere stiintifică, înainte cu putin timp de a fi invitat să conferentieze despre miracolele celulei la universitătile din Chicago si Detroit. Mă enerva atitudinea lui egoistă, credinta că era o victimă a întâmplărilor si nesăbuintei din tinerete, a esuării în familie. Tin minte că într-un loc spunea: Si apoi îmi iubesc pustiul, desertul meu nemăsurat, ce s-a lărgit necontenit si căruia stiam că nu-i voi mai putea dărui vreodată viată, fiindcă a trecut timpul si nu mai găseam în mine nici cea mai firavă energie de iubire. Am răscolit toată casa în încercarea de a găsi fila pierdută din scrisoarea profesorului fără să reusesc s-o aflu undeva. Între timp mi-am amintit formularea unui argument al trimiterii plicului cu cele patru scrisori. Căci o scrisoare, prin caracterul ei spontan si subiectiv, al comunicării mai putin controlate, descoperă mai fidel fiinta omului, căci în momentele acelea când scrie cuiva, omul e cuprins de un fel de uitare de sine, dezvăluindu-si suferinta sau bucuria. Scrisorile acestea, spunea profesorul, contin tot atâtea lumi în intimitatea lor secretă, lumi asemănătoare, dar totusi atât de diferite, iar aceste lumi se luminează reciproc una pe cealaltă si toate între ele, totdeauna rămânând o parte în penumbra alteia, ori reflectându-se în ele penumbra celeilalte. Cândva am constatat că profesorul îsi continua scrisoarea cu altă cerneală, într-o caligrafie mai putin sigură.
În urmă cu patru ani, când am luat hotărârea să emigrez în Statele Unite, cu gândul de a nu mai reveni niciodată în tară, nu bănuiam că lectura unui roman îmi va răvăsi într-atât de mult sufletul. Nu mai stiu cum s-a întâmplat că nu v-am expediat atunci plicul cu cele trei scrisori, si filele din jurnalul Celei, iar zilele trecute, în vreme ce căutam un document imobiliar, am descoperit într-un sertar romanul dumneavoastră si scrisoarea mea neterminată, odată cu plicul pe care tocmai vi-l expediez acuma. Vă dati desigur seama că în momentul acela în mintea mea au reapărut imaginile din Bucegi. Tinând romanul dumneavoastră în mână mi s-a părut pentru câteva clipe că mă aflu acolo pe poteca serpuitoare dintre fagii bătrâni, cotropită ca în fiecare toamnă de frunze uscate, iar la capătul ei era sipotul. În sufletul meu si-a făcut aparitia invidia că dumneavoastră puteti oricând doriti să urcati acolo pe Caraiman si Babele, venind dinspre Piatra Arsă, ori să escaladati Piatra Fulgerată din Apuseni, din vârful căreia am privit cu uimire de atâtea ori asfintitul.
În timp ce parcurgeam ca într-un vis scrisoarea profesorului, m-am întrebat dacă nu cumva cunoscusem la institut vreun cercetător în biochimie pe care să-l fi luat ca model pentru romanul meu, fără să-mi fi dat seama. Nu, categoric nu cunoscusem un asemenea personaj. Aflasem totusi că un lector universitar si-ar fi înfiat propria fiică, rod al unei iubiri pasagere din timpul facultătii, dar profesorul din Illinois nu pomenea în scrisoarea lui de o asemenea eventualitate. Nu stiam că în Muntii Apuseni există o stâncă fabuloasă căreia localnicii îi spun Piatra Fulgerată si îmi părea straniu că am folosit toponimul aceasta în cartea mea Îmblânzitorul de vipere ca si alte coincidente de care îmi atrăgea atentia în scrisoarea lui profesorul, toate provocându-i o nedorită suferintă.
A trecut mult timp până ce m-am decis să deschid celelalte plicuri. Nu stiu cum mi-am învins nehotărârea si am desfăcut plicul cu una din cele trei scrisori. Si în vreme ce citeam, cuvintele mă întâmpinau ca niste străini pe culoarul vietii lor, încât curând am trăit sentimentul acela de vinovătie al unui intrus care a pătruns într-o intimitate nepermisă. Mi-am amintit însă explicatia profesorului din finalul confesiunii sale cum că fiecare scrisoare reprezintă lumea ei, o viată, poate un întreg univers, că o lume expusă într-o scrisoare o luminează pe alta si pe toate celelalte, totdeauna rămânând ceva în penumbra uneia dintre ele. Citind scrisorile celor trei femei mi-am dat seama că profesorul avea dreptate, că fiecare scrisoare lumina lumea celeilalte, lăsând însă să planeze incertitudinea în zona de tăcere a biologului.
Scrisoarea profesorului se termina cu o mică adăugire. Undeva în josul ultimei pagini profesorul adăugase cu litere mici si foarte înghesuite:
N-am înteles niciodată de ce sotia mea Cela nu mi-a spus că stia dintotdeauna că Paula era fiica verisoarei ei Salvia.
Au trecut trei săptămâni fără să mă pot hotărî ce voi face cu scrisorile primite. Cândva i-am povestit Simonei toată povestea asta cu scrisorile primite de la profesorul din Illinois, si ea mi-a sugerat să le transcriem într-o anumită ordine, cât mai logică, si să le încredintez neschimbate tiparului. I-am urmat sfatul, înlocuind desigur numele proprii, pentru a nu face atingere persoanelor în viată.
III. Scrisoarea Paulei către tatăl ei
Cambridge, 24 octombrie 1986
Papa,
Ieri, când un curier de la secretariatul universitătii m-a anuntat că sunt căutată la telefon de cineva din România, am simtit cum un fior îmi cutreieră tot corpul si îmi îngheată inima. Nu mai aveam aer să respir si credeam că mă voi sufoca de mirare si de emotie. Am stiut atunci că vor reîncepe momentele acelea de neliniste si teamă, despre care trebuie să-ti fi vorbit Cela si de care speram că voi fi scăpat odată cu venirea mea aici la Cambridge. Anabell, care era acolo, a văzut cum mi s-a tulburat privirea si fata mi-a devenit pământie, pentru că inima mea nu voia să mai bată. Am auzit-o ca prin vis pe colega mea întrebându-mă preocupată ce se întâmplă cu mine, dacă am un motiv anume să fiu îngrijorată, dar eu nu îi puteam răspunde, ca si cum din mintea mea ar fi dispărut cuvintele. Curierul tot mai era acolo si Anabell a trebuit să-mi reamintească cu vocea ei prietenoasă că sunt asteptată. Si-a dat desigur seama că mă aflam în dificultate, i s-a părut si ei că mă clatin pe picioare si îi eram recunoscătoare că mi-a oferit bratul să mă sprijin de ea tocmai când aveam convingerea că mă voi prăbusi pe mozaicul de marmoră.
La început nu ti-am recunoscut vocea. Mi s-a părut că e vocea altcuiva adresându-mi-se de undeva de departe, din alt timp, poate dintr-o lume anterioară, pe care tocmai o dădusem uitării. Ascultam mirată cuvintele tale pe care nu reuseam să le înteleg, de parcă ele si-ar fi pierdut substantialitatea si nu mai aveau nici o legătură cu realitate. Anabell a înteles că cineva voia să-mi transmită un mesaj pe care eu nu eram în stare să-l receptez, stăteam cu receptorul telefonului în mână si nu făceam altceva decât să spun Yes sau No, iar la urmă să rostesc conventionalul All right, papa. Si toate acestea se întâmplau pentru că tu îmi reaminteai că eu trăiesc un cumplit sentiment al nefiintei, pe care nu-l pot încă abandona pentru că nu există un altul să-l instaurez în mintea si inima mea. Anabell mai era acolo când am terminat convorbirea cu tine si mă întreba mirată din priviri ce se întâmplă, si eu nu stiam ce să-i răspund. Am zâmbit o clipă, auzindu-mi ca un ecou îndepărtat în suflet: Nu e decât un spulber de frunze îngălbenite pe care le duce vântul…
Văzând-o în fata mea am devenit deodată veselă si i-am strigat cu o nebănuită bucurie:
- Anabell! Azi e ziua mea de nastere. Împlinesc douăzeci de ani. Te invit la barul fetelor să ne ospătăm.
Si-n vreme ce venea spre mine să mă îmbrătiseze, pentru o clipă am avut imaginea serbărilor de acasă, când voi umpleati casa de cadouri, transformând ziua mea de nastere într-o petrecere asurzitoare. Ne-am cuprins în brate cu o neînteleasă frenezie. Căldura trupului ei tânăr pătrundea tot mai mult în mine, simteam cum îmi dă putere în vreme ce ne strângeam în brate si eu nu voiam să-i mai dau drumul. Am comandat lichior, prăjituri, cafea si sucuri si-am rugat-o pe fata de la bar să ne pună să ascultăm I love you, un slagăr pe care-l cântă aici toată lumea în asemenea ocazii, pentru că are în el ceva miraculos si seducător în acelasi timp, ceva între realitate si reverie.
După mica noastră distractie, mi-am luat rămas bun de la Anabell si m-am grăbit spre locuinta mea din Little Garden, de parcă n-ar fi fost sfârsit de săptămână, sau poate tocmai de aceea, fără să-mi dau seama ce treabă am să mă zoresc spre casă. Si-n vreme ce intram pe portita de fier forjat, abia dacă i-am răspuns la salut lui Mr. John, care a înteles că sosisem mai devreme ca de obicei de la cursuri si ceva nu era tocmai în regulă. Pentru o clipă i-am văzut chipul lui de om negru clătinând din cap cu nedumerire, eu însă am grăbit pasul si-am urcat în camera mea, unde am izbucnit în plâns. Nu a trecut mai mult de o jumătate de oră că Mr. John a născocit un pretext să se înfiinteze acolo, ciocănind cu respect la usă, cum numai el stie să o facă, ca să mă întrebe dacă sunt OK si nu am nevoie de ceva. Când am deschis usa, l-am văzut stând acolo cu zâmbetul lui strengăresc si privirea jucăusă. Tinea în mâna stângă tava cu biscuiti si ceainicul fierbinte, iar dreapta o ascundea încă la spate, să ghicesc ce are acolo. Si cum eu nu ghiceam, mi-a arătat vesel buchetul de trandafiri albi, exact ca aceia pe care tu mi i-ai adus înainte cu o săptămână de a părăsi tara si a veni aici în Anglia la studii, hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată în România.
Mr. John tot mai era acolo în mijlocul camerei, privind cu zâmbetul lui plin de satisfactie cum aranjez trandafirii în vaza albastră, doar din când în când îsi ridica într-un zvâcnet usor sprânceana stângă în semn de neliniste, si nu mă întreba încă dacă sunt bine si totul e all right. Am vrut să-l retin la o cească de ceai, poate stia că e ziua mea de nastere, s-a scuzat că nu poate pentru că are încă mult de lucru, dar dacă am nevoie de ceva, să-l chem. I-am multumit pentru grija lui dezinteresată, nu aveam nevoie de nimic si totul e all right. Mi-a mai aruncat o privire sprintară, iar pe când închidea usa în urma lui l-am strigat să revină.
- Mr. John, dacă nu te superi si ai timp, te-as ruga să-mi pui la postă mâine dimineată o scrisoare.
Era fericit să-mi poată face cel mai mic serviciu, nu negresit că as fi aici o străină, sunt sigură de asta. Eram surprinsă că observam pentru prima oară de când sunt în Anglia, într-o singură zi, aceste mici gesturi de solidaritate si eram nevoită să-mi reconsider mentalitatea de acasă despre oamenii cu care intram mereu în relatie. Asta a fost imediat după prânz si nu stiu de ce eram aproape sigură că Mr. John va reveni mai târziu, atunci când va începe din nou cosmarul, momentele acelea de incertitudine si teamă că nu mai stiu cine sunt cu adevărat si te voi striga îngrozită în gând să-mi sari în ajutor, dar tu nu esti niciunde să vii să mă aperi de monstrul care îmi bântuie fiinta. Abia dacă a plecat Mr. John si-am gustat din ceaiul de fructe exotice, că am si deschis sertarul secretierei căutând acolo zorită foile de hârtie velină pe care să-ti scriu, cum fac aproape în fiecare zi când mă întorc de la cursuri, căci trebuie să-ti mărturisesc că asa îmi sfârsesc de obicei ziua de când mă aflu aici în Anglia, implorându-te printr-o scrisoare să-mi destăinui identitatea, pentru că de când am plecat din tară nu mai stiu cu adevărat cine sunt. În disperarea mea ti-am scris zeci de scrisori, dar pe care nu ti le-am expediat vreodată. Au fost zile când am ajuns la oficiul postal, am adresat si timbrat plicul, dar mi-a lipsit vointa si curajul de a-l introduce în cutia postală, am păstrat însă scrisoarea ca pe un martor loial, dar si ca pe o povară, astfel că la un moment dat purtam cu mine un maldăr de scrisori, pe care le simteam ca pe un bolovan de suferintă în geanta mea de bizon.
