A. Introducere

Despre Pateric, sau scris foarte multe deoarece această carte a cunoscut o largă circulaţie, având un nivel mediu în ceea ce priveşte terminologia şi aspectele tratate. După Sfânta Scriptură, Patericul a devenit una din lecturile cele mai populare şi datorită faptului că este cele mai accesibil şi mai practic comentariu tâlcuitor al Cuvântului lui Dumnezeu. În acest mod, adevărul lui Hristos devine actual, accesibil şi inteligibil.

Pe scurt, Patericul cuprinde încercări, printr-un efort intens al omului duhovnicesc, de a exprima "mintea lui Hristos" (I Corinteni 2, 16). Ceea ce a rezultat este poate şi atuul acestei colecţii: cuvintele Părinţilor sunt exprimate cu simplitate, claritate şi concizie evanghelică.

Patericul reprezintă o antologie de apoftegme, povestiri, anecdote, minuni şi evenimente din viaţa asceţilor fiind, din această pricină, ghid, îndreptar pentru toţi cei ce au apucat aceeaşi cale ascetică de însănătoşire a condiţiei umane. Astăzi se cunosc mai multe paterice, dar noi ne vom referi la Patericul Egiptean, care cuprinde o antologie anonimă ale Părinţilor vestiţi din pustia Egiptului şi Sinaiului, care au trăit în secolul al IV-lea şi al V-lea.

Acest Pateric, cuprinde două serii de apoftegme în care prima serie le dispune în ordine alfabetică după numele părinţilor ce le-au dat glas, iar a doua serie de apoftegme le dispune pe acestea sistematic pe diferite teme principale ale vieţii în Hristos.

În încercarea noastră de a scoate în relief şi această latură, psihoterapeutică, a Patericului, vom încerca, pe cât posibil, o tratare în funcţie de etiologiile recunoscute de psihoterapia creştină, ţinând cont de faptul că multe dintre apoftegme, sentinţe, terapii au un preponderent caracter personal, se referă la cel ce le-a solicitat şi reprezentând o soluţie pentru acesta, dar ţinând cont de apropierea sau asemănarea dintre multe sentinţe de atunci cu cazuri actuale, vedem, dacă nu un mare folos, cel puţin o pistă orientativă. Părinţii tratau cu persoane umane reale nu cu boli, iar tratamentul aplicat uneia nu este acelaşi cu cel aplicat alteia chiar dacă se manifestă maladiv asemănător. Părinţii aveau discernământ duhovnicesc, erau capabili să pună un diagnostic spiritual fără greş, şi din această cauză la aceleaşi simptoame să dea tratamente diferite.

---

B. Psihoterapeutica bolilor mintale de origine organică

Nu există în Pateric o expunere sistematică a unei astfel de terapii. Există însă o terapeutică preventivă, dacă putem spune aşa, care se poate desprinde din analizarea locului pe care-l ocupă trupul, precum şi din relaţiile cu acesta. Putem observa modul de hrănire, modul de odihnă, precum şi atitudinea faţă de boală.

1. Atitudinea faţă de trup

Este îndeobşte cunoscut că asceza presupune nevoinţă. Ori această nevoinţă se materializează în postiri, în răbdare de sete, de frig, în osteneli trupeşti deosebite (mătănii, stat în picioare cu mâinile ridicate, străbaterea de distanţe lungi pe arşiţa soarelui etc.), în privegheri şi nesomn. Toate acestea urmăresc atât mortificarea (mortificare ca supunere) trupului ca ceva ce se împotriveşte duhului, cât şi călirea voinţei, antrenarea ei, precum şi dobândirea umilinţei, a slăbiciunii ca mediu de dezvoltare a smereniei. Toate acestea nu înseamnă că părinţii erau sinucigaşi, sau omorâtori de trupuri. Nu erau pentru că mai presus de toate stă principiul socotinţei sau al dreptei măsuri aşa cum citim la avva Pimen: "zis-a iarăşi: toate cele peste măsură sunt ale dracilor" (Pimen, 129) şi în alt loc: "şi iarăşi a zis: socotinţa este mai mare decât toate faptele cele bune" (XXV, 6).

Să încercăm să redăm câteva apoftegme referitoare la trup pentru a ne putea crea o imagine de cum era privit acesta, de cum era îngrijit:

Din puţinele exemple date mai sus se vede clar atitudinea pe care o aveau părinţii pustiei asupra trupului. Trupul nu este văzut nicidecum ca închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus să lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar. Atenţia se mută spre cele cereşti, nu se fac concesii trupului după cuvântul "trupul e bună slugă, dar rău stăpân". Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar, dar ordinea şi rânduiala fără fluctuaţii mari, îl fac să funcţioneze ireproşabil. Munca, hrana naturală, vegetală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc aduc trupul la o materialitate fină, spiritualizată la o uşurătate în slujirea celor bune. Este de remarcat şi aspectul privitor la grija deosebită pe care o acordau Părinţii Deşertului sănătăţii trupului cunoscându-se faptul că numai un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului şi modelului de normalitate pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului şi a stricăciunii. Părinţii îşi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din această sănătate un scop în sine, boala şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.

Doar în felul acesta trupul capătă o orientare eshatologică, este pus să urmeze sufletului, este dus la îndumnezeire, căci aşa cum am văzut când am definit persoana, aceasta se cuprinde în întregul complex uman, în trup şi suflet.

---

2. Atitudinea faţă de hrană

Încă de la început trebuie spus că Părinţii Deşertului sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu fiind primită şi percepută astfel. Hrana e doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei, şi transferul vieţii de la Dumnezeu în hrană. Ispita diavolului chiar aşa suna: "Mâncaţi, căci veţi fi ca şi Dumnezeu"; prin urmare, viaţa în sine însăşi pe care o are doar Dumnezeu, e identificată şi transferată în mâncare. Răspunsul Mântuitorului: Nu numai cu pâine trăieşte omul... , subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine nu face altceva decât afirmă că prin aceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.

Pe lângă acestea se pune problema postului. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu mulţumire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există un post ascetic continuu. Este cunoscută relaţia dintre trup şi suflet şi faptul că există influenţe reciproce astfel după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: "Mintea, netrupească fiind, de la trup se spurcă şi se întunecă". Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu şi starea stomacului etc. un stomac plin de mâncare se face poticnire pentru virtuţi, oprelişte pentru rugăciune, învolburare a sângelui spre desfrâu, îndemn spre lenevire etc. Acestea toate sunt cunoscute. Dar uscarea trupului de patimi, învaţă Părinţii, postul ca atare, e o chestiune de durată, de dreaptă socoteală, sănătate şi har.În funcţie de durată pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe, şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se izbăveşte de lanţurile omului trupesc. Aceasta se cheamă dreaptă socotinţă.

În funcţie de sănătate, având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica de aceasta în vremea de încercare. Iar dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele devin negative. Pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate slabă.

Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul însoţit chiar de muncă forţată, a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel lăcomia. Bolile care au dedesubtul lor astfel de cauze se pot vindeca prin post şi prin muncă. Pr. Vasile Vlad, Curs litografiat de Morală, pp. 81-82.

Dar să vedem câteva apoftegme referitoare la aceasta:

La fel despre post se vorbeşte în tot capitolul V intitulat Pentru post şi înfrânare, nu numai de bucate, ci şi de alte patimi vătămătoare de suflet, sau "zis-a un bătrân: de îţi va zice ţie gândul să faci multe feluri de bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc. Iar hrana cea mai bună a monahului este plânsul şi lacrimile" (XXIV, 1)

Desigur că ar fi multe voci care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexistând aportul necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri etc.

Hrana principală este pâinea. Această pâine care întăreşte inima, cel mai de preţ mădular al trupului. Este cunoscut faptul că "monahii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an întreg" (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55) Sfântul Ignatie Branceaninov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, editura Anastasia, colecţia Comorile Pustiei, vol. 9, Bucureşti 1996, p. 31.  iar folosirea pâinii proaspete era considerată un ospăţ, şi nu era îngăduită decât din dragoste sau la caz de boală. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine, 1,5-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc proteine, glutenul ca proteina ce se găseşte numai aici şi o mulţime de minerale cum ar fi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, mangan, cobalt, cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o sumedenie de minerale: astfel la 1 Kg. Sămânţă de orz există: 0,6g calciu, 4g fosfor, 4,9g potasiu, 0,6g sodiu, 1,5g clor, 1,5g magneziu, 12,8g cupru, 17,8g mangan, fier. Se cunosc efectele terapeutice ale "apei de orz" ca tonic al sistemului nervos, tonicardiac, hipertensor, mineralizant. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valica, op. cit., pp.203-204.  Totodată pusnici folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză şi zaharuri, în săruri. Mai foloseau miere de albină atât ca hrană cât şi în aplicaţii terapeutice. Mierea conţine pe lângă apă, glucide ca: glucoza, fructoza, pentoza, zaharoza, maltoza, melecitoza etc.; enzime şi catalizatori biologici care iau naştere numai în celule vi; substanţe minerale ca: fier, cupru, mangan, clor, calciu, galiu, zirconiu, titan, nichel, fosfor etc.; acid formic precum şi vitaminele B1, B2, B6, B12; C, provitamina A, K, PP etc. Se foloseşte de asemenea sare care conţine clorura de sodiu şi alte minerale ca magneziu, calciu, fier, sulf. La praznice şi dezlegări se foloseşte untdelemnul care luminează faţa şi uneori şi peşte.

Aşa cum am spus, problema postului este una legată de durată, de sănătate trupească şi de har, ştiindu-se că îndelunga nemâncare este un dar de la Dumnezeu cum reiese şi din apoftegmele cuprinse în capitolul XXVII.

Dacă ar fi să caracterizăm hrana celor din pustie am putea folosi fără să greşim termenul laic de alimentaţie raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului stabilindu-se chiar că "de obicei, pătimesc de cancer cei ce nu postesc niciodată. Cancerul încă n-are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului." Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, p. 252.

