Recenzia filmului și martitiuleui „Antim Ivireanul.”
Antim Ivireanul. O adevărată surpriză ne-a oferit Cinemateca Română pe 27 octombrie a.c., găzduind premiera unui film... prea puţin aşteptat, din simplul motiv că, dintr-o neobişnuită discreţie a realizatorilor, se ştiau prea puţine despre acest proiect. Astfel încât şansa mea de a fi prezentă la neaşteptata sărbătoare am considerat-o drept un cadou, un semn(al) fericit, că în lumea filmului se mai întâmplă ceva pe o direcţie spiritualmente antientropică. Mai ales că, la numai câteva sute de metri avea loc "o paradă a efectelor speciale nemaivăzute până acum", animată de vipuri ale televiziunii autohtone, "lansarea inflamabilă" şi fără concurenţă a apocalipticului spărgător de box-office, Regatul de foc.
Fără fast de efecte speciale, purtând marca producătoare a Georgiei şi oblăduirea discretă, dar însufleţită a Patriarhiei Române, filmul "răsăritean" al regizorului Ghiuli Ciohonelidze, Antim Ivireanul / Antim Iverleli (scenariul: Vaja Ghigaşvili) se lansa ca o încununare "lumească"(?) a zece ani de la canonizarea marelui martir al Bisericii Ortodoxe Române, prăznuită în aceeaşi zi la Mănăstirea bucureşteană întemeiată de acesta şi care ayi îi poartă numele. Prezenţa la proiecţie a Patriarhului României, eveniment rarissim la Cinematecă, a impresionat prin aceeaşi discreţie, Prea Fericirea sa evitând podiumul vorbitorilor şi preferând o atitudine neoficială, angajată însă în duh, ca a unuia dintre părinţii de suflet ai filmului – după cum ne-au mărturisit şi regizorul, şi unul din membrii echipei de filmare. Descinderea reverendei albe în mica "cetate a artei a 7-a" o considerăm, în acelaşi timp, un semn proniator spre o dublă deschidere: lărgirea spectrului vieţii ecleziale înspre agora lumii, pe de o parte, dar şi creşterea exigenţei (şi a alfabetizării) spirituale a creaţiilor cinematografice, pe de alta. Poate că pilda Sfântului Antim, cărturar creştin de anvergură al unui "iluminism românesc", ca şi înalta ţinută morală şi culturală a vetrelor monahale de odinioară, evocate cu multă forţă de expresie pe peliculă, vor da şi altor cineaşti din spaţiul creştin răsăritean imboldul şi curajul necesare pentru a evoca destine şi personalităţi remarcabile (de care nu ducem lipsă!) ale istoriei Bisericii şi Cetăţilor noastre...
"Fiţi atenţi că faceţi un film despre un mucenic! Filmarea lui va fi o mucenicie!" – i-a avertizat Prea Fericitul, înaintea primului tur de manivelă. Şi aşa a fost – ne-o confirmă echipa de realizatori. Într-adevăr, a trebuit să treacă zece ani de la iniţierea proiectului, pentru ca acesta să ajungă pe ecrane... Este un "drum al pătimirii" comparabil doar cu "mucenicia" filmului Andrei Rubliov (incluzând şi timpul de "detenţie" a peliculei tarkovskiene). Singura deosebire este că acum, în "postcomunism", pretextele financiare camuflează foarte bine motivele ideologice şi politice... Iar Părintele Patriarh nu s-a înşelat...
Ca structură, filmul este o epopee. El urmăreşte destinul protagonistului său, din copilărie şi până pe "drumul Golgotei", profilat pe fresca istoriei cu care, pe măsura maturizării şi a urcuşului pe treptele cârmuirii bisericeşti, va interfera tot mai mult şi mai dramatic, ceea ce îl va conduce la finalul martiric cunoscut. Există personalităţi care, prin puterea spiritului iubitor de Adevăr, prin credinţă, voinţă şi jertfă, forţează istoria, întorcând-o "cu faţa" spre Dumnezeu. "Întâlnirea" cu Adevărul este usturătoare pentru cei deprinşi cu întunericul minciunii, fapt pentru care bravul provocator al sfintei întâlniri va avea de plătit cu viaţa... Dar efectele ei (în cazul nostru, cu miile de pagini tipărite în româneşte şi cu primul Liturghier în limba română din Valahia, dăruite nouă de Sfântul Antim) sunt irevesibile şi istoria atestă meritul marelui ierarh de a fi introdus definitiv limba română în slujba bisericească. Iată de ce sfântul cărturar nici nu a putut fi iertat de cei pentru care cristalizarea conştiinţei de sine a neamului românesc era un păcat şi o piedică în dominarea acestuia. Odată cu îndepărtarea de la tron şi uciderea de către turci a Sfântului Constantin Brâncoveanu (†1716), Ierarhul din Iviria cade în dizgraţie şi devine victimă a aceloraşi uneltitori, sfârşind prin acelaşi martiriu ca şi domnitorul pe care îl slujise, la numai doi ani după moartea acestuia.
Dar nu mi-am propus să ţin un curs de istorie, cu toate că un excurs este obligatoriu pentru a înţelege atât textul filmului, cât şi importanţa existenţei şi a cunoaşterii lui, aici şi acum, ci să-i urmez firul narativ, pentru a mă apropia de substanţa sa intrinsecă.
