Olivier Clement Texte de Oliver Clement :

varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Împărate ceresc, Mângâietorule
Olivier Clement

 

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,

…Care pretutindenea ești și toate le împlinești,

…Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,

…vino și Te sălășluiește întru noi,

…și ne curățește de toată întinăciunea

…și mântuiește, sufletele noastre,

…Bunule.

Iată rugăciunea către Sfântul Duh cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se începe nici o lucrare importantă, nici în biserică, nici în lume, înainte de a o spune.

În Biserică, ea este rugăciunea care introduce orice altă rugăciune, pentru că orice rugăciune adevărată se face în suflarea Duhului. "Însuși Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugăciunea noastră într-o lume în care numai Duhul poate să unească văzutul cu nevăzutul care, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să se simbolizeze reciproc – imagine hristică [Mistagogia 2].

Hristos există cu adevărat în Duhul Sfânt, pe care ni-L împărtășește. Trupul său eclezial este locul de unde izbucnește sau dimpotrivă se prelinge în taină, picătură cu picătură, această împărtășire. Dacă Hristos este uns prin Duhul, va fi și trupul său, adică Biserica, ale cărei mădulare, "hristificate" vor deveni, în Hristos, un neam de profeți. Dacă Cincizecimea începe în ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se și sfârșește atunci, ci continuă, se desfășoară sau se ascunde, într-un elan de nestăpânit către ultim, uneori tainică, alteori vizibilă, pregătind și anticipând în euharistie și în oamenii euharistici, întoarcerea tuturor la Hristos.

 

sus

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului

Cuvântul "împărat" afirmă dumnezeirea Duhului, așa cum a făcut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonimă, creată sau necreată, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistență" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.

"Împărate ceresc": acest ultim cuvânt desemnează aici "Marea Dumnezeirii" din tradiția siriacă. Împăratul este Cel care domnește. Duhul Tatălui, care se odihnește în Fiul, "Împărăție a Tatălui și Ungere a Fiului" spune, alături de mulți alții, sfântul Grigorie de Nyssa [Despre rugăciunea duminicală, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] - domnește adică slujește comuniunea ipostasurilor divine din care, după tradiție și în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Există Tatăl, Unul, Fiul este Celălalt și depășirea oricărei opoziții se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare că este cazul cel mai adesea în spiritualitățile asiatice și în gnoze, ci printr-o diferență întreit sfântă, fără cea mai mică exterioritate.

În același timp, acest Împărat vine la noi ca să ne împărtășească de ceresc, să ne mângâie, să ne dăruiască viața ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numește în Evanghelia lui Ioan, în cuvântarea de despărțire, Paraclet, care se traduce "Mângâietorul", "Mijlocitorul", sau și mai bine comforter, din engleză, cel care întărește și dă adevărata putere. "Celălalt Mângâietor”, spune Iisus, pentru că sunt nedespărțiți: imensa mângâiere, schimbarea vieții, forța interioară și tot ceea ce ține de Hristos, se descoperă și se manifestă de-a lungul istoriei, în Duhul, în funcție de căutările, neliniștile, intențiile care o sfâșie sau o înflăcărează.

Împărate ceresc, Mângâietorule: în Duhul, Dumnezeu își transcede propria transcedență, într-o trans-descendență iubitoare, dacă acceptăm acest termen, adică Dumnezeu se dăruiește pe Sine Însuși, căci fiind cu totul inaccesibil prin natură, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendenței Sale" în Duhul Sfânt, prin care și în care Logosul, Cuvântul nu încetează să se manifeste în diferitele formulări ale înțelepților și profeților, "lumină care luminează pe tot omul ce vine în lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfântului Ioan], prin care și în care Cuvântul nu încetează să se facă trup: întruparea Cuvântului se desăvârșește în Duhul - și prin libertatea conștientă și puternică a Fecioarei, căci Duhul și libertatea nu pot fi despărțite.

De aceea, când spunem "Duhul Adevărului", nu denumim o noțiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atâtea! - ci pe Cineva, care ne-a spus că El este "Calea, Adevărul și Viața", cuvintele "cale" și "viață", cuprinse în cel Adevărat, Credincios, Nemincinos, desemnând, se pare, îndeosebi pe Sfântul Duh. Adevărul, revelația, care unește adevărul lui Dumnezeu și pe cel al omului, este Cuvântul întrupat, Dumnezeu făcut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfânt în sfintele taine ale Bisericii, în Biserică, taină a celui Înviat și a învierii, datorită și prin harul Duhului Sfânt.