---

3. Atitudinea faţă de băutură

La fel ca şi pentru hrană, şi băutura este cuprinsă în post, este sursă de nevoinţă. Este semnificativă următoarea apoftegmă: "a venit odată avva Siluan şi Zaharia, ucenicul lui, la o mănăstire; şi i-au făcut pe ei de au gustat puţin mai înainte de a călători. Apoi ieşind ei, a găsit ucenicul lui apă pe cale şi dorea să bea. Şi i-a zis lui bătrânul: Zahario, post este astăzi. Iar el a zis: dar n-am mâncat, părinte?! Zis-a bătrânul: ceea ce am mâncat, era dragoste; dar noi postul nostru să-l ţinem, fiule!" (Siluan, 1)

Nici apa folosită nu era de cea mai bună calitate după cum vedem la avva Macarie Egipteanul la care "mers-au odată nişte fraţi din Schit şi nu au găsit în chilia lui nimic, decât apă stătută" (Macarie Egipteanul, 29) sau la avva Evloghie Preotul:

"Evloghie oarecare, ucenic fiind al fericitului Ioan arhiepiscopul, preot şi pustnic mare, postind din două în două zile, iar de mai multe ori şi toată săptămâna petrecând, mâncând numai pâine şi sare, se slăvea de oameni. Acesta s-a dus la avva Iosif la Panefo, nădăjduind să vadă ceva mai multă asprime de viaţă la dansul. Şi primindu-l pe el bătrânul cu bucurie, orice a avut a pus ca să facă mângâiere şi i-au zis lui ucenicii lui Evloghie: nu mănâncă preotul afară de pâine şi sare; iar avva Iosif tăcând mânca. Şi petrecând trei zile, nu i-au auzit pe ei cântând sau rugându-se, că era ascunsă lucrarea lor. Şi au ieşit nefolosindu-se Evloghie cu ucenicul său. Iar după iconomie s-a făcut negură şi rătăcindu-se s-au întors la bătrânul. şi mai înainte de a bate ei în uşă, i-au auzit pe ei cântând şi stăruind el mult, mai pe urmă au bătut în uşă. Iar aceia, tăcând din cântarea de psalmi, i-au primit cu bucurie. Şi pentru arşiţă au turnat ucenicii lui Evloghie apă în vas şi i-au dat lui. Şi era apă amestecată cu de mare şi de râu şi nu a putut să o bea. Şi venind întru sine a căzut înaintea bătrânului, voind să ştie petrecerea lor, zicând : avvo, ce este aceasta, că întâi nu cântaţi, ci acum, după ce ne-am dus noi. Şi vasul de apă, acum luându-l, am aflat apă sărată. Zis-a bătrânul : fratele este nebun şi după amăgire o au amestecat cu apa de mare. Iar Evloghie îl ruga pe bătrânul, voind să ştie adevărul. Si i-a zis lui bătrânul : acel mic pahar de vin era al dragostei, iar apa aceasta este pe care o beau fraţii totdeauna. Şi l-a învăţat pe el deosebirea socotelilor şi a tăiat de la el toate cele omeneşti. Şi s-a făcut iconomicos şi pogorâtor. Şi după aceea mânca toate cele ce i se puneau înainte. şi s-a învăţat şi el să lucreze în ascuns. Şi a zis bătrânului : negreşit, intr-adevăr este lucrarea voastră." (Evloghie Preotul, 1).

Doar la praznice sau în cazul unor boli sau bătrâneţe se făcea dezlegare la vin dar şi atunci exista libertatea de a lua sau nu. Iată câteva exemple:

"Zis-a un bătrân: dacă încă eşti tânăr, fugi de vin ca de şarpe şi de vei fi silit la adunare să bei, puţin bând, încetează! Şi măcar de te vor jura cei ce te-au chemat, să nu iei aminte la jurământul lor! Căci de multe ori satana îi sileşte pe monahi; chiar şi pe bătrâni, să-i silească pe cei mai tineri la băutură de vin şi la mâncare multă. Ci tu să nu te pleci lor, căci vinul şi femeile îi despart pe călugări de Dumnezeu" (XVI, 18)

Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut "şi vinul veseleşte inima omului" (Ps. 103, 16), "şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin" (Luca 10,34) sau "de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni" (I Timotei 5,23). Vinul este folosit ca remediu şi în depresie "daţi băutură îmbătătoare celui ce e gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet" (Pilde 31,6). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine: 70% apă, zaharuri reducătoare 300g/l; glucide ca: glucoza, fructoza, arabinoza, xiloza, riboza, ramnoza, zaharoza, melilioza, rafinoza, xilani, arabani etc.; substanţe pectice ca: pectina, acidul pectic, protopectina; acizi organici: tartric, malic, citric, oxalic, fumaric, ascorbic, galacturonic, glucuronic, glicolic, mucic etc.; acizi minerali: sulfuric, clorhidric, fosforic; substanţe azotate ca: azotul mineral, peste 20 de aminoacizi, substanţe tanante, colorante etc. De asemenea se găsesc o sumedenie de bacterii, bacteriofagi, fungi, levuri. Peste 50 de enzime, peste 30 de alcooli superiori, o mulţime de substanţe minerale precum şi vitaminele B1, B2, B12, H, PP, C etc. Prin aportul de vitamine, săruri, calorii, stare de bună dispoziţie şi creşterea apetitului pe care le dă atunci când este folosit în cantitate mică (doza maximă admisă este de 100mg alcool/Kg corp, adică aproximativ 250 ml vin pe zi), vinul are efecte benefice asupra organismului. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valica, op. cit., p. 199.

Cât priveşte abuzul de vin, psihiatria are un capitol aparte numit Alcoolismul cuprins în cadrul manifestărilor psihice în boli cu etiologie toxică Constantin Gordos, Vademecum, pp. 338-352.  în care se poate observa formele extrem de grave la care se poate ajunge ca urmare a acestei patimi, iar noi ne vom ocupa de aceasta mai pe larg în capitolul despre boli de origine spirituală, şi anume la lăcomie. Cert este un lucru: consumul abuziv de alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă de alcooli şi, după cum ştim, nu se mai reface niciodată. Totodată se nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea ADN-ului, la naşterea de prunci cu malformaţii fizice sau psihice.

"Ceea ce e dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată urmaşul va fi, cu maximă probabilitate, epileptic boală de nervi fără leac" iar sfârşitul beţivului "e sau în şanţ sau în casa de nebuni, iar sufletul în iad încă de aici." Ierom. Arsenie Boca, op. cit., p. 247.

---

4. Atitudinea faţă de odihnă

Părinţii Deşertului erau buni cunoscători ai Scripturii şi a psihismului uman. Ştia că somnul sau mai bine zis calitatea somnului este legată de calitatea şi cantitatea muncii de peste zi, de cantitatea şi calitatea hranei precum şi de liniştea gândului şi lipsirea de griji. Dar aşa cum am văzut şi la hrană, şi la băutură, aceştia făceau şi din somn un mijloc de asceză, poate unul dintre cele mai grele, dar fără a uita de măsura socotinţei.

Să redăm câteva din apoftegmele referitoare la somn:

Somnului îi sunt recunoscute calităţile terapeutice, este folosit cu măsură, şi uneori chiar recomandat căci sunt patimi care alungă somnul după cum vedem în cuvântul Sfântului Ioan Scărarul "câinele e duşmanul iepurilor şi dracul slavei deşarte, al somnului". Tot aici găsim definiţia somnului care este "în oarecare fel o stare a firii, un chip al morţii, o oprire a simţurilor. Somnul e unul, dar ca şi pofta, are multe pricini şi feluri. E din fire, din mâncări, de la draci, sau şi dintr-o postire prelungită şi dusă până la capăt, de care trupul, slăbind, voieşte să se întărească prin somn." Dar nu uită să ne avertizeze: "somnul e un soţ nedrept. El răpeşte jumătate din viaţa celui leneş, dacă nu şi mai mult." Sfântul Ioan Scărarul, Scara, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 263.

Vom trata excesele referitoare la somn mai pe larg în terapeutica bolilor mintale de origine spirituală unde trândăvia sau lenea sunt la originea unui somn mai îndelungat, cu toate că aşa cum specialişti au demonstrat deja referindu-se la fazele somnului, durata somnului profund este cam aceeaşi, iar excesele legate de nedormire le vom studia legate de patima mândriei. Nu trebuie uitat că aşa cum psihiatria a demonstrat există atât insomnii cât şi hipersomnii care au la bază cauze de natură organică.

Nu putem să ne ocupăm de somn fără să nu ne ocupăm şi de vis, cu toate că visul este mai mult o activitate a psihicului, şi mai puţin integrată în organic. Totuşi în scop de studiu, ne vom referi la vis în acest capitol.

---

5. Atitudinea faţă de vis, vedenii

Psihiatria defineşte visul ca fiind "fapte psihice care apar în timpul somnului având un conţinut intens legat de starea afectivă şi o semnificaţie personală al cărei conţinut este legat de memorie. Atât interpretările neurofiziologice cât şi cele psihanalitice nu au reuşit până în momentul de faţă să dea explicaţii mulţumitoare în legătură cu rolul şi funcţia visului." Totodată în paralel cu starea de normalitate "vom nota doar în treacăt că suntem încă departe de a şti ceva despre «normalitatea» unei faţete importante a psihismului, inconştientul,  şi în acest sens ne întrebăm: - cum trebuie să fie visul normal"  Constantin Gordos, Vademecum, p. 27.

