Evanghelia de astăzi (Mc 4,21-25) ne invită să estimăm Cuvântul, să apreciem marele dar al Cuvântului ce ne-a fost făcut. Si pentru a aprecia acest mare dar este necesară o calitate pe care Scriptura o numeste:"macrotimia". Un cuvânt ce în mod normal e tradus prin "îndelungă răbdare", sugerând însă un suflet cuprinzător. "Macrotimia" semnifică "a gândi pe deplin", "a simti pe deplin". Suntem invitati să simtim pe deplin acest dar al Cuvântului lui Dumnezeu, să-L apreciem ca pe o bogătie inestimabilă, pentru că aceasta este calea prin care Dumnezeu a vrut să intre în legătură cu noi si să ne călăuzească întru comuniunea treimică.

Pentru a măsura, pentru a aprecia acest dar al Cuvântului lui Dumnezeu, vă propun o altă oprire în itinerariul nostru. Expresia mărturisirii noastre de credintă "et incarnatus est", "s-a întrupat", găseste în aceeasi mărturisire de credintă o expresie paralelă si, totodată, corespondentă: "qui locutus est per prophetas", "care a grăit prin prooroci". Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar Duhul Sfânt a grăit prin prooroci. Cuvântul S-a întrupat prin puterea Sfântului Duh si a grăit prin prooroci prin acelasi Duh Sfânt. Observati că este vorba de "kenosis", de o chenoză, de o smerire a Fiului lui Dumnezeu, de o micsorare a Cuvântului, de o coborâre în trup, de o coborâre a Cuvântului în cuvântul omului. Este analogia Întrupării pe care, Părintii din Orient, ca si cei din Occident, si pe care Constitutia "Dei Verbum" a Conciliului II Vatican o reia în cap. 3, versetul 13, acolo unde chiar textul ne spune că aceasta a fost posibilă prin "admirabilis condescendensio", un cuvânt ce în Italia nu se mai foloseste: "condescendenta lui Dumnezeu". Venind în lume S-a coborât până la noi în Fiul. Dar El Se coborâse deja încă de la începutul creatiei prin cuvântul semănat în Adam, în toate culturile, în întreaga umanitate si în Cuvântul Legii si al proorocilor.

A avut loc o coborâre până la om. S-ar putea spune chiar că în Întrupare a avut loc o adaptare a Revelatiei la umanitatea noastră. Nu există pentru noi un Cuvânt al lui Dumnezeu nemijlocit, dar există un Cuvânt al lui Dumnezeu înapoia cuvintelor si scrierilor umane. Si cum Cuvântul este om adevărat si Dumnezeu adevărat în Iisus Hristos, în Scripturi Cuvântul este cu adevărat omenesc si, totodată, dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu a devenit cuvânt omenesc pentru ca noi să cunoastem iubirea lui Dumnezeu. S-a coborât până la firea omului ca om si, asa cum Cuvântul a luat asupra Sa în Hristos slăbiciunea umană, tot astfel Cuvântul lui Dumnezeu a luat asupra Sa si slăbiciunea limbajului nostru. În Întrupare, Dumnezeu a devenit slab si muritor. Aceeasi cale este urmată si în Scriptură. Si, ca si în cazul Întrupării, este vorba de un scandal: nu este acesta fiul lui Iosif si al Mariei? Noi le stim pe surorile lui ... Acelasi scandal apare si în ce priveste Cuvântul lui Dumnezeu, muritor si plin de slăbiciune. Cuvintele Scripturii rămân la fel de fragile ca si trupul (omenesc) al lui Iisus. Si asa cum trupul Lui e născut din Duhul Sfânt, la fel Cuvântul lui Dumnezeu e născut din Duhul Sfânt. Si asa cum trupul lui Iisus era întru totul trup omenesc, însă fără de păcat, Cuvântul lui Dumnezeu e omenesc întotdeauna, dar fără de păcat, fără de minciună.

În Scriptură, cele care vorbesc sunt slăbiciunea noastră, fragilitatea noastră si limitele noastre. Iar Dumnezeu nu remediază aceste defecte. Însă în Cuvântul Lui nu se întâlneste nici păcat si nici falsitate în ce priveste lucrurile divine. Si asa cum Duhul a luat parte la Întrupare, la fel a luat parte si la acest drum al Cuvântului lui Dumnezeu prin prooroci.

