Despre Pateric, sau scris foarte multe deoarece această carte a cunoscut o largă circulaţie, având un nivel mediu în ceea ce priveşte terminologia şi aspectele tratate. După Sfânta Scriptură, Patericul a devenit una din lecturile cele mai populare şi datorită faptului că este cele mai accesibil şi mai practic comentariu tâlcuitor al Cuvântului lui Dumnezeu. În acest mod, adevărul lui Hristos devine actual, accesibil şi inteligibil.
Pe scurt, Patericul cuprinde încercări, printr-un efort intens al omului duhovnicesc, de a exprima "mintea lui Hristos" (I Corinteni 2, 16). Ceea ce a rezultat este poate şi atuul acestei colecţii: cuvintele Părinţilor sunt exprimate cu simplitate, claritate şi concizie evanghelică.
Patericul reprezintă o antologie de apoftegme, povestiri, anecdote, minuni şi evenimente din viaţa asceţilor fiind, din această pricină, ghid, îndreptar pentru toţi cei ce au apucat aceeaşi cale ascetică de însănătoşire a condiţiei umane. Astăzi se cunosc mai multe paterice, dar noi ne vom referi la Patericul Egiptean, care cuprinde o antologie anonimă ale Părinţilor vestiţi din pustia Egiptului şi Sinaiului, care au trăit în secolul al IV-lea şi al V-lea.
Acest Pateric, cuprinde două serii de apoftegme în care prima serie le dispune în ordine alfabetică după numele părinţilor ce le-au dat glas, iar a doua serie de apoftegme le dispune pe acestea sistematic pe diferite teme principale ale vieţii în Hristos.
În încercarea noastră de a scoate în relief şi această latură, psihoterapeutică, a Patericului, vom încerca, pe cât posibil, o tratare în funcţie de etiologiile recunoscute de psihoterapia creştină, ţinând cont de faptul că multe dintre apoftegme, sentinţe, terapii au un preponderent caracter personal, se referă la cel ce le-a solicitat şi reprezentând o soluţie pentru acesta, dar ţinând cont de apropierea sau asemănarea dintre multe sentinţe de atunci cu cazuri actuale, vedem, dacă nu un mare folos, cel puţin o pistă orientativă. Părinţii tratau cu persoane umane reale nu cu boli, iar tratamentul aplicat uneia nu este acelaşi cu cel aplicat alteia chiar dacă se manifestă maladiv asemănător. Părinţii aveau discernământ duhovnicesc, erau capabili să pună un diagnostic spiritual fără greş, şi din această cauză la aceleaşi simptoame să dea tratamente diferite.
Nu există în Pateric o expunere sistematică a unei astfel de terapii. Există însă o terapeutică preventivă, dacă putem spune aşa, care se poate desprinde din analizarea locului pe care-l ocupă trupul, precum şi din relaţiile cu acesta. Putem observa modul de hrănire, modul de odihnă, precum şi atitudinea faţă de boală.
Este îndeobşte cunoscut că asceza presupune nevoinţă. Ori această nevoinţă se materializează în postiri, în răbdare de sete, de frig, în osteneli trupeşti deosebite (mătănii, stat în picioare cu mâinile ridicate, străbaterea de distanţe lungi pe arşiţa soarelui etc.), în privegheri şi nesomn. Toate acestea urmăresc atât mortificarea (mortificare ca supunere) trupului ca ceva ce se împotriveşte duhului, cât şi călirea voinţei, antrenarea ei, precum şi dobândirea umilinţei, a slăbiciunii ca mediu de dezvoltare a smereniei. Toate acestea nu înseamnă că părinţii erau sinucigaşi, sau omorâtori de trupuri. Nu erau pentru că mai presus de toate stă principiul socotinţei sau al dreptei măsuri aşa cum citim la avva Pimen: "zis-a iarăşi: toate cele peste măsură sunt ale dracilor" (Pimen, 129) şi în alt loc: "şi iarăşi a zis: socotinţa este mai mare decât toate faptele cele bune" (XXV, 6).
Să încercăm să redăm câteva apoftegme referitoare la trup pentru a ne putea crea o imagine de cum era privit acesta, de cum era îngrijit:
Avva Antonie: "sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că nu au avut ei dreaptă socoteală, departe de Dumnezeu s-au făcut" (Antonie, 10) sau "Un frate, după ce s-a lepădat de lume şi a împărţit averile sale săracilor, ţinând puţine pentru sine, a mers la avva Antonie. Şi de aceasta înştiinţându-se bătrânul, a zis lui : de voieşti să te faci călugăr, mergi în satul acela şi cumpără carne, şi pune-o împrejurul trupului tău gol şi aşa vino aici. Şi făcând fratele aşa, câinii şi păsările îi rupeau trupul lui. Şi venind el la bătrânul, îl întreba, de a făcut cum l-a sfătuit. Iar acela, arătându-i trupul lui rupt, sfântul Antonie i-a zis : cei ce se leapădă de lume şi voiesc să aibă bani, aşa fiind luptaţi de draci, se rup." (Antonie, 22) sau "A zis avva Antonie : socotesc ca trupul are mişcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimaşa mişcare. Este încă şi altă mişcare ce stă întru a hrăni şi a îngrăşa trupul cu mâncări şi cu băuturi, din care fierbinţeala sângelui zădărăşte trupul spre lucrare. Pentru aceasta şi zice Apostolul : nu vă îmbătaţi cu vin întru care este curvia. (Efeseni V, 18). Şi iarăşi Domnul in Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor, zicea : luaţi aminte sa nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca XXII, 34) Este încă şi altă mişcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăşia şi zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a şti, că trei sunt mişcările trupeşti : una firească, alta din neluarea aminte a hranei şi a treia de la draci." (Antonie, 24) sau "Acelaşi a zis : totdeauna să ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu : să-ţi aduci aminte de cel ce omoară şi face viu (Impăr. II, 6). Să urâţi lumea şi cele ce sunt într-însa, să urâţi toată odihna trupească, să vă lepădaţi de viaţa aceasta, ca să vieţuiţi lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte, ce aţi făgăduit lui Dumnezeu. Că cere aceasta de la voi în ziua judecăţii : să flămânziţi, să însetaţi, să umblaţi în haine sărace, să privegheaţi, să vă tânguiţi, să plângeţi, să suspinaţi cu inima voastră, să vă încercaţi de sunteţi vrednici de Dumnezeu, să defăimaţi trupul, ca să vă mântuiţi sufletele voastre." (Antonie, 35).