În Sfânta Scriptură visele şi vedeniile sunt teme des întâlnite. Visul este arătarea sau ceea ce se petrece noaptea în somn, vedenia este arătarea în timpul stării de veghe, când este întreruptă brusc comunicarea cu lumea cea văzută, sau somn ca o stare de aievea. Iată cu defineşte Sfântul Ioan Scărarul visul: "o mişcare a minţii noastre în vremea somnului" sau "visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului" Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 75. , vedenia este definită ca "nişte arătări primite aievea, dar către ochiul minţii, fie în stare de funcţionare normală a organismului, fie în stare de somn deplin, sau numai pe jumătate, fie în stare de răpire sau uimire." Arhim. Ilie Cleopa, Despre vise şi vedenii, editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 120.  Desigur că există şi alte forme de mişcare a minţii. Astfel: nălucirea "este amăgirea ochilor când doarme cugetarea. Nălucirea este ieşirea minţii, când trupul veghează. Nălucirea este o vedere fără ipostas (suport, obiect)" Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 76. , descoperirea care "este ceva mai mult decât vedenia, fiindcă vedenia arată omului oarecare taină, pe când descoperirea arată omului lucruri mai adânci decât cele ce se văd", străvederea care "este mai mare decât vedenia, dar mult mai mică decât descoperirea şi proorocia. Cel ce are darul străvederii, vede ca şi cum ar fi de faţă, lucruri ce se petrec departe,  cunoaşte taine ascunse în adâncul inimii altuia.", menirea care este "o ramură a proorociei, dar despre cele mai aproape." Arhim. Ilie Cleopa, idem., p. 121. Aşa cum nu stăteau de vorbă cu gândul Părinţii Pustiei nu stăteau de vorbă nici cu visele, sau nu cugetau ziua la ceea ce visau noaptea. Ei ştiau că "cel ce crede visurilor, acela este ca cel ce vrea să prindă umbra şi ca cel ce aleargă după vânt" (Is. Sirah 34, 2).

Cu toate acestea aşa cum vedem în Filocalia I la Sfântul Diadoh al Foticeii există repere ce ajută la deosebirea visurilor. Astfel există vise trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu care au următoarele caracteristici: sunt mărturii neînşelătoare ale unui suflet sănătos, nu trec de la o înfăţişare la alta, nu îngrozesc simţirea, nu aduc râsul sau plânsul deodată, se apropie de suflet cu blândeţe, umplându-l de bucurie duhovnicească, sufletul căutând cu mult dor să prelungească bucuria visului, Filocalia, vol. I, editura Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 415-475.  iar Sfântul Ioan Scărarul zice că dacă după vise cu osândă şi judecată avem la trezire un tremur şi o tristeţe a pocăinţei, sunt de la îngerii cei buni.

La fel pentru visele de la demoni, acelaşi Sfânt Diadoh, ne arată următoarele caracteristici: nu rămân la aceeaşi înfăţişare, se schimbă repede, au forme tulbure, conţin ameninţări, cântă în suflet cu strigăt iar mintea curată trezeşte repede trupul şi uneori se bucură că a recunoscut viclenia lor, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă la trezire suntem cuprinşi de mândria celor întrevăzute, dacă suntem cuprinşi de o deznădejde visele sunt de la cel rău. Găsim chiar o anumită simbolistică ale demonilor care apr în vise, la Sfântul Grigorie Sinaitul astfel: dracii poftei - porci, măgari, armăsari, dracii mâniei - lei, dracii lăcomiei - lupi, leoparzi, dracii vicleniei - şerpi, năpârci, vulpi, dracii îndrăznelii - câini, dracii curviei - şerpi, corbi, gaiţe etc.

Se cunoaşte că o mare parte din vise sunt atrase de preocupările noastre din starea de veghe: cugetările omeneşti se prelungesc în vise omeneşti; cugetările la cele cereşti le atrag pe cele cereşti din această cauză visele spun mult, celui ce are discernământ duhovnicesc, despre aşezarea sufletească a omului. Astfel cel iubitor de materie şi de dulceţi vede în vis chipuri de muieri şi împleticiri pătimaşe, cel lacom şi iubitor de argint visează aur pe care îl încearcă şi îl înmulţeşte cu dobânzile şi îl pune în vistieri, cel întors şi pizmăreţ se vede urmărit de fiare şi de târâtoare veninoase şi este cuprins de frică, cel îngâmfat şi cu mărire deşartă vede bune aşezări şi întâmplări ale norocului, scaune înalte de stăpânire şi cele ce încă nu sânt le scoate ca şi cum ar fi adevărate, cel mândru şi plin de fudulie se visează purtat în căruţă strălucitoare şi că toţi tremură de stăpânirea lui. În comparaţie cel iubitor de Dumnezeu are în somn descoperirea vederilor, paşnică aşezare a sufletului şi a trupului iar când se trezeşte îşi dă faţa că pe faţa lui are lacrimi, iar în gură vorbirea cea către Dumnezeu. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valica, op. cit., p. 59.

Călugărul, şi nu numai, poate trage învăţături şi din vise: "vom recunoaşte astfel semnele nepătimirii: ziua, după gânduri; noaptea, după vise. Şi vom spune că sănătatea sufletului este nepătimirea, iar hrana lui este gnoza care, singură, poate să ne unească cu sfintele puteri." Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul., colecţia Plural, editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 91.

Dar iată câteva locuri din Pateric unde se spune despre vise, vedenii, năluciri etc.:

De asemenea găsim vedenii la avva Macarie, 32; la avva Moise,1; la avva Pavel cel Prost, la avva Ruf; cap. IX, 1 şi 6, 19 etc., precum şi un capitol special denumit Pentru multe feluri de năluciri şi înşelăciuni diavoleşti, cu care amăgeşte şi înşală vrăjmaşul pe mulţi, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, să-i depărteze de Dumnezeu şi să fie în zadar osteneala lor, adică capitolul VI.

Cât priveşte atitudinea faţă de vise, vedenii aceasta e tranşantă:

"un frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând: avvo, cum zic unii că de multe ori văd arătare îngerească? Răspunsa lui bătrânul, zicând: fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele lor, iar nu cei ce văd arătări şi alte lucruri." (IX, 21).

Avva Arsenie a auzind pe diavol zicând: "eu sunt Hristos" i-a răspuns "eu nu vreau să văd pe Hristos în lumea asta", avva Pahomie l-a auzit zicând: "eu sunt Hristos şi am venit la tine prietenul meu" i-a răspuns "Hristos este pacea, iar tu m-ai umplut pe mine cu totul de tulburare", un bătrân întrebat de draci "voieşti să-l vezi pe Hristos?" răspunde "anatema vouă şi celor despre care ziceţi, deoarece eu cred Hristosului meu, Care a zis:de va zice cineva: iată aici este Hristos, iată acolo, să nu credeţi" sau "unui frate i s-a arătat într-o noapte diavolul, în chip de înger luminat şi i-a zis:eu sunt Gavriil şi sunt trimis la tine să-şi aduc veste bună. Iar fratele i-a răspuns:vezi că poate eşti trimis la altul, pentru că eu sunt om păcătos şi nu sunt vrednic să văd înger de luminăgt;. Zicând acestea, a pierit îndată vicleanul şi s-a făcut nevăzut."

Desigur că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă aşa şi sfârşesc cu victoria nevoitorului. Se întâmplă şi invers, şi sunt destule exemple asupra cărora nu insistăm, fiind o tragedie faptul că după mulţi ani de nevoinţe aspre unii au sfârşit în păcate groaznice fiind înşelaţi de năluciri, datorită nesocotinţei lor şi, în chipul acesta pierzându-şi mântuirea. Ori cu cât ne apropiem de moarte mai tare suntem ispitiţi aşa cum vedem în capitolul final, în capitolul XXVIII.

Concluzionând, putem spune că dacă omul se află pe cale normalităţii, a urcuşului spre îndumnezeire şi visul lui îl urmează. Vedeniile şi visele în general nu sunt primite, nu se discută cu ele, nu sunt o preocupare ci, sunt descoperite duhovnicului înzestrat cu puterea de deosebire, şi sunt pentru acesta un indicator al stării sufleteşti a ucenicului. Există şi vise bune şi vise rele, şi adevărate şi false, şi sănătoase şi maladive. Ca vise maladive se recunosc: coşmarurile, somnambulismul, somnilochia etc. Veghea continuă la tine însuţi, neprimirea nălucirilor, a viselor, descoperirilor etc. este o mare virtute numită de părinţi, darul trezviei. Aceasta lucrează atât în stare de veghe cât şi de somn, este un fel de străjer înarmat cu platoşa smereniei şi cu lancea Cuvântului lui Dumnezeu.

---

6. Concluzie

Toate aceste atitudini asupra organicului sunt, trebuie să o recunoaştem, cea mai bună psihoterapeutică preventivă a bolilor mintale având o etiologie organică. Chiar dacă organicul e predispus, viaţa de ordine, rigurozitatea fără fluctuaţii mari, previne acutizarea patologică. Clinicile psihiatrice îngăduie, cu toate că se ştie efectul malefic, ca în paralel cu tratamentul medicamentos, pacienţii să utilizeze tutun, cafea şi pe ascuns chiar alcool. Randamentul scade, boala se prelungeşte, efectele cresc. Patima nu e stopată. Ori acest lucru nu se întâmplă cu omul pornit la post, la înfrânare. Acesta nu-şi face rău, nu-şi face concesii maladive. Chiar terapeutica psihiatrică pe omul credincios se bucură de cel mai mare aport din partea acestuia, fiindcă omul e conştient de menirea şi locul lui în raport cu lumea şi cu Dumnezeu. Desigur că aportul psihiatriei în cazul acestei etiologii este unul de primă importanţă în cazul patologicului, dar lucrarea de prevenire pe care o realizează asceza nu trebuie trecut cu vederea.

Aşa că, să luăm aminte la cuvintele bătrânului: "zis-a un bătrân: mintea când rătăceşte, o face să stea în loc citirea, privegherea şi rugăciunea. Pofta când se aprinde, o vestejeşte foamea, osteneala şi sihăstria. Mânia când se tulbură, o încetează cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Acestea dacă se vor face în cuviincioase vremi şi măsuri. Căci cele fără de vreme şi măsură ţin puţin. Iar cel ce ţin puţin, sunt mai mult vătămătoare şi nefolositoare." (XXV, 53)

---

C. Psihoterapeutica bolilor mintale de origine demonică

1. Introducere

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului uman în viziunea Sfinţilor Părinţi, am văzut că imaginaţia apare pentru prima oară la nivelul II al sufletului unde există puterea animală sau poftitoare. Am văzut că imaginaţia la acest nivel apare sub forma neraţională. Iată cum defineşte Sfântul Ioan Damaschin imaginaţia: "facultatea imaginaţiei este o putere a sufletului iraţional. Ea lucrează prin organele simţurilor şi se numeşte şi percepţie. Imaginabil şi perceptibil este ceea ce cade sub imaginaţie şi sub percepţie, după cum vederea este însăşi puterea optică, iar vizibil ceea ce cade sub vedere, spre exemplu: o piatră sau altceva din acestea. Imaginaţia este un afect al sufletului iraţional, produs de un lucru ce cade sub imaginaţie. Halucinaţia este un afect zadarnic al sufletului iraţional, care nu are ca pricină nici un lucru ce cade sub imaginaţie. Organul puterii de imaginaţie este cavitatea anterioară a creierului" Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 76.

