Productia lui Cristian Mungiu, „Occident"
Acest început de toamnă promite a fi bogat în premiere cinematografice româneşti (o adevărată surpriză!), dintre care prima (la sfârşitul lunii septembrie) este debutul în lung-metraj al tânărului regizor-scenarist Cristi Mungiu, cu Occident. După un prim (şi glorios) contact cu publicul european, tocmai la Cannes, pelicula lui a smuls la Festivalul de Film Transilvania de la Cluj (un dorit "occident" al cinefililor români) Marele Premiu al CNC. Şi este, presupun, doar începutul palmaresului.
Care este "reţeta" succesului tânărului regizor? Mizând mai puţin pe originalitatea viziunii şi mai mult pe exploatarea gustului public, Cristi Mungiu a învăţat (şi din reuşitele recente ale unor confraţi) că o primă premisă a succesului este tema, redată, în primul rând, de titlu. Nimic original în obsesia tinerilor români de a-şi căuta norocul spre Soare-apune; tema merită, într-adevăr, o abordare în cheie comică (eventual, chiar caragialescă) şi e de mirare că cinematograful postdecembrist nu a exploatat-o decât episodic; poate că, nevindecaţi de această obsesie, cineaştii au preferat registrele tragic sau grotesc-apocaliptic, mult mai "demne" pentru a zugrăvi nevrozele colective la care ei înşişi încă se simţeau părtaşi. Este un mod de a practica un "cinematograf al prezentului", cu tot patosul de rigoare, ascuns, eventual, sub masca sarcasmului ori a estetismului, dar angajat şi acuzator (vezi Pintilie, revezi Danieliuc…). Din acest punct de vedere, abordarea lui Cristi Mungiu se diferenţiază net printr-un fel de… maturitate socială (de fapt, apartenenţa la o altă generaţie), el preferând, ca şi Nae Caranfil, un cinema detaşat, a cărui materie filmică nu este, ca să spunem aşa, "parte a trupului" (autorului) ci, mai degrabă, produs al minţii. Cu toate că nu-i lipsesc nuanţele lirice şi tandreţea, creaţia lui Mungiu nu este o confesiune, personajele care o populează nu ies din străfunduri de jurnal, ci din ecuaţii narative (ceea ce n-ar fi neapărat un neajuns), traiectoriile lor nu sunt de extracţie autobiografică ci, mai curând, bibliografică - mă refer la bibliografia manualelor de scenaristică, bine asimilată, însă încă nedepăşită. Într-un interviu publicat în abia-născuta revistă F a UNATC, autorul observa că pentru scenarist (mai mult decât pentru regizor) tinereţea nu este un atu, căci implică lipsa experienţei de viaţă. Ceea ce într-un scurt-metraj este inesenţial (ecranizarea unei anecdote putând fi realizată, practic, integral prin mijloace ale virtuozităţii regizorale – atunci când aceasta există), devine capital în lung-metrajul de autor, în care mijloacele de expresie trebuie să se supună mesajului artistic global, care este extraartistic. Iată punctul în care "armele" tânărului regizor (umorul, un anume simţ al ineditului şi dexteritatea scenaristică) nu mai fac faţă. Se simte o certă admiraţie faţă de Forman (al cărui spirit ludic îl regăsim şi în comediile lui Caranfil), dar scenaristul Mungiu mizează, deocamdată, mai mult pe exploatarea structurii narative, decât pe cea a emoţiei (aici, lucrurile se învaţă mai greu din cărţi) – de unde, o anumită distanţare şi aerul uşor impersonal. Or, ceea ce i-a conferit reuşită marelui ceh încă de la primele filme (şi, de ce nu, şi lui Caranfil) este puternicul aer personal, foarte sincer şi, prin aceasta, autentic şi inedit. Este, cred, zona spre care ar putea "trage cu ochiul" tânărul autor (de vreme ce opţiunea sa pentru genul comic pare a fi clară), şi anume să spună mai mult (în sensul adâncimii) despre propriile personaje. Faptele lor şi-ar găsi atunci greutatea şi motivaţia (fie acestea şi comice), care uneori le lipseşte.
Dar ar fi o nedreptate să nu remarcăm şi calităţile filmului, care nu sunt puţine. Am ieşit din sala de vizionare cu două imagini-leitmotiv. Una este o excelentă sinecdocă a publicităţii. Proaspăt angajat la o firmă de advertising, eroul principal află de la patronul său că produsul are suflet, care trebuie să intre în rezonanţă cu sufletul omului-agent publicitar, şi atunci produsul ajunge să fie iubit de clienţi. Eroul nostru, costumat într-o imensă sticlă de bere face cunoştinţă la locul de muncă (adică pe o mare arteră comercială) cu o fată-telefon celular care, iniţial confundându-l, îi cere cu neaşteptată candoare: "Să-mi dai înapoi caietul cu poezii!". Cei doi oameni-produs îşi dau mâna, se ascund de şefi pentru a putea vorbi în timpul serviciului, dar ceea ce vedem sunt două imense păpuşi de burete viu colorat, derutate şi neîndemânatece, vorbind piţigăiat şi complice cu neaşteptată voce omenească… Da, într-adevăr, "produsele" au suflet! Recunosc că aş fi dorit atunci ca filmul să continue în aceeaşi convenţie şi cu aceeaşi virulenţă satirică (ca în Adormitul lui Woody Allen), convenţie care nu s-a reluat decât sporadic, şi nu la acelaşi nivel.
Cel de-al doilea leit-motiv fericit este, de data aceasta, unul sonor, fiind constituit de simpaticele remember-uri pseudo-nostalgice ale "epocii Ceauşescu" (perioada târzie a "şoimilor patriei"), când tot poporul cu dinţi de lapte cânta sau asculta la televizor "Noi în anul două mii, când nu vom mai fi copii…". Pus faţă în faţă cu realitatea pragmatică a lui "două mii", cântecelul, odată futurist-patriotard, câştigă în suavă naivitate (dacă odinioară îl percepeam altfel) şi aruncă personajele, care nici în copilărie nu înţelegeau ce şi de ce se petrecea cu ele (vezi nedumerirea protagonistului în privinţa "zălogului de legământ" din celebrul şlagăr "Am cravata mea, sunt pionier…"), într-un con de naivă bulversare socială, repercutată, în fond, asupra propriului destin, care rămâne eşuat în România…