S-a întâmplat exact cum prevăzusem. Spre seară a apărut la usa micului meu apartament din nou Mr. John. De data aceasta avea într-un cos lemne pentru cămin si a aprins pentru prima oară focul, doar de acum aici e toamnă târzie. L-am văzut cum, în vreme ce potrivea bustenii în cămin, mă cerceta cu coada ochiului, iar eu mă prefăceam că nu-l bag în seamă si-mi văd de lucru la biroul meu. Curând flăcările au tâsnit printre bustenii de stejar si nu mi-am putut stăpâni un chiot de bucurie. M-am dus lângă Mr. John, în fata căminului, si ne-am ridicat amândoi instinctiv mâinile să ni le încălzim. Am râs încântati privind jocul tainic al flăcărilor. Stiam de acum ce urmează să fac. Si, de îndată ce a plecat John, m-am repezit la geanta cu care mă duc la cursuri si-am luat din ea maldărul de scrisori, toate gata pentru a-ti fi expediate. Am desfăcut nu fără teamă plicurile si am scos din ele filele scrise, să ardă asa cum se născuseră, una câte una, încetul cu încetul, pentru a scăpa de tot ce îti scrisesem în cele trei luni de când mă aflu aici la Cambridge. Căminul din salonas s-a transformat curând într-un mic crematoriu, fără ca vreun cuvânt să poată scăpa de lăcomia flăcărilor. Ritualul acesta al arderilor de tot, micul holocaust de acolo, îmi dădea o senzatie ciudată de bucurie si teamă, dar mai curând de multumire că reuseam să mă eliberez de povara trecutului din scrisorile mele acuzatoare, compuse cu migală seri de-a rândul, când cuvintele păreau să capete corpolentă si voiau să se desprindă din text si să devină realitate.
În sfârsit a sosit momentul să pun pe foc si ultima scrisoare. Am tinut-o în mână multă vreme într-o încordare tristă. Ceva mă îndemna s-o păstrez, să o recitesc, dorind parcă să constat dacă nu cumva mă înselam în aprecierile mele în momentele acelea de zbucium sufletesc si disperare. O scrisoare e un martor pentru mai târziu… Dar ce nevoie mai aveam eu de martori. Am rupt în bucăti scrisoarea si am aruncat-o deasupra flăcărilor, care au luminat si mai mult încăperea, pentru că tocmai se lăsase întunericul.
Ea plăcut să mă aflu în fotoliul meu si să privesc detasată jocul flăcărilor. Îmi părea însă că se născuse altă iluzie, că mă aflam acolo de foarte multă vreme, că trecuseră poate câteva zile sau săptămâni întregi de când Mr. John a urcat în micul meu apartament cu un cos plin de lemne să aprindă focul. Când în sfârsit m-am ridicat de acolo si am revenit la biroul la care studiez, am rămas foarte surprinsă să găsesc acolo o coală albă de hârtie velină pe care scrisesem cândva un singur cuvânt: Papa. Era începutul unei scrisori, la care probabil renuntasem, si am stiut că nu mai am nici o scăpare să-ti scriu, cuvintele se vor năpusti pe hârtia velină într-o poveste tristă si că, după ce voi termina scrisoarea, o voi încredinta bunului John să o pună într-o cutie postală, ca să fiu sigură că va fi expediată si o vei citi.
Acum nu mai sunt atât de sigură dacă m-ai sunat vineri sau joi, să mă feliciti de ziua mea de nastere, dacă asta s-a întâmplat cu adevărat sau a existat doar în închipuirea mea. Nu mai sunt sigură dacă am vorbit cu tine la telefon si apoi am mers cu Anabell la barul fetelor de la subsolul clădirii universitătii, unde am comandat lichior, prăjituri, cafele si sucuri după ce ne-am îmbrătisat la iesirea din biroul de relatii cu publicul. Nu mai stiu nici dacă Mr. John a aprins focul în cămin azi sau ieri, deoarece pentru mine timpul nu mai are nici o importantă. Sunt sigură însă că de cum am descoperit coala albă de hârtie cu numele tău pe biroul meu nu voi mai scăpa de strigătul acela după ajutor, si voi începe să-ti scriu, măcar că stiu că răspunsul tău n-o să-mi sosească vreodată.
Papa, tu stii mai bine ce-i viata si adevărul despre noi, vreau să spun despre noi toti, despre tine, despre mama Cela si despre mine, dacă nu a mai existat si altcineva a cărui prezentă a făcut ca vietile noastre să fie altfel de cum au fost ele până acum.
Îti aduci aminte, papa, că în vară, după ce rectorul a făcut publică lista bursierilor în Occident si Statele Unite pentru anul universitar următor, si numele meu era acolo undeva destul de sus pe lista aceea, după ce tu si Cela mi-ati făcut surpriza aceea minunată, cumpărându-mi rochia văzută cândva la o casă de modă, pe care mi-o dorisem atât de mult si vouă vi s-a părut că nu e destul cadoul vostru să fiu fericită, a urmat o excursie de două săptămâni în Croatia, pentru că esticii nu pot iesi în familie din fatidicul lor spatiu, despre care nu vreau să vorbesc. La reîntoarcere tu ai avut ideea să ne oprim pentru câteva zile la Busteni sau Predeal, de unde să facem drumetii si excursii, ca în fiecare an, pentru că, în opinia ta, numai acolo pe cărăruile muntelui putem regăsi libertatea atât de necesară omului coplesit de tot felul de agresivităti din închisorile sistemului, de la Institut si Universitate… Era într-adevăr minunat ca după ce ne cătăram pe stânci, uneori cu un mare dificultate, până în vreun gol alpin sau vreun pisc de stâncă, lumea citadină să ni se pară ireală. Acolo, mai sus de noi nu mai era decât cerul senin de vară… Si nu stim cum se făcea că mai de fiecare dată Cela câstiga întrecerile noastre si totdeauna trebuia să punem la cale vreo mică stratagemă să o poată învinge unul dintre noi. De data aceasta însă, de cum ne-am instalat în apartamentul retinut de tine prin fax, Cela a acuzat oboseala, durerile de cap si indispozitia si n-a mai urcat cu noi pe munte: “Duceti-vă voi pe creastă… Eu nu mai pot… Cred că am îmbătrânit…” A doua zi de dimineată am luat-o amândoi cu rucsacurile în spate pe cărăruia dintre jnepeni, să cucerim încă o dată muntele. În două ore si jumătate eram urcati deja pe creastă, scrutând cu privirile mirajul depărtărilor. Era devreme. Din hăurile de sub noi se ridicau încă fuioare firave de ceată. Soarele strălucitor scălda depărtările din jurul nostru, numai Muntele Celălalt era acoperit de nori si curând a fost învăluit de ploaie. Curând a început să plouă si dincoace de Prahova, si printre picăturile mărunte de ploaie se vedea Caraimanul învesmântat într-un curcubeu de lumină.
Am continuat să mergem o oră întreagă pe cărăruia umezită de ploaie, chiar pe creastă spre Tancul Voinicului, pe care urcam de fiecare dată când era vreme bună. Era trecut de amiază. Călcam amândoi precauti pe marginea prăpastiei, căci tu îti propusesesi să traversăm versantul pe Spinarea Porcului pentru a ajunge la Masa Maicii Domnului. Ploaia se întetea, iar mie mi s-a făcut frică: „Termină, papa, cu nebunia asta!” ti-am strigat eu din urmă, dar tu ai continuat să mergi mai departe, pentru că mai făcusesi isprava asta cândva, demult în studentie. Te-ai oprit si ai cercetat o vreme hăul cu privirile mirate. Păreai descumpănit si ai fost de acord că era prea riscant să mergem mai departe. Deodată pe fata ta s-a asezat un văl de tristete, te-ai întors spre povârnisul muntelui de parcă ai fi vrut să-l iei în brate, poate ti se făcuse si tie frică. Te-am văzut ezitând si peste o clipă ai călcat cu un picior în prăpastie, dar te-ai răsucit repede si te-ai prins cu ambele mâini de tancuri. Încremenisem acolo si n-am mai putut spune ceva de spaimă, tu însă ti-ai păstrat cumpătul, ai reusit să te cateri în potecă si ai început să râzi de întâmplarea ce îti putea fi fatală. Abia scăpaserăm de nenorocirea asta că furtuna s-a dezlăntuit cu furie. Torentele au acoperit repede cu aluviuni cărăruia de pe Povârnisul Catârului, încât coborârea a devenit o aventură periculoasă. În câteva locuri a trebuit să folosim coarda, să ne ancorăm pentru a putea coborî. Pentru un timp ne-am adăpostit de furtună într-un refugiu construit cu câtiva ani în urmă de către salvamontisti si mă întrebam, în vreme ce îti priveai bratele julite, cum ai deprins gustul acesta al riscului, de ce îti place să te afli mereu în vecinătatea mortii.
Am sosit târziu la vila din Busteni, unde am găsit-o pe Cela îngrijorată. Ti-a privit bratele rănite, bandajate de noi în pripă acolo pe creastă si mă miram că nu te întreabă ce s-a întâmplat. Ea întelegea mai bine decât mine idealul tău de libertate, de aceea poate ti-a curătat rănile si ti le-a pansat în tăcere.
Seara am coborât la pensiunea de la parter, unde, în lipsa noastră, Cela comandase frigărui si pui pane cu piure de cartofi si ciupercute. Pe masa noastră chelnerul a adus o vază cu flori de câmp si a aprins două lumânări albe. Cela ne obisnuise cu asemenea momente solemne. Ni s-a adus vin rosu de Drăgăsani si înghetată cu friscă si nu m-am întrebat atunci de ce mama Cela organizase ospătul acela, ce eveniment important serba ea fără să ne spună si nouă. De undeva dintr-un difuzor se revărsa în salonas o muzică suavă de Bellini. Toti eram multumiti, obositi si visători, încât conversatia părea de prisos. După ce am băut pe îndelete cafeaua, am urcat în camerele noastre să ne odihnim. Tu introdusesesi însă regula de a citi fiecare douăzeci de pagini de literatură înainte de a adormi. Nu mai sunt sigură dacă citeam atunci Oameni de porumb a lui Asturias sau Un veac de singurătate a lui Marquez (aveam amândouă romanele cu mine) si, pe când mă adânceam în lectura cărtii, v-am auzit vorbind în soaptă. Din discutia voastră se degaja îngrijorarea. Eram surprinsă de o asemenea discutie pentru că vă auzeam pentru prima dată vorbind în soaptă. Nenorocirea a fost că usa camerei voastre era întredeschisă si n-am putut face ceva să nu aud cuvintele voastre, ba m-am ridicat repede din pat si m-am apropiat de usă să aud mai bine, bănuind că îmi ascundeti ceva teribil, ce eu nu trebuia să stiu. Dar te asigur, papa, că făceam pentru prima dată în viata mea gestul acesta deplorabil, pe care nu mi-l voi putea ierta niciodată. Dumnezeule, ce moment de fatalitate! Deodată, uluită de acel ceva dureros pe care îl deduceam din discutia voastră, mi s-a părut că încep să trăiesc în ireal. Prin sticla mată a usii ce ne despărtea, zăream silueta Celei, care se plimba agitată prin cameră. La un moment dat am auzit-o spunând: „Dar, Val, cum as putea să-i spun după douăzeci de ani ai ei si ai nostri că voi naste un copil, că ea nu e fiica noastră… Cum ar accepta ea această realitate?…”
Stăteam încremenită, lângă usa camerei voastre, de acest posibil adevăr pe care nu înteleg cum mi l-ati ascuns atâta vreme. Inima mea s-a zbătut cu putere, dorind parcă să-mi iasă din piept, să mă părăsească. Mi-am înăbusit cu greu un strigăt de uimire si durere. Vestea ce mi-o dădea mama Cela, fără să vrea, a venit spre mine ca un trăsnet, de care nu mă puteam apăra.
Cum adică, papa? Cum asa deodată, numai pentru că Cela speră să aibă un fiu al ei, eu să nu mai fiu fiica voastră iubită. Oh! Papa, toate dezmierdările si mângâierile voastre, gesturile acelea de gingăsie si tandrete de pe vremea când eram copil s-au topit si nu mai au pentru voi nici o importantă? Doamne Dumnezeule, tot ce ati făcut voi pentru mine n-a fost decât o minciună? O! de-ai sti cât de mult am urât în momentul acela minciuna voastră, cât de mult v-am urât pe fiecare, pe tine mai întâi că mi-ai creat iluzia fericirii, că voi putea răzbi în viată cu propriile mele puteri; am urât-o pe Cela, că timp de douăzeci de ani a încercat să-mi fie mamă bună, ascunzându-mi adevărul; m-am urât pe mine pentru că am acceptat mascarada voastră. Si mai tare mă uram că m-am născut.