Dar "imaginaţia este o facultate a spiritului nostru cu o sferă de activitate mult mai largă decât i se atribuie de obicei." Imaginaţia este "calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară şi inconştientă la faza de perfectă conştiinţă, toate conţinuturile vieţii noastre spirituale şi când zic adâncuri sufleteşti nu înţeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut şi depozitate acolo şi nici numai un subconştient redus la vreo unică sau mai multe potenţe biologice în sensul şcolii lui Freud". Astfel imaginaţia este "calea pe care vine în faţa conştiinţei, precizându-se, tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc" iar prin partea ei iraţională şi tot ce vine din exterior. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, editura Mănăstirii Putna, 1992, p. 136.

Iată şi mecanismul: "orice idee, orice simţire, orice tendinţă, din moment ce începe a-şi spori prezenţa în conştiinţă şi a exista aşadar ca o individuaţie în ordinea vieţii sufleteşti, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puţin precizată." Iar "cu cât insişti mai mult asupra ideii, cu atât se precizează, se înviorează, se umple de detalii ca imagine", în acel moment intrând în funcţiune "vederea ideii" De aici putem concluziona că viaţa spirituală nu e posibilă fără imagini, neexistând nici o idee fără corp. Ibidem.

Trebuie precizat că "subconştientul nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conştiinţa. El face numai începutul" şi ţine de conştiinţă să primească sau să respingă imaginea unei idei. Din aceasta rezultă două concluzii:

1. Legătura dintre spirit şi imagine este una organică, intimă.
2. Imaginaţia e o funcţie de sinteză, creatoare de imagini noi.

Ca urmare se poate spune cu certitudine că imaginaţia nu fabrică idei ci naşte idei iar produsele imaginaţiei implică o asistenţă cât mai activă a conştiinţei personale. În momentul în care există factori care perturbă activitatea conştiinţei, când aceasta nu se mai păstrează în integritatea ei, imaginaţia ne joacă feste.

Există diferite grade de destrămare a conştiinţei personale: Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, editura Mănăstirii Putna, 1992.

1. Iluzia: reprezintă o "interpretare greşită din cine ştie ce înclinaţii sau motive interioare" şi nu este halucinaţie sau delir decât de la un anumit grad înainte. Totuşi conştiinţa nu se pierde cu totul ci "continuă să existe un cât de mic rest din ea, un martor neputincios şi zăpăcit."
2. Coşmarul: care e un fel de halucinaţie în stare de semisomn şi vine dintr-o mare oboseală nervoasă. "Tu dispari aproape cu totul din aceste asocieri ciudate de scene pasivitatea atinge un grad şi mai mare ca la halucinoze." În coşmar lipseşte logica precum şi conştiinţa şi puterea ei de a impune această logică.
3. Delirul: "poate fi socotit ca halucinaţie în sensul cel mai strict al cuvântului". Apar imagini obiective cu caracter exterior. "Delirul e la polul opus al imaginaţiei, subiectul nemaifăcând nici o sforţare pentru producerea acestor imagini." Totuşi există o conştiinţă chiar când bolnavul află de la cei din jur vorbele sau imaginile relatate în criză. Există o conştiinţă dar nu una normală. Delirul apare organic, în caz de febră ridicată, există însă şi delir fără febră dintr-o bucurie prea mare sau necaz prea mare, dintr-un caracter fricos etc. Intervenţia medicală psihiatrică este obligatorie!
4. Alienaţi: ceea ce caracterizează această stare este amnezia: adică pierderea conştiinţei personale total sau numai cea care se referă la o anumită perioadă din viaţă. În această fază "conştiinţa personală poate fi înlocuită cu o altă conştiinţă personală."

Demonii sunt conştiinţe personale! Să vedem ce spune Sfântul Ioan Damaschin despre demoni:

Când conştiinţa noastră este înlocuită cu o conştiinţă demonică, avem de-a face cu fenomenul numit posesie demonică. Să vedem ce spune Sfântul Ioan Cassian despre aceasta:

Psihiatria fondată pe o gândire raţionalistă şi având ca obiect de referinţă realitatea fenomenală ignoră o astfel de etiologie, şi nu are instrumentele necesare analizării ei. Totuşi prin faptul că acţiunea demonică chiar dacă se referă la partea spirituală, se traduce în domeniul sensibil prin efecte intră în sfera de preocupări a psihiatriei. Demonul operează asupra sufletului prin intermediul trupului, lucru pe care îl semnalează şi Sfântul Evagrie arătând că demonii caută să altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând în special asupra creierului.

Trebuie de asemenea făcută distincţia între un bolnav botezat şi unul nebotezat. Asupra celui nebotezat diavolul are putere deplină, putând pătrunde până în adâncimile sufletului, acesta neavând puterea de a se opune, pe când în bolnavul botezat, a cărui făptură este îmbrăcată de Hristos şi refăcută prin moarte şi înviere, când diavolul este scos din inimă, puterea acestuia este mult redusă, superficială iar bolnavul are putere de a face faţă ispitei.

Dar, aşa cum am văzut se poate spune că patimile, atâta vreme cât subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă şi un anumit grad de posesie demonică.

Cu totul în acord cu ceea ce am spus până acum este şi Patericul. Astfel la amma Theodora citim:

iar la avva Matoi citim:

Dacă ar fi să vedem de ce Dumnezeu îngăduie astfel de boli, ar fi multe de răspuns, dar nimic satisfăcător. Judecăţile oamenilor sunt departe de căile neştiute al judecăţilor divine. Totuşi, anumite patimi, anumite boli trupeşti, chiar, anumite obiective divine, dacă putem spune aşa, le fac posibile. În Pateric avem câteva exemple de oameni sfinţi prigoniţi pe nedrept care răbdând cu smerenie ispita, Dumnezeu le vădeşte dreptatea încă de pe pământ, îngăduind ca cei ce l-au prigonit să se îndrăcească, ca apoi tot plăcutul lui Dumnezeu să-i şi vindece. Redăm un exemplu:

La fel vom găsi şi la avva Marcel, 1; avva Nicon, 1; etc.

---

2. Terapeutică

Încă de la început trebuie spus că Dumnezeu în iconomia sa, în marea sa iubire de oameni îngăduie aceste posedări cu un scop bine stabilit, şi că orice rău se preface în bine. Există chiar un cuvânt care spune că diavolul oricât s-ar strădui să facă rău până la urmă tot bine iese. Demonizarea luată în sensul de încercare de la Dumnezeu, sens care necesită acţiunea unor oameni credincioşi, este cea mai bună dovadă a existenţei sufletului imaterial, a realităţilor spirituale, a iconomiei divine, a dreptei judecăţi etc. Vindecarea lor este dovada puterii neasemănate a Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi a neputinţei demonilor şi a înfrângerii definitivă a lor. Posedatul odată vindecat ajunge la o adâncă smerenie, ca urmare a lucrurilor prin care a trecut, şi la o permanentă grijă de sine pentru a nu mai recădea în patimi care să-i readucă boala. Familia celui posedat se uneşte strâns pe lângă acesta în post, rugăciune, în participarea la viaţa Bisericii. Răbdarea pe lângă cel bolnav este nevoinţă mucenicească, dătătoare de cununi. Aceştia se călesc în virtutea răbdării şi a nădejdii. În vechime cei bolnavi astfel erau primiţi în mănăstiri şi daţi spre îngrijire unor fraţi mai nevoitor pentru călirea acestora, pentru exersarea în răbdare şi nevoinţă. Trecerea printr-o asemenea încercare marchează pe tot restul vieţii.

În ceea ce priveşte terapeutica, trebuie subliniat că doar Sfântul este apt să discearnă eventuala intervenţie demonică. Tot aici trebuie spus că Sfântul prin darul tămăduirii, prin puterea lui Dumnezeu, este capabil să vindece orice formă de nebunie. Puterea dată sfinţilor asupra demonilor este una foarte mare aşa cum vedem la avva Theodor al Fermei "se zicea despre avva Theodor că atunci când şedea la Schit a venit la dânsul dracul vrând să intre şi l-a legat afară din chilie. Şi iarăşi alt drac a venit să intre, dar şi pe acesta l-a legat. Şi mai venind şi al treilea drac a găsit legaţi pe cei doi şi le-a zis lor: ce staţi voi aicea afară? Şi i-au răspuns lui: fiindcă şade înăuntru cuviosul şi nu ne lasă să intrăm. Şi acesta făcând silă, se ispitea să intre. Iar bătrânul l-a legat şi pe acesta. Deci temându-se dracii de rugăciunile bătrânului, îl rugau zicând: slobozeşte-ne pe noi. Şi le-a zis lor bătrânul: duceţi-vă! Şi ruşinaţi, s-au dus." (Theodor al Fermei, 26) precum şi la mulţi alţi sfinţi.

Metoda este, după cuvântul Mântuitorul, prin post şi rugăciune.

Iată câteva exemple din Pateric prin care demonizaţi au fost vindecaţi prin post şi rugăciune:

"Odată a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el multă vreme la Schit, n-a simţit nici un folos sau uşurare. Iar unui părinte oarecare făcându-i-se milă, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul şi l-a însemnat pe faţă cu semnul Sfintei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi necăjit de acel părinte, i-a grăit, zicând: mă goneşti pe mine din acest om, dar să ştii că dacă mă goneşti, la tine voi veni. Zis-a lui părintele: vino la mine, că eu cu bucurie te voi primi. Şi aşa ieşind necuratul duh din acel om, a mers şi s-a lipit de părintele. Şi încă a început a-l îngreuia şi a-l necăji şi aşa 12 ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea în el. Mâncarea sa era în toate zilele numai câte 12 sâmburi de finici. După 12 ani nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la dânsul. Iar bătrânul văzând dracul că a fugit, i-a zis: pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine! Şi i-a zis dracul: Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască! Şi acestea zicând, s-a dus cu ruşine." (XI, 6)

"Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul" (XII, 2) ş.a.