Avva Arsenie: "Altădată avva Arsenie a zis către avva Alexandru : după ce vei despica smicelele tale, vino să guşti cu mine iar de vor veni străinii, mănâncă cu ei. Dar avva Alexandru lucra încet şi moale şi sosind ceasul, încă mai avea smicele şi voind să păzească cuvântul bătrânului, a stătut să sfârşească smicelele. Deci, văzând avva Arsenie că a zăbovit, a luat gustarea, socotind că a avut străini. Iar avva Alexandru, după ce a sfârşit târziu, s-a dus. Şi i-a zis lui bătrânul : ai avut străini ?Iar acela a răspuns : nu ! Şi i-a zis lui iarăşi : dar cum nu ai venit ? Iar el a zis : pentru că mi-ai spus, că după ce voi despica smicelele să vin. De aceea păzind cuvântul tău, n-am venit. Şi s-a minunat bătrânul de luarea aminte a lui cea cu de-amănuntul şi i-a zis lui : mai de dimineaţa să dezlegi postul, ca şi pravila să ţi-o faci şi apa ta să o bei; iar de nu, degrabă are să se bolnăvească trupul tău." (Arsenie, 24)
Avva Agathon: "A fost întrebat avva Agathon : ce este mai mare : osteneala cea trupească, sau păzirea celor dinăuntru? Iar bătrânul a zis : omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris : tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă (Mat. VII, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minţii. Dar este trebuinţă şi de acoperemântul şi podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupeşti." (Agathon, 8) sau "Şi era avva Agathon înţelept cu mintea şi fără de preget cu trupul şi se îndestula cu toate şi cu lucrul mâinilor şi cu hrana şi cu îmbrăcămintea." (Agathon, 10) sau "Zicea avva Agathon : de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu şi să iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită." (Agathon, 26)
Avva Grigorie Teologul: "aceste trei lucruri cere Dumnezeu de la tot omul, care are Sfântul Botez, adică: credinţa dreaptă de la suflet, adevărul de la limbă şi înfrânarea patimilor, adică curăţenie de la trup." (Grigorie Teologul, 1)
Avva Ilie: "zis-a iarăşi: de nu va cânta mintea împreună cu trupul, în zadar este osteneala. Că de iubeşte cineva necazul, mai pe urmă se face lui spre bucurie şi odihnă" (Ilie, 6)
Avva Theona: "zis-a avva Theona: fiindcă se îndepărtează mintea de la privirea spre Dumnezeu, pentru aceasta suntem robiţi de patimile trupeşti." (Theona, 1)
Avva Meghetie: "au întrebat unii din părinţi pe avva Meghetie, zicând: de va prisosi fiertură pe a doua zi, voieşti să o mănânce fraţii? Zis-a lor bătrânul: de s-a stricat, nu e bine să fie siliţi fraţii să o mănânce şi să se îmbolnăvească, ci să o lepede. Iar de este bună şi pentru desfrânare se va lepăda şi alta se va fierbe, aceasta e rău." (Meghetie, 3)
Avva Pimen: "zis-a avva Pimen: trei fapte trupeşti am văzut noi la avva Pamvo: nemâncarea până seara în fiecare zi, tăcerea şi rucodelie mare." (Pimen, 150) sau " s-a dus avva Isaac la avva Pimen şi văzând-l pe el că pune puţină apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dânsul, i-a zis: cum unii au întrebuinţat asprimea chinuindu-şi trupul lor? I-a zis lui bătrânul: noi nu ne-am învăţat să fim omorâtori de trupuri, ci de patimi." (Pimen, 183) sau "zis-a iarăşi: aceste trei rane nu pot să le tai: mâncarea, îmbrăcămintea şi somnul; dar din parte putem să le tăiem." (Pimen, 184)
Din puţinele exemple date mai sus se vede clar atitudinea pe care o aveau părinţii pustiei asupra trupului. Trupul nu este văzut nicidecum ca închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus să lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar. Atenţia se mută spre cele cereşti, nu se fac concesii trupului după cuvântul "trupul e bună slugă, dar rău stăpân". Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar, dar ordinea şi rânduiala fără fluctuaţii mari, îl fac să funcţioneze ireproşabil. Munca, hrana naturală, vegetală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc aduc trupul la o materialitate fină, spiritualizată la o uşurătate în slujirea celor bune. Este de remarcat şi aspectul privitor la grija deosebită pe care o acordau Părinţii Deşertului sănătăţii trupului cunoscându-se faptul că numai un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului şi modelului de normalitate pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului şi a stricăciunii. Părinţii îşi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din această sănătate un scop în sine, boala şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.
Doar în felul acesta trupul capătă o orientare eshatologică, este pus să urmeze sufletului, este dus la îndumnezeire, căci aşa cum am văzut când am definit persoana, aceasta se cuprinde în întregul complex uman, în trup şi suflet.
Încă de la început trebuie spus că Părinţii Deşertului sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu fiind primită şi percepută astfel. Hrana e doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei, şi transferul vieţii de la Dumnezeu în hrană. Ispita diavolului chiar aşa suna: „Mâncaţi, căci veţi fi ca şi Dumnezeu"; prin urmare, viaţa în sine însăşi pe care o are doar Dumnezeu, e identificată şi transferată în mâncare. Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine trăieşte omul... , subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine nu face altceva decât afirmă că prin aceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.
Pe lângă acestea se pune problema postului. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu mulţumire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există un post ascetic continuu. Este cunoscută relaţia dintre trup şi suflet şi faptul că există influenţe reciproce astfel după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: "Mintea, netrupească fiind, de la trup se spurcă şi se întunecă". Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu şi starea stomacului etc. un stomac plin de mâncare se face poticnire pentru virtuţi, oprelişte pentru rugăciune, învolburare a sângelui spre desfrâu, îndemn spre lenevire etc. Acestea toate sunt cunoscute. Dar uscarea trupului de patimi, învaţă Părinţii, postul ca atare, e o chestiune de durată, de dreaptă socoteală, sănătate şi har. În funcţie de durată – pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe, şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se izbăveşte de lanţurile omului trupesc. Aceasta se cheamă dreaptă socotinţă.
În funcţie de sănătate – având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica de aceasta în vremea de încercare. Iar dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele devin negative. Pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate slabă.
Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul însoţit chiar de muncă forţată, a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel lăcomia. Bolile care au dedesubtul lor astfel de cauze se pot vindeca prin post şi prin muncă.[1]
Dar să vedem câteva apoftegme referitoare la aceasta:
Avva Antonie: "Zis-a iarăşi : supunerea cu înfrânare supune fiara." (Antonie, 38)
Avva Arsenie: "spunea avva Daniil: atâţia ani a petrecut cu noi şi numai o măsură de grâu îi făceam lui pe an şi când mergeam la el, mâncam din acel grâu." (Arsenie, 17) "Tot acesta a povestit, că odată au venit nişte părinţi de la Alexandria, ca să vadă pe avva Arsenie. Şi unul dintre dânşii era unchi al lui Timotei celui de demult, care a fost arhiepiscop al Alexandriei şi se numea neagonisitor, adică sărac. Şi avea tovarăş pe unul din copiii fratelui său. Iar bătrânul se afla atunci bolnav şi nu a voit să-i întâlnească pe ei, ca să nu mai vină şi alţii să-l supere. Şi era atunci la piatra Troiei şi ei s-au întors mâhniţi. După aceea s-a întâmplat de s-a făcut năvălire a barbarilor şi venind el, a petrecut prin părţile cele de jos. Şi auzind aceia, iarăşi au venit să-l vadă pe el şi cu bucurie i-a primit pe dânşii. Şi i-a zis lui bătrânul : voi aţi gustat pâine şi aţi băut apă; iar eu, fiule, cu adevărat nici pâine, nici apă n-am gustat, nici am şezut jos, chinuindu-mă pe mine până când m-am înştiinţat că aţi ajuns la locul vostru, căci pentru mine şi voi v-aţi supărat, dar iertaţi-mă, fraţilor. Şi mângâindu-se ei, s-au dus." (Arsenie, 34) şi "se zicea iarăşi, că după ce auzea că s-au copt tot felul de poame şi se treceau, atunci singur zicea: aduce-ţi-mi. şi gusta numai odată puţin din toate şi mulţumea lui Dumnezeu." (Arsenie, 19)
Avva Ahila: "zis-a avva Vitimie: pogorându-mă eu odată la schit, mi-au dat unii nişte miere, ca să le dau bătrânilor şi am bătut la uşa chiliei lui avva Ahila ca să-i dau lui. Iar el a zis: cu adevărat, frate, nu mi-ar fi fost voia să-mi baţi acum în uşă, chiar de a r fi fost mană. Dar nici la altă chilie nu te mai duce. Deci m-am dus la chilia mea şi le-am dus-o la biserică." (Ahila, 2) şi "A venit odată avva Ahila la chilia lui avva Isaia în schit şi l-a găsit mâncând; acesta pusese sare şi apă într-un castron şi văzându-l bătrânul că a ascuns castronul după funii, i-a zis : spune-mi ce mănânci ? Iar el a zis : iartă-mă avvo, că tăiam smicele şi m-am suit pe arşiţă şi-am pus in gura mea pâine cu sare; că mi s-a uscat gâtlejul de arşiţă şi nu se pogora pâinea. Pentru aceasta am fost silit de am pus puţină apă peste sare, ca aşa să pot gusta. Deci, iartă-mă ! Şi a zis bătrânul : veniţi de vedeţi pe Isaia, că mănâncă zeamă în schit. Dacă vrei să mănânci zeamă, du-te in Egipt." (Ahila, 3)
