"Fără Mine nu puteţi face nimic" este un cuvânt pe care de multe ori suntem tentaţi să-l trecem cu vederea, şi avem impresia că putem şi noi ceva. Dar nimic nu este mai adevărat decât acest cuvânt. Un singur lucru îl putem face de la noi înşine, lucru pe care Dumnezeu nu-L poate face: păcatul, dar şi pe acesta îl facem cu îngăduinţa Lui şi dintr-o iconomie numai de El ştiută.

Orice medic, terapeut, duhovnic, bolnav, credincios, necredincios, etc. ar trebui să aibă mereu în cuget acest adevăr. Dacă ai cu adevărat o iubire sinceră faţă de aproapele, de pacient, de cel căzut între tâlhari şi vrei să-l vindeci, să-l ajuţi, să-i faci bine nu se poate să nu ceri ajutorul dumnezeiesc, fără de care nu putem face nimic cu adevărat bun.

Este cu adevărat înţelept psihiatrul care procedează astfel, căruia nu-i e ruşine să recunoască când, în anumite situaţii, este depăşit şi care în astfel de situaţii, din dragoste îşi povăţuieşte pacientul la rugăciune, la Biserică, la ajutorul dumnezeiesc. Aceasta nu reprezintă o înfrângere, din contră este cea mai pură deschidere şi dragoste în deplină cunoştinţă.

Doar harul dumnezeiesc, doar energiile divine necreate, sunt în stare să plinească acolo unde lipseşte, să creeze acolo unde nu există, să facă ordine în dezordine etc. căci Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut ci pe toţi caută să-i mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să-i aducă.

Toate sunt bune dacă sunt folosite cum trebuie, dacă li se dă un scop bun, dacă este reclamată prezenţa şi ajutorul dumnezeiesc. Psihiatria este bună, este din ce în ce mai solicitată, Dumnezeu lucrează multe vindecări prin intermediul ei, sfera cunoaşterii în cadrul ei pătrunde tot mai adânc în taina complexului uman. Totuşi pentru a nu ieşi din bine, pentru a se feri de autonomie, de a deveni diabolică şi antihristică, trebuie făcută o simbioză între teorie, mijloacele terapeutice şi credinţa în Domnul nostru, Iisus Hristos. Acest lucru dă psihiatriei o perspectivă de normalitate, de moralitate şi are ca efect creşterea încrederii bolnavilor în efectele acesteia.

Acest lucru este valabil şi invers. Preotul nu trebuie să fugă de ajutorul psihiatriei, în lupta sa de îndumnezeire a credincioşilor daţi lui spre îngrijire. Nu trebuie să ne încăpăţânăm în a cere minuni, când avem la îndemână instrumentul vindecării. Sfântul Vasile cel Mare spunea încă din veacul al IV-lea că "este o încăpăţânare să refuzăm ajutorul medicului", iar acum cu atât mai mult. Rugăciunea a scăzut, cei ce pot să mijlocească minuni sunt tot mai rari, dar Dumnezeu în iconomia sa, nu ne-a lăsat cu totul neajutoraţi, ci a dat înţelepciune oamenilor care au descoperit tot felul de mijloace, de instrumente prin care pot ajuta la redarea stării de normalitate, de sănătate atât trupească cât şi psihică. Singura condiţie ca totul să se înscrie în ordinea divină este credinţa, credinţa că pe lângă bisturiu, neuroleptic etc. pune şi Dumnezeu umărul.

Lucrarea de faţă s-a vrut a fi o astfel de punte de legătură, o încercare de spargere a extremelor ce se feresc de atingere, s-a vrut a fi o cale de mijloc.

Dacă am greşit cu ceva, sau dacă punctul nostru de vedere e cu totul greşit şi nu se înscrie pe linia a ceea ce Biserica învaţă, noi retragem totul cerând iertare pentru tinereţea şi neiscusinţa noastră. Aşa să ne ajute Dumnezeu!