După cum se poate observa sfântul se roagă şi posteşte pentru cel bolnav, ba uneori îşi pune în joc toată viaţa lui, aceasta fiind dragostea cea desăvârşită, după cuvântul Mântuitorului. Deci, postul şi rugăciunea altora pentru cel bolnav, aduc ajutorul dumnezeiesc. Dar nu oricine poate să facă aceasta, sau mai bine zis oricine poate să facă aceasta dacă el însuşi este pe calea sfinţeniei. Aşa cum vedem din:

"Povestea cineva din bătrâni că a fost unul din bătrâni care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. A ajuns de aceea numele lui până la împăratul. Iar împăratul trimiţând l-a chemat şi dacă a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi folosindu-se mult, i-a dat aur, iar bătrânul luând aurul a mers întru ale sale şi a început a face ţarină cu vii şi alte adunături. Deci au adus un îndrăcit la dânsul după obicei şi a zis bătrânul, dracului: Ieşi din zidirea lui Dumnezeu! Iar dracul i-a răspuns: nu te voi asculta! Zis-a bătrânul: pentru ce nu mă asculţi? Zis-a dracul: fiindcă te-ai făcut şi tu ca unul din noi, lăsând aducerea aminte de Dumnezeu, pe care o aveai şi te-ai apucat de grijile cele pământeşti! Pentru aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om!". Uneori însă, este pus să postească şi să se roage chiar bolnavul. Pentru aceasta se foloseşte imobilizarea acestuia, cămaşa de forţă, mai ales când acesta se manifestă violent. Astfel la (VII, 9) avem de-a face cu un frate oarecare, care fiind înşelat de diavol prin vise, a ajuns până acolo încât a crezut că a primit hirotonia de la Însuşi Hristos. Apoi, încredinţat fiind, a intrat în Sfântul Altar vrând să se înveşmânteze şi să slujească. Părinţii cunoscându-l că nu are hirotonie şi că este înşelat de diavol "au poruncit părinţii de i-au pus fiare mari la picioare şi l-au trimis la o mănăstire afară din pustie şi au poruncit să fie acolo pază şi să-l smerească cu ascultări grele, fără odihnă, până ce se va smeri şi îşi va cunoaşte neputinţa şi înşelăciunea sa. Şi aşa i-au făcut, până ce a venit el întru cunoştinţă şi a cunoscut înşelăciunea şi smerindu-se s-a pocăit. (XIII, 3)"

În toate cazurile în care apare, imobilizarea nu pretinde să constituie terapeutica sau s-o înlocuiască; cel mult poate să-i favorizeze acesteia primirea iar acest lucru se vede şi din cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: "ţinând seama şi de ceea ce am văzut că se întâmplă şi la mulţi bolnavi conştienţi. Aceştia cunoscându-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe doctor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor.  Iar eu văzând aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de acei." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 440.

O altă armă şi mai puternică asupra demonului este smerenia. Smerenia este starea Cuvântului Întrupat, este starea lui Hristos care acceptă chenoza, acceptă, din dragoste pentru om defăimarea, batjocura, crucea. Omul care se vede păcătos, se vede mai jos de toată făptura, iar cel care-şi vede păcatele intră în starea lui Hristos. Hristos este cel ce-l îmbracă, iar acela dobândeşte mintea lui Hristos. Ori aceasta nu este suferită de demoni. Aceasta îi arde cel mai tare. Dacă ar fi să privim la cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul smerenia am citi: "ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi despre slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii. Iar eu  am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei)" şi "cel ce m-a îndrăgit nu va mai lovi, nu va mai judeca, nu va mai voi să stăpânească, nu va mai face pe înţeleptul, până ce va rămâne unit cu mine. Căci după unirea cu mine, acela nu mai e supus legii" şi "dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 309.

Că smerenia este cea care îi înfrânge o recunosc şi demonii: "trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta şi pentru aceasta nu pot asupra ta." (Macarie Egipteanul, 11) şi "altădată iarăşi un diavol a năpădit asupra lui avva Macarie cu cuţit, vrând să-i taie piciorul. Şi pentru smerita cugetare neputând, i-a zis: câte aveţi voi, avem şi noi, numai cugetarea cea smerită vă deosebeşte de noi şi biruiţi" (Macarie Egipteanul, 33). Tot astfel citim şi la amma Theodora în cuvântul 6: "smerita cugetare este biruirea dracilor."

Să vedem câteva locuri din Pateric unde demonizaţi sunt vindecaţi prin harul smereniei Sfântului:

"Un bătrân oarecare a mers la un târg, să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi mergând el pe drum a întâlnit un om îndrăcit muncindu-se. apropiindu-se, îndrăcitul l-a lovit pe bătrân cu palma peste obraz, iar bătrânul i-a întors şi cealaltă parte a obrazului să-l mai lovească. Iar dracul văzând smerenia bătrânului nu a putut răbda, ci îndată a ieşit din om şi a fugit. Şi omul a rămas sănătos şi a căzut la picioarele bătrânului, mulţumindu-i lui că l-a izbăvit pe el, cu rugăciunea lui, de muncirea cumplitului diavol." (X, 6)

Altădată diavolul pune condiţii pentru a părăsi pe bolnav: "voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a bătrânul: întreabă ce ai de întrebat! Şi i-a zis diavolul: acestea voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt caprele şi ce sunt oile? Răspuns-a lui bătrânul: caprele eu sânt, iar oile, Dumnezeu le ştie! Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: iată, pentru smerenia ta, ies!"

Exemple pot continua. În cele de mai sus am putut observa că de multe ori se făcea rugăciune în biserică pentru aceştia. Ori o altă armă împotriva diavolului sunt Sfintele Taine precum şi exorcismele. Nu avem cuprinse în Pateric, forme de exorcisme, nu se specifică ce Taine erau folosite mai des pentru vindecarea posedaţilor. Cert este că dacă posesia era cu intermitenţă se folosea Sfânta Spovedanie, dacă era continuă Sfântul Maslu, şi uneori Sfânta Împărtăşanie. Se cunoştea de asemenea că exorcismele de la Sfântul Botez aveau importanţă deosebită şi erau făcute cu mare grijă. Se cunoaşte că în istoria Bisericii au existat ca treaptă inferioară a clerului exorciştii. Se cunoaşte că şi azi primul exorcist în eparhia sa e episcopul locului. Desigur că, cei bolnavi sau dacă nu, apropiaţii lor vor recurge la toate aceste mijloacele. Totuşi, există aici ca ultim mijloc terapeutic, chiar dacă e controversat, împărtăşirea deasă cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Referindu-se la folosirea Sfintei Euharistii pentru vindecarea posedaţilor, Sfântul Ioan Cassian zice:

Personal cunosc un caz, petrecut la Mănăstirea Neamţ, unde soborul a hotărât pentru un frate posedat, să-l împărtăşească la 40 de Liturghii, timp în care respectivul frate şi-a revenit total, chiar dacă la început era Împărtăşit cu forţa. În popor mai există şi metoda sărindarelor: adică punerea de 40 de prescuri la 40 de biserici unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie pentru pomenirea celui bolnav. Din această prescură se scoate o miridă la Proscomidie, care apoi e cuprinsă în Sfânta Împărtăşanie. Totuşi aceasta este o formă indirectă, mult mai puternică şi mai directă fiind împărtăşirea bolnavului.

De ce este controversată această metodă? Pentru că se vehiculează două ideii:

1. Că Sfânta Împărtăşanie este un scop.
2. Că Sfânta împărtăşanie este un mijloc.

Cei ce văd în Cuminecare un scop, se împărtăşesc rar, cu precauţii şi pregătiri deosebite, mergând până la extreme habotnice, de natură scrupuloasă, cei ce văd în Cuminecare un mijloc, se împărtăşesc des, ajungând cu timpul să o facă dintr-o oarecare inerţie, iar ca extremă ajung să cadă în laxixm. Amândouă extremele sunt periculoase şi greşite, pentru că Sfânta Împărtăşanie este şi scop şi mijloc în acelaşi timp, iar apropierea de ea se face după cuvântul Părintelui Arsenie Boca: "mai bine cu sfială decât cu îndrăzneală", şi numai la povaţa şi cu binecuvântarea duhovnicului.

Noi îndrăznim să credem că, azi când harismele au cam dispărut sau sunt din ce în ce mai rare, ca ultimă metodă pentru vindecarea unui demonizat botezat poate fi folosită împărtăşania deasă cu Sânta Cuminecătură. Nu există un temei real pentru a opri pe cel căzut între tâlhari de la acest lucru. Toţi suntem păcătoşi şi, deci, în oarecare măsură posedaţi. Şi totuşi ne împărtăşim. Căinţă, însă, se cere de la omul care are o conştiinţă normală. Când aceasta este bolnavă prevalează mila şi dragostea noastră pentru cel bolnav. Iar unde este dragoste desăvârşită, nu mai există lege.

Iar pentru posedatul nebotezat care ar apela la ajutorul Bisericii, fie el însuşi, fie prin cei ai lui, soluţia nu poate fi decât primirea Tainei Botezului.

---

D. Psihoterapeutica bolilor mintale de origine spirituală

Bolile spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane, mai precis a modului ei de existenţă, în raportul personal al omului cu Dumnezeu.

Pentru terapeutica bolilor mintale de origine spirituală trebuie spus încă de la început că, pentru a fi tratate trebuie mai întâi să fie vădite. Ori pentru a vădi aceste boli este nevoie de o relaţie interpersonală, sinceră, bazată pe iubire, deschidere şi încrederea între cel ce tămăduieşte şi cel ce doreşte să fie tămăduit. Ori această relaţie interumană nu se realizează decât în ceea ce teologia denumeşte duhovnicie.

Dacă psihiatria foloseşte psihanaliza în tratarea unor astfel de boli, terapeutica creştină se foloseşte de duhovnicie.