Avva Epifanie: "Zicea încă şi aceasta : Dumnezeu cu foarte puţin preţ vinde dreptăţile la cei ce se sârguiesc să le cumpere : pe o bucăţică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănişor." (Epifanie 16)
Avva Evprepie: "Un frate a întrebat pe avva Evprepie pentru viaţă. Şi a zis bătrânul : iarbă mănâncă, cu iarbă te îmbracă, pe iarbă te culcă (adică toate le defaimă ), iar inima câştig-o de fier." (Evprepie, 4)
Avva Eladie: "Se povestea pentru acestaşi avva Eladie, că pâine şi sare mânca. Deci, când au venit Paştile, zicea : fraţii pâine şi sare mănâncă, iar eu trebuia să fac puţină osteneală pentru Paşti. Şi fiindcă în celelalte zile mănânc şezând jos, acum, că este Paşti, voi face osteneală şi voi mânca stând în picioare." (Eladie 2)
Avva Ierax: "un frate a întrebat pe avva Ierax, zicând: spune-mi cuvânt, ca să mă mântuiesc. I-a zis bătrânul: şezi în chilia ta şi de îşi este foame, mănâncă iar de îţi este sete, bea şi nu vorbi de rău pe cineva şi te mântuieşti!" (Ierax, 1)
Avva Cassian: "zis-a iarăşi: ne-am dus la alt bătrân şi ne-a făcut pe noi de am gustat şi ne îndemna după ce ne-am săturat să mai mâncăm. Iar eu zicând că nu mai putem, el a răspuns: dar eu, venind fraţii, de 6 ori am pus masa şi îndemnând pe fiecare, împreună mâncam şi încă mie foame. Dar tu odată mâncând, atât te-ai săturat încât să nu mai poţi mânca?" (Cassian, 3)
Avva Pavel cel Mare: "spuneau părinţii despre avva Pavel că a făcut Postul Mare cu puţină linte, cu un ulcior de apă şi cu o coşniţă, împletindu-o şi stând închis până la praznic." (Pavel cel Mare, 3)
Avva Sisoe: "venind odată avva Sisoe la locul ce se cheamă Clisma, au mers la dânsul nişte mireni să-l vadă. Şi multe grăind ei, nu le-a răspuns lor cuvânt. La urmă unul din dânşii a zis: de ce-l supăraţi pe bătrân? Nu mănâncă şi pentru aceasta nu poate grăi. A răspuns bătrânul: când am trebuinţă mănânc." (Sisoe, 21) sau "se spunea despre avva Sisoe Tebeul, că nu mănâncă pâine. Şi la praznicul Paştilor, i-au făcut lui metanie fraţii ca să mănânce cu ei şi răspunzând, le-a zis: una am să fac: sau pâine am să mănânc, sau câte bucate aţi făcut. Iar ei au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut aşa." (Sisoe, 52) şi "de multe ori îi zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: avvo, scoală-te să mâncăm! Iar el zicea către dânsul: dar n-am mâncat, fiule? Iar ucenicul îi răspundea: nu, părinte. Şi zicea bătrânul: dacă nu am mâncat, ad-o să mâncăm." (Sisoe, 4)
Maica Singlitichia: "când vei posti, nu pricinui boală" (Singlitichia, 9)
Avva Siluan: "a venit un frate la avva Siluan în muntele Sinai şi văzându-i pe fraţi lucrând, i-a zis bătrânului: nu lucraţi mâncarea cea pieritore (Ioan 6, 27), că Maria partea cea bună şi-a ales (Luca 10, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său: Zahario, dă fratelui o carte şi pune-l într-o chilie, care nu are nimic. Când a sosit ceasul al IX-lea, fratele lua seama la uşă, dacă vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrân şi i-a zis: nu au mâncat fraţii astăzi, avvo? i-a răspuns bătrânul: da, au mâncat. Şi fratele a zis: pentru ce nu m-aţi chemat? I-a zis lui bătrânul: fiindcă tu om duhovnicesc eşti şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta. Tu partea cea bună ţi-ai ales (Luca 10, 42), citind toată ziua şi nevrând să mănânci mâncare trupească. Şi dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând: iartă-mă, avvo! I-a zis lui bătrânul: negreşit, trebuinţă are şi Maria de Marta, căci prin Marta se laudă şi Maria." (Siluan, 5)
La fel despre post se vorbeşte în tot capitolul V intitulat Pentru post şi înfrânare, nu numai de bucate, ci şi de alte patimi vătămătoare de suflet, sau "zis-a un bătrân: de îţi va zice ţie gândul să faci multe feluri de bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc. Iar hrana cea mai bună a monahului este plânsul şi lacrimile" (XXIV, 1)
Desigur că ar fi multe voci care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexistând aportul necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri etc.
Hrana principală este pâinea. Această pâine care întăreşte inima, cel mai de preţ mădular al trupului. Este cunoscut faptul că "monahii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an întreg (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55)"[2] iar folosirea pâinii proaspete era considerată un ospăţ, şi nu era îngăduită decât din dragoste sau la caz de boală. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine, 1,5-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc proteine, glutenul ca proteina ce se găseşte numai aici şi o mulţime de minerale cum ar fi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, mangan, cobalt, cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o sumedenie de minerale: astfel la 1 Kg. Sămânţă de orz există: 0,6g calciu, 4g fosfor, 4,9g potasiu, 0,6g sodiu, 1,5g clor, 1,5g magneziu, 12,8g cupru, 17,8g mangan, fier. Se cunosc efectele terapeutice ale "apei de orz" ca tonic al sistemului nervos, tonicardiac, hipertensor, mineralizant[3]. Totodată pusnici folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză şi zaharuri, în săruri. Mai foloseau miere de albină atât ca hrană cât şi în aplicaţii terapeutice. Mierea conţine pe lângă apă, glucide ca: glucoza, fructoza, pentoza, zaharoza, maltoza, melecitoza etc.; enzime şi catalizatori biologici care iau naştere numai în celule vi; substanţe minerale ca: fier, cupru, mangan, clor, calciu, galiu, zirconiu, titan, nichel, fosfor etc.; acid formic precum şi vitaminele B1, B2, B6, B12; C, provitamina A, K, PP etc. Se foloseşte de asemenea sare care conţine clorura de sodiu şi alte minerale ca magneziu, calciu, fier, sulf. La praznice şi dezlegări se foloseşte untdelemnul care luminează faţa şi uneori şi peşte.
Aşa cum am spus, problema postului este una legată de durată, de sănătate trupească şi de har, ştiindu-se că îndelunga nemâncare este un dar de la Dumnezeu cum reiese şi din apoftegmele cuprinse în capitolul XXVII.
Dacă ar fi să caracterizăm hrana celor din pustie am putea folosi fără să greşim termenul laic de alimentaţie raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului stabilindu-se chiar că "de obicei, pătimesc de cancer cei ce nu postesc niciodată. Cancerul încă n-are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului."[4]
La fel ca şi pentru hrană, şi băutura este cuprinsă în post, este sursă de nevoinţă. Este semnificativă următoarea apoftegmă: "a venit odată avva Siluan şi Zaharia, ucenicul lui, la o mănăstire; şi i-au făcut pe ei de au gustat puţin mai înainte de a călători. Apoi ieşind ei, a găsit ucenicul lui apă pe cale şi dorea să bea. Şi i-a zis lui bătrânul: Zahario, post este astăzi. Iar el a zis: dar n-am mâncat, părinte?! Zis-a bătrânul: ceea ce am mâncat, era dragoste; dar noi postul nostru să-l ţinem, fiule!" (Siluan, 1)
Nici apa folosită nu era de cea mai bună calitate după cum vedem la avva Macarie Egipteanul la care "mers-au odată nişte fraţi din Schit şi nu au găsit în chilia lui nimic, decât apă stătută" (Macarie Egipteanul, 29) sau la avva Evloghie Preotul: "Evloghie oarecare, ucenic fiind al fericitului Ioan arhiepiscopul, preot şi pustnic mare, postind din două în două zile, iar de mai multe ori şi toată săptămâna petrecând, mâncând numai pâine şi sare, se slăvea de oameni. Acesta s-a dus la avva Iosif la Panefo, nădăjduind să vadă ceva mai multă asprime de viaţă la dansul. Şi primindu-l pe el bătrânul cu bucurie, orice a avut a pus ca să facă mângâiere şi i-au zis lui ucenicii lui Evloghie: nu mănâncă preotul afară de pâine şi sare; iar avva Iosif tăcând mânca. Şi petrecând trei zile, nu i-au auzit pe ei cântând sau rugându-se, că era ascunsă lucrarea lor. Şi au ieşit nefolosindu-se Evloghie cu ucenicul său. Iar după iconomie s-a făcut negură şi rătăcindu-se s-au întors la bătrânul. şi mai înainte de a bate ei în uşă, i-au auzit pe ei cântând şi stăruind el mult, mai pe urmă au bătut în uşă. Iar aceia, tăcând din cântarea de psalmi, i-au primit cu bucurie. Şi pentru arşiţă au turnat ucenicii lui Evloghie apă în vas şi i-au dat lui. Şi era apă amestecată cu de mare şi de râu şi nu a putut să o bea. Şi venind întru sine a căzut înaintea bătrânului, voind să ştie petrecerea lor, zicând : avvo, ce este aceasta, că întâi nu cântaţi, ci acum, după ce ne-am dus noi. Şi vasul de apă, acum luându-l, am aflat apă sărată. Zis-a bătrânul : fratele este nebun şi după amăgire o au amestecat cu apa de mare. Iar Evloghie îl ruga pe bătrânul, voind să ştie adevărul. Si i-a zis lui bătrânul : acel mic pahar de vin era al dragostei, iar apa aceasta este pe care o beau fraţii totdeauna. Şi l-a învăţat pe el deosebirea socotelilor şi a tăiat de la el toate cele omeneşti. Şi s-a făcut iconomicos şi pogorâtor. Şi după aceea mânca toate cele ce i se puneau înainte. şi s-a învăţat şi el să lucreze în ascuns. Şi a zis bătrânului : negreşit, intr-adevăr este lucrarea voastră." (Evloghie Preotul, 1).
