Cuvântul Autorului

Am încercat, scriind această carte, să pun la îndemâna credincioşilor […] un îndreptar pentru o bună viaţă duhovnicească. Cartea aceasta este o lucrare de spiritualitate, de mistică, dându-i omului reperele principale pentru a se putea despătimi.

Sunt conştient de faptul că există multe lucrări de Ascetică şi Mistică mult mai docte şi de o ţinută academică înaltă. Însă, mi se pare mie, că ele se adresează unei elite situate în sferele înalte. Cartea “Dinamica Despătimirii” se adresează clericului şi credinciosului obişnuit care-şi pune serios problema mântuirii.

Să dea Dumnezeu ca tot creştinul ce încearcă să parcurgă etapele vieţii duhovniceşti, asupra cărora ne-am oprit, să poată spune la final dimpreună cu Sfântul Pavel: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (2 Timotei 4, 7-8).


Trăim într­o lume pragmatică. Prin tot ceea ce fac, oamenii vor să realizeze lucruri concrete. Īn toate demersurile lor au o noimă şi urmăresc o ţintă. Pentru a-şi atinge ţinta se folosesc de un plan şi de mijloace adecvate.

Cele afirmate sunt valabile şi pe tărām spiritual. Orice om sănătos la minte īşi pune īntrebări referitoare la obārşia tuturor lucrurilor, la sensul existenţei sale şi la scopul final pe care trebuie să-l urmărească.

Izvorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu. El a creat lumea văzută şi nevăzută, iar pe om, coroana creaţiei sale, l-a pus ca domn şi stăpān peste lucruri. Ţinta omului, creat după chipul lui Dumnezeu, este să ajungă la asemănare cu El, să se īndumnezeiască, să aibă viaţă din belşug.

Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpānire pe el. Īn loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi īnainte, zice Dumnezeu, şi binecuvāntare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentānd această realitate Sfāntul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te īndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, īndepărtāndu-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia: Dumnezeu nu este cauza morţii, 7.

Dar din fericire Dumnezeu S-a coborāt pe pămānt, S-a īntrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea īndumnezeirii, pentru a ne māntui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu īntrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorātor din Jertfa Crucii Sale curge īmbelşugat īn Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de māntuire. La harul care vine de sus trebuie īnsă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos. Dumnezeu trimite ploaia din cer, dar ţăranul este chemat să-şi lucreze ogorul. Altfel nu vor creşte decāt spini şi pălămidă. “Ţarina, cānd absoarbe ploaia ce coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, zice Sfântul Pavel, primeşte binecu-vāntarea lui Dumnezeu; Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul īi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 7-8).

Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. Īn discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, īnainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul īntr-acolo. Īnsă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul īi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decāt prin Mine” (Ioan 14, 6).

Ne propunem şi noi ca īntr-această lucrare să alcătuim un ghid pentru a putea parcurge calea desăvārşirii creştine, pentru a scăpa de păcate şi a ne umple de har. Dinamica despătimirii īşi are o noimă. De aceea Sfinţii Părinţi, īntemeiaţi pe Sfānta Scriptură şi pe Sfānta Tradiţie, ne-au lăsat nenumărate reţete de urmat. Teologii au īntocmit tratate savante de Spiritualitate, de Ascetică şi Mistică, fiecare propunāndu-ne o cale. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică. Ea īncepe cu Botezul, care este o purificare a "chipului" lui Dumnezeu din noi şi continuă printr-o vieţuire ascetică pānă la dobāndirea “asemănării".

Īnainte de a schiţa planul nostru, vă dăm cāteva temeiuri de referinţă din revelaţia dumnezeiască şi din Părinţi legate de dinamica despătimirii, legate de calea desăvārşirii creştine.

Māntuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pānă acum īmpărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun māna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfāntul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpānd de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sārguinţa, adăugānd la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă īnfrānarea, la īnfrānare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).

Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se īntālni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).

Urcuşul īnspre unirea cu Dumnezeu, īntru iubire, este creionat astfel de către Sfāntul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea īn Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi īndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte īnfrānarea cea atotcuprinzătoare. Īnfrānarea la rāndul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. Īn sfārşit frica, de credinţa īn Domnul”. Capete despre dragoste, I, 2; Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 37.  Sunt conturate clar aici şapte trepte īnspre nepătimire asupra cărora vom reveni.

Spiritualitatea creştină nu face altceva decāt să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul īnaintării creştinului pe drumul desăvārşirii īntru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobāndirea virtuţilor. Acest proces se săvārşeşte īntr­o anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.