1. Relaţia duhovnic-ucenic, mijloc de depistare şi terapie a bolii spirituale

Depistarea unei boli spirituale necesită discernământ duhovnicesc din partea duhovnicului. Pentru aceasta citim în Pateric:

În toate religiile lumii, în orice activitate umană chiar, există această legătură între iniţiat şi cel ce doreşte să se iniţieze. "Propriu-zis este vorba de relaţia de la începutul umanităţii: educaţia (nu dresajul, care se referă la animal), aceasta aşa s-a efectuat: transmiterea, comunicarea, de la părinţi la fii, fireşti sau duhovniceşti, ca şi de la maestru la ucenic". Pr. Galeriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară, editura Harisma, p. 13.  De aici rezultă un fapt capital: persoana umană se realizează numai în relaţie cu alte persoane.

Totuşi trebuie făcute precizările de rigoare: dacă relaţia maestru-ucenic o întâlnim pretutindeni datorită originii ei, fiind bazată pe relaţia imprimată în făptură: tată-fiu, relaţia duhovnicească este nouă, intervenind o disjuncţie între învăţător şi învăţătură, învăţătura rămânând tezaurul absolut, iar învăţătorul un vas purtător al ei.

De aici s-ar putea concluziona că doar Biserica este infailibilă, nicidecum vreo persoană umană. Mergând mai departe cu raţionamentul vedem că datorită acestui fapt, relaţia duhovnic-ucenic nu este o relaţie univocă, duhovnicul învăţând de multe ori de la ucenic. Patericul deţine destule exemple în acest sens iar noi redăm unul: "tot acesta a spus că era un bătrân având un ucenic bun şi din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând, şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru că de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic." (Râmleanul, 2).

O altă precizare de rigoare este aceea că relaţia dintre duhovnic şi ucenic este o relaţie fundamentată pe dragoste, dragoste înţeleasă ca actul prin care duhovnicul se goleşte de sine şi intră în starea ucenicului; îşi pune sufletul pentru acesta. Duhovnicul autentic şi deplin trebuie să fie un martor viu, un receptor şi al învăţăturii şi al experienţei duhovniceşti, fiindcă harul implică viaţă şi învăţătură. Nu există o autoritate de tip juridic, duhovnicul nu se substituie Mântuitorului şi harului ci este numai purtătorul acestora. Există doar o autoritate de slujire instituită de Biserică.

Simplu spus, ucenicul ascultă de duhovnic ca de Hristos, iar duhovnicul răspunde de ucenic ca de Hristos. Ori responsabilitatea este enormă. Iată cum reflectă Patericul acest fapt:

Duhovnicii nu se limitează la aspectul formal, liturgic, ritual al spovedaniei. Ei devin încetul cu încetul sfătuitori şi în afara Tainei Spovedaniei, devin îndrumători, iar convorbirea cu un astfel de duhovnic devine întotdeauna un act sacramental.

E uşor să recunoşti un duhovnic autentic dar e greu să găseşti unul. "Când nu ai duhovnic, să-l cauţi plângând." Un duhovnic autentic nu este doar un oficiu de ascultare şi dezlegare, ci este în primul rând un model, iar pe lângă aceasta este vădit prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de ucenici. Iar ca şi criteriu de deosebire al duhului acestuia este acela că un duhovnic adevărat se apără de mândrie şi slavă deşartă ca de foc. Un alt criteriu mult mai subtil îl extragem din paginile Patericului: "zis-a un bătrân: dacă va petrece cineva într-un loc şi nu se va asemăna locului, însuşi locul îl goneşte pe acesta, căci nu face fapta locului." (XXV, 22).

"Legate de dragoste sunt compătimirea, iertarea, capacitatea de a conduce sufletele încetul cu încetul, fără opintiri, fără artificii, spre un lent şi sigur progres spiritual. Şi mai ales să garanteze autenticitatea învăţăturilor şi îndrumărilor sale prin exemplul vieţii proprii." Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, colecţia Axios, editura Pronostic, 1995, p. 224.

Ca urmare a faptului că este un model, judecata lui nu apare ca a unui legislator, canonul lui nu apare pedeapsă. Povaţa lui se întemeiază pe modele mai mult decât pe reguli, între ucenic şi penitent existând un raport de filiaţie, de naştere din nou.

Această relaţie este descrisă magistral în următoarea apoftegmă:

"trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!" (Antonie, 29)

Duhovnicii autentici sunt înrădăcinaţi în Tradiţie nu prin regulă ci prin model, fiecare bătrân urmând modelul bătrânului căruia i-a fost ucenic, a cărui ucenic urmând-l pe el  etc. Dar trebuie spus că unicul model, sau modelul ideal este Hristos, iar sfântul fiind o ipostază a Acestuia în timp, în istorie.

Aici se cuvine să vorbim şi de latura dinamică a duhovniciei:

"instituţia duhovnicului este o instituţie dinamică în interiorul Tradiţiei. Ea asigură Tradiţia, dar o şi contemporaneizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează. Ucenicul e nou şi duhovnicul e nou. Duhovnicul este tocmai cel ce se contemporaneizează cu libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei." Antonie Plămădeală, op. cit., p. 224.

Iată care sunt calităţile, în viziunea Sfântului Ioan Scărarul pe care trebuie să le posede un duhovnic: să fie păstor, cârmaci, doctor şi învăţător. "Păstor este, în înţeles adevărat, cel ce poate căuta şi îndrepta prin nerăutate, prin sârguinţă şi rugăciunea sa, oile pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înţelegătoare de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adâncul însuşi al mării. Doftor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doftorie pentru ele. Învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi  şi povăţuieşte pe celălalt prin lucrarea sa văzută" Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 434.  iar în Pateric portretul duhovnicului ni-l face amma Theodora: "a zis iarăşi această maică: învăţătorul este dator să fie străin de iubirea de stăpânie, de iubirea de argint, de slavă deşartă, departe de mândrie, nebatjocorindu-se de linguşire, nerobindu-se de daruri, de pântece nebiruindu-se, nestăpânindu-se de mânie, ci îndelung răbdător, blând cu toată puterea, smerit cugetător mai ales, îngăduitor şi suferitor, purtător de grijă şi iubitor de suflete." (Theodora, 6)

Ori aşa cum am spus toate acestea se realizează prin harul divin. Totdeauna credinciosul a căutat manifestările harului. Iar duhovnicia este o harismă, care nu decurge automat din funcţia respectivă.

"Titlul de profet este legat de obicei de numele marilor duhovnici, pentru că ei au darulrugăciunii aprinse, al cunoaşterii inimii şi al discernământului sufletelor şi gândurilor. Pe lângă darurile duhovniceşti, ca nişte doctori pricepuţi, ei insistă asupra unei binefăcătoare îndrumări a facultăţilor omeneşti. Unii din aceşti părinţi fac psihologie experimentală, ba chiar şi psihanaliză. Psihiatrii moderni găsesc o materie ştiinţifică de o bogăţie uimitoare în operele lui Origen, Evagrie, Diadoh, Macarie, Ioan Scărarul. Aceştia cunosc foarte bine existenţa unui subconştient şi primejdia refulării.multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei noastre. Ispita le deşteaptăgt; (Evagrie: Centuriile, VI, 52). Ei deosebesc în mod clar diferitele zone psihice şi nu confundă niciodată cauzele psihice, fizice, morale sau demonice." Paul Evdokimov, op. cit., p. 313.

În momentul când căutătorul de mântuire a găsit un astfel de model, se predă pe sine cu totul în mâinile acestuia. Patericul cuprinde o sumedenie de apoftegme în care ascultarea ucenicilor întrece orice raţiune, încrederea în duhovnic este fără limite, tăierea voii ucenicului este totală. Şi tocmai de aceea, Dumnezeu povăţuieşte atât pe duhovnic cât şi pe ucenic, şi în căderea unuia, îl ridică pe acesta prin celălalt şi invers. Dumnezeu este prezent personal în lucrarea celor doi, căci însăşi lucrarea celor doi este în prezenţa lui Dumnezeu. Iată cum reflectă Patericul aceasta:

Dacă până acum am încercat să definim, oarecum, statutul duhovnicului, să vedem acum şi modul terapeutic de acţiune al acestuia. Acest mod de acţiune cuprinde: mărturisirea păcatelor penitentului, dezlegarea păcatului şi răspunsul de îndreptare, concretizat în canon, al duhovnicului precum şi contribuţia de voinţă a celui ce se mărturiseşte, concretizată în ascultare. Pe scurt spus, în ceea ce Biserica denumeşte Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Cu toate că numai cei ce au hirotonie au şi puterea dată de Biserică de a dezlega şi lega păcatele, în Biserică sunt cunoscute nenumărate cazuri de îndrumători spirituali care nu aveau hirotonie. Modul de acţiune terapeutic este acelaşi cu singura deosebire că aceştia nu au putere de a lega sau dezlega păcate.

"Experienţa milenară a Bisericii dovedeşte valoarea mântuitoare a mărturisirii. Greşeala se înrădăcinează în suflet şi otrăveşte lumea lăuntrică. Ea cere o operaţie chirurgicală care taie rădăcinile răului şi scoate greşeala afară, ceea ce necesită un martor care ascultă, ca să scape de singurătate şi să-l pună pe cel ce se mărturiseşte în comuniune cu Trupul. Descoperirea pozitivă a psihanalizei constă în aceea că îl convinge pe pacient să stea de vorbă, să accepte dialogul sincer, să-l ajute chiar în incapacitatea sa de a dialoga, să-l ajute să-şi depăşească acea spaimă care-l împiedică să se ducă la altul, deci să opereze înainte de toate singurătatea morbidă ca să restabilească legătura cu altcineva, comuniunea. (…) Cine se mărturiseşte îşi uşurează sufletul de greşeli; dar cum le facem să nu mai existe. (…) Chiar dacă am eliminat din suflet greşeala, prin faptul că am spus-o preotului, deci am obiectivat-o, ea mai poate să ne mai supere chir din afară. Numai iertarea prin Sfânta Taină o distruge fără putinţă de întoarcere şi aduce vindecarea totală. Psihiatrii creştini, care cred cu tărie, cunosc această lucrare specifică a Tainei care ne eliberează total, şi-i trimit deseori pe bolnavii lor să-şi desăvârşească tratamentul înclinica> bisericească a harului." Paul Evdokimov, op. cit., p. 314-315.