Doar la praznice sau în cazul unor boli sau bătrâneţe se făcea dezlegare la vin dar şi atunci exista libertatea de a lua sau nu. Iată câteva exemple:
Avva Pimen: "povestit-au unii lui avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi a zis: vinul nu este al călugărilor" (Pimen, 19)
Avva Pionitul: "se spunea despre avva Petru Pionitul de la Chilii, că nu bea vin. După ce a îmbătrânit, îi făceau fraţii puţin vin amestecat cu apă şi îl rugau să primească. Şi zicea: credeţi-mp, ca pe un lucru dulce îl primesc; şi s-a aplecat să bea vinul cel amestecat cu apă" (Pionitul, 1)
Avva Isidor Preotul: "se spunea despre avva Isidor Preotul că a venit odată un frate ca să-l cheme la prânz. Iar bătrânul n-a suferit să meargă, zicând că Adam de mâncare fiind amăgit, afară de rai s-a sălăşluit. I-a zis lui fratele: tu încă te temi să ieşi din chilia ta? Iar el a zis iarăşi: fiule, mă tem că diavolul, răcnind ca un leu, caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Şi de multe ori zicea că dacă cineva se va da pe sine la băutură de vin, nu va scăpa de bântuiala gândurilor. Că şi Lot fiind silit de fetele lui, s-a îmbătat de vin şi prin beţie diavolul spre păcatul cel fără de lege l-a găsit. (Facere 19, 33-35)" (Isidor Preotul, 1)
Avva Pafnutie: " se spunea despre avva Pafnutie că degrabă nu bea vin. Dar călătorind odată s-a aflat într-o ceată de tâlhari şi i-a găsit pe ei bând vin. Deci îl cunoştea pe el mai marele tâlharilor şi îl ştia că nu bea vin. Văzându-l tare ostenit, a umplut un pahar cu vin şi luând sabia în mână, i-a zis bătrânului: de nu vei bea, te omor. Şi cunoscând bătrânul că porunca lui Dumnezeu va să facă şi vrând să-l câştige, a luat şi a băut. Iar mai marele tâlharilor şi-a cerut iertare de la el, zicând: iartă-mă avvo, că te-am necăjit! Şi i-a zis bătrânul: cred lui Dumnezeu, că pentru paharul acesta va face cu tine milă şi în veacul de acum şi în cel viitor. Zis-a mai marele tâlharilor: cred lui Dumnezeu că de acum nu voi mai face rău nimănui. Şi a câştigat bătrânul toată ceata, lăsându-şi voia sa lui Dumnezeu." (Pafnutie, 2)
Avva Sisoe: "un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se face pomană şi mă ţin? I-a zis lui bătrânul: osteneală are lucru. Deci l-a întrebat Avraam, ucenicul lui: în călătorie fiind sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare nu cumva este mult? Răspuns-a bătrânul: de nu este de la satana, nu este mult." (Sisoe, 2) şi "s-a făcut pomană în muntele lui avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior şi un pahar l-a dus la avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Asemenea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: încetează frate, au nu ştii că este de la satana?" (Sisoe, 8)
"Zis-a un bătrân: dacă încă eşti tânăr, fugi de vin ca de şarpe şi de vei fi silit la adunare să bei, puţin bând, încetează! Şi măcar de te vor jura cei ce te-au chemat, să nu iei aminte la jurământul lor! Căci de multe ori satana îi sileşte pe monahi; chiar şi pe bătrâni, să-i silească pe cei mai tineri la băutură de vin şi la mâncare multă. Ci tu să nu te pleci lor, căci vinul şi femeile îi despart pe călugări de Dumnezeu" (XVI, 18)
Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut "şi vinul veseleşte inima omului" (Ps. 103, 16), "şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin…" (Luca 10,34) sau "de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni" (I Timotei 5,23). Vinul este folosit ca remediu şi în depresie "daţi băutură îmbătătoare celui ce e gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet" (Pilde 31,6). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine: 70% apă, zaharuri reducătoare 300g/l; glucide ca: glucoza, fructoza, arabinoza, xiloza, riboza, ramnoza, zaharoza, melilioza, rafinoza, xilani, arabani etc.; substanţe pectice ca: pectina, acidul pectic, protopectina; acizi organici: tartric, malic, citric, oxalic, fumaric, ascorbic, galacturonic, glucuronic, glicolic, mucic etc.; acizi minerali: sulfuric, clorhidric, fosforic; substanţe azotate ca: azotul mineral, peste 20 de aminoacizi, substanţe tanante, colorante etc. De asemenea se găsesc o sumedenie de bacterii, bacteriofagi, fungi, levuri. Peste 50 de enzime, peste 30 de alcooli superiori, o mulţime de substanţe minerale precum şi vitaminele B1, B2, B12, H, PP, C etc. Prin aportul de vitamine, săruri, calorii, stare de bună dispoziţie şi creşterea apetitului pe care le dă atunci când este folosit în cantitate mică (doza maximă admisă este de 100mg alcool/Kg corp, adică aproximativ 250 ml vin pe zi), vinul are efecte benefice asupra organismului.[5]
Cât priveşte abuzul de vin, psihiatria are un capitol aparte numit Alcoolismul cuprins în cadrul manifestărilor psihice în boli cu etiologie toxică[6] în care se poate observa formele extrem de grave la care se poate ajunge ca urmare a acestei patimi, iar noi ne vom ocupa de aceasta mai pe larg în capitolul despre boli de origine spirituală, şi anume la lăcomie. Cert este un lucru: consumul abuziv de alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă de alcooli şi, după cum ştim, nu se mai reface niciodată. Totodată se nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea ADN-ului, la naşterea de prunci cu malformaţii fizice sau psihice.
"Ceea ce e dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată (…)urmaşul va fi, cu maximă probabilitate, epileptic – boală de nervi fără leac" iar sfârşitul beţivului "e sau în şanţ sau în casa de nebuni, iar sufletul în iad încă de aici."[7]
Părinţii Deşertului erau buni cunoscători ai Scripturii şi a psihismului uman. Ştia că somnul sau mai bine zis calitatea somnului este legată de calitatea şi cantitatea muncii de peste zi, de cantitatea şi calitatea hranei precum şi de liniştea gândului şi lipsirea de griji. Dar aşa cum am văzut şi la hrană, şi la băutură, aceştia făceau şi din somn un mijloc de asceză, poate unul dintre cele mai grele, dar fără a uita de măsura socotinţei.
