Olivier Clement Texte de Oliver Clement :

varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Starea de pocăință

Jacques Serr și Olivier Clement

Calea către “locul inimii” comportă trei mari etape care se întrepătrund mai degrabă decât se succed. Prima este metanoia, pocăința. A doua este unificarea extatică a omului ca vas al harului. Și a treia este participarea la lumina taborica, la energiile divine, prin întâlnirea personală cu Hristos, chipul Tatălui, în împărăția Duhului. Această lumină este deja lumina Noului Ierusalim. De fiecare dată când un om se deschide acestei lumini, lumea aceasta se sfârșește și începe o nouă lume. Voi, călugării, sunteți chemați să umpleți creația de prezența Parusiei, să puneți jar pe lemnul mort al lucrurilor. Tot ceea ce noi, laicii, putem face adevărat, bun și frumos în societate și în cultură își va găsi locul în Împărăție datorită acestei breșe eshatologice pe care voi o deschideți, pe care voi o constituiți.

Prima etapă - și temelia celorlalte două - este deci etapa căinței, a praxis-ului, a lucrării ascetice. Pentru Orientul creștin căruia nu-i place să pună în contrast și care rămâne pudic și aproape secret în privința realizărilor vieții spirituale, nu există opoziție între acțiune și contemplație: activitatea cea mai înaltă este lucrarea rugăciunii. Cel care se consacră praxis-ului ascetic este singurul cu adevărat activ, celelalte lucrări umane sunt atât de frecvent rezultatul gesticulant al unei mari pasivități interioare, al unei supuneri inconștiente pasiunilor individuale sau colective. “Pocăința, spune Sfântul Isaac Sirul, se potrivește întotdeauna și tuturor, atât păcătosului, cât și dreptului”, și el adaugă: “Până în momentul morții, pocăința nu poate fi sfârșită nici în durata, nici în lucrările ei”. Cei mai mari asceți, ca Sisoe cel Mare, afirmă pe patul de moarte: “Eu n-am nici măcar conștiința de a fi început să mă pocăiesc”. Călugării, știindu-l pe Sisoe grav bolnav, se reuniseră la căpătâiul său pentru a obține de la el un ultim mesaj. Ei nu obținură altul, dar acesta era decisiv. [ ... ]

Această pocăință are un sens profund personal și ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care marchează o întoarcere, o revenire, și de la noéô, care semnifică înțelegerea realului, individuală și colectivă. Conștiința detașată de inimă este abandonată pornirilor naturale și hipnozelor culturii. Ea nu încetează să proiecteze asupra creației lui Dumnezeu, ontologic bună (“și Dumnezeu a văzut că erau bune”, zice Geneza), ceea ce duhovnicii numesc “o pânză de păianjen”, “un vis”, “un miraj”, făcându-se astfel părtaș artificiilor “tatălui minciunii”. Și aici trebuie să înțelegem “minciun㔠într-un sens personal și ontologic, “an-ontologic” mai degrabă, libertatea revoltată, rătăcită, încredințându-se neantului ca o existență paradoxală. “Veți fi ca niște dumnezei”: fără Dumnezeu, omul va deveni micul zeu al lui însuși și al lumii, el va fi rege fără a avea nevoie să fie preot și să ofere lumea în euharistie. Ci își va oferi lumea sieși! În civilizația noastră care se avântă la stăpânirea lumii, dar după cuvântul lui Michel Serres ignor㠓stăpânirea stăpânirii”, câtă nevoie avem de oameni care acceptă să fie întru smerenie preoți ai lumii. Cu umilință și regește: ca voi, monahilor! [ ... ]

“Această lume”, zicea Sf. Isaac Sirul, nu lumea lui Dumnezeu, ci iluzia oamenilor, “această lume e o înfățișare generală cuprinzând porniri diverse care se numesc patimi”. Patimile în sens ascetic sunt denaturarea acestui elan de adorație care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-și găsește în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realitățile contingente, idolatrizându-le și urându-le simultan, căci el așteaptă din acestea revelația absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puțin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui).