Nu înteleg, papa, cum într-o singură clipă am devenit o dezmostenită a sortii si sunt azvârlită în neant din pricina nesăbuintei unor nenorociti de oameni care m-au abandonat într-un cămin de copii orfani…
Cândva ati stins lumina si probabil ati adormit, pentru că susotelile voastre au încetat. Am rămas o vreme acolo, ghemuită lângă usa întredeschisă a camerei voastre si curând am început să plâng, nu numai pentru că un copilas al Celei îmi va lua locul în inimile voastre, ci pentru că lumea, cu toate lucrurile din jur, îmi este ostilă. Am încercat zadarnic să adorm, să uit falsa mea identitate că n-am reusit, pentru că în sufletul meu apăruse asemenea unui fior teama mortii, de care fusesem atât de aproape în ziua aceea.
O vreme am privit de al fereastra camerei mele, peste vârfurile întunecate ale copacilor, crestele Costilei, acolo unde cu câteva ore în urmă tu te-ai dezechilibrat si ai călcat cu un picior în prăpastie. Peste Costila începuse să plouă si curând ploaia a coborât peste pădurile de brad din apropiere. Nu peste mult timp stropi de ploaie au izbit în geamurile vilei noastre. Când ploaia s-a mai potolit, am deschis fereastra să intre în cameră răcoarea aerului de afară. Pădurea vuia usor, iar de undeva de departe am auzit susurul pârâului. De pe crengile negre ale celor doi pini de la intrare se prelingeau stropi mari de apă, lovind la intervale egale caldarâmul. Noaptea trecuse totusi repede. Deasupra coamelor muntoase a sângerat deodată geana răsăritului. Brusc, de sub streasina vilei a tâsnit speriată o pasăre noptatică, probabil speriată de scârtâitul usii masive de al intrare. Nu a durat mult că te-am văzut iesind din clădire, ai privit spre aura sângerie a răsăritului si, după o scurtă ezitare, ai pornit-o pe cărăruia umezită de ploaie dintre jnepeni. Îmbrăcasesi si de această dată costumul tirolez, iar pe umeri purtai pelerina albastră. În mâna dreaptă aveai toporisca, de care nu te desparti niciodată când urci pe munte, dar de data aceasta nu mai loveai în mers cu coada ei vârful bocancului, cum îti este obiceiul, ci cercetai cu ea marginea potecii, asa cum fac orbii fără însotitori. Constatam pentru prima oară că erai usor încovoiat de spate si nu mai aveai verva din mersul pe munte de altădată, ci mai curând călcai pe cărăruie sovăielnic. Curând ai dispărut printre copaci spre pârâias, si-am fost sigură că vei urca din nou pe Costila să traversezi pe Spinarea Porcului de unul singur Hăul Fecioarei. Am alergat speriată în camera voastră să-i spun Celei să te oprească să faci vreo nebunie. Mai era încă în pat acuzând oboseala. Mi-a zis fără să-si întoarcă privirile de la perete:
- Lasă-l, el stie mai bine ce face…
Vocea ei îmi părea străină si îndepărtată. Peste o oră coboram totusi împreună să luăm micul dejun la pensiunea de la parter. Avea fata cirotică a bolnavilor de ficat si buzele vinete, cum nu o mai văzusem vreodată. A refuzat ochiurile cu suncă preferate altădată. Abia a gustat pâinea si ceaiul, când mi-a spus că i se face rău, că are dureri de cap si ameteli si se teme că nu va putea urca pe propriile-i picioare în apartament. Si într-adevăr am fost nevoită să solicit băiatul de la bar să ne însotească. Sus, m-am oferit să chem o salvare să o ducă la spital sau măcar să vină un medic s-o vadă, dar ea a refuzat, preferând să stea în pat până ce te vei întoarce tu de pe munte. A cerut băiatului să-i aducă sus ceaiul si câtiva biscuiti, s-a băgat în pat si curând a început să geamă usor, apoi tot mai tare. N-o mai uram atât de mult, poate n-o mai uram de loc, si mi se părea că suferinta ei se datora poate si abandonării mele, că nu-mi mai era mamă, iar metamorfoza aceasta nu se putea întâmpla decât printr-o asemenea suferintă. N-o puteam lăsa acolo să sufere, l-am căutat pe administratorul vilei care mi-a dat câteva calmante, iar spre prânz Cela s-a simtit ceva mai bine. Tu ai revenit spre seară. Cum ti-am auzit pasii pe coridor, am alergat în hol să fiu sigură că esti în viată. Fiinta mea umilită nu voia încă să vă desfidă îndeajuns, să se desprindă de voi, si-mi părea straniu că mă aflam acolo, în preajma voastră…
Cum Cela a acuzat în continuare oboseala, ametelile si durerea de cap, a doua zi am plecat spre casă. Tu ti-ai reluat activitatea la Institut, pentru că trebuia să termini un studiu până în octombrie când la Bucuresti se tinea Congresul International al Biologilor. La propunerea ta, Cela s-a supus unor lungi investigatii medicale, iar eu trebuia să-mi îmbunătătesc cunostintele de limba engleză pentru a mă integra cât mai repede în fluxul unei sectiuni a facultătii de fizică nucleară a Universitătii Cambridge. Fiecare din noi avea preocuparea lui si nici unul nu mai găsea timp si resurse să comunice cu ceilalti. Veneai acasă târziu, ca de obicei, si mai întâi te opreai în viviera de la subsol si colonia de cobai, zăbovind acolo îndelung ca să compari rezultatul experientelor de la Institut cu cele de acasă. Erai prea ocupat să te mai intereseze si altceva. Totusi ti-ai găsit timp să rezolvi obtinerea mai degrabă a pasaportului meu si a valutei, motivând că prezenta mea cu două săptămâni mai devreme în Anglia îmi va da posibilitatea să mă familiarizez cu mediul englezesc si să-mi fac acolo unele relatii. Papa, oare acesta să fi fost adevăratul motiv pentru care m-ai izgonit de acasă? Nu, nu, papa! Nu doar că voi nu-mi sunteti părinti adevărati, nu numai aceasta… Oh! Mai e încă ceva ce-mi ascundeti si mie îmi scapă. Ce nu trebuia să stiu si să aflu, că ati continuat să susotiti între voi si după ce ne-am reîntors de la munte acasă?… Ei bine, aceste susoteli ale voastre mi se păreau o subversiune împotriva mea, un complot împotriva căruia nu aveam cum să mă revolt si să lupt. Iar dacă până atunci îmi rămânea iluzia că am obtinut ceva de la viată cu propriile mele puteri, din momentul aflării faptului că eu nu sunt cine credeam că sunt, am început să cred si apoi să fiu convinsă că toate rezultatele si succesele mele de până atunci ti se datorează tie, pozitiei tale privilegiate la Universitate si Institut: notele excelente, premiile anuale, toate diplomele si recompensele si, la urmă, bursa aceasta aici la Cambridge, de care ar fi putut beneficia altcineva, poate o fată săracă. Iar eu n-am făcut nimic altceva, nu am alt merit decât să fi fost fiica cuminte si ascultătoare a ilustrului profesor de biologie celulară Valentin Condurache, membru plin al Academiei Nationale si corespondent al mai multor academii din străinătate. Ce mârsăvie, papa! Până ce si porecla mea din universitate ti se datorează tie. Mai tii minte, cred, cum de ziua mea de nastere puneai la cale miniconcertele de pian în salonul de acasă: Beethoven, Brahms, Sostakovici… Si eu trebuia să mă supun vointei tale, să interpretez în fata tuturor lieduri si arii din opere sau concerte simfonice, desi erai sigur de mediocritatea si platitudinea talentului si a interpretării partiturilor, dar tu îti satisfăceai astfel plăcerea si vanitatea că noi, eu, tu si Cela, suntem si altceva decât stiu ceilalti că suntem si erai mândru de asta si nu mă miram prea mult când îti anuntai invitatii: „Veniti să vedeti cum stie să cânte Printesa mea la pian! Hai, Paula, lumea vrea să te asculte!” Si uneori reuseai s-o convingi si pe Cela să mă acompanieze, să cântăm nu stiu ce bucată la patru mâini. Am înteles si mai putin, papa, gestul acela al tău de a invita uneori să petreacă ziua la noi câtiva copii de la orfelinat si că Cela era de acord cu tine. Făcea friptură si prăjituri, pregătea sucuri de fructe de pădure, pentru că ei erau „frătiorii mei” si trebuia să aibă cineva grijă de ei, să se bucure de viată… Papa, n-am fost niciodată egoistă, îmi părea însă exagerat gestul tău, prea te comportai patern cu copiii aceia nevinovati, iar când te-am însotit odată acolo la Leagăn, m-am mirat să-i aud pe toti rostind pe apucate: „Tata, tata, tata…”. De atunci, Cela te-a oprit să mă mai iei cu tine acolo. Aveam deja opt-nouă ani si-n mine se putea naste un nebănuit si cumplit sentiment de frustrare, tu ai înteles asta si ai renuntat să mai aduci copii de la Leagăn acasă… Intuiam că se întâmplă ceva straniu în casa noastră, asta se vedea mai ales în comportamentul Celei, repetat la nesfârsit de ziua mea, când, după ce era o zi întreagă veselă, uneori exagerat de expansivă, spunea glume sau cânta cu mine la pian, spre sfârsitul petrecerii devenea deodată tristă, pleca de acolo si nu mai revenea mult timp. Cândva i-am simtit lipsa, m-am dus s-o caut si-am găsit-o plângând în camera ei. Am venit îngrijorată să-ti spun, dar tu m-ai linistit zicându-mi că asa e ea, că acesta e felul ei de a se bucura: „Ai crescut mare, esti frumoasă si inteligentă… Vei întelege ce se întâmplă când vei fi si tu mamă”. Mai târziu, peste câtiva ani, pe când eu eram elevă la liceu, după ce am vizitat mai multi ani la rând mănăstirile din Bucovina, Cela si-a făcut un mic altar acasă, după modelul unei măicute de la Văratic, si se retrăgea acolo să plângă si să se roage…
Nu înteleg, papa, ce monstru si-a înfipt tentaculele în sufletele noastre, ce duh rău ne bântuie casa în ultima vreme, cum o bucurie asa de mare ca venirea pe lume a unui copil produce atâta teamă si suferintă, de ce viata noastră s-a transformat deodată într-un cosmar. Oh, papa, ce straniu e totul! Acum întelegi de ce îti scriu impacientată. Cum as putea accepta eu altă identitate, că sunt fiica unor oameni sărmani si iresponsabili care, după ce m-am născut, m-au lepădat într-un orfelinat, ca pe un lucru de prisos. Ar fi trebuit să mor si să mă nasc din nou ca să accept asta. Si-ntr-o seară, pe când tu nu erai acasă, am hotărât să nu mai trăiesc. Am intrat în laboratorul de la etaj, unde stiam că tii cianura si stricnina pentru micile vietuitoare în suferintă, si cum acolo era întuneric si nu găseam borcănasele, poate le dosisesi undeva, am răsturnat etajera cu eprubetele si minidozatoarele, iar zgomotul asurzitor a adus-o pe Cela acolo, a aprins lumina si, văzându-mă cu un borcănas în mână, mi-a strigat intrigată: „Ce faci? Ti-ai pierdut mintile?” Era prea târziu. În mine îsi făcuse loc moartea. Hotărâsem să nu mai exist. Cela mi-a smuls din mână borcănasul cu stricnină, m-a prins energic de brat si m-a tras în holul laboratorului. Eram fată în fată, Cela mai tinea în mână borcănasul cu substanta letală si, văzându-l, am început să tremur îngrozită: dacă nu sosea ea la timp acolo, eu n-as mai fi fost în viată. Ne priveam uluite. A deschis bratele, iar eu m-am aruncat la pieptul ei în hohote de plâns. Când m-am mai linistit, ne-am asezat pe canapeaua de acolo si-a strigat-o pe Sara să ne aducă câte un suc de fructe. Nu mi-a cerut să-i explic ce se întâmplase, ce însemna gestul meu disperat, doar mi-a sters lacrimile si m-a mângâiat, încercând să mă linistească si încurajeze. Am iesit apoi împreună în grădină si ne-am asezat pe o bancă de pe alee. Am plâns din nou cu fata ascunsă la sânul ei, simtindu-i parfumul de levăntică pe care Cela si-l prepară singură, după o retetă proprie în laboratorul de acasă. Când s-a încredintat că mi-am mai revenit, am auzit-o spunând: „Avem destule motive să fim fericiti. Tu stii, Paula, că omul are datoria să încerce să fie fericit… Ati lua viata e un păcat de moarte. Tu esti tânără, ai viitorul în fată”… Auzeam pentru prima dată de la ea cuvintele acestea si mă surprindea amestecul de gândire aristotelică si viziune crestină, idei pe care probabil Cela le dezbate cu studentii săi la cursurile si seminariile de filozofia dreptului, iar chestia asta scolastică nu mă putea convinge că merită să trăiesc. O asemenea încercare depăsea puterile mele.