Hristos călătorește cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuși cuvântul Lui, care-i poartă Duhul, le înflăcărează inimile. Și când frânge pâinea deja euharistică, El se descoperă și imediat se face nevăzut căci nu mai poate fi prezent decât în Duhul Sfânt.

Iată de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este și templu al Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica este Biserică a Sfântului Duh.

 

sus

Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești

Totul este pătruns de har, totul freamătă, vibrează, se trezește în această uriașă Suflare de viață, ca și copacul în vântul invizibil, dar mișcător, ca și marea "cu mii de surâsuri", ca și elanul care împinge, unul către celălalt, pe bărbat și pe femeie. Limba franceză modernă e tentată să opună spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfânt, Roua'h, este în limbile semitice, când masculin când feminin. Nu pentru a sărăci, a "naturaliza" Treimea într-un fel de schemă familială: Tată, Mamă, Fiu, ci pentru că în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul său "la hotarul tăcerii" [Romani 19, 12], ca o mamă care-și leagănă copilul, cântându-i cu gura aproape închisă. Aici presimțim poate acea tainică înțelepciune care străbate ultimele cărți ale Vechiului Testament și care ne amintește că Dumnezeu este "matriciant" (care dă viață) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamnă matrice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezența Sfântului Duh în existența însăși a lumii, în ființele și lucrurile care sunt tot atâtea logoi-rațiuni ai Logosului, tot atâtea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adresează. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), Îl evocă pe Dumnezeu, care este "peste toate și prin toate și întru toți". Tatăl rămâne cu adevărat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce există. Cuvântul este Logosul care organizează lumea prin așa-numitele idei-voințe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care dă viață și duce toate la desăvârșire, întru frumusețe, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin mișcare, zbor, vânt, pasăre, foc, apă vie, nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină.

 

sus

Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață

Cuvântul "bine" ca și "bun", de la sfârșitul acestei rugăciuni, are un sens ontologic, care se referă la ființă, adică la iubire, căci "Dumnezeu este iubire", repetă Sfântul Ioan, deci ființa nu e altceva decât profunzimea, densitatea inepuizabilă a acestei iubiri. S-ar putea spune că ființa e relațională, ceva ca un fel de înăuntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunătățile" Duhului, al căror "vistier" este, adică locul dăruirii și al răspândirii, înseamnă harul, viața de după înviere, "lumina vieții", spune tot sfântul Ioan. Sfântul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împărăția lui Dumnezeu - piatră prețioasă, grăunte de muștar, dospitură, apă, foc, pâinea și băutura vieții, cămară de nuntă ... [Sfântul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a]

De aceea textul rugăciunii completează cuvântul "bunătate", care ar putea avea o conotație de static, cu "viață". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "dătător de viață". Se pare că "viață" este cuvântul cheie atunci când se vorbește de Duhul. Sigur, în grecește, există doi termeni distincți: bios, pentru viața biologică și zoi pentru viața spirituală, sau mai degrabă viața ca temelie și desăvârșire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur că aici nu e de făcut nici o distincție, decât poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însuflețit de Suflarea divină. Așa se întâmplă cu aceste structuri invizibile, aflate în mișcare, care fac ca tendința generală spre dezagregare, spre haos, spre entropie să se schimbe în reintegrare, în complexita>te din ce în ce mai subtilă, așa încât mereu viața să nască din moarte, reprezentare clasică a Crucii, a morții ca premisă a învierii. Un mare fizician a putut să afirme că lumea mustește de inteligență! Duhul este prezent și activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin acea mare mișcare a eros-ului care marchează, intensifică orice existență și prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totuși, dacă se poate spune că tot ce e viață, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp și de multe ori încă anonimă - ceea ce sfântul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] - această viață este întotdeauna legată de moarte. Însă de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personală a lui Afflatus, sau Spiritus (ca să reluăm vocabularul sfântului Irineu) este descoperită. Sau mai degrabă descoperită-ascunsă, sintagmă care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunică, începând din potirul euharistic, o viață curată, o viață care asumă și care deturnează moartea: astfel încât atâtea morți parțiale, stigmate de neevitat ale existenței noastre, și în final chiar moartea noastră biologică, sunt de acum încolo paști, adică treceri inițiatice. Moartea, în sens global, fizică și spirituală, în același timp, este oarecum în spatele nostru, îngropată în apele botezului (al voinței, al lacrimilor sau al sângelui - ce știm noi?). Fundamentul existenței noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Și dacă acordăm atenție acestei prezențe, dacă scormonim până la ea, până la întinsele ei pânze de tăcere, de pace și lumină, teama din noi se schimbă în încredere, lacrimile, în haină de nuntă, haina sărmanului, – bună, proastă, nu contează, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospăț numai și numai prin har.