Referitor la calităţile sale artistice, care nu sunt puţine şi interferă dens cu straturile politic şi duhovnicesc, trebuie, mai întâi, să remarc primul aspect care cucereşte, şi anume calitatea imaginii (semnată de excelenţii directori de fotografie A. Maisuradze şi I. Iozadze), caracterul ei spectacular, pe alocuri, cvasi-mistic, "de mare frescă istorică". Un aport esenţial la aceasta şi-a adus plasticitatea aridă, cu aerul ei ancestral, a peisajului gruzin, în care dantelăriile de piatră albă ale bisericilor, sprijinind, parcă, albastrul cerului, par o continuare a stâncăriilor albe pe care sunt durate, dar şi virtuţile celorlalte locaţii de filmare, toate, autentice – de la Palatul Mogoşoaia, până la minaretele actualului Istambul.
Tot de poetica imaginii ţine şi chipul uman. Expresivitatea nobilă a chipului georgian, de o frumuseţe austeră şi senzuală în acelaşi timp, purtătoare a unei armonii spiritualizate, de tipul canoanelor antice, a putut fi admirată într-o galerie de personaje, animate de o trăire cu nimic mai prejos, interpretate de mari actori ai ecranului gruzin.
Dar în cinema, autenticitatea obrazului este vădită de gest. Iar valenţele spirituale dezvăluite de chip şi-au dat deplina măsură în calitatea interpretării, cu deosebire în redarea mediului monahal medieval, axată pe înţelegerea mentalităţii şi pe asumarea înălţimii de credinţă a înaintaşilor, iar nu pe emfatica etalare a veşmintelor şi pe gesturi de protocol (ca în atâtea filme româneşti mai vechi, altfel, formal educative, despre voievozii noştri). A putea aduce pe ecran rugăciunea nu poate decât cel ce o cultivă în suflet, până a o înscrie în ordinul firescului: emoţia şi concentrarea nu se învaţă, nu se mimează, ci se trăiesc. (De aceea, iar nu datorită prezumtivului deficit de spectaculozitate, ecranul i-a preferat întotdeauna pe "haiducii" de orice fel, eroilor civilizatori şi marilor mistici).
La întrebarea mea: "Cum este posibil, din punct de vedere artistic, să aduci pe ecran evlavia, fără să cazi în desuetitudine şi formalism?", răspunsul lui Ghiuli Ciohonelidze a fost simplu şi dezarmant: "Noi, gruzinii, suntem creştini de paisprezece secole, mergem la biserică… Pentru noi, lucrurile acestea ţin de firesc". Dacă nu aş fi văzut filmul, aş fi considerat că este un răspuns-şablon şi i-aş fi replicat la fel, cu cei "două mii de ani de creştinism românesc", care, vai, nu se mai regăsesc practic în nici o operă importantă şi mediatizată din cultura noastră contemporană. Şi mai amară a fost pentru mine continuarea replicii cineastului (al cărui bunic am aflat că a fost episcop al Bisericii Gruziei) : "Timp de şaptezeci de ani de comunism i-am arătat pe preoţi ca pe nişte caraghioşi. Dar poporul a rămas credincios, chiar dacă era interzis să mergi la biserică…". Alte cuvinte în aparenţă banale şi de protocol, iarăşi am înghiţit în sec, nemărturisindu-i că la noi, în cinema, şi astăzi preoţii sunt înfăţişaţi de regizorii cei mai en vogue conform aceluiaşi şablon comunist. Să fie, oare, arta în aparenţă cea mai avangardistă, minată de cea mai mare osificare intelectuală şi lipsă de discernământ?
A nominaliza galeria de actori care au dat glas cucerniciei răsăritene medievale, dar şi spasmelor epocii nu ne este uşor, nu atât datorită listei lungi a interpreţilor de plan secund, cât mai ales datorită mijloacelor foarte modeste de promovare a filmului, fapt care nu a îngăduit, deocamdată, editarea unui caiet de prezentare. Ca să parafrazez observaţia profetică a Patriarhului nostru, mucenicia (posibilă şi în cadrul breslei, când gestul Îi este închinat lui Dumnezeu) nu e interesată de crearea unei "imagini publice" prin strategii de advertising, ci, chiar şi atunci când se intersectează cu artele, de cu totul alte "imagini" şi "strategii".
Voi vorbi, pe scurt, numai de eroul principal, care polarizează în jurul său întreaga dramaturgie a filmului şi este întruchipat, la cele trei vârste ale vieţii, de trei actori diferiţi. Copilul Andrei (numele interpretului mi-a rămas, din păcate, necunoscut), cel ce va fi devenit mai târziu monahul Antim are de traversat o pruncie greu lovită de vitregia istoriei (prin pierderea mamei, ucisă de turci), dar călăuzită de lumina credinţei, apoi primeşte harul revărsat din plin, ca tânăr mire al Domnului, urmând să îşi asume cu dârzenie, până la jerftă, destinul de slujitor întru slava lui Dumnezeu al altui popor creştin, ca episcop de Râmnic şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Tânărul şi luminosul monah Antim e întruchipat de Laşel Okroşidze, un actor capabil să redea simultan sensibilitatea şi fermitatea, curajul şi dăruirea, având valenţe certe pentru interpretarea unor personaje de mare puritate şi încărcătură spirituală. "Vârsta maturităţii" şi a arhieriei poartă chiar semnătura regizorului – actor de notorietate, având la activ peste şaizeci de roluri, impunător prin sobrietate, concentrare şi putere de convingere.
Cu mâna sigură a artistului ajuns la clasicismul artei sale, cu sufletul ataşat de tăinuitul colţ de lume, de ethos şi de timp pe care-l evocă, Ghiuli Ciohonelidze dă viaţă vibrantei – şi foarte actualei, pentru cine ştie a citi printre rânduri - lecţii politice, "manageriale" şi duhovniceşti a marelui cărturar al neamului românesc.
Iar a face un film despre un martir, despre martiriu - iată un moment dintre cele mai rare (iată una din probele cele mai grele şi mai evitate) din istoria cinematografului.