Am rămas o vreme singură pe bancă, ea s-a dus să-mi facă un ceai. Umbrele înserării deveniseră negre. Murmurul noptii mi se părea că are ceva din ritualul unui cântec funebru si-am început să tremur din nou. Cela mi-a adus ceaiul si, simtindu-i căldura si aromele, am înteles că omul nu-si poate lua când vrea viata, chiar dacă îi este greu si i se pare că nu mai poate suporta să vietuiască, pentru că nu-i apartine cu adevărat, ci i-a fost lăsată vremelnic să o trăiască. Cum a plecat Cela de acolo, m-am dus în camera mea, dar ceva m-a izgonit de acolo si-am alergat în părculet, unde văzusem lângă banca pe care stătusem cu Cela un iepuras muribund, căruia îi redasesi libertatea. L-am luat în brate, mai era încă viu, îi simteam bătăile inimii, dar trupul lui începuse să se răcească. Atunci, de undeva din adâncul sufletului meu, a izbucnit un tipăt: „Esti un criminal, papa! A început să-mi fie frică de tine!” Curând am auzit la poartă uruitul Fordului tău si m-am grăbit să urc în camera mea, să nu mă întâlnesc cu tine. Probabil Cela îmi pusese un somnifer puternic în ceai si am adormit repede. A doua zi m-am trezit târziu, tu plecasesi devreme la Institut. Pe noptieră am descoperit buchetul de trandafiri albi si biletelul tău. Tot acolo era pasaportul si cele o mie de lire destinate plecării mele în Anglia. Probabil ai intrat în camera mea fără ca eu să-mi dau seama si, găsindu-mă dormind, mă vei fi sărutat pe frunte, cum făceai când eram mică, si ai lăsat acolo pe noptieră o parte din mărturia vietii noastre.
Eram foarte slăbită. Mi se părea că mă risipesc în casă asemenea unei picături de cerneală într-un pahar de apă si as vrea să mă impregnez în lucrurile de acolo, ca ele să-mi păstreze fiinta. Le-am privit si mângâiat pe toate, mai întâi pe cele din camera mea, am coborât mai apoi în bibliotecă să-mi iau rămas bun de la cărti si lucrurile de acolo, între care îmi petrecusem multe ore de desfătare. Privirile mele au mângâiat si sorbit lacome cărtile, mai întâi pe cele din rafturile de sus, apoi pe cele din rafturile din mijloc si-n cele din urmă pe cele din rafturile de jos, unde se află volumele în limbile orientale, din care am desprins o carte la întâmplare. În ea am descoperit Jurnalul Celei, pe care n-am avut puterea să-l deschid si să-l citesc. Privirile mele s-au oprit mai apoi asupra celor patru tablouri de artă de pe peretele din vest, pe care de atâtea ori le-am admirat. Dintre ele îmi zâmbea Câmpul de maci, cumpărat de noi din Zagreb în vară, când am vizitat Croatia. Am atins cu sfială mobilele de nuc sculptate cu arabescuri ciudate, am deschis micul bar din care a izbucnit mirosul havanelor de tutun fin pe care tu le oferi musafirilor importanti. Nu am deschis pianul de teamă să nu izbucnească din el vreo Odă a bucuriei…
Nu stiam că mă atasasem într-atât de mult de lucruri, încât să-mi fie cu neputintă să le părăsesc. De ele mă leagă secvente de viată, si frânturi din ele, din cele pe care timpul nu le-a estompat, îmi revin mereu în minte. Cred că în fiecare din scrisorile mele anterioare ti-am relatat una dintre aceste secvente, care mi-au marcat mai apoi viata.
Mai eram pasionată de biologia celulară, ba chiar mă decisesem să fac din ea carieră, când în una din zile m-ai luat cu tine să vizităm colonia de cobai ca să-mi arăti un ultim experiment ce îl făceai în paralel la Institut si acasă pe micile vietuitoare. Devenisem curioasă, pentru că tocmai inoculasesi celule cancerigene unei perechi de soricei albi. De cum am pătruns în vivieră, ti-ai manifestat surprinderea că Tomy nu supravietuise lui Emily decât o zi, măcar că îi inoculasesi celulele cancerigene o săptămână mai târziu. Ai cules soriceii pe o tavă si curând te-am auzit spunând: „Singurătatea de o zi i-a fost fatală!”, apoi ai încercat să te corectezi spunând ceva de rezistenta la nivelul dozelor. M-a uimit expresia fetei tale în vreme ce priveai trupurile fără viată ale celor doi soricei si-am tresărit la gândul că tu faci experiente care n-ar trebui să fie permise. O mai făcuseră si alti cercetători înaintea ta si încă pe oameni, cu toate acestea, chiar fiind vorba de descoperirea cauzelor unor boli si găsirea remediului pentru stoparea lor, uciderea soriceilor mi se părea o grozăvie. I-ai lepădat în micul container electric ca să-i arzi…
Nu stiu de ce îti spun povestea asta, poate pentru că sunt foarte singură sau din alte motive, cum ar fi nenorocirea că nu mai sunt în stare să disting între bine si rău, între iubire si ură.
Sunt cu adevărat obosită si gândurile mele nu vor să meargă mai departe.
Mi-e atât de greu să închei, papa. Am sentimentul că de îndată ce voi lăsa stiloul din mână, fiinta mea se va dezintegra.
Paula
P.S. Nu-mi mai trimiteti bani. Cu ajutorul unor prieteni, mi-am aranjat o slujbă la Biblioteca Universitătii, asa încât, pe lângă bursă, am destui bani să mă descurc singură.
IV. Scrisoarea Celei pentru Paula
Scumpa mea Paula,
Scrisoarea ta a sosit ieri după-amiază. Postasul a sunat îndelung la usa de la intrare, alertând toată casa. Mai ales eu si buna Sava ne-am speriat îngrozitor, căci de mult nu mai sunase cineva atât de insistent. M-am grăbit să deschid, să văd cine e. Postasul m-a salutat si a scos din geantă plicul. „Este pentru domnul Val Condurache”, a precizat el. „E o scrisoare din străinătate... Scrisorile din străinătate au un regim special. Destinatarul semnează de primire, iar pe aviz se trece numărul si seria actului de identitate”. Era normal, mai ales că pe plicul tău era specificatia Expres, iar tatăl tău a trebuit să coboare din laborator să primească personal plicul. „E de la Paula”, a zis el, să ne linistească. Sta acolo gânditor cu plicul în mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să-i constate greutatea si importanta. A pornit spre laborator, dar pe scări s-a răzgândit, a revenit si l-a pus pe măsuta din sufragerie. „Vezi tu ce scrie”, m-a rugat. „Eu am în eprubetă o reactie pe care trebuie să o consemnez în fisă. Voi reveni curând”. Nu a revenit decât peste trei-patru ore. Tu stii obiceiul lui de a privi la nesfârsit celulele la microscop, pe care le provoacă necontenit cu excitantii, le bombardează cu neutroni si cu tot felul de raze, zile si săptămâni în sir. Am deschis chiar atunci plicul, dar n-am avut puterea să citesc scrisoarea si am pus-o pe biroul lui, lângă programul de cercetare a coloniei de cobai. Nu stiu dacă el a citit-o în seara aceea, dimineată însă, înainte de a pleca la Institut, în vreme ce îsi bea cafeaua, m-a rugat din nou să o citesc si să-ti răspund eu. Abia dacă am parcurs primele rânduri că am alergat la fereastră de parcă as fi vrut să-l apăr de o primejdie de neînlăturat. L-am urmărit o vreme de acolo cu privirea. Se ducea nu prea încrezător spre colonia de cobai. M-am temut pentru el, să nu fie cumva bolnav, să nu se fi contaminat cu vreun microb sau virus de la sobolanii săi. Curând a revenit spre casă, să ia masina din garaj. La portita dintre cele două curti s-a oprit o clipă descumpănit, nestiind ce să facă, să-si continue drumul sau să se întoarcă. A prins uluca veche cu mâna si-n timp ce zăbovea acolo a lovit-o usor cu vârful ghetei, vrând parcă să-i încerce rezistenta. Văzându-i ezitarea, mi-am zis că tatăl tău n-a fost vreodată îndeajuns de fericit, iar sufletul mi s-a învolburat de o amintire ucigătoare. O fâlfâire de aripi a trecutului îmi ardea fata când Val s-a urcat la volanul masinii si a demarat brusc spre Institut, lăsându-mă înmărmurită acolo, încercând să-i descopăr duhul ce rămăsese în urma lui, amestecându-se cu praful si fumul de la motor, evacuat prin teava de esapament. Si m-am întrebat ca si în alte dăti dacă am avut vreo vină că m-am lăsat purtată de pasiune, că m-am îndrăgostit de el si dacă nu cumva am făcut rău că m-am luptat cu disperare să mi-l apropii, să nu-l mai pierd niciodată...
Sunt atâtea de spus, Paula. Nu stiu cum să-ti explic. Omul e supus în timpul vietii la tot felul de încercări. Uneori mi-e greu să privesc înapoi si mă cutremur când îmi reamintesc de momentul în care medicii mi-au confirmat că nu voi putea naste, că nu voi putea niciodată avea un copil al meu. Mi-a rămas mereu o vagă sperantă că până la urmă as putea rămâne însărcinată si voi naste. Îmi spuneam mereu că trebuie să sper. Încearcă să întelegi ce se petrece în sufletul unei femei încă tinere care află că nu va putea da nastere vreodată unui copil, că va rămâne stearpă pentru tot restul vietii. Căci o femeie e împlinită când în pântecele ei se plămădeste o nouă viată si va da nastere unui copil. Am trăit si eu o asemenea clipă, când mi s-a părut că viata îsi pierde pentru mine în esenta ei sensul. Cu câtă teamă privesc si acum timpul acela mort, o vesnicie a spaimei de neant, pentru că orice vietate a fost lăsată de Dumnezeu pe pământ să se perpetueze, nu să dispară. Numai asa trăim cu adevărat. Fără copii, viata e greu de suportat, mai ales spre apusul omului, pe când cei care au copii sunt fericiti fără să stie si să-si dea seama, trăind prin ei, renăscându-se mereu pentru a câta oară. Negresit acestia, când ajung la capătul vietii, acceptă mai usor moartea, pe când celor fără copii li se va putea părea că dispar cu totul, lăsând în urma lor un nesfârsit pustiu. Asa gândeam atunci, după accidentul de automobil din Austria, când medicii au fost unanim de acord că nu voi mai putea naste vreodată.
Oricum ar fi, oamenii trebuie să pretuiască viata, să se bucure că s-au născut, să încerce prin ceea ce fac să fie fericiti, să pretuiască fiecare clipă frumoasă, si există atâtea momente minunate ale omului pe care nu totdeauna le pretuieste, sau nu le pretuieste îndeajuns, nu stie să se bucure de acestea ca de un dat. „E o bucurie când izbucneste iarba printre pietrele caldarâmului”, asa-mi spuneai tu odată, dar si „când cade în legănarea ei mirată o frunză dintr-un copac...”
Tu condamni temerea mea din vară pentru copilul meu. Voiam să-i dăruiesc lui Val un fiu si-l temeam înainte de a se naste de tot felul de primejdii de neînchipuit. A fost doar dorinta, Paula. A fost nevoie de două luni până ce să înteleg si să-mi dau seama că pântecele meu era mort de mai înainte. Îl iubeam prea mult pe Val pentru a nu spera, iar iluzia asta nu mi-a adus decât suferintă.
E greu a-i întelege pe altii. Stiu asta mai bine decât oricine, am aflat însă prea târziu adevărul acesta, când nu mai puteam îndrepta greseala. De acum stiu că există asemenea greseli care nu se mai pot îndrepta niciodată. Se poate întâmpla totusi să poti face ceva în folosul sufletului tău prin căintă. Asa a fost când ai apărut tu, ca o minune dumnezeiască, în casa noastră. Tu ne-ai umplut vietile de lumină si fericire.
După fatidicul accident din Austria si aflarea acelui adevăr ucigător, eu si Val ne-am dedicat tot mai mult carierei universitare. Eram multumiti de ce făceam acolo. Val lucra la o nouă linie de cercetare si curând a devenit seful sectiei, iar eu eram încântată de felul în care reuseam să conduc seminariile de filozofia dreptului si culturii. Restul timpului de acasă ni-l petreceam studiind, pregătind cursurile si dialogurile de a doua zi. De fiecare dată când ne reîntorceam acasă, ceva ne lipsea. Eram amândoi încredintati că resimteam moartea dramatică a părintilor lui Val, că mama Carly nu ne mai astepta ca altădată cu masa pusă, că la sfârsit de săptămână nu ne mai adunam toti patru în salonas să jucăm rummy, când Condo ne tinea discursuri nesfârsite despre virtutile generatiei sale dintre cele două războaie mondiale. Era disperat că tinerii din noua generatie nu mai au sau au renuntat la aspiratii si idealuri.