Duhul este și Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, această depășire pe care o identificăm cu rădăcinile ființei noastre, într-un preaplin al inimii care se transformă în mărturisire și care ne învață să vedem în Hristos pe Domnul și să murmurăm întru El, cu El, Avva Tată, un cuvânt de tandrețe, de încredere și respect. Duhul aprinde inima și deschide în noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu și cel prin care El mă vede pe mine este unul singur, același", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], și acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Nu mai suntem prizonieri în timp și spațiu, ci se deschide în noi o respirație mai profundă, aducând cu sine o bucurie sfâșietoare, căci "respirăm Duhul", după admirabila formulă a Sfântului Grigorie Sinaitul [Mică filocalie a rugăciunii inimii, prima ediție, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul "despărțiți de toți și uniți cu toți” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lecțiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem să iubim cu adevărat, cu o dragoste care nu mai ține nici de înfrângere, nici de biruință.

Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, Îl ghicește, ca să vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor și aș adăuga eu, în misterul umanismelor și ateismelor providențial revoltate de atâtea caricaturizări ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, formă sociologică și adesea derizorie, ci lumea în Biserică, o Biserică fără granițe, în care comuniunea sfinților s-ar lărgi într-o comuniune a tuturor marilor trăitori, creatori de viață, de dreptate și frumusețe și chiar a tuturor marilor nefericiți, care au vrut "să sfârșească odată cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, și ne-a făcut să intuim și noi “crucea ca pe o judecată a judecății" [Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări către Thalassius, 43].

În inima acestei Biserici fără hotar, a acestei "iubiri nesfârșite", cum își intitula cea mai frumoasă carte “un călugăr al Bisericii din Orient”, o presimțim, o mărim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da naștere Cuvântului, a dezlegat tragedia libertății umane. Căci Duhul, dacă este primit de libertatea noastră, o eliberează și o face să rodească, îi oferă un spațiu infinit de creație, o impregnează cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxă folosește aceeași expresie pentru a caracteriza și Duhul și pe Fecioară: Duhul panaghion, preasfânt și Fecioara panaghia...

 

sus

Vino și Te sălășluiește întru noi

Vino, mai spune rugăciunea noastră. După ce ne-a asigurat că Duhul este pretutindeni și le împlinește pe toate, ea ne face totuși să implorăm: vino. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel care ne cheamă, este pentru că, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple și pe noi.

După ce creează lumea, Dumnezeu se dă oarecum la o parte, pentru a le da consistență proprie creaturilor Sale. Și acest spațiu, loc liber, spun Părinții, se înscrie în libertatea omului - și a îngerului: el conferă refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmică, astfel încât frumusețea lumii, care vine la început din mărirea lui Dumnezeu, devine magică, nostalgică, grea de tristețe, lunecând spre o împietrire disperată. Astfel încât până și splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acționează ignorându-l și distrugându-l pe celălalt. Duhul care ne poartă în El, Care ne dă viață și ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviințarea noastră, fără chemarea noastră. Trebuie să ne rugăm: “Vino”.

"Vino, Persoană, ce nu poate fi cunoscută. Vino, bucurie nesfârșită, vino lumină care nu apune... Vino, înviere a morților... Vino, Tu Cel care ești de-a pururi și Care, în orice moment, Te îndrepți spre noi, cei tăvăliți în poftele iadului... Vino, suflarea și viața mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefață la Imnele iubirii dumnezeiești ]. Aceasta este partea omului și cererea devine foarte precisă.

Lumea locuiește în Duhul. Pe acest univers, pe care astăzi îl putem cerceta până la miliarde de ani-lumină, sfântul Benoît de Nursie l-a văzut într-o clipă ca pe un fir de praf într-o rază din lumina dumnezeiască. Sfântul papă Grigorie cel Mare amintea această viziune în Dialoguri-le sale, iar sfântul Grigorie Palama înțelegea raza ca pe energiile divine care se revarsă prin Duhul Sfânt. Creația nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubește, o apără, dar în același timp El este alungat de om din inima acestei creații, căci inima ei este omul însuși. Se poate deci merge până la a se afirma că, dacă lumea locuiește în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, căci omul deține, ca pe o putere, un fel de cheie inversă, luciferică și cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifestă forțele neantului, concretizat în mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de țară [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casă. Ea a consimțit ca El să se întrupeze în chiar sânul creației Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa să-și găsească o mamă", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primește pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-și plece capul, în afara iubirii "mariale" a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locașul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuința Fiului întrupat. Cu o condiție fundamentală, aceea ca omul să se roage: “vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea”.