Să redăm câteva din apoftegmele referitoare la somn:
Avva Arsenie: "spunea avva Daniil pentru avva Arsenie, că toată noaptea petrecea priveghind şi când voia să doarmă dimineaţa pentru nevoia firii, zicea somnului: vino rob rău; şi aţipea puţin, şezând şi îndată se scula." (Arsenie, 14) sau "zis-a avva Arsenie, că de ajuns este călugărului să doarmă un ceas, de va fi nevoitor" (Arsenie, 15) şi "povestit-a iarăşi avva Daniil pentru avva Arsenie, că odată el a chemat pe părinţii mei, adică pe avva Alexandru şi pe Zoil şi smerindu-se pe sine a zis: fiindcă dracii se luptă cu mine şi nu ştiu de mă luptă în somn, deci în noaptea aceasta osteniţi-vă cu mine şi păziţi-mă, dacă dormitez la priveghere. Şi au şezut unul de-a stânga lui şi altul de-a dreapta, de cu seară, păstrând tăcere. Şi spuneau părinţii mei – zicea avva Daniil – că noi am adormit şi nun ne-am sculat şi nu l-am simţit pe el dacă dormitează. Şi către dimineaţă – Dumnezeu ştie, de la sine a făcut ca să socotim că a adormit, sau cu adevărat firea somnului a venit – a suflat trei suflături şi îndată s-a sculat, zicând: am dormit cu adevărat? Iar noi am răspuns. Nu ştim!" (Arsenie, 43)
Avva Visarion: "zis-a avva Visarion: 40 de zile şi de nopţi am petrecut în mărăcini, stând, nici dormind" (Visarion, 6)
Avva Theodor al Fermei: "zis-a iarăşi: mulţi în vremea aceasta au ales odihna mai înainte de a le-o da lor Dumnezeu" (Theodor al Fermei, 15)
Avva Theodor cel din Elefteropole: "zis-a avva Theodor: lipsa pâinii topeşte trupul călugărului. Iar bătrânul zicea: privegherea mai mult topeşte trupul." (Theodor cel din Elefteropole, 2)
Avva Cassian: "povestit-a iarăşi despre alt bătrân care şedea în pustie, că s-a rugat lui Dumnezeu să i se dăruiască lui ca niciodată să nu dormiteze când se porneşte vreo vorbă duhovnicească, iar de va aduce cineva cuvinte de clevetire sau de vorbă deşartă, îndată să adoarmă, ca să nu guste auzurile lui acest fel de otravă. Şi acesta zicea că diavolul este silitorul vorbei deşarte şi luptătorul a toată învăţătura duhovnicească, aducând şi acest fel de pildă. Că vorbind eu, zice, pentru folos către oarecare fraţi, de atâta somn adânc au fost cuprinşi, încât nici genele ochilor nu puteau să le mişte. Eu vrând, dar, să arăt lucrarea demonului, cuvânt de vorbă deşartă am adus la mijloc, de care făcând haz, numaidecât s-au trezit. Şi suspinând am zis: cât timp pentru lucruri cereşti vorbeam, ochii voştri, ai tuturor de somn erau cuprinşi, iar când cuvânt deşert a curs, toţi cu osârdie v-aţi deşteptat. Pentru aceasta, iubiţilor fraţi, mă rog cunoaşteţi lucrarea demonului celui viclean şi de sine luaţi aminte, păzindu-vă de dormitare, când faceţi ceva duhovnicesc, sau ascultaţi." (Cassian, 6)
Avva Macarie: "zis-a avva Macarie: să nu dormi în chilia fratelui ce are nume rău" (Macarie 28)
Avva Pimen: "zis-a iarăşi: urâciune este pentru Dumnezeu toată odihna trupească" (Pimen, 38) şi "zis-a iarăşi: voia, odihna şi obişnuinţa acestora surpă pe om" (Pimen, 83)
Avva Sisoe: "povestit-a unul din părinţi despre avva Sisoe Calamoteanul, că vrând odată să biruiască somnul, s-a spânzurat pe sine de prăpastia Pietrii. Şi venind îngerul l-a dezlegat şi i-a poruncit să nu mai facă aşa, nici pe alţii să nu-i înveţe acest lucru." (Sisoe, 33)
Avva Sarmata: "se spunea despre avva Sarmata, că de multe ori lua 40 de zile, cu sfatul lui avva Pimen şi ca o nimica se împlineau zilele înaintea lui. Deci, a venit avva Pimen la dânsul şi i-a zis: spune-mi ce-ai văzut, făcând atâta osteneală? Iar el a zis către dânsul: nimic mai mult. I-a zis lui avva Pimen: nu te las, de nu-mi vei spune! Şi i-a răspuns: una numai am aflat, că de voi zice somnului, du-te, se duce şi de-i voi zice, vino, vine." (Sarmata, 2) şi "zis-a iarăşi: postul smereşte trupul şi privegherea luminează mintea, tăcerea liniştită aduce umilinţă şi lacrimi, iar lacrimile şi plângerile îl fac pe călugăr desăvârşit şi fără de păcate." (IV, 17) şi "zis-a un bătrân: odinioară m-am sculat să-mi fac pravila şi când am început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am mâhnit. Apoi am zis în mine: oare război să fie acesta? Şi a răspuns dracul: război este şi zarvă. Iar de-ţi este voia să nu fi luptat, nu purta război ci mănâncă, bea, dormi şi nu mă voi lupta cu tine." (XXII, 21)
Somnului îi sunt recunoscute calităţile terapeutice, este folosit cu măsură, şi uneori chiar recomandat căci sunt patimi care alungă somnul după cum vedem în cuvântul Sfântului Ioan Scărarul "câinele e duşmanul iepurilor şi dracul slavei deşarte, al somnului".[8] Tot aici găsim definiţia somnului care este "în oarecare fel o stare a firii, un chip al morţii, o oprire a simţurilor. Somnul e unul, dar ca şi pofta, are multe pricini şi feluri. E din fire, din mâncări, de la draci, sau şi dintr-o postire prelungită şi dusă până la capăt, de care trupul, slăbind, voieşte să se întărească prin somn."[9] Dar nu uită să ne avertizeze: "somnul e un soţ nedrept. El răpeşte jumătate din viaţa celui leneş, dacă nu şi mai mult."[10]
Vom trata excesele referitoare la somn mai pe larg în terapeutica bolilor mintale de origine spirituală unde trândăvia sau lenea sunt la originea unui somn mai îndelungat, cu toate că aşa cum specialişti au demonstrat deja referindu-se la fazele somnului, durata somnului profund este cam aceeaşi, iar excesele legate de nedormire le vom studia legate de patima mândriei. Nu trebuie uitat că aşa cum psihiatria a demonstrat există atât insomnii cât şi hipersomnii care au la bază cauze de natură organică.
Nu putem să ne ocupăm de somn fără să nu ne ocupăm şi de vis, cu toate că visul este mai mult o activitate a psihicului, şi mai puţin integrată în organic. Totuşi în scop de studiu, ne vom referi la vis în acest capitol.
Psihiatria defineşte visul ca fiind "fapte psihice care apar în timpul somnului având un conţinut intens legat de starea afectivă şi o semnificaţie personală al cărei conţinut este legat de memorie. Atât interpretările neurofiziologice cât şi cele psihanalitice nu au reuşit până în momentul de faţă să dea explicaţii mulţumitoare în legătură cu rolul şi funcţia visului"[11] Totodată în paralel cu starea de normalitate "vom nota doar în treacăt că suntem încă departe de a şti ceva despre <<normalitatea>> unei faţete importante a psihismului – inconştientul – şi în acest sens ne întrebăm: - cum trebuie să fie visul normal"[12]
În Sfânta Scriptură visele şi vedeniile sunt teme des întâlnite. Visul este arătarea sau ceea ce se petrece noaptea în somn, vedenia este arătarea în timpul stării de veghe, când este întreruptă brusc comunicarea cu lumea cea văzută, sau somn ca o stare de aievea. Iată cu defineşte Sfântul Ioan Scărarul visul: "o mişcare a minţii noastre în vremea somnului" sau "visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului"[13], vedenia este definită ca "nişte arătări primite aievea, dar către ochiul minţii, fie în stare de funcţionare normală a organismului, fie în stare de somn deplin, sau numai pe jumătate, fie în stare de răpire sau uimire"[14]. Desigur că există şi alte forme de mişcare a minţii. Astfel: nălucirea "este amăgirea ochilor când doarme cugetarea. Nălucirea este ieşirea minţii, când trupul veghează. Nălucirea este o vedere fără ipostas (suport, obiect)"[15], descoperirea care "este ceva mai mult decât vedenia, fiindcă vedenia arată omului oarecare taină, pe când descoperirea arată omului lucruri mai adânci decât cele ce se văd"[16], străvederea care "este mai mare decât vedenia, dar mult mai mică decât descoperirea şi proorocia. Cel ce are darul străvederii, vede ca şi cum ar fi de faţă, lucruri ce se petrec departe, (…) cunoaşte taine ascunse în adâncul inimii altuia.",[17] menirea care este "o ramură a proorociei, dar despre cele mai aproape."[18] Aşa cum nu stăteau de vorbă cu gândul Părinţii Pustiei nu stăteau de vorbă nici cu visele, sau nu cugetau ziua la ceea ce visau noaptea. Ei ştiau că "cel ce crede visurilor, acela este ca cel ce vrea să prindă umbra şi ca cel ce aleargă după vânt" (Is. Sirah 34, 2).
