Se întâmplă pe parcursul vieţii să avem de-a face cu bolnavi psihici, se întâmplă ca un cunoscut, membru al familiei sau chiar noi înşine să avem probleme de genul acesta. Ce-i de făcut? Te vezi pus în faţa unor probleme care te depăşesc cu totul, care zdruncină toată structura ta fizică şi psihică. Adevărurile de credinţă pe care aveai impresia că le stăpâneşti, se cer aprofundate, ai de-a face cu minunea complexului uman, cu omul trup şi suflet.

Apoi, ai de-a face cu ispite care vin din afară. O extremă îţi sugerează să apelezi doar la ajutorul preotului, căci bolnavul e demonizat, şi doar exorcismele şi Tainele sunt în stare să-l vindece. Altă extremă te îndeamnă să mergi la psihiatrie căci numai aceştia au leacuri pentru astfel de boli. Tu, ca om credincios, luat prin surprindere, înclini spre rugăciune cu credinţa că Dumnezeu poate să vindece orice, şi pe lângă acestea ai şi o preconcepţie proastă despre psihiatrie şi mijloacele ei de vindecare cu totul lipsite de Dumnezeu.

Rugăciunile încep, se succed cu rapiditate, este făcută de oameni din ce în ce mai duhovniceşti, dar starea bolnavului se înrăutăţeşte şi mai mult, diavolul profitând de slăbiciunea acestuia provocând adevărate ravagii.

Din nou ce-i de făcut? Acum apar ispite din exterior şi mai puternice. Apar tot felul de informaţii despre aşa-zişi "vindecători harismatici", din afara Bisericii, care vindecă tot felul de boli incurabile. Ca om credincios refuzi şi nu cedezi. Cei din jur te privesc cu neîncredere. Ce-i de făcut? Timpul trece, situaţia-i din ce în ce mai rea. Extenuat, într-un târziu, poate prea târziu, te hotărăşti împreună cu duhovnicii şi familia să apelezi la serviciul psihiatric.

Aici începe un urcuş greu şi anevoios spre vindecare, e nevoie de metode ce reclamă asumarea responsabilităţii celor din familie, te întrebi mereu la consecinţe, ai mereu în suflet îndoiala că poate faci mai mult rău decât bine, că poate nu ai fost destul de răbdător şi nu ai făcut destulă rugăciune şi destul post.

Pe de altă parte, ţi se reproşează că prea mult timp ai aşteptat până a recurge la serviciu psihiatric, că urmările pot fi mai grave acum decât dacă se acţiona rapid.

Eşti prin din nou din amândouă părţile.

Dar lupta e crâncenă, familia se strânge în rugăciune şi post, duhovnicii se roagă neîncetat, sfera celor cuprinşi în ajutorarea celui bolnav creşte tot mai mult. Informaţiile despre boală cresc şi ele cu timpul. Spaima iniţială din faţa necunoscutului scade şi ea, tot timpul mijeşte o luminiţă care îţi spune că nu te poţi da bătut, că mai este o cale, că mai avem ceva de făcut.

Doctorii îşi fac şi ei datoria şi sunt pe cale să dea lovitura ultimă pentru vindecarea bolii. Toate se concentrează şi parcă o linişte te cuprinde: simţi că Altcineva intră în luptă alături de tine, Altcineva care-ţi preia povara grijilor şi povăţuieşte mâna doctorului. Simţi că lupta nu mai e a ta.

Şi vindecarea se produce! Bucuria învierii.

Desigur cele spuse mai sus pot părea ca un scenariu cu sfârşitul fericit, dar aceste lucruri se întâmplă şi în realitate. Aceasta o spunem din proprie experienţă. Dintr-o astfel de experienţă am putut desprinde două lucruri pe care voim să le împărtăşim spre a fi cunoscute celor ce, poate, se vor izbi de aceleaşi probleme:

  1. În astfel de situaţii, este corect ca mai întâi să apelăm la ceea ce este omeneşte cu putinţă, nu prin a începe cerând minuni, ci, aceasta doar în cazul în care medicii psihiatri se declară înfrânţi, atunci trebuie făcut tot ceea ce Biserica îngăduie pentru vindecarea celui bolnav, atunci trebuie căutat miracolul.
  2. În tot acest timp nu trebuie întreruptă rugăciunea, spovedania, împărtăşirea, dacă nu a bolnavului atunci a celor din jurul acestuia, a familiei, a cunoscuţilor, a prietenilor lui, trebuie extinsă sfera de rugăciune de la familie, cunoscuţi, la parohie sau chiar mai mult.

Astfel, păstrând nădejdea, în milostivirea iubirii lui, Dumnezeu face minuni mari chiar dacă se produc prin mâinile medicului, prin psihiatru etc.

Un lucru te izbeşte, însă, în cazul unor astfel de încercări: lipsa comunicării cunoştinţelor între domeniul psihiatriei şi domeniul teologic. Lipsa celui care să-ţi poată da un sfat competent, să te îndrume cu certitudine spre ceea ce trebuie făcut.

În autonomia lor aceste ramuri nu-şi regăsesc punctele comune, ori acest lucru nu este firesc, căci amândouă au ca obiect omul.

Această lipsă de cunoştinţe m-a determinat să aleg această lucrare, care se vrea o încercare de ieşire din închistare, care vrea să arate credinciosului partea bună a psihiatriei şi psihiatrului, metode creştine de terapeutică, să-i lărgească câmpul terapeutic, să-i deschidă ochii spre transcendent.

M-am bucurat în acest demers de ajutorul nepreţuit al P.S. Timotei, episcopul Aradului, Hălmagiului, Ienopolei şi Hunedoarei care şi-a adus, în mod direct, un aport deosebit de valoros în soluţionarea problemelor personale mai dificile ivite, şi căruia îi purtăm un respect deosebit şi îi aducem mulţumiri pline de recunoştinţe.

De asemenea aduc mulţumiri, Protos. Lector Dr. Daniil Stoenescu, coordonatorul acestei lucrări, care ne-a sugerat titlul de faţă şi ne-a îndrumat pe parcursul acesteia, precum şi în anii cât am studiat Patrologia, deschizându-ne gustul pentru lectura de calitate a Părinţilor Bisericii.