Într-un comentariu la Matei 16 (mărturisirea de credintă a lui Petru), Isaac Sirul spune: "Iar tu, frate, când citesti Scriptura si când se întâmplă să o întelegi, fericit esti, căci nici trup, nici sânge nu-ti descoperă pe Dumnezeu în Scriptură, ci Părintele ceresc este cel care ti-L descoperă". Si continuă zicând: "Iudeii au murit când Iisus a zis: «Eu sunt pâinea vietii care s-a coborât din cer.» Ei spuneau: «Nu este acesta fiul lui Iosif? Noi îl stim pe tatăl său si pe mama sa. Cum îndrăzneste să zică: M-am coborât din cer?» Ei bine, frate, când asculti Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să spui acelasi lucru. Este atât de omenesc încât ai fi tentat să spui: nu vine din cer. Dar dacă vine din cer, atunci vine din Duhul Sfânt. Este Cuvântul vesnic care era întotdeauna la Tatăl si care prin Duhul Sfânt ajunge până la inima ta". Aceasta a fost mereu constiinta marii traditii teologice si duhovnicesti a Bisericii.

Dacă însă Cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt omenesc (Scripturile sunt cuvinte omenesti ce contin Cuvântul lui Dumnezeu), cum putem regăsi Cuvântul lui Dumnezeu în interiorul Scripturii? Sunt lucruri atât de simple, atât de elementare, că nu le mai cunoastem.

Avem Biblia. În ea se găseste o mică bibliotecă. Si, aidoma oricărei biblioteci, Biblia este o carte moartă, un cimitir. Bibliotecile, (chiar) cele ale mânăstirilor, sunt niste cimitire. Cărtile sunt moarte. Sf. Ap. Pavel spune: Scriptura ca si "gramma", ca si literă, este moartă. Este nevoie de cineva care să o aducă la viată. În timpul Revelatiei, Dumnezeu vorbea printr-un profet, în cazul Noului Testament, prin Apostoli. În acel moment, Cuvântul lui Dumnezeu se afla chiar în predică. Sf. Ap. Pavel poate spune crestinilor din Tesalonic: "De aceea si noi, multumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi nu l-ati primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci asa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu". (1 Tes 2, 13). Nimeni dintre noi n-ar avea această îndrăzneală.

Dar la un anumit moment, acest cuvânt al apostolului, al proorocului, a fost ales printr-un proces de sfintire (canonizare). Sfintire ("kadash" în ebraică) înseamnă: separare, diferentiere. Cărtile Bibliei sunt sfinte deoarece sunt cărti separate, diferentiate de alte multe ce au luat nastere în poporul lui Dumnezeu. Iar această separare a permis la un anumit moment comunitătii să se întâlnească în aceste cărti, în această Carte. Si a permis acestor cărti să se lege definitiv de comunitate.

Niciodată nu se poate spune: "Sola Scriptura". Când spunem "Scriptură", spunem "popor al lui Dumnezeu", iar când spunem "popor al lui Dumnezeu", spunem "Scriptură". Căci tocmai în Scriptură îsi află poporul lui Dumnezeu identitatea si el este cel ce a făcut să se nască, cel care transmite si păstrează Scripturile. Cuvântul lui Dumnezeu se află în Scriptură, dar în Scriptura din sânul Bisericii. Nu este posibil să găsesti Cuvântul lui Dumnezeu în afara Bisericii. Origen afirmă: "În sânul Bisericii aflăm noi Scripturile". Minunată formulare! Se întâmplă uneori să zicem: "Adâncurile ... Dacă ceva se miscă, altceva îi răspunde miscându-se la rându-i". Slujbele noastre – întotdeauna un răspuns, o lectură – se recheamă, se întâlnesc. Cu adevărat, o simfonie a adâncurilor. Dar tocmai aici sunt păstrate cărtile. În Biserica siriană există un loc, în dreapta, pentru păstrarea Euharistiei, iar în stânga un altul pentru păstrarea Scripturilor. Aceasta e inima (si, de asemenea, corul joc de cuvinte intraductibil în limba română, sugerând centralitatea comuniunii în cadrul Bisericii (coeur=inimă; choeur=cor, ceată în fr.) ) Bisericii. Înseamnă că acestea sunt tocmai inima comunitătii, si nu doar simple constructii.

Dar Scriptura trebuie reînviată. Avem, în acest sens, imagini suficiente. Aleg din Scriptură una dintre ele: Ap 1, 1-3: "Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu si mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeste si cei ce ascultă cuvintele proorociei si păstrează cele scrise în aceasta!" Este ceea ce facem în fiecare zi în liturghia noastră, însă acesta este rezumatul manierei în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge până la noi. Dumnezeu vorbeste prin înger, adică prin întâmplările cotidiene si prin inspiratie. Dumnezeu vorbeste prin proorocii si prin apostolii care scriu si mărturisesc. Cineva trebuie să ia cartea si să citească: acesta este momentul în care cartea reînviază. Biblia încetează de a mai fi un cimitir când cineva ia cartea si citeste. Cartea devine vie si în acest moment el încredintează Cuvântul lui Dumnezeu unei comunităti.

