varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Olivier Clement
Împarate ceresc, Mangaietorule


Olivier Clement

 

 

 

Împarate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului,

…Care pretutindenea esti si toate le împlinesti,

…Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata,

…vino si Te salasluieste întru noi,

…si ne curateste de toata întinaciunea

…si mantuieste, sufletele noastre,

…Bunule.

Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita în Biserica Ortodoxa. Nu se începe nici o lucrare importanta, nici în biserica, nici în lume, înainte de a o spune.

În Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face în suflarea Duhului. "Însusi Duhul vine în ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci însusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra într-o lume în care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].

Hristos exista cu adevarat în Duhul Sfant, pe care ni-L împartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge în taina, picatura cu picatura, aceasta împartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, "hristificate" vor deveni, în Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea începe în ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, într-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand în euharistie si în oamenii euharistici, întoarcerea tuturor la Hristos.

 

sus

Împarate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului

Cuvantul "împarat" afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenta" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.

"Împarate ceresc": acest ultim cuvant desemneaza aici "Marea Dumnezeirii" din traditia siriaca. Împaratul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste în Fiul, "Împaratie a Tatalui si Ungere a Fiului" spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] - domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea în spiritualitatile asiatice si în gnoze, ci printr-o diferenta întreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.

În acelasi timp, acest Împarat vine la noi ca sa ne împartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numeste în Evanghelia lui Ioan, în cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce "Mangaietorul", "Mijlocitorul", sau si mai bine comforter, din engleza, cel care întareste si da adevarata putere. "Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, în Duhul, în functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o înflacareaza.

Împarate ceresc, Mangaietorule: în Duhul, Dumnezeu îsi transcede propria transcedenta, într-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Însusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale" în Duhul Sfant, prin care si în care Logosul, Cuvantul nu înceteaza sa se manifeste în diferitele formulari ale înteleptilor si profetilor, "lumina care lumineaza pe tot omul ce vine în lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si în care Cuvantul nu înceteaza sa se faca trup: întruparea Cuvantului se desavarseste în Duhul - si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.

De aceea, cand spunem "Duhul Adevarului", nu denumim o notiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atatea! - ci pe Cineva, care ne-a spus ca El este "Calea, Adevarul si Viata", cuvintele "cale" si "viata", cuprinse în cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand, se pare, îndeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul întrupat, Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant în sfintele taine ale Bisericii, în Biserica, taina a celui Înviat si a învierii, datorita si prin harul Duhului Sfant.

Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le înflacareaza inimile. ªi cand frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face nevazut caci nu mai poate fi prezent decat în Duhul Sfant.

Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. În Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.

sus

Care pretutindenea esti si pe toate le împlinesti

Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste în aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul în vantul invizibil, dar miscator, ca si marea "cu mii de surasuri", ca si elanul care împinge, unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua'h, este în limbile semitice, cand masculin cand feminin. Nu pentru a saraci, a "naturaliza" Treimea într-un fel de schema familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau "la hotarul tacerii" [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul, cantandu-i cu gura aproape închisa. Aici presimtim poate acea tainica întelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si care ne aminteste ca Dumnezeu este "matriciant" (care da viata) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamna matrice.

Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh în existenta însasi a lumii, în fiintele si lucrurile care sunt tot atatea logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaza. Apostolul Pavel, în Epistola catre Efeseni (4, 6), Îl evoca pe Dumnezeu, care este "peste toate si prin toate si întru toti". Tatal ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care da viata si duce toate la desavarsire, întru frumusete, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc, apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul într-o taina.

 

sus

Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata

Cuvantul "bine" ca si "bun", de la sfarsitul acestei rugaciuni, are un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci "Dumnezeu este iubire", repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de înauntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunatatile" Duhului, al caror "vistier" este, adica locul daruirii si al raspandirii, înseamna harul, viata de dupa înviere, "lumina vietii", spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împaratia lui Dumnezeu - piatra pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura vietii, camara de nunta ... [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a ]