Dacă dogmatica ne īnvaţă ce să credem, morala ce să facem, mistica este preocupată de unirea fiinţei omeneşti cu Fiinţa supremă, cu Dumnezeu. Ţinta este să “ajungem toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvārşit, la măsura vārstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Drumul īnspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de īnaintarea īn unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se īntrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvārşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfāntul Pavel le rezumă magistral pe amāndouă īntr-un verset: “M-am răstignit īmpreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte īn mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvārşire. Īntre cele două etape Sfāntul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvārşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvārşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvārşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul īnspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.

Există o puternică legătură īntre cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfānta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrānd putem ajunge la īndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos īn noi.

Rezultă de aici “un paralelism īntre cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vārsta īmplinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”. Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Tārgu Mureş, 1996, p. 143. Harul primit la Botez īl punem īn lucrare īn faza curăţitoare, cel primit la Miruire īn faza iluminatoare şi cel primit īn Euharistie īn faza de desăvārşire.

Aşa cum īn Botez ne răstignim, ne īngropăm şi īnviem cu Hristos, tot aşa īn etapa curăţitoare transpunem īn realitate această moarte şi īnviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorāt şi-i ia locul omul cel nou.

Darurile Sfāntului Duh, care īn stare latentă sunt prezente īn tot creştinul de la Miruire, devin active īn faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, īnţelege Scripturile, citeşte ca īntr­o carte īn toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvārşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. Īn Euharistie se realizează cea mai intimă unire īntre Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te īmpărtăşi trebuie mai īntāi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află īn Sfānta Īmpărtăşanie, se trudeşte, cāt poate, să īntoarcă şi să īmpiedice īn tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 208.

Tratatele de mistică, īn general, se opresc la toate cele trei faze. Īn demersul nostru, īnsă, noi ne vom opri doar la prima fază, la curăţire, cele ce le vom relata īnscriindu-se īn această Dinamică a despătimirii.

Ne vom opri doar la această primă etapă pentru că, din nefericire, zbuciumul luptei noastre pentru a scăpa de păcate ne face să avem limpede experienţa acestei faze. Iluminarea, şi cu atāt mai mult desăvār-şirea, rămān nişte deziderate spre care tānjim. Despre ele este şi foarte greu să ne pronunţăm.

În Pateric ni se relatează īn acest sens o īntāmplare cu mesaj limpede. Un ucenic de-al lui Avva Pimen ajunge prin străinătate. Vizitāndu-l acolo pe un părinte vestit īi povesteşte despre faima pe care o are Avva Pimen. Curios părintele, peste un timp, vine să-l īntālnească pe Avva Pimen. Ucenicul īl introduce la părintele său. "Deci l-a primit pe el cu bucurie şi, sărutāndu-se unul pe altul, au şezut. Şi a īnceput cel străin a vorbi din Scriptură locuri duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a īntors Avva Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns”. Şi văzānd străinul că nu-i răspunde bătrānul a ieşit māhnit. Ucenicul bătrānului, īnsă, i-a dezlegat nedumerirea: Avva Pimen nu se antrena īn discuţii savante despre cele cereşti, ci era preocupat de probleme duhovniceşti practice. Străinul “umilindu-se a intrat la bătrānul şi a zis către dānsul: ce voi face avvo, că mă stăpānesc patimile sufletului? Şi a luat aminte la dānsul bătrānul, bucurāndu-se. Şi a zis: acum bine ai venit”.  Avva Pimen, 8; Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 166.  Şi i-a vorbit despre despătimire.

Īn consens cu cele afirmate vom zăbovi şi noi asupra celor şapte etape din urcuşul spre desăvārşire. Dinamica despătimirii presupune următoarele etape:

1. Credinţa;
2. Frica de Dumnezeu;
3. Pocăinţa;
4. Īnfrānarea;
5. Răbdarea;
6. Nădejdea;
7. Nepătimirea.

A nu urca, din punct de vedere spiritual, nu īnseamnă a sta pe loc, ci a regresa. Fericitul Augustin ne spune că “nu putem să ne oprim de a nu aluneca īnapoi, decāt forţāndu-ne mereu de a sui; īndată ce ne oprim; coborām; şi a nu īnainta īnseamnă a coborī; īncāt dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a īnainta fără a face popas”.  Alfonz Rodriguez, Calea Desăvārşirii Creştineşti, Oradea, 1933, p. 38.

O stare neutră a sufletului nu se poate obţine. Patimile eliminate trebuiesc īnlocuite cu virtuţile. Iar prima grijă pe care trebuie să o avem este aceea de a ne fixa raţiunea īntr­o atitudine fermă: lucrul acesta se realizează prin Credinţă.