 

sus

Și ne curățește de toată întinăciunea

O, fără îndoială că e de ajuns o scânteie de bucurie amestecată cu recunoștință, e de ajuns, în fața zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniște în care să se topească autosuficiența, un pas înapoi în fața ororii – nu, nu vreau să fiu complice –, o privire de copil a cărei inocență uimită mă dă pe față, un moment de pace interioară, în care inima se trezește: numai chipuri, și fața ascunsă a pământului, pământul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pământul este un înger”, în Pământ ceresc și trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pământul ceresc, pământul-taină pe care îl evocam mai sus în legătură cu extazul, în același timp ceresc și pământesc, al unui Alioșa Karamazov.

Dacă există o fericire îndeosebi iubită de oamenii înduhovniciți ai Orientului creștin, aceasta este: "Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Această fericire nu este una de ordin moral, așa cum este prea des interpretată. Este vorba mai ales de deschiderea și de limpezimea "ochiului inimii": oglindă acoperită de necurăție, care trebuie curățată și lustruită, izvor îngropat într-o viață decăzută, care trebuie scos la lumină pentru ca să se transforme în apă vie.

Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligență, ardoare, dorinț㠖 este chemat să se adune pentru a se depăși pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curățită nu numai de "gândurile spurcate", obsesie culpabilizantă, ci de orice gând. Numai atunci, cufundată în propria lumină, care nu poate fi decât o transparență, conștiința conștiinței devine "punct zero", simplu loc de primire, cupă oferită, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaște, Cincizecime interiorizată, focul Duhului.

Această temă a întinăciunii - a degradării, spun asceții - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluția evanghelică, aceea care eliberează omul de dualismul infinit de complex și de codificat al sacrului și al profanului, al purului și al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură, conform unei dietetici a permisului și a interzisului: Sfântul Augustin, maniheu, vreme de mai mulți ani, a luat cunoștință de o întreagă gnoză, menită să facă distincție între luminos și tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu și lumină a melonului (pepenele galben). Și în zilele noastre, cu cât suntem mai ghiftuiți, cu atât mai mult căutăm distincții analoage, sacrul constând în zveltețea corpului, pe care ni l-am dori veșnic tânăr.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdărește este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: așa-numitele dialogis-moï, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava deșartă, dorința, nebunia. Aceste ispite ajung în inimă, venind din adâncimile inconștientului - personal, dar și colectiv, prin hipnozele politicii -, și trebuie să știm a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo să ardă sau să se transfigureze ... În felul acesta necurăția și pervertirea pot fi smulse cu tot cu rădăcină, care nu este alta decât moartea și nenumăratele măști care o disimulează. Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează și deviază forțele vieții, îl împiedică pe om să înțeleagă că are nevoie să fie mântuit, pentru că altfel va muri și nu va avea parte decât de neant și de coșmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedică pe oameni să înțeleagă că formează cu toții un singur Adam, mădulare ale aceluiași trup, mădulare unii altora. Și cum noi nu ne putem curăți singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul: Vino și ne curățește pe noi de toată întinăciunea.

Cea mai bună psihanaliză nu poate – și e deja mult – decât să ne deschidă ochii asupra jocurilor și mizelor dorinței și morții din noi, ea permite posibile deplasări care ne ușurează, așa cum se întâmplă când mutăm o greutate de pe un umăr pe celălalt, dar fără o adevărată eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul său, pentru că descoperise legea conservării energiei. Pe această energie - aici vitală, psihică - mutată de colo-colo, mereu conservată, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica și transfigura în bucurie pascală. Puterea morții e zdrobită. Sau: de data aceasta nu ne mai mulțumim să schimbăm locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vântul de aiurea să intre și să purifice atmosfera.

Da, să-L implorăm pe Duhul, de profondis, din măruntaiele pământului, printr-o asceză a renunțării, o asceză de încredere și smerenie.

 

sus

... și mântuiește sufletele noastre

A mântui, a salva - adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) -, înseamnă a-l elibera de sub jugul morții și al iadului, de această "viață moartă" pe care o confundăm atât de adesea cu viața, de uciderea celuilalt și de sinucidere și fără îndoială, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic și dacă se lasă stăpânit de teamă și de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieșire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos "coboară" în iad și în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuiește omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte și omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufletești, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumin㠖"lumina vieții", lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruiește pământul celor vii, acelora care nu își îngroapă "talanții", ci îi înmulțesc. Mântuirea nu este numai salvatoare, ci și însuflețitoare, dătătoare de viață.