Omul vrea să-și pună nădejdea cu totul într-o clasă, într-o națiune, o ideologie, în artă, în dragostea omenească. El vrea să uite neantul, care îneacă totul astăzi, lărgindu-și închisoarea prin dorința de putere, printr-o tandrețe disperată, droguri și tehnici ale extazului. El se plasează cu furie în imanență, schimbând pământul făgăduit, sfârșind prin a striga: “Trăiască moartea!”, dedublându-se, dezagregându-se într-un joc fatal al oglinzilor, până ce apare, ca în romanele lui Dostoievski, alter ego-ul diabolic, “dublul” luciferic.

Omul devine “propriul său idol”, spune Sf. Andrei Criteanul în canonul său de pocăință: și în fondul acestei idolatrii e ura de sine, nostalgia nimicirii, amețeala înghețată a sinuciderii. Este ceea ce Maxim Mărturisitorul numește philautia (iubirea trupească de sine - n.tr.), “principiu și mam㔠a tuturor patimilor. Care este, traduce Vladimir Lossky, ipseitatea (egocentrismul) luciferică, replierea lumii și a celorlalți înspre sine, curbarea lumii în jurul sinelui, dilatarea propriei finitudini în imanență, până acolo unde ura și moartea au ultimul cuvânt. Cicluri fără sfârșit ale dorinței, unde Eros își dă mâna cu Thanatos, pulsiune a ființei care face să se ivească neantul. Titlu banal al cronicii judiciare: “O iubeam prea mult, am ucis-o!”.

Metanoia este revoluția copernicană care face de-acum înainte ca lumea să se rotească nu în jurul eului și al neantului, ci în jurul Dumnezeului-Iubire, Dumnezeului făcut om, care îmi cere și îmi dă puterea să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Metanoia mă face conștient de ramificațiile arborelui neantului în propria mea viață, precum și în întreaga istorie a oamenilor. Nu este o culpabilizare morbidă în jurul unei concepții fariseice a păcatului, ci o conștientizare a acestei stări de sciziune, a vieții moarte, a dilatației neantului, stare în care noi suntem realmente “vinovați pentru tot și pentru toate”. [ ... ],

Nu s-a subliniat destul faptul că apropierea apofatică de mister, în Orientul creștin este o apropiere prin pocăință. Dacă veți lua cele mai mari texte de teologie apofatică - de exemplu Omiliile asupra neputinței de a-L cunoaște pe Dumnezeu ale Sfântului Ioan Hrisostom sau Capetele gnostice ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, veți vedea că exigența adorării Dumnezeului Care viază pururea “dincolo”, Hyper-theos, dincolo de imagini, de concepte, de nume, dincolo chiar și de cuvântul Dumnezeu, această exigență e însoțită inevitabil de o chemare la pocăință. Numai teama, cutremurarea, moartea față de sine însuși sau mai degrabă față de propriul neant ne pot permite să ne îndreptăm mintea către Cel Necuprins.

În mod necesar, aceast㠓stare de pocăinț㔠se precizează în “amintirea morții”, în sensul foarte puternic al unei anamneze. “Să ne amintim fără încetare, dacă e posibil, moartea”, scrie Isihie de Batos, care comentează: “Această amintire antrenează excluderea tuturor grijilor deșarte, paza duhului și rugăciunea stăruitoare, detașarea de trup, ura păcatului; cu adevărat toată virtutea lucrătoare se naște din ea. Să o practicăm, dacă e posibil, așa cum respirăm”.

Amintirea morții nu e o amintire a morții biologice în sine (căci aceasta este, de asemenea, o milă a lui Dumnezeu), ci a stării spirituale pe care moartea biologică o simbolizează și o pecetluiește (și căreia, de asemenea, ea îi pune sfârșit). A-ți aminti de moarte înseamnă a descoperi că ești încă de acum în moarte, că existența noastră e o “viață moart㔠(expresia e a Sfântului Grigorie de Nyssa) cu o dimensiune infernală. Adânca jale a monahilor, în Orientul creștin este legată de o teologie experiată a căderii. Starețul Siluan a scris impresionantele Plângeri ale lui Adam în fața Paradisului inaccesibil. Și dacă examinăm arta și literatura epocii noastre, avem impresia aceleiași plângeri, dar care nu vrea să se recunoască, plânsetul sfâșietor al nihilismului traversat de un rânjet de deriziune și de zadarnice eschivări. [...]