Cu toate acestea aşa cum vedem în Filocalia I la Sfântul Diadoh al Foticeii există repere ce ajută la deosebirea visurilor. Astfel există vise trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu care au următoarele caracteristici: sunt mărturii neînşelătoare ale unui suflet sănătos, nu trec de la o înfăţişare la alta, nu îngrozesc simţirea, nu aduc râsul sau plânsul deodată, se apropie de suflet cu blândeţe, umplându-l de bucurie duhovnicească, sufletul căutând cu mult dor să prelungească bucuria visului,[19] iar Sfântul Ioan Scărarul zice că dacă după vise cu osândă şi judecată avem la trezire un tremur şi o tristeţe a pocăinţei, sunt de la îngerii cei buni.
La fel pentru visele de la demoni, acelaşi Sfânt Diadoh, ne arată următoarele caracteristici: nu rămân la aceeaşi înfăţişare, se schimbă repede, au forme tulbure, conţin ameninţări, cântă în suflet cu strigăt iar mintea curată trezeşte repede trupul şi uneori se bucură că a recunoscut viclenia lor, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă la trezire suntem cuprinşi de mândria celor întrevăzute, dacă suntem cuprinşi de o deznădejde visele sunt de la cel rău. Găsim chiar o anumită simbolistică ale demonilor care apr în vise, la Sfântul Grigorie Sinaitul astfel: dracii poftei – porci, măgari, armăsari, dracii mâniei – lei, dracii lăcomiei – lupi, leoparzi, dracii vicleniei – şerpi, năpârci, vulpi, dracii îndrăznelii – câini, dracii curviei – şerpi, corbi, gaiţe etc.
Se cunoaşte că o mare parte din vise sunt atrase de preocupările noastre din starea de veghe: cugetările omeneşti se prelungesc în vise omeneşti; cugetările la cele cereşti le atrag pe cele cereşti din această cauză visele spun mult, celui ce are discernământ duhovnicesc, despre aşezarea sufletească a omului. Astfel cel iubitor de materie şi de dulceţi vede în vis chipuri de muieri şi împleticiri pătimaşe, cel lacom şi iubitor de argint visează aur pe care îl încearcă şi îl înmulţeşte cu dobânzile şi îl pune în vistieri, cel întors şi pizmăreţ se vede urmărit de fiare şi de târâtoare veninoase şi este cuprins de frică, cel îngâmfat şi cu mărire deşartă vede bune aşezări şi întâmplări ale norocului, scaune înalte de stăpânire şi cele ce încă nu sânt le scoate ca şi cum ar fi adevărate, cel mândru şi plin de fudulie se visează purtat în căruţă strălucitoare şi că toţi tremură de stăpânirea lui. În comparaţie cel iubitor de Dumnezeu are în somn descoperirea vederilor, paşnică aşezare a sufletului şi a trupului iar când se trezeşte îşi dă faţa că pe faţa lui are lacrimi, iar în gură vorbirea cea către Dumnezeu.[20]
Călugărul, şi nu numai, poate trage învăţături şi din vise: "vom recunoaşte astfel semnele nepătimirii: ziua, după gânduri; noaptea, după vise. Şi vom spune că sănătatea sufletului este nepătimirea, iar hrana lui este gnoza care, singură, poate să ne unească cu sfintele puteri."[21]
Dar iată câteva locuri din Pateric unde se spune despre vise, vedenii, năluciri etc.:
La avva Daniil, 13 când Evloghie "intrând în cetate (Alexandria), am văzut mulţi călugări şi vedeam că pe unii din ei corbii îi loveau peste obraz, iar pe alţii femei goale îi îmbrăţişau şi al ureche le vorbeau; iar înaintea altora, goi fiind ei, copiii jucau şi cu baligă de om îi mânjeau, iar pe unii îi vedeam că ţineau cuţite şi trupuri de oameni tăiau şi dădeau călugărilor să mănânce. Şi am înţeles că fiecare din călugări în ce patimă era căzut, acest fel de draci şi avea care urmau după dânsul şi le vorbea în minte", tot la Daniil, 7-8, când este descoperită Taina Sfintei Împărtăşanii ca realitate a Trupului şi Sângelui Domnului.
La avva Antonie "oarecare fraţi s-au dus la avva Antonie, ca să-i vestească lui nălucirile care le aveau şi să înveţe de la dânsul, de sunt adevărate, sau de la draci. şi aveau ei un măgar şi a murit pe cale. Deci, după ce au venit la bătrânul, apucând el mai înainte, le-a zis lor: cum a murit măgarul pe cale? Au zis lui: de unde ştii, avvo? Iar el le-a zis lor: dracii mi-au arătat! Şi ei au zis lui: noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm? Şi i-a încredinţat pe ei bătrânul din pilda măgarului, că de la draci sunt." (Antonie, 14)
Avva Efrem: "copil era avva Efrem şi a văzut vis, adică vedenie, că a răsărit vie pe limba lui şi a crescut şi a umplut toată partea cea de sub cer, fiind foarte folositoare. Şi veneau toate păsările cerului şi mâncau din rodul viei. Şi pe cât mâncau, se înmulţea rodul ei." (Efrem, 1) şi "altădată iarăşi a văzut unul din sfinţi în vedenie, o ceată de îngeri pogorându-se din cer cu porunca lui Dumnezeu, având în mâini o carte, adică un tom scris din lăuntru şi din afară şi ziceau unii către alţii: cui se cuvine să se dea aceasta? Şi unii ziceau: acestuia; iar alţii: altuia. Dar au răspuns şi au zis: cu adevărat sfinţi sunt şi drepţi. Însă nimănui nu se poate să se dea aceasta, fără numai lui Efrem. Şi a văzut bătrânul că lui Efrem au dat ei cartea. Şi sculându-se dimineaţa, au auzit pe Efrem că întocmai ca un izvor izvorăşte din gura lui şi alcătuieşte. şi au cunoscut, că de la Duhul Sfânt sunt cele ce ieşeau prin buzele lui Efrem." (Efrem, 2)
Avva Zinon: "spuneau părinţii pentru avva Zinon, că şezând în Schit, a ieşit noaptea din chilia sa, spre luncă şi rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi umblând şi ostenindu-se, leşinând a căzut să moară. Şi iată un copil a stătut înaintea lui, având o pâine şi un vas cu apă. Şi îi zicea lui: scoală, mănâncă! Iar el sculându-se, s-a rugat, socotind că este nălucă. Iar el a zis lui: bine ai făcut! Şi iarăşi s-a rugat a doua oară şi a treia oară. Şi îi zicea lui: bine ai făcut! Deci, sculându-se bătrânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea a zis lui: cât ai umblat atât eşti de departe de chilia ta, ci scoală-te şi vino cu mine! Şi îndată s-a aflat la chilia lui. Deci a zis lui bătrânul: intră, fă-ne nouă rugăciune. Şi intrând bătrânul, acela s-a făcut nevăzut."(Zinon, 5)
Avva Ilie: "zis-a avva Ilie: am văzut pe un oarecare luând o tigvă cu vin sub subţioara sa şi ca să ruşinez pe draci, că era nălucire, am zis fratelui: ajută-mă să-i ridic rasa. Şi ridicând rasa lui, s-a aflat că nu avea nimic. Iar aceasta am spus-a, că măcar cu ochii de veţi vedea, sau veţi auzi, să nu primiţi, ci mai vârtos păziţi gândurile şi cugetele, ştiind că dracii le pun pe acestea în minte ca să spurce sufletul, să socotească cele nefolositoare şi ca să tragă mintea de la îndeletnicirea cu cele bune, căindu-se de păcatele sale şi rugându-se lui Dumnezeu." (Ilie, 4)
Avva Ioan Colov: "zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare dintre bătrâni, în vedenie, cum trei călugări stau de această parte de mare. Şi s-a făcut glas către dânşii din cealaltă parte, zicând: luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat de cealaltă aparte; iar celălalt a rămas, şi plângea foarte şi striga. Apoi, însă s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi cu osteneală, cufundându-se şi ridicându-se, cu necaz mult a venit de partea cealaltă. Aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase" (Ioan Colov, 14) şi "au venit unii la chilia lui avva Ioan şi l-au găsit dormitând şi un înger stând aproape şi apărându-l. şi s-au dus după ce au văzut. Iar după ce s-a deşteptat, a zis ucenicului său: a venit cineva când dormeam eu? Zis-a acela: da, a venit cutare bătrân. Şi a cunoscut avva Ioan, că de măsurile sale era bătrânul şi a văzut pe înger." (Ioan Colov, 33)
De asemenea găsim vedenii la avva Macarie, 32; la avva Moise,1; la avva Pavel cel Prost, la avva Ruf; cap. IX, 1 şi 6, 19 etc., precum şi un capitol special denumit Pentru multe feluri de năluciri şi înşelăciuni diavoleşti, cu care amăgeşte şi înşală vrăjmaşul pe mulţi, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, să-i depărteze de Dumnezeu şi să fie în zadar osteneala lor, adică capitolul VI.