Era altceva: groaza că suntem singuri, că eu nu voi putea da nastere unui copil. Val suferea mai mult chiar decât mine. Îi descopeream suferinta în rarele lui momente de tandrete. Mi se părea atunci că e cuprins de un susur de neliniste, de o jale tainică perpetuă, că e bântuit de regrete. Nu mai puteam continua asa, si nu a trecut mult timp până ce ne-am hotărât ca, dacă tot nu vom avea un copil al nostru, să înfiem unul de la orfelinatul din localitate. N-am stiut atunci, am aflat abia mai târziu, că tatăl tău fusese deja acolo si tatonase posibilitătile unei înfieri. Dorinta lui era să înfiem o fetită. Am fost de acord ca la sfârsit de săptămână să-l însotesc la Orfelinat si, după ce am văzut copiii de acolo, am constatat că devenisem mai putin egoistă si-am acceptat propunerea lui Val de a lua la sfârsit de săptămână, pentru sâmbătă si duminică, un copil sau doi la noi, de care să ne ocupăm în aceste zile. De atunci, vizitele lui la Orfelinat s-au înmultit; a solicitat unor colegi să facă donatii si alte gesturi de caritate, încât părea că îsi făcuse din asta a doua menire. Nu mi-a trecut decât mult mai târziu prin minte că Val îsi căuta acolo propria lui fiică si m-am cutremurat de posibilitatea asta pe care mai apoi am fost de acord s-o accept, desi eventualitatea aceasta era minimă. Asa că l-am lăsat în voia lui, ca pe o apă curgătoare ce vine fără să obosească de pe zăpezile din munti si nimănui nu-i trece prin minte că ar putea stăvili suvoiul.
Desigur, urma să hotărâm împreună ce copil vom înfia si l-am însotit acolo, ca să decidem, dar am constatat că n-o putem face, că ne lipseste vointa si curajul, până în una din zile, când ne-am dus la Leagăn să ducem cadouri de Ziua copilului, când dintre toti mititeii de acolo ai apărut tu ca o mică vijelie, cu mâinile întinse spre el, spunând la nesfârsit: „Tati! Tati! Tati!”. Te-ai cuibărit în bratele lui, iar eu nu stiam ce să mai fac de uimire. Inima mi s-a strâns de aceeasi stranie emotie, că el si-a regăsit fiica abandonată în Rapidul 31 de verisoara mea Salvia. Numai că nimeni nu detinea vreo probă si am continuat să sper că nu e adevărat. Te-am dezbrăcat să-ti dau bluzita nouă, cumpărată de el, si-am văzut pe umărul tău drept, cât o boabă de piper, trifoiasul rosu. Când ai împlinit zece ani, nu mai aveam nici o îndoială că tu esti fiica Salviei. Si te-am iubit cu si mai multă dragoste.
Nu înteleg nici acum de ce n-am discutat niciodată cu Val despre această posibilitate, măcar că în una din zile s-a ivit prilejul. Ne duceam toti trei vara la strandul din Complexul Sportiv să înotăm si să sărim în apă de la trambulină, să ne zbenguim. Asa ne petreceam noi verile pe atunci. Tatăl tău era încântat de progresele tale si, după o săritură a ta de „adevărată campioană, te-a prins în brate si ti-a sărutat exagerat de mult timp trifoiasul de pe umăr, asa cum făcuse altădată, când ne aflam la strand, cu Salvia. Mi-am înăbusit cuvintele, sperând că nu stie...
După o lună si jumătate, când au fost îndeplinite toate formalitătile, te-am luat acasă. Tatăl tău mi s-a părut atunci cel mai fericit om din lume si am început să-l iubesc cu si mai multă ardoare. Eram sotia lui si mama ta bună, asa îmi plăcea să cred, chiar dacă ceva îmi spunea uneori că nu mă pot substitui mamei tale si că toti trei suntem victimele unei cumplite erori a tineretii. Eram fericită că Val te iubea atât de mult, că eu puteam să înteleg relatia voastră preferată. Am înteles atunci că tu esti darul cel bun al lui Dumnezeu, iar dacă uneori aveam momente de slăbiciune sau de îndoială si mă ascundeam să plâng în camera mea, asta nu putea să modifice în nici un chip viata noastră.
Val avea tot mai mult de lucru. Trebuia să se ocupe pe lângă programul de cercetare de la Institut de câteva grupe de studenti de la medicină, ba îsi mai făcuse si laboratorul si colonia de cobai de acasă. Era tot mai obosit, mai surmenat si mai agitat, mai ales de când a intrat într-o dispută delicată cu noul director al Institutului, un profesor mediocru promovat acolo pe considerente politice, care a reusit să obtină acordul Partidului să-i fie interzis să facă cercetări paralele, desfiintându-i baza stiintifică de acasă. De pe atunci a început să-l cotropească tăcerea.
În una din zile am urcat în laboratorul devenit clandestin să-i duc o cafea. Eram tocmai în spatele lui, poate îsi dădea seama că mă aflam acolo, când l-am auzit vorbind cu celulele sale: „Acum ce importantă are. Nu mai putem da timpul înapoi. Trebuie să ne ducem până la capăt crucea...”. De teamă, am făcut un pas înapoi. A pus o altă lamelă la microscop si, după ce a privit-o cu detasare, a zis: „Bine. Azi am esuat. Mâine o s-o luăm de la capăt”. De acum îmi era clar că îsi dădea seama că mă aflam acolo. L-am auzit: „Cela, esti aici? Pune, te rog, cafeaua pe etajeră.” Abia m-am abtinut să nu izbucnesc: „Gata, Val! De acum să uiti trecutul si să trăiesti pentru viitor!” De altfel asta făcea, si cuvintele mele ar fi fost de prisos.
Nu e usor deloc să te zbati printre imagini care ar fi putut să fie altfel. Am înteles asta privind mâinile tremurânde ale lui Val căutând ceasca de cafea. Si-atunci mi-am adus aminte de gesturile bunilor crestini care îsi încredintează păcatele lui Dumnezeu sub patrafirul unui duhovnic si se absolvă de ele, dacă omul se căieste, face rugăciune si penitentă, dar mai ales dacă ia si sfânta cuminecătură. Numai că Val nu este, nu cred că ar putea deveni un crestin practicant care să-si regrete trecutul sub patrafirul unui preot si el plin de păcate, ca mai apoi să-si spună „Sunt absolvit, pot s-o iau de la capăt, să păcătuiesc din nou”. El e altfel, ti-ai dat, cred, si tu seama de asta. Tot asa judec si eu când mă gândesc la rivalitatea cu Salvia, că această rivalitate a fost dreaptă. Ea nu mi-a spus niciodată că nu e asa, că mă însel. S-ar putea, e adevărat, să mă fi lăsat purtată si de furia aceea a fetelor din ultimul an de facultate, care îsi fac planuri să se mărite, nu negresit că iubesc un partener derutat si el de viitorul sumbru, si se căsătoresc, sedusi de un impuls adeseori cu efecte devastatoare.
A trecut timpul. Vremurile au devenit tot mai tulburi si mai nefavorabile cercetărilor stiintifice. Toate universitătile si institutele se subordonau Partidului. Tocmai fuseseră arestati cercetătorii Mihu si Cornea de la sectia de biocel pentru că tipăriseră fără acordul directorului un studiu în străinătate si Val făcuse imprudenta să le ia apărarea. O săptămână mai târziu a fost dat afară din Universitate si Institut, iar laboratorul de acasă i-a fost distrus. „Să ne asteptăm la ce e mai rău”, mi-a spus. „Ticălosii ăstia sunt în stare să ne dea afară din casă, în locul nostru să se mute un politruc!” Asa a fost, numai că în iulie a murit presedintele prosovietic, iar noul presedinte, poate la fel de prosovietic si procomunist, voia să lase impresia de schimbare de atitudine fată de oamenii de stiintă si cercetare. Tatăl tău si-a recăpătat postul la Universitate si a redevenit seful sectiei de cercetare biocelulară din Institut. Tot atunci i s-a permis să-si redeschidă laboratorul si colonia de cobai de acasă.
A fost o vreme ceva mai bine. Îti aduci aminte ce fericite am fost amândouă când Val a devenit membru plin al Academiei?
Ne duceam împreună la sfârsit de săptămână la Pescăria de la Segagea să ne relaxăm. Până acolo nu erau decât o sută de kilometri. Era minunat să stai două-trei zile între stâncile însorite. Val escalada de fiecare dată stânca aceea din mijlocul văii, ca să ne tină din piscul ei ciudatul discurs: „Dacă într-o pădure de mărăcini creste un pom rar, nimeni nu va spune că acolo creste o livadă de pomi rari, ci că acolo creste un pom coplesit de spini si arbusti neroditori, a căror aliantă viguroasă va ucide pomul rar.” Asta s-a întâmplat câtiva ani la rând, până ce a apărut pădurarul Iordache, care l-a sfătuit pe academician să schimbe discursul sau să renunte la el, pentru că acolo sunt urechi bune si guri rele, că lumea nu întelege si vorbeste...
N-am reusit să termin ieri scrisoarea, în schimb astăzi am destul timp să continuu, dacă tot stau acasă pentru tratament. Val e si el acasă, mă uit la el de aici din pridvor să văd cum taie trandafirii si încerc să-mi imaginez că viata se aseamănă cu o alee din parc, mai mult sau mai putin îngrijită, pe care trec oamenii. I-am spus asta ieri lui Val, dar nu mi-a răspuns, de o vreme a devenit si mai tăcut, încât uneori pare că a uitat să vorbească, nu mai stie altceva să facă decât să taie trandafirii si să tacă.
S-a întâmplat exact cum mi-am închipuit. Ieri seară, când s-a întors de la Institut, a zăbovit ca de obicei la portită, încercând uluca cu vârful pantofului, să vadă cât de mult s-a învechit si dacă mai rezistă. Si după ce s-a asigurat că totul e în ordine, si-a ridicat privirile spre catul superior al casei, spre fereastra la care ieseam noi două să-l vedem când se întoarce de la serviciu, si tu alegai în întâmpinarea lui, ca să-i sari în brate. Îmi place grozav să-mi reamintesc imaginea asta, când voi vă îmbrătisati cu efuziune. Abia îl zăream printre storurile lăsate. Nu era hotărât încotro s-o ia, să vină spre casă sau să se ducă spre colonia de cobai din cealaltă clădire. După o clipă de ezitare, a luat-o spre colonie, dar n-a zăbovit mult acolo pentru că în urma experientelor colonia e tot mai putin populată si a venit în casă. Întârzia în antreu si-am simtit nevoia să-l strig: „Val, tu esti? Ce faci acolo!?” M-am ridicat să-l întâmpin, dar, auzindu-mă, a intrat de îndată, de parcă ar fi stiut că sunt îngrijorată. I-am luat mâinile între ale mele si, privindu-l în ochi, l-am întrebat deodată: „Val, ai iubit-o cu adevărat pe Salvia?” Era uluit ca si mine de întrebarea aceasta nătângă si, cum nu mi se păruse cuviincios să-mi cer scuze, l-am tras încetisor spre sofa si l-am întrebat ce mai e nou la Institut. „I-am scris Paulei. Vrei să citesti scrisoarea?”, l-am întrebat eu. „Tu stii mai bine, Cela. Îmi pare atât de rău că suferă.”
Nu sunt convinsă că eu „stiu mai bine”, că stiu totul cum a fost si dacă e nevoie să stiu totul. Cred că e mult mai bine pentru cei care stiu putin si nu au dorinta să stie mai mult. Am acceptat însă că stiu, iar el a urcat, cum îi e obiceiul, în laborator. As fi vrut să-l întreb, de parcă as fi uitat, care dintre noi a avut initiativa de a ne căsători, el sau eu, de parcă asta ar fi avut vreo importantă.
Sunt atâtea dileme pe care eu nu mi le pot lămuri, si nu am cui să-i cer să mi le lămurească.
Te îmbrătisez cu toată dragostea.
Cela
V. Scrisoarea Salviei către Val
Domnule,
Stiu, e destul de greu să primesti o scrisoare de la cineva care nu există. Nu, fii linistit, nu e o scrisoare de pe lumea cealaltă, numai că până acum, desi au trecut douăzeci de ani de atunci, mi s-a părut inutil si absurd să ne reîntoarcem în amintire, pentru că tot nu ne-ar fi folosit la ceva. Apoi mi se părea că as fi comis o impietate scriindu-ti pentru a-ti risipi îndoiala că trăiesc, că nu am murit, dacă ceva îti aminteste că în tinerete m-ai provocat la o aventură în munti. Atunci au rodit cuvintele, s-au transformat prin puterea gândului în realitate si s-a născut fiica noastră Paula. Numai că din cine stie ce considerente ale tale, ale marelui Condo, si ale mamei tale Carly s-a decis ca această realitate să nu existe, despicând astfel în două destinul…
Nu mi-a venit să cred când, astăzi pe la ora zece, după ce am iesit de la rugăciunea din capelă, mi-am auzit vocea solicitându-i administratorului Azilului câteva coli de hârtie si un pix, hotărâtă să nu mai întârzii nici o clipă să-ti scriu, de parcă odată cu cuvintele ce le voi asterne pe hârtie va putea fi reînviat tot trecutul, se vor armoniza diferendele si rezolva conflictele, inclusiv acelea din sufletul meu, despre care am refuzat până acum să vorbesc. Si deodată am fost cuprinsă de un sentiment de usurare, nu negresit că mai pe urmă voi uita tot ce a fost, ci, rostind cuvintele, ele vor lumina o parte din adevăr, de care nu am fost niciodată prea sigură. Asta nu înseamnă că îti pretind să-mi răspunzi la această scrisoare, să-mi explici cât de mult ai iubit-o pe verisoara mea Cela si, la rândul ei, cât de mult o iubeste pe draga ei Paula.