De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul "bunatate", care ar putea avea o conotatie de static, cu "viata". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "datator de viata". Se pare ca "viata" este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, în greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si desavarsire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de facut nici o distinctie, decat poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însufletit de Suflarea divina. Asa se întampla cu aceste structuri invizibile, aflate în miscare, care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie sa se schimbe în reintegrare, în complexitate din ce în ce mai subtila, asa încat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a Crucii, a mortii ca premisa a învierii. Un mare fizician a putut sa afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ în tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp si de multe ori înca anonima - ceea ce sfantul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] - aceasta viata este întotdeauna legata de moarte. Însa de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personala a lui Afflatus, sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunica, începand din potirul euharistic, o viata curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel încat atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si în final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum încolo pasti, adica treceri initiatice. Moartea, în sens global, fizica si spirituala, în acelasi timp, este oarecum în spatele nostru, îngropata în apele botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui - ce stim noi?). Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. ªi daca acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la întinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se schimba în încredere, lacrimile, în haina de nunta, haina sarmanului, – buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospat numai si numai prin har.

Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, într-un preaplin al inimii care se transforma în marturisire si care ne învata sa vedem în Hristos pe Domnul si sa murmuram întru El, cu El, Avva Tata, un cuvant de tandrete, de încredere si respect. Duhul aprinde inima si deschide în noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descopera în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Îl vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma vede pe mine este unul singur, acelasi", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Nu mai suntem prizonieri în timp si spatiu, ci se deschide în noi o respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci "respiram Duhul", dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul [Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul "despartiti de toti si uniti cu toti” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai tine nici de înfrangere, nici de biruinta.

Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Îl ghiceste, ca sa vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor si as adauga eu, în misterul umanismelor si ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, forma sociologica si adesea derizorie, ci lumea în Biserica, o Biserica fara granite, în care comuniunea sfintilor s-ar largi într-o comuniune a tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut "sa sfarseasca odata cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a judecatii" [Sf. Maxim Marturisitorul, Întrebari catre Thalassius, 43].

În inima acestei Biserici fara hotar, a acestei "iubiri nesfarsite", cum îsi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o elibereaza si o face sa rodeasca, îi ofera un spatiu infinit de creatie, o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul panaghion, preasfant si Fecioara panaghia...

 

sus

Vino si Te salasluieste întru noi

Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul este pretutindeni si le împlineste pe toate, ea ne face totusi sa imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama, este pentru ca, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple si pe noi.

Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le da consistenta proprie creaturilor Sale. ªi acest spatiu, loc liber, spun Parintii, se înscrie în libertatea omului - si a îngerului: el confera refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmica, astfel încat frumusetea lumii, care vine la început din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete, lunecand spre o împietrire disperata. Astfel încat pana si splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta în El, Care ne da viata si ne înconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda sufletul pana în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara încuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam: “Vino”.

"Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita, vino lumina care nu apune... Vino, înviere a mortilor... Vino, Tu Cel care esti de-a pururi si Care, în orice moment, Te îndrepti spre noi, cei tavaliti în poftele iadului... Vino, suflarea si viata mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta este partea omului si cererea devine foarte precisa.

Lumea locuieste în Duhul. Pe acest univers, pe care astazi îl putem cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoît de Nursie l-a vazut într-o clipa ca pe un fir de praf într-o raza din lumina dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune în Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama întelegea raza ca pe energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar în acelasi timp El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este omul însusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea locuieste în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, caci omul detine, ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului, concretizat în mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa se întrupeze în chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primeste pe Dumnezeu în mod liber în pantecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, în afara iubirii "mariale" a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locasul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului întrupat. Cu o conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te salasluieste întru noi si ne curateste de toata întinaciunea”.

 

sus

ªi ne curateste de toata întinaciunea

O, fara îndoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu recunostinta, e de ajuns, în fata zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste în care sa se topeasca autosuficienta, un pas înapoi în fata ororii – nu, nu vreau sa fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe fata, un moment de pace interioara, în care inima se trezeste: numai chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pamantul este un înger”, în Pamant ceresc si trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care îl evocam mai sus în legatura cu extazul, în acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui Aliosa Karamazov.

Daca exista o fericire îndeosebi iubita de oamenii înduhovniciti ai Orientului crestin, aceasta este: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu". Aceasta fericire nu este una de ordin moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de deschiderea si de limpezimea "ochiului inimii": oglinda acoperita de necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor îngropat într-o viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme în apa vie.

Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se depasi pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de "gandurile spurcate", obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai atunci, cufundata în propria lumina, care nu poate fi decat o transparenta, constiinta constiintei devine "punct zero", simplu loc de primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.