Cât priveşte atitudinea faţă de vise, vedenii aceasta e tranşantă:
"un
frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând: avvo, cum zic unii
că de multe ori văd arătare îngerească? Răspunsa lui
bătrânul, zicând: fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele
lor, iar nu cei ce văd arătări şi alte lucruri." (IX,
21). Avva Arsenie a auzind pe diavol zicând: "eu sunt Hristos" i-a răspuns
"eu nu vreau să văd pe Hristos în lumea asta", avva Pahomie l-a auzit
zicând: "eu sunt Hristos şi am venit la tine prietenul meu" i-a
răspuns "Hristos este pacea, iar tu m-ai umplut pe mine cu totul de
tulburare", un bătrân întrebat de draci "voieşti să-l vezi pe
Hristos?" răspunde "anatema vouă şi celor despre care
ziceţi, deoarece eu cred Hristosului meu, Care a zis: <<de va zice cineva: iată aici este Hristos, iată acolo,
să nu credeţi>>" sau "unui frate i s-a arătat într-o noapte
diavolul, în chip de înger luminat şi i-a zis: <<eu sunt
Gavriil şi sunt trimis la tine să-şi aduc veste bună>>. Iar
fratele i-a răspuns: <<vezi că poate eşti trimis la altul, pentru că eu sunt om
păcătos şi nu sunt vrednic să văd înger de lumină>>. Zicând
acestea, a pierit îndată vicleanul şi s-a făcut nevăzut."
Desigur că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă aşa şi sfârşesc cu victoria nevoitorului. Se întâmplă şi invers, şi sunt destule exemple asupra cărora nu insistăm, fiind o tragedie faptul că după mulţi ani de nevoinţe aspre unii au sfârşit în păcate groaznice fiind înşelaţi de năluciri, datorită nesocotinţei lor şi, în chipul acesta pierzându-şi mântuirea. Ori cu cât ne apropiem de moarte mai tare suntem ispitiţi aşa cum vedem în capitolul final, în capitolul XXVIII.
Concluzionând, putem spune că dacă omul se află pe cale normalităţii, a urcuşului spre îndumnezeire şi visul lui îl urmează. Vedeniile şi visele în general nu sunt primite, nu se discută cu ele, nu sunt o preocupare ci, sunt descoperite duhovnicului înzestrat cu puterea de deosebire, şi sunt pentru acesta un indicator al stării sufleteşti a ucenicului. Există şi vise bune şi vise rele, şi adevărate şi false, şi sănătoase şi maladive. Ca vise maladive se recunosc: coşmarurile, somnambulismul, somnilochia etc. Veghea continuă la tine însuţi, neprimirea nălucirilor, a viselor, descoperirilor etc. este o mare virtute numită de părinţi, darul trezviei. Aceasta lucrează atât în stare de veghe cât şi de somn, este un fel de străjer înarmat cu platoşa smereniei şi cu lancea Cuvântului lui Dumnezeu.
Toate aceste atitudini asupra organicului sunt, trebuie să o recunoaştem, cea mai bună psihoterapeutică preventivă a bolilor mintale având o etiologie organică. Chiar dacă organicul e predispus, viaţa de ordine, rigurozitatea fără fluctuaţii mari, previne acutizarea patologică. Clinicile psihiatrice îngăduie, cu toate că se ştie efectul malefic, ca în paralel cu tratamentul medicamentos, pacienţii să utilizeze tutun, cafea şi pe ascuns chiar alcool. Randamentul scade, boala se prelungeşte, efectele cresc. Patima nu e stopată. Ori acest lucru nu se întâmplă cu omul pornit la post, la înfrânare. Acesta nu-şi face rău, nu-şi face concesii maladive. Chiar terapeutica psihiatrică pe omul credincios se bucură de cel mai mare aport din partea acestuia, fiindcă omul e conştient de menirea şi locul lui în raport cu lumea şi cu Dumnezeu. Desigur că aportul psihiatriei în cazul acestei etiologii este unul de primă importanţă în cazul patologicului, dar lucrarea de prevenire pe care o realizează asceza nu trebuie trecut cu vederea.
Aşa că, să luăm aminte la cuvintele bătrânului: "zis-a un bătrân: mintea când rătăceşte, o face să stea în loc citirea, privegherea şi rugăciunea. Pofta când se aprinde, o vestejeşte foamea, osteneala şi sihăstria. Mânia când se tulbură, o încetează cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Acestea dacă se vor face în cuviincioase vremi şi măsuri. Căci cele fără de vreme şi măsură ţin puţin. Iar cel ce ţin puţin, sunt mai mult vătămătoare şi nefolositoare." (XXV, 53)
Atunci când am făcut o radiografie a sufletului uman în viziunea Sfinţilor Părinţi, am văzut că imaginaţia apare pentru prima oară la nivelul II al sufletului unde există puterea animală sau poftitoare. Am văzut că imaginaţia la acest nivel apare sub forma neraţională. Iată cum defineşte Sfântul Ioan Damaschin imaginaţia: "facultatea imaginaţiei este o putere a sufletului iraţional. Ea lucrează prin organele simţurilor şi se numeşte şi percepţie. Imaginabil şi perceptibil este ceea ce cade sub imaginaţie şi sub percepţie, după cum vederea este însăşi puterea optică, iar vizibil ceea ce cade sub vedere, spre exemplu: o piatră sau altceva din acestea. Imaginaţia este un afect al sufletului iraţional, produs de un lucru ce cade sub imaginaţie. Halucinaţia este un afect zadarnic al sufletului iraţional, care nu are ca pricină nici un lucru ce cade sub imaginaţie. Organul puterii de imaginaţie este cavitatea anterioară a creierului"[22]
Dar "imaginaţia este o facultate a spiritului nostru cu o sferă de activitate mult mai largă decât i se atribuie de obicei."[23] Imaginaţia este "calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară şi inconştientă la faza de perfectă conştiinţă, toate conţinuturile vieţii noastre spirituale (…) şi când zic adâncuri sufleteşti nu înţeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut şi depozitate acolo şi nici numai un subconştient redus la vreo unică sau mai multe potenţe biologice în sensul şcolii lui Freud"[24]. Astfel imaginaţia este "calea pe care vine în faţa conştiinţei, precizându-se, tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc"[25] iar prin partea ei iraţională şi tot ce vine din exterior.
Iată şi mecanismul: "orice idee, orice simţire, orice tendinţă, din moment ce începe a-şi spori prezenţa în conştiinţă şi a exista aşadar ca o individuaţie în ordinea vieţii sufleteşti, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puţin precizată."[26] Iar "cu cât insişti mai mult asupra ideii, cu atât se precizează, se înviorează, se umple de detalii ca imagine", în acel moment intrând în funcţiune "vederea ideii"[27] De aici putem concluziona că viaţa spirituală nu e posibilă fără imagini, neexistând nici o idee fără corp.
Trebuie precizat că "subconştientul nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conştiinţa. El face numai începutul"[28] şi ţine de conştiinţă să primească sau să respingă imaginea unei idei. Din aceasta rezultă două concluzii:
1. Legătura dintre spirit şi imagine este una organică, intimă
2. Imaginaţia e o funcţie de sinteză, creatoare de imagini noi.
Ca urmare se poate spune cu certitudine că imaginaţia nu fabrică idei ci naşte idei iar produsele imaginaţiei implică o asistenţă cât mai activă a conştiinţei personale. În momentul în care există factori care perturbă activitatea conştiinţei, când aceasta nu se mai păstrează în integritatea ei, imaginaţia ne joacă feste.
Există diferite grade de destrămare a conştiinţei personale:
1. Iluzia: reprezintă o "interpretare greşită din cine ştie ce înclinaţii sau motive interioare"[29] şi nu este halucinaţie sau delir decât de la un anumit grad înainte. Totuşi conştiinţa nu se pierde cu totul ci "continuă să existe un cât de mic rest din ea, un martor neputincios şi zăpăcit."[30]
2. Coşmarul: care e un fel de halucinaţie în stare de semisomn şi vine dintr-o mare oboseală nervoasă. "Tu dispari aproape cu totul din aceste asocieri ciudate de scene (…) pasivitatea atinge un grad şi mai mare ca la halucinoze"[31]. În coşmar lipseşte logica precum şi conştiinţa şi puterea ei de a impune această logică.