Dar poate în vreme ce-mi voi lămuri mie scriindu-ti despre ce cred eu că s-a întâmplat atunci, îti voi risipi îndoiala că noi doi suntem părintii Paulei. Fiind siguri de acest adevăr, vom putea merge mai departe. Se va lumina amintirea precum cerul în urma unei furtuni de vară ce ne-a surprins pe noi atunci în munti, când, pentru a-mi risipi teama, m-ai cuprins în bratele tale vânjoase si ocrotitoare.
Am rugat-o pe infirmiera mea să mă ducă în foisorul din parc, unde se adună din când în când bolnavii să joace sah sau domino. Îmi place să vin aici, pe aleea dintre platani, de pe care, dacă înaintăm mai mult, se văd muntii luminati de soare. Privirile mele trec peste zidurile înalte ale azilului, deasupra cărora cineva a avut ideea năstrusnică să întindă două rânduri de sârmă ghimpată. Si, privind din căruciorul cu rotile, as vrea să am aripi să pot zbura acolo pe cărăruia dintre fagi, printre stâncile încă umezite de ploaie.
Făcusem atunci în studentie greseala să mă îndrăgostesc de „bărbatul vietii mele”. Mă duceam zilnic la Biblioteca Universitătii unde puteam găsi o bibliografie bogată până si la rafturile libere, si-n linistea de acolo învătam patru-cinci ore cu mici pauze, până ce în una din zile ai apărut tu, la masa din fata mea, năucindu-mă cu prezenta ta atletică si elegantă. În vreme ce eu nimerisem din întâmplare pe 208, tu erai un fidel al lui 213, m-am convins de asta mai târziu. În zilele care au urmat, m-am grăbit să ajung la Bibliotecă mai devreme, pentru a nu mi-o lua cineva înainte si a ocupa locul din fata ta. N-a fost nevoie de prea mult timp să-ti dai seama că esti privit, că vin acolo să te văd si să te cunosc, si a urmat obisnuitul biletel, aruncat peste micul paravan, în astfel de ocazii, metoda cea mai la îndemână a studentilor care veneau la Biblioteca Universitătii să se cunoască si să-si dea întâlnire. „Ai ochi albastri. Îti stă bine cu coafura japoneză si alunita aceea în bărbie. Pe seară e lună plină. O vreme va poposi în vârful pinilor. Vrei să ne întâlnim lângă lac, sub magnolia înflorită?” Eram coplesită de emotie. Citeam biletelul uluită si nu îndrăzneam să ridic ochii de pe el să te privesc. Când am făcut-o, nu mai erai acolo. O vreme mi s-a părut că visez, dar biletelul de la tine era în fata mea, iar literele scrise cu cerneală albastră îmi păreau învesmântate într-o aură strălucitoare. Nu mă stiam atât de vulnerabilă, nu mi se mai întâmplase să fiu asa de tulburată în fata cuiva si mă temeam că vei reveni în sală si mă vei găsi descumpănită. Era un puseu straniu de cupiditate. Stiam sigur că asta mi se întâmplă si am început să-mi vin în fire, am pus cărtile pe rafturile de ude le luasem si am iesit cu gândul să urc în Complexul Studentesc, unde împărteam o cameră cu verisoara mea Cela. Bănuiai, probabil, că voi iesi curând, pentru că erai în holul de la intrare într-un grup gălăgios de colegi. Când m-ai văzut că ies, i-ai lăsat acolo si ai venit spre mine în chipul cel mai firesc, întinzându-mi o invitatie la meciul de tenis din finala Campionatului Universitar, unde tu tineai capul de afis.
- Cum rămâne, campionule, cu întâlnirea de sub magnolia înflorită si luna plină ce se va opri în vârful pinilor din parc? te-am întrebat eu, nestiind cum căpătasem asa deodată atâta curaj si agresivitate ironică.
- Tu esti capra neagră de la geodezie, care organizează excursii în munti? Sincer să fiu, mi-ar face plăcere să ne cunoastem, să ne întâlnim, dacă nu azi, altădată. Îmi doresc să vii însă negresit la meciul meu de joi cu Vasiliad. Grecoteiul ăsta se crede născut din spuma Mării Egee. Tare mi-as dori să-l înving, să-l îngenunchiez în arenă…
- Te superi dacă voi veni cu încă o capră neagră? Cu o Diană din Rhodos?…
Mă gândeam la Cela. Ea făcuse în liceul din Sibiu sport de performantă. Nu era pe atunci o „capră neagră”. A devenit după ce v-am făcut eu cunostintă.
La cămin am găsit-o pe Cela învătând. Era deosebit de tenace si-o invidiam că putea să învete oriunde, fără s-o deranjeze gălăgia de acolo, zgomotele, conversatiile cu băietii din căminul de vis-à-vis. Intuiam că nu trebuie să-i spun că făcusem cunostintă cu Val Condurache si suntem invitate la meciul din finală. Îmi mai trecuse nebunia, totusi a doua zi am fost prima la intrarea Bibliotecii, unde am cerut locul meu, 208-ul de care mă lega un miraculos sentiment de dragoste. Voiam desigur să te văd, să te reîntâlnesc, dar tu n-ai mai apărut acolo. Probabil erai la antrenamente, pregăteai meciul cu Vasiliad. Nu i-am spus Celei că avem o invitatie la meciul tău si nici seara, decât a doua zi, cu o oră înaintea începerii meciului. Cum ti-a auzit numele, a reactionat intrigată:
- Ai făcut cunostintă cu gogomanul ăla? Ce ti-a venit să te dai în vânt după el. Nu stii că e un aventurier, un ins de bani gata?
- Esti o egoistă, Cela. Eu îti fac toate hatârurile, iar tu mă jignesti fără nici o retinere.
- E un gogoman si-un afemeiat irecuperabil! a strigat ea. Stai acasă si învată! Peste o săptămână intrăm în sesiune…
Am izbucnit în plâns si am tipat la ea:
- Esti o tocilară nesuferită! Asta esti si nimic mai mult. Nu ai decât să nu mă însotesti, mă voi duce singură la meci.
După o oră de tăcere, Cela a fost cea care a propus să dezamorsăm conflictul, hotărându-se să vină cu mine la meci, cu conditia însă de a reveni cât mai curând la cămin.
Meciul începuse când am sosit noi la arenă. Abia am răzbit până la locurile noastre, căci fiecare dintre voi vă mobilizaserăti sustinătorii fideli, iar acum galeriile se aflau într-un adevărat duel. Mai numeroasă parcă era galeria lui Vasiliad, care însotea fiecare reusită a lui cu o sarjă de oleuri. De partea ta erau studentii de la medicină si farmacie, o mică parte de la chimie si matematică, de partea cealaltă, Vasiliad era sustinut de studentii de la drept, filozofie si politehnică. Până în setul patru ati mers cap la cap, valorificându-vă amândoi serviciile, în setul cinci, la o dublă greseală a ta, Vasiliad a realizat break-ul, în furtuna de aplauze a galeriei care îl sustinea. În minutul de pauză ti-ai păstrat calmul. Stiam că, sub prosopul cu care îti acopereai fata îti mobilizai energiile si vei reusi să-ti controlezi miscările, că până la urmă încerci să-l învingi pe Vasiliad prin luciditate. Aveam emotii si-mi era ciudă că Cela îl aplaudase în câteva rânduri pe Vasiliad. Deodată mi-am auzit vocea adăugându-se galeriei tale. După câteva mici ezitări, ai început să lovesti mingea cu tot mai multă exactitate, alternând mingile tari, lovite cu putere, cu cele moi, cu stopurile eficiente, derutându-ti astfel adversarul si restabilind egalitatea. Din momentul acela ai controlat meciul până la capăt, nelăsându-i lui Vasiliad nici o sansă, ba, în câteva rânduri, mi s-a părut că ti-ai propus să-l umilesti, trimitând mingea în terenul lui Vasiliad în vreme ce te aflai cu spatele la el. O vreme Cela a stat în expectativă, a aplaudat câteva mingi de exceptie ale tale, dar curând, observându-ti agresivitatea, a trecut de partea lui Vasiliad. La sfârsitul meciului nu s-a putut abtine si mi-a aruncat supărată o sarjă uluitoare de invective:
- Ce vezi tu nobil si sublim la tipul ăsta agresiv, care loveste cu furie o minge de tenis? Nu mai pricep nimic, cum te-a apucat asa deodată pasiunea pentru durul ăsta. Hai, spune-mi, te-ai lăsa mângâiată de individul ăsta cu fizionomie de masochist si alură de violator?
Nu stiu ce a mai spus în continuare. Turuia întruna în stânga mea. Stia că esti fiul de bani gata al renumitului Condo, de la Medicala a doua, medicul preferat al presedintelui. Am aflat mai târziu că Cela fusese în preajma ta la niste petreceri studentesti, si nu-mi dădeam seama ce motive avea să te deteste si să te urască. Sau dorea să mă ferească pe mine de o posibilă nebunie?… Îmi propusesem să n-o mai ascult. Am luat-o de brat si-am coborât treptele tribunei printre ultimii spectatori. Voiam să întârziem în arenă pentru a ne întâlni, sau pur si simplu voiam să-ti încerc sinceritatea. Ai apărut curând. Aveai încă părul ud, abia iesisesi de sub dus si nu ai mai stat în cabină să se usuce. Mi-ai făcut de departe semn cu mâna, apoi, când au tăbărât acolo ziaristii pentru interviu, mi-ai strigat cu o neînteleasă familiaritate, de parcă ne-am fi cunoscut de multă vreme:
- Asteaptă-mă câteva clipe, Salvia. Vin îndată. Am retinut o masă pe Terasa de pe insulă.
Îmi plăcea ideea de a ne retrage acolo între copacii seculari. Am privit spre Cela, care s-a uitat la mine nedumerită. Avea ochii de pisică ce stă la pândă. A încetat să te mai bârfească si eram sigură că va fi de acord să ne însotească.
A fost o seară superbă. A răsărit într-adevăr mare luna si magnolia era înflorită. Dumnezeule Doamne, de unde stiai!? Cânta acolo o formatie de sasi sau de svabi din Timisoara sau din Brasov, iar Cela, fiind sibiancă, trăită între nemti, se extaziase peste limitele decentei si, usor ametită de lichiorul de banane, ti-a propus să dansati. Tu ai acceptat câte un dans pentru fiecare. Si-n vreme ce vă miscati pe ringul de dans în ritmul unui tangou italian, am văzut-o privindu-te cu ochii ei negri, apropiindu-se de tine, lipindu-se de trupul tău, care stiam că e fierbinte. Apoi, între două pauze de dans, în vreme ce rontăia alunele cam prea prăjite, te-a întrebat dacă e adevărat că ai obtinut o bursă de studii în Statele Unite.
De unde naiba stia? Am aflat tot de la ea că una dintre fetele de la drept, colegă cu ea, te vâna de mult timp, încercase să te “încalte”, dar nu reusise, credea ea, tocmai din această pricină, că imediat după licentă plecai din tară să-ti iei doctoratul în State.
- Ticălosul! a exclamat Cela în vreme ce intram în cămin. Dacă poti, pune mâna pe el. Nu uita că e fiul lui Condo… Insul toacă banii tatălui său cu o gască de indivizi toti ca si el. Pleacă împreună pe câte o săptămână la Sinaia sau la Poiana Brasov pentru vreo orgie bahică. Dar asta ce mai contează. Se va sătura odată si odată să facă nebunii…
Pe atunci Cela era initiatoarea unei Curti de Moralitate formată din câteva colege de la facultatea de drept si care puneau pe rol procese de imoralitate ale unor colegi si profesori uzitând de legi si principii ale unui New Age unde, alături de morala antică platoniană si cea a codului roman, vehiculau noile legi ale dictaturii comuniste, dar si principiile moralei crestine. Se pare că toată virulenta ei venea dinspre acolo. Probabil grupul vostru era deja condamnat, dar încă nu-si vor fi putut exercita o executie până într-o viitoare epocă, a matriarhatului, posibilă în viziunea celor două iudaice din completul lor de judecată si al locului privilegiat ce urma să-l ocupe femeia-mamă în comunism.