Există un minunat pasaj în cap. 8 al cărtii lui Neemia: nasterea sinagogii, nasterea adunării noastre. Adunările noastre de astăzi sunt născute din acea zi în care a fost citită legea scrisă. Până atunci existaseră doar niste traditii. Dar la un anumit moment, cei care se aflau în exilul Babilonului au vrut să reunească toate aceste traditii, dându-le astfel Legea, Pentateuhul. În acea zi, Ezdra si Neemia au oferit întregii adunări această minunată pagină. Ei au reînviat ceea ce era mort. Au oferit poporului Cuvântul. Noi spunem că ei au proclamat Legea. Dar "a proclama" nu înseamnă "a citi cu voce joasă". Înseamnă a se adresa cuiva pentru a instaura o relatie în numele lui Dumnezeu. Plecând de la acest act, Cuvântul lui Dumnezeu, care e continut în Scriptură, reînviază, putând fi prezent în adunare si ajungând în inima celui ce crede. Astfel devine Biserica "Verbi semine et spiritu Dei plena", plină de sământa Cuvântului si a Duhului Sfânt. Și cu puterea Sfântului Duh ne vorbeste Hristos. El este Cel Care ne vorbeste si El este Cel ce anuntă Evanghelia. Cu câtă credintă afirmă acest lucru Părintii! Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gură de Aur aveau constiinta clară că Hristos se află acolo vorbind adunării în numele lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la noi pe trei căi:

  1. Predica. Este si cea mai clară.
  2. Cuvântul celebrat, nu numai predicat, ci celebrat în Sfintele Taine. Cuvântul tinde întotdeauna să devină Taină. Întâmplarea de la Luca 24 (pelerinii în drum spre Emaus) ne-o spune clar.
  3. Rugăciune personală (Lectio divina),  prin care ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură. Asupra acesteia din urmă mă voi opri. Deja Iudeii se întrebau cum să găsească în Scripturi Cuvântul lui Dumnezeu. Predica în sinagogi reprezenta o cale. Ca si în adunările noastre, exista acolo asistenta Duhului Sfânt, nu pe deplin ca în iconomia Noului Legământ, în care ne aflăm noi, crestinii, dar si acolo Duhul Sfânt se afla în cuvintele scribilor. Iudeii vor întelege că, pentru a căuta Cuvântul lui Dumnezeu, era nevoie de o achizitie teologică si spirituală.

Mai întâi, toată Scriptura contine Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu este întotdeauna clar. Uneori se întreabă: de ce această carte se găseste printre Scripturi? Există anumite cărti pe care le acceptăm cu supunere, fără a întelege ceva. Ne întrebăm de ce oare Didahia (Didaché) nu face parte din Scriptură, iar cartea Iuditei face parte?

Trebuie să stim bine că Scriptura este o poveste de dragoste, iar în povestile de dragoste există semne diferite. Să presupunem că la scoală i s-a întâmplat cuiva dintre dumneavoastră să se îndrăgostească, iar într-o zi fata de care el era îndrăgostit i-a dat o temă la algebră. El a pus-o printre scrisorile sale si într-o zi noi găsim printre scrisorile de dragoste o temă la algebră. Ei bine, Iudita este o temă la algebră în mijlocul Bibliei. Este semnul unei povesti de dragoste. Însă noi trebuie să credem că în toată Scriptura se află Cuvântul lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare credintă si de nici un fundamentalism. Nu trebuie afirmat că Scripturile sunt toate Cuvântul lui Dumnezeu în aceeasi manieră. Există în ele slăbiciuni. Întâlnim unele care contin putin, altele care contin mult. Biserica Catolică întotdeauna a observat că Evanghelia constituie inima Scripturilor, si de aceea a manifestat veneratie pentru Evanghelie, iar nu pentru întreaga Scriptură. În timpul Conciliului, Evangheliarul e cel care a fost investit, si nu celelalte Scripturi. Peste tot a vorbit Dumnezeu, pretutindeni avem semne ale Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu în acelasi grad. Evanghelia este ceva, Sfântul Pavel altceva, iar cartea lui Iosua din nou altceva. Dar în fiecare pagină poate fi găsit Cuvântul lui Dumnezeu.

Scriptura este o carte unică. Este adevărat că e vorba de o bibliotecă. Între Vechiul Testament si Noul Testament, între primele si ultimele scrieri, sunt 70 de cărti ce se întind de-a lungul a 1000 de ani. Anumite cărti au fost scrise poate la Roma, iar altele la Babilon sau în Orientul Mijlociu. Prin urmare, sunt cărti foarte diferite. Dar întru credintă, Biblia este o singură carte formată dintr-un singur cuvânt: Hristos. Părintii Evului Mediu, cei de la "Sacra Pagina", au vorbit uneori de "Verbum abreviatum", Cuvântul prescurtat, expresie putin cam dură, semnificând că în Scriptură Hristos devine Cuvântul ce tine laolaltă toate Scripturile. Vai celui ce le desparte (le sfâsie).