3. Delirul: "poate fi socotit ca halucinaţie în sensul cel mai strict al cuvântului"[32]. Apar imagini obiective cu caracter exterior. "Delirul e la polul opus al imaginaţiei, subiectul nemaifăcând nici o sforţare pentru producerea acestor imagini"[33] Totuşi există o conştiinţă chiar când bolnavul află de la cei din jur vorbele sau imaginile relatate în criză. Există o conştiinţă dar nu una normală. Delirul apare organic, în caz de febră ridicată, există însă şi delir fără febră dintr-o bucurie prea mare sau necaz prea mare, dintr-un caracter fricos etc. Intervenţia medicală psihiatrică este obligatorie!
4. Alienaţi: ceea ce caracterizează această stare este amnezia: adică pierderea conştiinţei personale total sau numai cea care se referă la o anumită perioadă din viaţă. În această fază "conştiinţa personală poate fi înlocuită cu o altă conştiinţă personală."[34]
Demonii sunt conştiinţe personale! Să vedem ce spune Sfântul Ioan Damaschin despre demoni: "dintre aceste puteri îngereşti, înaintea stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu avea în el de la creator nici cea mai mică urmă de răutate (…) el este cel dintâi care s-a depărtat de bine şi a căzut în rău (…) a ajuns întuneric prin voinţa lui liberă. Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui şi a căzut împreună cu el. Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii (…) dar odată ce Dumnezeu le îngăduie au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după fantezia lor.(…) Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Le este îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. (…) După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte."[35]
Când conştiinţa noastră este înlocuită cu o conştiinţă demonică, avem de-a face cu fenomenul numit posesie demonică. Să vedem ce spune Sfântul Ioan Cassian despre aceasta: "nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consimţit el însuşi prin voinţa sa liberă la aceasta"[36] dar dacă totuşi se întâmplă "nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesimţite cu alt duh, care-şi exercită forţa de a îndemna spre cele ce-i plac lui." Căci între sufletul uman şi ele există o "oarecare asemănare şi înrudire de substanţă" dar "nu se poate în nici un chip ca ele să se unească şi să se întrepătrundă în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşire".[37] "Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu acesta înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind (…) că nu printr-o micşorare a sufletului ci prin slăbirea trupului se întâmplă aceste lucruri (…) duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunându-le o greutate nemăsurată şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţii."[38] La fel "este sigur că duhurile necurate nu pot pătrunde altfel în trupurile celor pe care urmează să le dobândească, decât după ce au pus stăpânire mai întâi pe gândurile şi preocupările lor. (…) Fără îndoială că duhurile necurate pot cunoaşte felul gândurilor noastre, dar după arătări din afară, adică după înclinările, cuvintele, preocupările spre care au văzut că suntem mai înclinaţi. Însă la acelea care încă n-au ieşit din cele lăuntrice ale sufletului ele în nici un caz nu pot să ajungă."[39] "Trebuie să ştim că nu toţi demonii insuflă orice patimă în oameni, ci fiecare viciu îşi are duhurile sale", "Trebuie să ţinem seama şi de faptul că nu toate duhurile au aceeaşi ferocitate şi aceleaşi dorinţe, nici aceeaşi puterea de a face rău".[40] Cât priveşte atitudinea celorlalţi faţă de posedat: "nu trebuie să-i dispreţuim şi să-i ocolim pe cei pe care-i vedem daţi duhurilor necurate pentru a fi puşi la felurite încercări. Noi trebuie să credem în chip nestrămutat două lucruri: unul, că nimeni nu este ispitit fără voia lui Dumnezeu, şi celălalt, că toate ne sunt venite de la Dumnezeu, fie că sunt pentru moment bucurii sau necazuri"[41]
Psihiatria fondată pe o gândire raţionalistă şi având ca obiect de referinţă realitatea fenomenală ignoră o astfel de etiologie, şi nu are instrumentele necesare analizării ei. Totuşi prin faptul că acţiunea demonică chiar dacă se referă la partea spirituală, se traduce în domeniul sensibil prin efecte intră în sfera de preocupări a psihiatriei. Demonul operează asupra sufletului prin intermediul trupului, lucru pe care îl semnalează şi Sfântul Evagrie arătând că demonii caută să altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând în special asupra creierului.
Trebuie de asemenea făcută distincţia între un bolnav botezat şi unul nebotezat. Asupra celui nebotezat diavolul are putere deplină, putând pătrunde până în adâncimile sufletului, acesta neavând puterea de a se opune, pe când în bolnavul botezat, a cărui făptură este îmbrăcată de Hristos şi refăcută prin moarte şi înviere, când diavolul este scos din inimă, puterea acestuia este mult redusă, superficială iar bolnavul are putere de a face faţă ispitei.
Dar, aşa cum am văzut se poate spune că patimile, atâta vreme cât subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă şi un anumit grad de posesie demonică.
Cu totul în acord cu ceea ce am spus până acum este şi Patericul. Astfel la amma Theodora citim "a zis iarăşi: bine este a ne linişti, căci bărbatul înţelept, linişte aduce. Că mai mare lucru este, cu adevărate, fecioarei şi călugărului a se linişti, dar mai ales tinerilor. Dar vine vicleanul şi îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuţinări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează şi trupul cu boale, cu slăbiciuni, cu slăbănogirea genunchilor şi a tuturor mădularelor şi slăbeşte puterea sufletului şi a trupului şi fiecare poate să zică: sunt slab şi nu pot să-mi fac canonul. Dar de ne vom trezi, toate acestea se risipesc. Că era un călugăr şi când venea vremea să-şi facă pravila, îl apuca răceala şi fierbinţeala şi capul tare i se supăra. Şi aşa îşi zicea lui: iată, sunt bolnav şi voi muri, deci să mă scol mai înainte până ce nu mor şi să-mi fac pravila. Şi după ce înceta pravila încetau şi frigurile. Şi iarăşi, cu această socoteală fratele se împotrivea şi îşi făcea pravila şi aşa a biruit pe vicleanul" (Theodora, 3) iar la avva Matoi citim "zis-a iarăşi: nu ştie satana de ce fel de patimi se biruie sufletul. Seamănă într-adevăr, dar nu ştie de va secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi asemenea şi celelalte patimi. Şi la ce fel va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă lui" (Matoi, 4)
Dacă ar fi să vedem de ce Dumnezeu îngăduie astfel de boli, ar fi multe de răspuns, dar nimic satisfăcător. Judecăţile oamenilor sunt departe de căile neştiute al judecăţilor divine. Totuşi, anumite patimi, anumite boli trupeşti, chiar, anumite obiective divine, dacă putem spune aşa, le fac posibile. În Pateric avem câteva exemple de oameni sfinţi prigoniţi pe nedrept care răbdând cu smerenie ispita, Dumnezeu le vădeşte dreptatea încă de pe pământ, îngăduind ca cei ce l-au prigonit să se îndrăcească, ca apoi tot plăcutul lui Dumnezeu să-i şi vindece. Redăm un exemplu: "povestit-a un bătrân, că în vremea marelui Isidor Preotul Schitului era un frate diacon, pe care pentru multa lui faptă bună vrea să-l facă preot, ca să rămână în locul lui după moarte. Iar el, din evlavie, nu s-a atins de hirotonie, ci a rămas diacon. Deci, pe acesta din bântuiala vrăjmaşului, l-a zavistuit oarecare din bătrâni şi toţi fiind în biserică pentru slujbă, mergând bătrânul a pus pe ascuns cartea sa în chilia diaconului şi venind a vestit lui avva Isidor, zicând, că oarecare din fraţi i-a furat cartea. Şi mirându-se avva Isidor, a zis: niciodată ceva de acest fel nu s-a făcut în Schit. Deci, a spus preotului bătrânul acela care a pus pe ascuns cartea: trimite doi din părinţi cu mine, ca să cercăm chiliile. Deci, mergând, întâi au pipăit prin chiliile celorlalţi şi pe urmă au venit la chilia diaconului, şi găsind acolo acea carte, au adus-o la preot în biserică şi au spus unde au găsit-o, fiind de faţă şi diaconul şi auzind. Iar el a făcut mătanie înaintea a tot norodul, lui avva Isi