Era, desigur, un joc, numai că atâtea planuri ucigătoare s-au experimentat mai întâi astfel.
Câteva zile am evitat Biblioteca Universitătii, voiam să-mi lămuresc sentimentele pentru tine. Când am trecut pe acolo, pe locul de la 213 era altcineva. N-ai apărut nici în zilele următoare, si am început să devin îngrijorată, de parcă ai fi fost o stea căzătoare. Te-am căutat la facultate si în oras, în cafenele si pe stradă, pe Insulă si în Arenele de tenis, fără să te pot găsi. Spre sfârsitul săptămânii te-am zărit la Galeriile de Artă de la Atheneu într-un grup de colegi. I-ai oprit în fata unui câmp de maci, probabil doreati să cumpărati tabloul pentru cineva. Purtai un costum vernil pastelat, elegant, si ochelari de soare. Te comportai ca un lider autoritar si stimat, cu initiativă. M-am ferit de privirile tale, eram multumită că te descoperisem, că nu ai dispărut în neant. O zi mai târziu m-ai căutat la cămin să mă inviti la un spectacol de muzică rock, sau cam asa ceva. Evident că Cela s-a lipit de noi. Probabil dorea să ne studieze comportamentele morale pentru tribunalul ei. Eram usor geloasă pentru că te tinea de brat si luase initiativa discutiilor si glumelor, iar tu îi alimentai imaginatia. După spectacol, ne-ai condus la cămin, iar la despărtire Cela te-a sărutat pe obraz, măcar că se pronunta mereu împotriva intimitătilor pripite. Si pentru că a doua zi era duminică, am fost amândouă de acord să facem o pauză din învătat si să mergem toti trei la strand. Acolo Cela a inventat jocul căutărilor prin apă, si pentru că dorea să plonjeze în bazin de la înăltime, ti-a transformat umerii în trambulină. Muream de necaz că nu stiam să înot, să înot ca voi, iar complexul ăsta m-a făcut să refuz să mai mergem în zilele următoare la Cele sapte lacuri.
Începuse deja sesiunea. Tocmai luasem o notă slabă, care mă discredita în ochii colegilor si ai Celei, încât m-am hotărât să nu mai ies niciunde toată sesiunea. Totusi, înaintea ultimului examen, am acceptat să mergem împreună la Belvedere. Eram bucuroasă că înselasem vigilenta Celei de a ne însoti. Probabil fusese la vreun examen când m-ai căutat tu la cămin sau avusese întrunire la clubul junelor patroane ale justitiei. Am stat la Belvedere până noaptea târziu. Am băut Cinzano, am ascultat muzică, am dansat si am plecat de acolo tinându-ne de mână. Revenind spre Complexul Studentesc, am trecut pe aleea din vecinătatea lacului. Răsărise din nou luna, iar din ierburile răscoapte de pe maluri se ridicau miresme felurite. Pentru câteva clipe ti-am simtit aproape respiratia fierbinte si mă miram că reusesti să fii tandru si manierat, retinut dar persuasiv. Nici pe departe nu-ti bănuiam îndeajuns reactiile si eram usor inhibată de susurul de viată ce venea dinspre tine, ispitindu-mi simturile. Ai amânat până la despărtire invitatia în munti, “o evadare în doi” în Bucegi sau Făgăras. Aveam la dispozitie două zile să mă hotărăsc. Nu era chiar atât de simplu. Nu te cunosteam îndeajuns, nu eram pregătită pentru o asemenea escapadă plină de neprevăzut si de riscuri, si poate tocmai de aceea tentantă.
Privind muntii luminati de soarele toamnei, resimt fiorul de atunci, când factorul postal a adus telegrama pentru mine. Încă nu spusesem alor mei nimic despre o posibilă excursie în munti, oricum ar fi trebuit să-i mint că voi urca în Bucegi cu un grup, când în realitate mergeam doar noi doi. Îmi tremura mâna în care tineam telegrama de emotie, de fericire si vinovătie, căci ceva mă împingea usor de spate să fac o nebunie. Până la urmă părintii mei au fost de acord că sunt majoră, am terminat pe un loc bun facultatea si a sosit momentul să iau singură decizii, apoi meritam o recompensă înainte de a-mi ocupa postul la Institutul de Geodezie.
Ne-am fixat cartierul general la Piatra Arsă, de unde puteam pendula de pe un versant pe altul al muntelui, la început pe trasee mai scurte, pentru ca eu să mă obisnuiesc cu efortul, pentru că măcar că mă născusem la poalele muntilor, nu eram obisnuită să mă catăr pe stânci cum făceau unii dintre colegii mei de liceu, considerând ascensiunile lor inutile si periculoase.
În prima zi am pornit-o de la Piatră cu rucsacurile în spate pe cărăruia dintre jnepeni într-o dimineată cu cer albastru strălucitor. Tu mergeai la câtiva pasi în fata mea străluminat de razele soarelui. Mi se părea că străbat într-un vis un coridor al fericirii. În câteva rânduri am abandonat cărăruia, păsind alături pe ierburile de munte, printre bolovanii si stâncile albe sau cenusii pe care crescuseră muschi si licheni. În nici o oră si jumătate ne aflam pe platoul muntelui. În mersul nostru agale, acolo am avut pentru prima dată în viată sentimentul uluitor că timpul s-a oprit. Îmi ascundeam încă extazul, starea de beatitudine ce mă cuprinsese sub cerul înalt, mai aproape decât îl văzusem vreodată. Ne aflat negresit într-o patrie de munti, căci în jurul nostru, până la mari depărtări, nu se vedea decât orizontul de pe coamele si crestele zimtuite. Ne roteam amândoi neîncetat privirile, mai ales în scurtele popasuri, pentru a ne umple din nou de încă o nedumerire. Asta doreai, să fim acolo în lumina platoului când soarele se apropia de zenit, iar noi să fim martorii acestei plenitudini. Asa a fost, căci de îndată ce discul soarelui a trecut dincolo de zenit, ziua s-a scurs repede spre înserare, către un capăt de drum, unde, sub cerul înstelat, ne astepta susurul unui izvor si clipocitul apei pârâiasului din apropierea cabanei. Adieri abia simtite de vânt aduceau cu ele murmurul vag al pădurii. Ai găsit acolo vatra pe care vor fi aprins si altii înaintea noastră focul. La lumina flăcărilor, chipurile noastre păreau mai firesti si mai tainice, cuvintele aici trebuiau rostite în soaptă, pentru a nu strica vraja ce ne cuprinsese. Nu puteam întelege: a răsărit din nou luna mai strălucitoare, mai plină, mai fabuloasă decât altădată, iar tu mi-ai luat mâna căutându-mi inelul de aur, pentru că ne aflam în zodia abundentei, iar inelul făcea parte dintre obiectele ritualului…
Am stat acolo lângă foc ca într-un vis, ascultând împreună murmurul universului. Nu mi-am dat decât târziu seama că mă lăsasem pierdută de încântare în bratele tale si că susurul acela ce-mi înfiora fiinta se propaga din trupul tău usor înfierbântat, vibrând de dorintă si, odată cu mângâierile tale, mă cufundam plutind într-un miraculos abis, uluită de farmecul noptii.
Toată săptămâna ne-am miscat pe munte, pendulând de pe un versant pe altul ca să ne cătărăm pe vreun pisc, să privim depărtările. Le privesc si acum prin oglinda sufletului si a amintirii, coplesită de farmecul de atunci, uneori surprinzându-mă zâmbind de încântare, pentru că făcusem cunostintă cu eternitatea. Si, înaintând pe aleea cu castani, uneori se întâmplă să înceapă să cadă castanele răscoapte, tot mai des, lovindu-se de caldarâm în bufnituri ciudate, ca într-o răpăială de ploaie. Cele mai multe fructe ies din carcasa lor si se risipesc pe asfaltul tare într-o revărsare miraculoasă în căutarea solului din care s-ar putea întâmpla cândva să rodească. E un suvoi de fructe lucitoare cărora, dacă le iei în mână, le simti luciul sidefat si răcoarea. Noi însă ne strecurăm prin această ploaie si râul de castane spre cealaltă parte a parcului unde uneori întâlnim unul din zidurile înalte cu care e împrejmuit castelul medieval, acum azilul-spital pentru bolnavi incurabili, deasupra căruia cineva a avut ideea năstrusnică să adauge cele două rânduri de sârmă ghimpată. De zidul acesta înalt de piatră s-au izbit douăzeci de ani amintirile si dorintele mele, dacă mă gândeam prea mult că dincolo de ele oamenii îsi duc viata în libertate. Acolo sunteti voi: tu, Cela si fiica mea Paula, pe care tocmai ati izgonit-o pe o insulă pustie…
Mai greu e primăvara, când lumea se dezmorteste din iarna neîndurătoare, dar dacă aici în câmpie verdele crud al primăverii pune mai devreme stăpânire pe sesuri si dealuri, iar în parcul azilului se aud micile pleznituri ale mugurilor, ale căror tegumente crapă mereu, muntele se vede de aici învesmântat în alb încă pentru câteva săptămâni, când si acolo începe un nou ciclu de vegetatie. Ziua e potopită de soare si de zumzetul gâzelor, iar copacii se învesmântează de flori si de frunze. Într-o asemenea zi însorită de primăvară mi se poate întâmpla să adorm în căruciorul cu rotile împins usor de către infirmiera mea si să am un vis nebunesc cu tine, ce se repetă mereu si mereu. Atunci as vrea să fiu o pasăre, să zbor peste aceste ziduri înalte ce împrejmuiesc azilul si să poposesc pe unul din bolovanii mângâiati de apa Văii Mari, pe care m-am asezat când am poposit în drumul nostru spre crestele Făgărasului.
În zadar am încercat să uit, să-mi abandonez amintirile, că ele au reapărut parcă mai vii, mai dureroase.
De îndată ce o adiere de vânt miscă ramurile copacilor din parc, eu mă imaginez acolo în pădurea de fagi si de molizi urcând alături de tine spre cabana ascunsă, ori păsind agale pe poteca de sub Stânca Măritată, pe care o ocoleam o jumătate de oră pentru a ajunge prin dreapta ei pe platou si mai departe pe Creasta Haiducului. În asemenea momente, infirmiera îmi spune că am fata străluminată de razele soarelui si de bucurie, si nu mai e sigură că dorm si visez cu adevărat sau îmi las libere gândurile, să fie cutreierate de amintire. Astăzi mi s-a întâmplat acelasi lucru. Când mi-am mai revenit din starea aceea de visare si beatitudine, am auzit-o pe Carmina spunându-mi:
- Ati visat iar. Dumneavoastră, doamnă Salvia, trăiti sau retrăiti viata visând.
- Viata? am întrebat eu mirată, de parcă nu as mai trăi sau mimez că trăiesc. Nu, nu, am încercat eu să mă apăr, revenindu-mi din amintire, încerc să mă folosesc de amintire ca de o străfulgerare a trecutului…
- Îmi închipui că vă opriti la vreo întâmplare anume. După expresia fetei dumneavoastră retrăiti un moment de fericire…
- Mai degrabă unul de nesăbuintă, am spus eu.
Se făcuse răcoare după ploaia de după-amiază, iar Carmina s-a grăbit să-mi acopere picioarele lipsite de viată cu pledul de lână de cămilă, pentru că stie că nu simt în ele frigul. M-a întrebat dacă doresc să stau în foisor să scriu sau prefer să mă ducă în salon, dar eu am preferat să mai zăbovim pe alee, de parcă m-as fi aflat acolo pentru ultima oară. De o vreme mă chinuie tot mai mult inflamatiile ganglionare, si mica noastră farmacie nu mai are medicamentele prescrise de medici, pentru că ele trebuie aduse din străinătate. Carmina, o fată de vârsta Paulei, care n-are pe nimeni, e singurul meu sprijin si aliat împotriva bolii, ea mă apără si mă încurajează, de aceea îi sunt recunoscătoare. Ea stie de acum că după masa de prânz eu vreau să iesim să privesc stolurile de lăstuni în zborul lor jucăus de dincolo si de dincoace de zidul înalt si sârma ghimpată, iscălind parcă cerul albastru cu zborul lor.