Teologia apofatică nu pretinde numai o stare de pocăință. Ea culminează în marea antinomie apofatică și aceasta se înscrie în lucrarea învierii.

Dumnezeu dincolo de Dumnezeu se revelează Răstignit și Răstignitul triumfă asupra morții (pe Cruce) și iadului. Separarea dintre Dumnezeu și om se identifică în mod tainic cu rana din coasta deschisă de suliță, de unde țâșnește apa și sângele, botezul și euharistia, Biserica.

Biserica este noaptea devenind strălucitoare, prăpastia infernală între creat și necreat, devenind în Hristos unirea fericită a creatului și necreatului, divino-umanitatea. Din coasta străpunsă a Dumnezeului crucificat răsar zorii Duhului. De acum înainte, în Hristos, spațiul morții se inversează în spațiul Duhului, densitatea angoasei devine densitate a credinței și, prin credință, lumina divină invadează omul.

Aici amintirea morții se preschimbă în amintirea lui Dumnezeu, în amintirea Dumnezeului care se lasă cuprins de moarte pentru a o nimici și pentru a ne oferi învierea. Dacă călugării din Orient insistă atât de mult pe întristare și pe conștiința stării de moarte, aceasta nu e pentru a se închide în ea, ci pentru a-L întâlni în ea pe Hristos, pentru a reînvia împreună cu El.

Ar trebui aici un tratat de vicii și de virtuți, nu în sens moral, ci în sens ascetic care să vizeze prin credința liberă a omului, modalitățile participării sale la energiile divine. Toată virtutea, într-adevăr, este manifestarea umană a unui atribut divin și constituie în mod analogic, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, un aspect al descoperirii eshatologice a Cuvântului întrupat. Mă voi mărgini să amintesc pe scurt rugăciunea Sfântului Efrem, atât de des recitită în timpul slujbelor Postului Mare: “Doamne și Stăpânul vieții mele”. Această rugăciune de penitență (și care se face cu trei metanii mari) începe deci prin afirmarea transcendenței Dumnezeului personal, a Dumnezeului Celui Viu, într-o atitudine de credință. Credința este întâia treaptă a scării virtuților, a cărei mișcare ascensională este marcată de nădejde și care culminează în dragoste. Dumnezeu este Dumnezeu, eu nu exist decât prin voința Sa, El este izvorul vieții mele.

“Duhul trândăviei, al descurajării, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie”.

Această cerere enumer㠓viciile majore”, a căror rădăcină și principiu este cu adevărat trândăvia. Cuvântul semnifică uitarea, dusă până la un veritabil somnambulism, opacitatea, insensibilitatea față de mister, ceea ce Filocalia împreună cu Evanghelia, denumesc “împietrirea inimii” (și câteodat㠓greutatea” ei).

Această stare de insensibilitate spirituală zămislește descurajarea, la limita dezgustului de a trăi, disperarea, abandonarea vidului, toate manifestările unui nihilism care în epoca noastră dobândește importanța unui fenomen istoric: epoca copiilor răsfățați care voiesc totul numaidecât, și, repede decepționați, se descurajează și se abandonează amețelii neantului. [ ... ]

“Vorbele deșarte” desemnează, nu numai în viața cotidiană, vorbele care îl “reific㔠(îl transformă în lucru) pe celălalt și îl fac extrem de îndepărtat - în definitiv demersul uciderii - ci, în sens mai larg, reprezintă tot exercițiul gândirii și imaginației care diminuând forțele inimii, devin un joc autonom al voinței de putere sau al nălucirilor. “Dă-mi mie, slugii tale, duhul integrității (curăției), al umilinței, al răbdării și al dragostei.

Iată deci mișcarea virtuților; credința, întemeietoare, este amintită în primul rând: omul e un slujitor. Integritatea sintetizează totalitatea; ea evocă unificarea existenței în întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu, și deci cu aproapele, întărirea în credință, nădejde și dragoste, în cugetare ca și în orice forță vitală.