Cât priveşte concretizarea celor spuse mai sus în Pateric, este inutil a insista. Patericul este plin de "bătrâni", în înţelesul de duhovnici, şi de ucenici. Este plin de actele sacramentale ale Mărturisirii, prin faptul că ucenicii mergeau să spună gândurile lor bătrânilor. Patericul e plin de interogaţii ontologice, le-am numi noi, precum: ce voi face? spune-ne nouă un cuvânt? cum să ne mântuim? Este arhicunoscut faptul că cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătorească şi că mântuirea stă în mult sfat.

Urmează apoi sentinţa care totdeauna este una personală, legată de cel ce întreabă, este doftoria de care acesta are nevoie. Ascultarea şi urmarea ei precum şi credinţa în ajutorul dumnezeiesc, prin rugăciunea bătrânului sunt premisa reuşitei totale. Toate acestea au ca scop punerea pe cale, punerea în normalitate.

Iată cum rezumă Patericul cele spuse:

"a zis avva Iosif Tebeul: trei sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu mulţumire le primeşte; iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc, iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile sale. Acesta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala." (Iosif Tebeul, 1)

În ordinea divină a lumii există o ierarhie, există iniţiaţi şi ucenici, există un progres continuu spre Dumnezeu, spre îndumnezeire. Ori duhovnicia şi mărturisirea nu fac altceva decât să ne introducă în această ordine, să ne pună sub acoperământul dinamic al tradiţie, să ne păstreze în normalitate, aşa cum ne arată şi avva Antonie: "zis-a iarăşi: ştiu călugări, care după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit; pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor şi amăgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: întreabă pe tatăl tău şi îşi va vesti ţie (II Lege, 32, 7)." (Antonie, 39)

Vom încerca în continuare să definim şi să dăm câteva sentinţe terapeutice asupra principalelor boli spirituale, generate de păcatele capitale, în viziunea Părinţilor din Pateric, fără a uita să facem precizarea că, aceste sentinţe au un pronunţat caracter subiectiv raportându-se la persoanele în cauză, dar totodată având şi un caracter general valabil, ţinând cont de structura fiinţei umane precum şi de definirea răului.

---

2. Sentinţe în terapeutica mândriei

"Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire de draci, izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei" Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp. 278-279.

Părinţii Pustiei ştiau că mândria este "începătoarea şi născătoarea tuturor patimilor", că aceasta a doborât pe îngeri şi pe oameni, că cel mândru îşi este însuşi "drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine."

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

"Aminteşte-ţi de viaţa ta dintâi, de vechile tale căderi; cum tu, un om plin de patimi, ai ajuns, prin mila lui Hristos, la nepătimire; de lumea care, după ce ai părăsit-o, n-a pierdut nici un prilej să te batjocorească. Apoi gândeşte-te: cine-ţi poartă de grijă în pustie şi cine alungă demonii care se dau la tine scrâşnind din dinţi? Gânduri ca acestea fac mintea ,ai supusă şi nu îngăduie să se strecoare în ea demonul trufiei." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 75.

---

3. Sentinţe în terapeutica iubirii de argint

"Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestirea foametei; dracul cel cu mii de capete." Este "rădăcina tuturor relelor" iar cel ce o are "e străin de trândăvie." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 249.

Iată cum defineşte Patericul această patimă: "acelaşi avva Isaia a fost întrebat ce este iubirea de argint? Iar el a răspuns: a nu crede lui Dumnezeu că poartă grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a iubi peste măsură ca să te întinzi cu avuţiile." (Isaia, 9)

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

"După cum e imposibil ca viaţa şi moartea să se afle laolaltă într-un om, tot aşa este imposibil ca iubirea să stea laolaltă cu avuţiile. Căci iubirea distruge nu doar avuţiile, ci însăşi viaţa noastră trecătoare." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 64.

---

4. Sentinţe în terapeutica desfrânării

"Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi:

a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte;
b) prin cuvinte şi fapte,
c) după rânduiala firească când se face în afara căsătoriei,
d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer,
e) după persoanele care o săvârşesc, desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu." Dr. Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Morala Generală, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 425.

"Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 48.

Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.

Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: "mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete."

---

5. Sentinţe în terapeutica lăcomiei

"Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase este o amăgire a ochilor, care înghiţind puţine, doreşte să le înghită pe toate, în inima lacomilor se mişcă visuri de mâncări. Fiul meu cel dintâi născut este slujitorul curviei, al doilea după el este cel al învârtoşării inimii, al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea cea mai cumplită dintre toate." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp. 212-221.

"Gândul lăcomiei sugerează călugărului căderea grabnică din starea de asceză. El îi înfăţişează stomac, ficat, splină şi hidropizie sau vreo boală îndelungată, apoi lipsa celor de trebuinţă precum şi absenţa medicilor. Adesea îi împinge să-şi amintească de unii fraţi care-au căzut odinioară pradă acestor suferinţe. Alteori îi îndeamnă pe bolnavii înşişi să meargă la cei ce trăiesc în abstinenţă şi să le povestească toate nenorocirile lor ca şi cum acestea li s-ar fi întâmplat din pricina ascezei." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 46.

Lăcomia determină să se mănânce fără rânduială, să se caute mâncări scumpe, să te saturi peste măsură, să mănânci cu lăcomie etc.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

"Când sufletul nostru pofteşte tot felul de mâncăruri, să-i fie dor de pâine şi apă, pentru ca să se bucure şi de-o simplă îmbucătură. Căci sătulul pofteşte o mie de feluri de bucate, în timp ce flămândul socoteşte că a te sătura cu pâine e o fericire dumnezeiască." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 62.

6. Sentinţe în terapeutica mâniei

"Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia e pofta de a face rău celui ce ne-a supărat. Iuţimea fierii este aprinderea inimii, iscată pe neaşteptate este mişcarea uşor schimbătoare a purtărilor şi o lipsă de aşezare a sufletului e semnul închipuirii de sine. Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună-lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile. Jalnică privelişte am văzut arătându-ne din mândrie, fără să-şi dea seama, cei ce se mânie. Căci mâniindu-se, din pricina înfrângerii s-au mâniat iarăşi. Spune nouă, o, lipsito de minte şi de ruşine, numele celui ce te-a născut pe tine şi a celei ce ţi-a dat viaţă spre rele, numele fiilor tăi şi ale fiicelor necurate! Dar nu numai acestea, ci şi semnul celor ce te-au războit şi omorât! Iar aceea, răspunzându-ne, va socoti să spună aşa: naşterile mele sunt multe; şi tatăl meu nu e unul. Iar maicile mele sunt: iubirea de slavă, iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui, iar uneori şi curvia. Şi cea care m-a născut se numeşte trufia. Iar fiicele mele sunt ţinerea de minte a rău, duşmănia, dezvinovăţia şi ura. Pârâşele mele, de care sunt ţinută acum legată, sânt cele potrivnice acestora: nemânierea şi blândeţea. Iar cea care unelteşte împotriva mea se numeşte smerita cugetare." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp. 185-195.

"Mânia este o patimă foarte iute. Se şi spune, de altfel, că este o înfierbântare a părţii pătimaşe precum şi o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Ea înveninează sufletul toată ziua, dar mai ales scoate mintea din ţâţâni în timpul rugăciunilor, oglindindu-i chipul celui care a pricinuit supărarea. Uneori, când durează mai multă vreme, preschimbându-se în ranchiună, noaptea provoacă tresăriri, moleşeala trupului„ paloarea feţei, atacuri din partea fiarelor cu înţepături veninoase (senzaţie de înţepături n.n.). aceste patru semne care însoţesc ranchiuna pot fi descoperite în tovărăşia mai multor gânduri rele." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 51.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

---

7. Sentinţe în terapeutica acediei

"Demonul acediei, care se mai numeşte şidemonul de amiază>, este cel mai apăsător dintre toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până la ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă pe loc, iar ziua parcă ar avea 50 de ore. Apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirea roată-mprejur după vreun frate. Pe lângă acestea, stârneşte ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde va putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice ele, i te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 52-53.

Acedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care înăbuşă intelectul provocând o dezintegrare a persoanei umane. În termeni uzuali se defineşte a fi un soi de plictis, unit cu melancolie şi inconfort interior. Intelectul se depliază, sufletul se repliază asupra lui însuşi. Este ceea ce psihiatria înregistrează în majoritatea depresiilor.

Sfinţii Părinţi au descris trei cauze majore: munca în exces, scrupulozitatea şi clima.

"Să fie legat şi acest tiran de aducerea aminte a păcatelor şi să fie bătut cu lucrul mâinilor. Să fie tras de gândul la bunătăţile viitoare şi pus înainte, să fie întrebat de cele cuvenite: spune, deci, tu, moleşitule şi lâncedule, cine te-a născut pe tine din răutate? Cine sunt nepoatele tale? Cine, cei ce te războiesc şi te ucid? Iar el, silit, va răspunde: eu nu am unde să-mi plec capul între cei cu adevărat ascultători. Dar am loc şi vieţuiesc cu cei ce se îndeletnicesc cu liniştea. Iar cele ce m-au născut sunt multe şi felurite. Câteodată nesimţirea sufletului, alteori neaducerea aminte de cele de sus; câteodată şi prea multe osteneli. Iar nepoatele mele sunt cele care, cu toate mutările din loc în loc, rămân cu mine: neascultarea părintelui, neaducerea-aminte de judecată, ba uneori şi părăsirea făgăduinţei. Duşmanii mei, de care sunt legat acum în lanţuri, sunt cântarea de psalmi şi lucrul mâinilor. Cel ce mă războieşte este gândul morţii. Iar cea care mă omoară cu desăvârşire este rugăciunea împreunată cu nădejdea sigură a bunătăţilor viitoare." Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp. 211-212.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

"Când dăm peste demonul acediei să ne împărţim, plângând, sufletul în două: o parte care mângâie şi o parte care cere mângâiere. Apoi, semănând în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul acesta al Sfântului David:pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-l voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele şi Dumnezeu meu." Evagrie Ponticul; op. cit., p. 70.