De aceea, atunci când rugăciunea zice: Mântuiește sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mântuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temnița trupului. Sufletul, aici, desemnează persoana care transcede și care face posibilă existența întregii noastre ființe, pe care o face opacă sau luminoasă; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credință, așa cum arată exemplul contrastant al tâlharilor răstigniți de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos. S-ar mai putea spune și că sufletul este viața în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observă bine în anumite texte evanghelice, unde nu se știe exact dacă trebuie tradus prin "suflet" sau "viață". Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima - acest "trup din cele mai adânci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfântului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultățile noastre, toate simțurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc și cel cosmic. Astfel se pregătește, se anticipează printr-o saturare de viaț㠖 "trupul meu moare, dar eu nu m-am simțit niciodată atât de viu" – învierea morților în unitatea unui Adam total și transfigurarea Cosmosului, când Duhul Sfânt, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pământului, "chip al chipului" din care sufletele își vor lua trupurile, în același timp credincioase tainei originare și înnoite la Parusie.

Reluarea adresării directe: "vino", "Te sălășluiește", "mântuiește", amintește că Duhul este o "persoană, ascunsă, dar absolut reală, pe care o auzim grăind și pe care o vedem lucrând în Faptele Apostolilor. O persoană, trebuie specificat, nu în sensul psihologic și social pe care l-a căpătat acest cuvânt, ci un "ipostas", adică Dumnezeu însuși făcându-se suflarea noastră, adâncimea noastră de taină, viața noastră. Între apartenența noastră strivitoare la lucruri, la materie și certitudinea de neînlăturat că suntem altceva, există această pânză de foc, indestructibilă, Duhul.

Și, în fine:

 

sus

Bunule

Trebuie să ne întoarcem la conotația ontologică și din ebraică și din greacă a cuvântului "bun". În cartea facerii, la sfârșitul fiecărei zile simbolice a creației, citim: "Și a văzut Dumnezeu că este tob”, termen care se traduce și prin frumos și prin bun.

Iată de ce în versiunea greacă a Septuagintei realizată la Alexandria între secolele al V-lea și al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamnă frumos, și nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea ființei care, creată și recreată prin Cuvântul, însuflețită și desăvârșită prin Duhul, reflectă viața divină și, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemată să se unească cu ea. Vocabular de artizan, sau de țăran, pentru care bunul, dacă este cu adevărat bun, nu poate fi decât frumos. Lăsând la o parte distincțiile noastre care țin de estetică: vechile unelte erau frumoase pentru că erau de folos.

Bunătatea - frumusețe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creația Sa, extaz care face în același timp unitatea și diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, constă tocmai în această expansiune a Uni-Diversității trinitare, într-o lume în care diferența poate fi sursă de războaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferențiat, ci la o armonie cu atât mai vibrantă cu cât se naște din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevărat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezultă cea mai frumoasă armonie... [Fragment 8] Căci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbâcsit, ci și diferența vine de la Dumnezeu și Îl definește. Duhul de bunătate și frumusețe fixează pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecărei creaturi. “Întreaga lor ființă va fi salvată și va trăi din plin și de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiești), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseții, o frumusețe care radiază de forța bunătății.

Aici trebuie discutată tema îndumnezeirii: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei", spun Părinții, nu lepădându-se de umanitatea Sa, ci desăvârșind-o în Hristos, sub flăcările Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător de trup), pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de Duhul) [Despre întrupare și împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevăr, la omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet și prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflării Duhului.

Bunătatea Duhului nu se manifestă numai în transfigurarea uneori evidentă a sfinților, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit țesătura ființei, pe care o sfâșie ura și cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlinește zilnic această țesătură: ca și acele bătrâne cu fața ca un lut crăpat, crisalidă ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul morții, trupul cel din Duh.

Frumusețea Duhului se exprimă în calitatea unei priviri care nu judecă, ci primește și face posibilă existența celuilalt. În expresia gurii, leagăn al surâsului.

Tu, care ești bunătate, Tu, frumusețe, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care ești suflarea suflării mele și "viața vieții mele", cum spunea Sfântul Augustin.

În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar și poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul său cel Sfânt "peste noi și peste darurile ce s-au pus înainte", pâinea și vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenți ca jertfă și jertfa acestora.

Rugăciunea pe care tocmai am comentat-o cu stângăcie este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii și a universului, pentru venirea Împărăției, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii Tatăl nostru ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt.

Olivier Clement


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.