Aceasta tema a întinaciunii - a degradarii, spun ascetii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al mainilor, nu este ceea ce-i intra în gura, conform unei dietetici a permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai multi ani, a luat cunostinta de o întreaga gnoza, menita sa faca distinctie între luminos si tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). ªi în zilele noastre, cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii analoage, sacrul constand în zveltetea corpului, pe care ni l-am dori vesnic tanar.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moï, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta, nebunia. Aceste ispite ajung în inima, venind din adancimile inconstientului - personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -, si trebuie sa stim a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo sa arda sau sa se transfigureze ... În felul acesta necuratia si pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza. Întinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura, blocheaza si deviaza fortele vietii, îl împiedica pe om sa înteleaga ca are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedica pe oameni sa înteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare ale aceluiasi trup, madulare unii altora. ªi cum noi nu ne putem curati singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata întinaciunea.

Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi, ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se întampla cand mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie - aici vitala, psihica - mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura în bucurie pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.

Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului, printr-o asceza a renuntarii, o asceza de încredere si smerenie.

 

sus

... si mantuieste sufletele noastre

A mantui, a salva - adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos (sfant) -, înseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de aceasta "viata moarta" pe care o confundam atat de adesea cu viata, de uciderea celuilalt si de sinucidere si fara îndoiala, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea ranita.

Hristos "coboara" în iad si în moarte, în vagaunile întunecate unde se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte si omenirea întreaga. Hristos face din toate ranile noastre sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea izvoare de lumina –"lumina vietii", lumina Sfantului Duh. La Cana, Hristos transforma în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu îsi îngroapa "talantii", ci îi înmultesc. Mantuirea nu este numai salvatoare, ci si însufletitoare, datatoare de viata.

De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza persoana care transcede si care face posibila existenta întregii noastre fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigat de credinta, asa cum arata exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine în anumite texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin "suflet" sau "viata". Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza începand cu inima - acest "trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate simturile, mergand pana la universul care ne înconjoara, cel omenesc si cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de viata – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu" – învierea mortilor în unitatea unui Adam total si transfigurarea Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pamantului, "chip al chipului" din care sufletele îsi vor lua trupurile, în acelasi timp credincioase tainei originare si înnoite la Parusie.

Reluarea adresarii directe: "vino", "Te salasluieste", "mantuieste", aminteste ca Duhul este o "persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care o auzim graind si pe care o vedem lucrand în Faptele Apostolilor. O persoana, trebuie specificat, nu în sensul psihologic si social pe care l-a capatat acest cuvant, ci un "ipostas", adica Dumnezeu însusi facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra. Între apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si certitudinea de neînlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de foc, indestructibila, Duhul.

ªi, în fine:

 

sus

Bunule

Trebuie sa ne întoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din greaca a cuvantului "bun". În cartea facerii, la sfarsitul fiecarei zile simbolice a creatiei, citim: "ªi a vazut Dumnezeu ca este tob”, termen care se traduce si prin frumos si prin bun.

Iata de ce în versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria între secolele al V-lea si al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, însufletita si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun, nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.

Bunatatea - frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui Dumnezeu în creatia Sa, extaz care face în acelasi timp unitatea si diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, consta tocmai în aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, într-o lume în care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie... [Fragment 8] Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbacsit, ci si diferenta vine de la Dumnezeu si Îl defineste. Duhul de bunatate si frumusete fixeaza pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecarei creaturi. “Întreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.

Aici trebuie discutata tema îndumnezeirii: "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se poata îndumnezei", spun Parintii, nu lepadandu-se de umanitatea Sa, ci desavarsind-o în Hristos, sub flacarile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul) [Despre întrupare si împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevar, la omul înduhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet si prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.

Bunatatea Duhului nu se manifesta numai în transfigurarea uneori evidenta a sfintilor, ci în atatea gesturi umile care refac neobosit tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata ca un lut crapat, crisalida ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul mortii, trupul cel din Duh.

Frumusetea Duhului se exprima în calitatea unei priviri care nu judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. În expresia gurii, leagan al surasului.

Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si "viata vietii mele", cum spunea Sfantul Augustin.

În centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant "peste noi si peste darurile ce s-au pus înainte", painea si vinul, cand e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca jertfa si jertfa acestora.

Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venirea Împaratiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.