---

8. Sentinţe în terapeutica invidiei

Sfântul Ioan Damaschin defineşte mândria astfel: "este o amărăciune şi mâhnire ce o are cineva asupra binelui aproapelui, pe care-l socoteşte luişi, un rău." Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoşilor, traducere românească, Bucureşti, 1893, p. 112.  Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre invidie că: "face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos." Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, traducere românească, Bucureşti, 1937, p. 286.  Invidia este o stare foarte josnică şi degradantă care aduce pagubă atât invidiosului cât şi invidiatului. Sfântul Vasile cel Mare spune: "nici nu prinde în sufletele oamenilor o patimă mai nenorocită decât invidia care prea puţin întristând pe ceilalţi, primul rău şi un rău propriu este pentru cine o are. Ci o singură uşurare aşteaptă pentru răul lui: să vadă căzând pe careva din cei invidiaţi  nu se bucură cu cel voios, dar lăcrimează cu cel care plânge, spre a-i face şi mai mare nenorocirea.  în general, aşa cum mălura este boala grâului, tot aşa şi invidia este boala prieteniei." Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XI, Despre invidie, P.G., XXXI, 372 ş.u. apud. Nicolae Mladin, Orest Bucevsachi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, op. cit., p. 427.

Din cele de mai sus rezultă că rădăcina păcatului invidiei este mândria. Din ea izvorăsc: ura aproapelui, vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, uciderea etc. Această patimă este una care nu-l iartă pe cel ce o poartă, acesta primindu-şi plata încă de aici, sănătatea lui fizică şi psihică se şubrezeşte repede.

Ca terapeutică Părinţii Pustiei, recomandă:

---

9. Sentinţe în terapeutica tristeţii

"Uneori tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Tristeţea pricinuită de neîmplinirea dorinţelor apare astfel: unele gânduri hulpave aduc aminte sufletului de casă, de părinţi şi de viaţa dusă odinioară. Şi dacă văd că el nu se împotriveşte defel, ba dimpotrivă, le urmează, risipindu-se în plăcerile minţii, atunci, înşfăcându-l, îl cufundă în tristeţe:nu mai am nici trecut, nici viitor din pricina vieţii de acum. Şi, bietul suflet, pe cât se umflă de gândurile cele dintâi, pe atât se coboară şi se umileşte de cele din urmă." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 50.

Din definiţia de mai sus identificăm două etiologii diferite ale tristeţii: una din neîmplinirea dorinţelor, alta din gândurile de mânie.

În cazul neîmplinirii dorinţelor, acestea sunt legate de anumite speranţe pe care le avem, multe dorinţe fiind legate de patimi. Astfel, continuând, Evagrie spune "cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea este lipsa unei plăceri, fie prezente, fie viitoare. Şi nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă noi avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el aşează năvodul şi produce tristeţe exact în locul spre care vede că suntem atraşi mai mult." Ca remediu aflăm: "cel ce a învins pofta, a învins patimile, iar cel ce a învins patimile nu va mai fi stăpânit de tristeţe." Evagrie Ponticul, op. cit., p. 64.

Privind la cea de-a doua etiologie, acelaşi Evagrie spune: "mânia este o dorinţă de răzbunare, şi răzbunarea nesatisfăcută produce tristeţea". Desigur că se poate întâmpla ca ea să survină după ce a trecut valul de mânie, ca o părere de rău exagerată, născută din părerea de sine. Acest caz se întâlneşte şi în cazul în care am fost jigniţi sau ni se pare că am fost jigniţi. Aici tristeţea este legată mai mult de etiologia mâniei.

Pe lângă aceste două etiologii, mai există şi o tristeţe fără motiv a cărei etiologie are ca substrat acţiunea demonică. Aceasta poate duce în cel mai grav caz, la disperare - care poate cauza chiar şi moartea. "Că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos întru ea." (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 30, 24)

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

---

10. Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului din perspectiva Sfinţilor Părinţi, am putut observa că voinţa are o latură inferioară, ce ţine de puterea animală, fiind o voinţă axată pe combativitate, şi o latură superioară ce ţine de principiul autodeterminării, fiind o voinţă strâns legată de principiul libertăţii.

Totodată am putut observa că, în situaţii maladive, conştiinţa personală, este prezentă în diferite faze de luciditate, fiind prezentă chiar şi în crizele de alienare. Atât timp cât există conştiinţă, există şi voinţă, chiar dacă aceasta este neputincioasă, fiind înregistrată doar ca o tensiune. În aceste cazuri voinţa în latura ei superioară este inhibată iar în latura combativă se manifestă accentuat, fiind o urmare a halucinaţiilor, vedeniilor etc.

Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, "nu există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate)." Nicolae Pauleascu, Instincte, patimi şi conflicte, ciclul Elite Interbelice, editura Anastasia, 1995, p. 124.

Putem concluziona că nu există om, chiar şi bolnav mintal fără voinţă, ci doar moduri de alterare şi schimbare a sensului acesteia. Cel ce săvârşeşte un păcat, un rău, îl săvârşeşte prin propria voinţă. Această voinţă ţine de autodeterminare, de afirmarea libertăţii proprii etc.

Se recunoaşte doar o neputinţă a voinţei, de a se rupe de păcat, neputinţă pusă pe seama robirii acesteia de către stihiile lumii.

Revenind la ceea ce am arătat atunci când am vorbit despre persoană, nu există libertate adevărată decât în relaţia interpersonală a omului cu Dumnezeu, cu persoanele Sfintei Treimii. Omul nu se poate afirma a fi liber, decât în relaţie cu Acesta, prin participaţia la libertatea Acestuia. Ori voinţa constantă de îndumnezeire, de despătimire, de libertate, de sănătate, în ultimă instanţă, trebuie să fie axată pe un fundament solid, pe o certitudine, care să constituie bază de plecare.

Acest fundament, această certitudine, este credinţa. Credinţa nu este doar o aderare la adevăr, ci este o întâlnire cu Altul. Această întâlnire se realizează prin credinţa baptismală, care este credinţa eclesială dătătoare a luminii cunoaşterii lui Dumnezeu, a luminii cunoaşterii lucrurilor, a luminii vederii necreatului. Este credinţa care mută de la moartea mistică la viaţa mistică. Doar harul credinţei baptismale depăşeşte firea şi dă voinţei noastre puterea de a se smulge de tot ce-o stăpâneşte şi mărgineşte.

Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.

Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire:

"au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa." (Pamvo, 4)

Concluzionăm că, toate cele patru forme de asceză sunt mărturisitoare ale credinţei celor ce le practică, dar că asceza ascultării este cea mai mare pentru că priveşte eul meu propriu, putinţa mea de determinare, chipul Mântuitorul ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.

În momentul când faci ascultare, nu se mai pune problema unei voinţe bolnave supuse stihiilor lumii. Ascultarea este vindecarea voinţei, este stadiul voinţei superioare instituite de Hristos prin exemplul personal. Ascultarea este dătătoare de energii, de har care te scoate din orice greutate. "Dai voinţă, iei putere" se poate rezuma: faci ascultare, pe toate le vei depăşi, fie boală, fie orice altceva.

Dar să trecem în revistă câteva definiţii de Pateric ale ascultării: "zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul." (Mios, 1); "zis-a iarăşi: odor scump este călugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui răstignit. Că Domnul Cel ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte." (Ypeprhie, 8)

Cât despre puterea ascultării de a robii stihiile lumii acesteia dăm câteva exemple:

"se spunea despre avva Ioan, ucenicul lui avva Pavel, că avea mare ascultare. Că era într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică, iar bătrânul a văzut în locul acela baligi de bou şi zicea lui Ioan să se ducă să le aducă. Iar el i-a zis: dar ce voi face, avvo, pentru leoaică? Bătrânul glumind a zis: de va veni asupra ta, leag-o şi ad-o aici! Deci, s-a dus fratele acolo seara şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alerga după ea, zicând: aşteaptă părintele meu să te leg. Şi prinzându-o a legat-o. şi se necăjea bătrânul şi şedea aşteptându-l. şi iată a venit, ţinând leoaica legată. Văzând bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicând: nebunule! Câine nebun mi-ai adus aici? Şi a dezlegat-o îndată bătrânul şi a slobozit-o să se ducă." (Ioan, ucenicul lui avva Pavel);

"povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi, adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!" (Ioan Colov, 1)

Totodată părinţii fericesc pe cei ce au o ascultare desăvârşită, care şi-au tăiat cu totul voia proprie, de multe ori apoftegmele de acest gen par greu de crezut pentru o minte profană:

"a venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul. Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci! Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui." (Sisoe, 10);

"se spunea despre avva Saio şi despre avva Mue, că au petrecut unul cu altul. Şi avea multă ascultare avva Saio, dar era foarte aspru. Lui îi zicea bătrânul, ispitindu-l: du-te şi fură! Şi se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare şi mulţumind Domnului pentru toate. Iar bătrânul lua lucrurile şi le da pe ascuns înapoi. Odată călătorind ei, a slăbit şi l-a lăsat pe el avva zdrobit. Şi venind a zis fraţilor: duceţi-vă şi aduceţi-l pe Saio căci zace zdrobit! Şi ducându-se l-au adus." (Saio, 1).

Aşa cu s-a văzut ascultarea are puterea de a naşte în sufletul celui ce o practică, mult râvnita smerenie, virtutea care are putere de a ne urca în rai: "zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare." (Singlitichia, 16)

Iată cum, ascultarea este vindecarea voinţei. Desigur că nu o ascultare de oricine, ci de Domnul, de cel ce se străduieşte prin exemplu personal să urmeze calea Domnului, şi nu de acesta, în ultimă instanţă, ci de Dumnezeu care vorbeşte, datorită rugăciunilor noastre şi ale acestuia, prin gura lui. Ascultarea de duhovnic, încredinţarea cu totul voii Domnului, tăierea voii proprii  cale spre sfinţenie, spre sănătate.

Iată cum cântă Patericul această cale:

"zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!" (Ruf, 2)