Umilința este înscrierea concretă a credinței în cotidian, expresia revoluției copernicane care ne smulge din philautia pentru a-I înapoia lui Dumnezeu distanța și proximitatea sa. Pentru Părinții neptici, virtutea fundamentală, specific evanghelică, este atitudinea care deosebește vameșul (ale cărui cuvinte sunt reluate prin rugăciunea lui Iisus) de fariseul infinit mai virtuos, dar atât de puțin sensibil la har, la gratuitatea mântuirii.

Sfântul Ioan Scărarul a accentuat această forță paradoxală a slăbiciunii “Eu n-am postit, n-am privegheat, n-am dormit pe țărână, dar am fost smerit și Domnul m-a mântuit”.

Din credință și din umilință se naște “răbdarea”. Răbdarea e umilință în act. Precum umilința exprimă credința, tot astfel răbdarea este însuflețită de nădejde. Este contrariul descurajării care provine din dorința de avea tot, numaidecât. Este mulțumirea pentru fărâmiturile care cad de la masa ospățului mesianic. Este mai cu seamă o încredere totală când Dumnezeu se retrage, când voile Sale par de neînțeles. Părinții au evocat adeseori răbdarea lui Iov. Acesta refuză rațiunile teologilor de catedră, dar, chiar contestându-L pe Dumnezeu, nu îl tăgăduiește, ci rămâne cu El, știe că Cineva îl caută de-a lungul experienței înseși a răului radical. Și totul culminează în dragoste, care constituie contrariul “dominării”. Cel care iubește “dă viața sa pentru prietenii săi”. El nu caută stăpânirea, ci slujirea. Se golește de el însuși pentru a lăsa loc lui Dumnezeu, este deschis celuilalt, îl întâmpină fără să judece, discerne persoana dincolo de personajele sale, pe care le exorcizează în liniște. Face să radieze adevărata viață.

“Dă-mi, Doamne, să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin”.

Ultima cerere, care încheie rugăciunea cu o binecuvântare, amintește condițiile iubirii: “a-ți vedea păcatele” și “a nu judeca”. “A-ți vedea păcatele” înseamnă a trăi prima poruncă a Evangheliei: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Omul conștientizează îndepărtarea sa (de Dumnezeu) și orgoliul său. El se deschide bucuriei Împărăției. Nu are alt spațiu de existență de acum înainte, decât îndurarea lui Dumnezeu “Cel care își vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morții”, spun Părinții neptici. Într-adevăr, a-ți vedea păcatele înseamnă a fi la măsura învierii morților. Prin aceasta omul devine capabil să-și primească aproapele ca pe un frate, fără a-l judeca. Eu Îi datorez totul lui Dumnezeu și aproapele nu-mi datorează nimic: totul este har, el însuși este har, el este fratele meu, eu nu judec, ci sunt judecat, și crucea este “judecata judecății” (Sf. Maxim Mărturisitorul), și Domnul este “binecuvântat în vecii vecilor”.

Rugăciunea Sfântului Efrem rezumă postul: el nu este numai înfrânare de la hrana trupului, ci și de la imagini (ceea ce nu este atât de ușor în “civilizația noastră, a spectacolului”) de la patimi, de la dorința de stăpânire și de judecare a aproapelui. Această sobrietate a întregii ființe, prin care omul învață să trăiască nu în primul rând din hrana imanentă (fizică, dar și psihică), ci din “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”, nu este o nebună chinuire de sine, ci o libertate regească: “Fii rege în inima ta, stăpânește la înălțime, dar smerit, poruncind râsului: Pleacă! și el pleacă; lacrimilor: Veniți!, și ele vin; trupului, supus, iar nu tiran: Fă asta, și el o face” (Sfântul Ioan Scărarul - Scara Raiului VII).

 

 

(Jacques Serr, Olivier Clement, La priere du coeur, Spiritualité orientale, no 6 bis, Abbaye de Bellefontaine, 1977)

 

traducere de Fratele Grigore

Mânăstirea “Sf. Ioan Botezătorul”


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.