În una din zile ne-a surprins furtuna în vreme ce urcam spre creastă. Era fabulos ce se întâmpla în munte. În vreme ce deasupra noastră cerul se acoperea de nori într-o pregătire calmă de ploaie, în văgăunile de sub noi, poate la peste o mie de metri adâncime, se declansase o furtună colosală. Tunetele si fulgerele izbucneau cu furie neînchipuită, într-un spectacol inimaginabil, nemaivăzut, totusi nu prea departe de noi. Curând a început să plouă de deasupra noastră, la început linistit, fără tunete si fulgere, ca mai apoi vântul si ploaia să se întetească, să se transforme în vijelie si un potop de apă s-a năpustit asupra noastră. Mă temeam că furtuna de sus se va alia cu cea de jos si ne vom găsi sfârsitul acolo, nu departe de crucile ce semnalau moartea altor îndrăzneti pasionati de înăltimi. A început să-mi fie frică. În vreme ce izbucneau tunetele si fulgerele, îmi acopeream înspăimântată ochii cu mâinile, ca să mă apăr. Atunci mi-ai luat capul între palme si, în vreme ce pe fetele noastre curgeau siroaiele de ploaie, m-ai sărutat îndelung pe gură. Buzele tale erau fierbinti si lacome, iar sărutul părea să nu mai aibă sfârsit. Abia dacă ti-am simtit bratele vânjoase cuprinzându-mi mijlocul, în vreme ce alunecam pe muschiul moale, din care cresc o puzderie de flori minuscule si miraculoase. Ploaia cădea torentială si caldă peste noi, iar sărutările tale au devenit frenetice. Trupurile noastre înfierbântate se uneau prin ploaie într-o dăruire comună, cuprinsi tot mai mult de o dulce uitare. Când mi-am revenit din această stare, am constatat că amândoi eram goi, tu contemplai de pe spate un punct de pe cerul devenit din nou albastru, în vreme ce eu nu mă puteam încă dumiri ce se întâmplase. Abia apoi a apărut cu adevărat teama că mă lăsasem cuprinsă de un delir si nu mai puteam îndrepta greseala aceasta. Ploua din nou, de data aceasta mai linistit. Mi-am luat genunchii între mâini si-am început să plâng fără să-mi dau bine seama de ce.
Zilele care au urmat au fost o nesfârsită frenezie. Îti primeam iubirea precum florile si pământul ploaia, în dorinta lor să rodească. De fiecare dată când mă vedeai abătută si îngrijorată, remediul era acelasi, îmbrătisarea ta tandră, săruturile si mângâierile, reciproce, căutarea celuilalt si contopirea trupurilor în aceeasi pornire si miscare lubrică, sfârsind în aceeasi uluire si stare de uitare, într-o bucurie tainică, niciodată mărturisită. Era mai presus de orice pentru mine să mă dăruiesc ca o floare care îsi deschide larg petalele pentru gâzele si albinele ce culeg mierea si duc pe piciorusele lor polenul pe alte flori, fără să stie ele că produc astfel fecundatia…
Paula e rodul iubirii noastre de atunci, din vara aceea de dragoste si vis, când te-am iubit ca o nebună, singurul fapt de care poti fi cu adevărat sigur, mult mai sigur decât vezi tu la microscop o celulă bombardată cu neutroni în încercarea de a descoperi vreun mister al vietii cobailor tăi de la Institut si de acasă…
Stau acum aici în foisorul din parcul Azilului si încerc să-mi amintesc ce a fost mai departe si nu reusesc totdeauna fără oarecare dificultate. Cum zilele însorite de toamnă alternează cu cele reci si mohorâte, sunt tot mai des nevoită să-mi întrerup scrisoarea, de aceea nu mai stiu sigur dacă un fapt de atunci ti-l voi fi scris în zilele trecute, ieri sau alaltăieri. Trebuie însă mai întâi, de fiecare dată înainte să încep să astern pe hârtie aceste amintiri, să cutreier cu Carmina parcul, să ajung în fata zidului înalt peste care privesc fără încetare muntii.
Peste trei sau patru săptămâni am acceptat propunerea ta de a face o excursie într-o zonă subcarpatică, pentru a vizita o vestită statiune horti-viticolă, unde era director de multi ani un unchi de-al tău, pentru că se apropia culesul merelor si al strugurilor. Ideea mi-a părut grozavă, mai ales că statiunea se formase în cea mai mare parte pe fostele domenii ale bunicului tău dinspre mamă, nationalizate, iar unchiul tău se folosise de toate mijloacele pentru a rămâne directorul fermei dintr-un sentiment de solidaritate cu locurile si cu oamenii. Dar unchiul ăsta al tău nu era de găsit. Lăsase însă dispozitii să fii primit în casa de oaspeti, rezervată potentatilor de la C.C. si Regiune. De dimineată, curând după micul dejun, vizitiul înhăma caii ca noi să hălăduim prin livezile nesfârsite si tarlalele cu vită-de-vie, ori prin crângurile de stejari si carpeni, pe sleahuri neumblate, până la Poiana Rumenită, ori mai departe, pe Valea Runcului, spre munti, până la Păstrăvărie, unde oamenii unchiului tău se îngrijiseră să aibă pestii pregătiti pentru grătar, tămâioasa neagră si, desigur, tuica de coarne. Răsfătul ăsta regal mă ametea si-n acelasi timp îmi producea teama unui abuz, dacă nu comiteam un sacrilegiu, căci aveam impresia că intram împreună într-o lume a irealului, pe care tu devenisesi stăpân. Mai mult mă nelinistea straniul comportament al lucrătorilor de acolo, atasamentul pentru „conasul” lor, si mă gândeam cu groază ce ar spune tatăl meu, secretarul de partid, dacă m-ar sti acceptând lăfăiala alături de tine într-o gospodărie de stat, a căror produse erau destinate C.C.-ului si exportului. Ai încercat să mă linistesti că o parte din muncitorii de acolo sunt pacienti ai tatălui tău, si numai putini au lucrat pentru boierul Tache Argeseanu… Eram usor geloasă că toată atentia si afectiunea acestor oameni se îndreptau numai spre tine, iar eu nu contam pentru ei în nici un fel. A doua zi, ne-am întors de la Pescărie pe un drumeag poleit cu frunze si ierburi înalte, urcând si coborând coline împădurite până sub un pinten de stâncă, ca să vedem acvila.
Am ajuns în livadă spre amiază. La casa de acolo ne asteptau alti oameni care ti-au făcut temenele, si-am înteles că nu erai pentru prima oară oaspetele lor. Cel mai tânăr ti-a întins cosul în care să culegi merele, pentru că asa se cuvenea, primele mere să fie culese de un om al pământului, care i-a adus ofrande. Din fiecare soi trebuiau culese câteva mere, care se puneau la păstrat în cămara de fructe. După ce ai cules merele, mi-ai întins mie cosul aproape plin, iar eu mă cutremuram privindu-le, pentru că trebuia să devin fiică a pământului din Muscel. După acest moment ritualic de dinaintea culesului, ne-am întors pe alt sleah spre Casa de oaspeti a statiunii. În legănarea usoară a trăsurii, mi-a trecut prin minte posibilitatea ca tu să vii aici an de an cu o altă fată, dar eviti repetarea întocmai a drumului, a imaginilor ce ne ieseau în cale. Si, înainte de a părăsi livada, ai spus vizitiului să oprească. Ai coborât din trăsură, ai cules un măr rosu si mi l-ai dăruit cu un zâmbet straniu.
În mod fatal, gândurile din trecut se opresc în acest moment de fatalitate si nu vor să meargă mai departe. M-am întrebat atunci, privind mărul pe care îl tineam în mână, ce se întâmplă cu mine. Prea mă uluia roseata si strălucirea lui. Era prea târziu. Primisem de la un sarpe fructul nenorocirii mele.
Te-am sunat la telefon acasă, dar m-ai oprit să-ti spun că sunt însărcinată. Mi-ai zis totusi ceva, precipitat, probabil să consult un medic…
Se cutremura tot mai des si mai tare pământul cu mine. Plăcile tectonice alunecau vrăjmase unele peste altele, nemaiputându-si suferi una alteia greutatea. Am încercat din nou. Cred că mi-a răspuns mama ta:
- Dar ce ai cu el, dragă?… Încetati odată să-mi mai stresati băiatul!…
„Încetati” ăsta îmi spunea că-l mai caută si-l stresează pe băiatul acela vesel si altcineva, nu negresit verisoara mea Cela. Eram prea tulburată să am vreo atitudine mai hotărâtă. La începutul lunii noiembrie trebuia să-mi iau în primire postul la Institutul de Geodezie. Îmi părea straniu că nu răspunzi intuitiei, că esti lipsit într-atâta de responsabilitate încât să-ti renegi sentimentele, dacă ele au existat, după cum nu mai putin posibil este să apară în om senzatia aceea de satietate alături de plăcerea care îl copleseste.
M-am dus la Sibiu să mă consult cu Cela. Ea mă putea întelege, dar mai înainte de a apuca să-i spun de ce o căutam, mi-a declarat extaziată că ai cerut-o în căsătorie, si vă veti căsători înainte ca tu să pleci în State la studii. Am privit-o cu dusmănie. Stiam că nu voi putea-o învinge pe Cela vreodată.
- Bine, dar eu sunt însărcinată, i-am zis, sperând să-i diminuez entuziasmul.
- Asta e treaba ta. Te-am avertizat să nu mergi, să nu te aventurezi prea departe…
Fiica pictorului de biserici îmi retezase orice sperantă. Într-adevăr, la jumătatea lunii februarie v-ati căsătorit, iar eu n-am primit invitatie la nunta voastră. Năsteam chiar atunci într-o mănăstire de maici de pe Valea Prahovei. Paula se grăbise să se nască la sapte luni si supravietuise unei infectii hepatice. După nici două săptămâni, am găsit un pretext să iesim din mănăstire, pentru a merge la părintii mei în Făgăras. Am urcat în Rapidul 31 si-am abandonat-o pe Paula acolo, însotită de un biletel, acela pe care l-ai cercetat tu îndelung la Orfelinat, ca fiica mea să fie înfiată de o familie de universitari tineri înstăriti. Am urcat apoi în Bucegi, pe muntele cotropit de data aceasta de zăpadă. La Piatra Arsă se schimbase cabanierul si cu greu am obtinut de la el o cameră. A doua zi am urcat de una singură pe creastă până pe Tancul Voinicului, de unde mi-am dat drumul în prăpastie, sperând să fiu înghitită de o avalansă de zăpadă, să dispar fără să mai pot fi găsită. Zăpada însă era înghetată si avalansa nu a pornit. Probabil am căzut pe vreun nămete de zăpadă si pentru o vreme mi-am pierdut cunostinta. Când mi-am revenit era întuneric, nu-mi puteam misca trupul, cuprins de dureri groaznice. Mă temeam că mă vor găsi si devora fiarele, si-am început să strig după ajutor până ce mi-am epuizat puterile si am căzut în lesin. Dimineată cineva mi-a remarcat lipsa si a anuntat salvamontul din Busteni, care m-a găsit acolo degerată. Medicii n-au putut face mare lucru si-am rămas să-mi petrec tot restul vietii într-un scaun cu rotile cu infirmitatea asta, privind cu nostalgie peste zidurile înalte muntii, ale căror coame par ale unor animale fabuloase.
- Iubirea e asemenea mortii, m-am auzit spunând în vreme ce Carmina împingea căruciorul pe aleea cotropită de frunze si castane răscoapte.
Nu, de ce m-as mai îndoi, de ce n-as accepta realitatea asa cum este…
Salvia
VI. Epilogul scriitorului
Se făcuse noapte târziu când am terminat de dactilografiat scrisorile primite de la profesorul din Illinois si eu continuam să rămân cu privirile atintite pe ultima pagină, dorind parcă să prelungesc un sentiment nelămurit. Aveam ciudata impresie că de îndată ce voi scoate din masina de scris cea din urmă filă va dispărea o realitate abia trăită, de care mă atasasem atât de mult în cele trei săptămâni de când postasul îmi adusese plicul acela care la început am crezut că nu-mi era adresat mie. Deodată în fereastra camerei s-a izbit vântul si pentru câteva clipe mi s-a părut că aud ploaia de castane din parcul castelului medieval devenit azil pentru bolnavii incurabili si văd spulberul de frunze ruginite de pe aleea pavată cu mici cuburi de granit. M-am ridicat atunci de la masa de scris si am deschis fereastra, să văd dacă a început vijelia. Nu începuse. Cerul senin era presărat cu o puzderie de stele.
Dinspre lac se pornise briza, făcând să se miste crengile copacilor de pe Splai. Am întârziat încă o vreme în cadrul ferestrei deschise, lăsând vântul noptii să-mi răcorească fata înfierbântată. Scrutând întunericul noptii mi s-a părut că văd muntele cu stâncile sângerii pe care se cătăra profesorul în tinerete. Pentru o clipă am crezut că îi disting vocea si-i ascultam relatarea despre un anumit moment al vietii sale, când a simtit brusc că se prăbuseste într-un abis asemănător cu al prăpăstiilor din munte, peste care trecuse cândva fără să-i pese. A fost momentul aparitiei pustiului, a pustiului său sufletesc, pe care, spunea el, îl descoperise până si într-o celulă de batracieni. Îmi părea rău că lectura îi provocase încă o suferintă alături de aceea a mortii sotiei sale. Dincole de durere, mie îmi place să mi-l imaginez acolo în Bucegi în costumul triolez, păsind agale pe cărăruia cotropită de frunze dintre fagii bătrâni, lovindu-si cu coada toporistii vârful bocancului în drumul său spre izvorul în care îsi oglindise de atâtea ori chipul mai înainte de a ocoli stânca cenusie si a se duce mai departe.