În numele acestei unităti există un principiu pentru a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne pregăti să-l ascultăm. A asculta (a auzi) Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare a Duhului Sfânt. Dar el ne poate oferi această posibilitate. Pentru ca Duhul Sfânt să lucreze, este nevoie de pregătirea noastră. Și atunci principiul devine: "Scriptura sui ipsius interpres": Scriptura însăsi se interpretează. Aceasta înseamnă că înaintea unui text al Scripturii calea împărătească pentru a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu este de a lăsa Scriptura să fie propriul său interpret. Între cel mai bun exeget si interpretarea Scripturii prin ea însăsi, aceasta din urmă este prioritară, iar nu filologia sau hermeneutica exegetului. Iudeii au înteles imediat aceasta si s-au întrebat cum ar putea s-o îndeplinească. Și încă din secolul al III-lea î. Hr. au început să afirme că, în adunările lor, Cuvântul trebuie interpretat prin cuvânt. Au repartizat în "lectio cursiva" corespunzătoare cu cele 52 de săptămâni ale anului. Iar în paralel au ales bucăti din prooroci pentru a avea o "lectio cursiva" a Pentateuhului împreună cu pasajele profetice cu semnificatii paralele. Ei au împărtit Tora în "aphtara", adică în pericope, si, în paralel, au asezat pericopele din prooroci ("aphtara" lângă "paracha"). Vatican II a făcut acelasi lucru cu citirile de texte în sărbători. Iudeii o făcuseră deja cu trei secole înainte de Hristos. În fiecare duminică avem această "lectio cursiva" a Evangheliilor, iar prima lectură este o paralelă împrumutată din Vechiul Testament.

Pentru iudei, centrul era reprezentat de Tora pe care o citeau ca "lectio cursiva", asa cum citim noi Evanghelia, căutând de asemenea si texte paralele ale proorocilor. În acelasi timp, aceasta oferea si posibilitatea de a explica un text printr-un altul. Acest principiu simplu a devenit la un moment dat liturghia sinagogii, iar Biserica a mostenit-o. Am ajuns astăzi să reconstituim citirile sinagogale din timpul lui Iisus, urmând mai ales cea de-a patra Evanghelie. Am ajuns să stim chiar ce a citit Iisus în Nazaret când a deschis cartea proorocului Isaia si să cunoastem pasajele corespondente din Lege.

Formula "Scriptura sui ipsius interpres" provine de la Origen. Ea a fost reluată de Părintii secolului al IV-lea, de a-i vedea împlinirea în Evanghelie, de a căuta în Vechiul Testament chipul, umbra, profetia ei. Uneori aceste metode tind să golească total Vechiul Testament de realitatea sa, iar aceasta nu e bine. Dar dacă spunem că Vechiul Testament reprezintă nu umbra sau chipul, ci o profetie sesizată prin evenimentele concrete ale istoriei mântuirii, putem să întelegem această istorie si să vedem că Noul Testament este împlinirea a tot ceea ce Dumnezeu anuntase si că noi asteptăm parusia.

Când citim Biblia întelegem mai întâi de toate că Dumnezeu nu este acolo. Dacă Dumnezeu ar fi fost acolo, n-ar mai fi existat Biblia. De aceea vorbim despre testament: documentul lăsat de cineva care nu mai e prezent si care se deschide când persoana a murit. Dumnezeu n-a murit, dar e adevărat că Iisus e absent. El e în mijlocul nostru prin credintă, dar în trup nu mai e printre noi. Când intrăm într-o Biserică, observăm amvonul, această constructie minunată ce datează din timpul lui Neemia (cap.8 – se construise un podet din lemn pentru a se citi Tora). De la amvon cineva citeste mărturisind că Dumnezeu vorbeste prin Scriptură care, testament fiind, dezvăluie în ce mod este El departe de noi. Și Dumnezeu ne cere să reînviem Cartea pentru a-I auzi glasul în adunările noastre. Avem aici o manifestare bisericească. "Sine ecclesia, nula Scriptura"), iar nu "Scriptura sola" care este împotriva întregii Traditii. Întelegem că această Scriptură poate fi reînviată printr-o lucrare a Duhului Sfânt. Cresterea Bisericii se face prin predică, prin Sfintele Taine, si prin "lectio divina". Sunt singurele mijloace.


Text apărut în revista Epifania, nr. 3 si 4 / 1998.
Traducere de Nicu Turcan.