A. Noţiunea de boală psihică

Recurgând, din nou, la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la cuvântul boală găsim următoarele: "modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecţiune, beteşug." Nu găsim explicată integral noţiunea de boală psihică. Cât despre psihic găsim: "formă specifică de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor şi proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ". Compilând cele două definiţii am putea conchide că boala psihică este o modificare organică sau funcţională prin care se deformează forma specifică de reflectare a realităţii produsă de activitatea sistemului nervos şi, prin care, se deformează structura sufletească proprie unui individ. Nu ştim cât de cuprinzătoare este această definiţie, cer este faptul că mult mai cunoscut decât aceste termen este termenul de nebun, termen cuprinzător şi cu deosebit de multe sensuri şi semnificaţii. Iată cum reflectă dicţionarul acest termen: "om care suferă de o boală mintală; alienat; dement" sau "om lipsit de judecată dreaptă, de raţiune; nesocotit, necugetat, nechibzuit; care nu are limită, margini, măsură", "măscărici, bufon".

Din cele două noţiuni (bolnav psihic şi nebun), sfera pe care o cuprinde boala psihică devine foarte largă, căci, echivalând termenii, bolnav psihic este şi necugetatul, sau cel fără măsură, sau cel nesocotit etc. căci toate acestea sunt determinate de o modificare organică sau funcţională ce deformează structura psihică normală a individului. Ori aceste aspecte nu sunt cuprinse în noţiunea de boală psihică tocmai pentru că, aşa cum am văzut în capitolul precedent, nu e bine delimitată noţiunea de normal. Astfel că, şi noţiunea de nebunie, are o latură statică şi una dinamică păstrând caracteristica antonimică. Ca latură dinamică nu încape îndoială că ceea ce e considerat nebunie într-o anumită perioadă de timp şi spaţiu, nu e considerat în alta etc.

Cât despre "structura sufletească proprie unui individ", aceasta este echivalentă cu ceea ce ştiinţa acceptă sub denumirea de "personalitate" sau, aşa cum tot dicţionarul ne lămureşte "ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva". Toate acestea au o trimitere precisă şi anume la noţiunea de persoană definită de dicţionar ca "individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă omenească, ins". În acest moment, dacă persoana este privită în sine, nu se poate defini noţiunea de boală psihică ci doar aceea de personalitate. Dar însăşi această definiţie laică, trimite la alte categorii fără de care persoana nu ar putea exista: "individ al speciei umane", "fiinţă omenească", trimite la natura umană. De aici si concluzia că boala psihică este legată de persoana privită ca relaţie.

Deci boala psihică deformează persoana umană în totalitatea însuşirilor fizice şi psihice. Boala psihică nu numai că deformează dar trebuie văzută în legătură cu totalitatea însuşirilor fizice şi psihice ale persoanei, este complexă şi încadrează natura umană ca atare.

De aici complexitatea, diversitatea şi greutatea precizării ei. Singurul mod echitabil este raportarea la normal, căci fără acest normal nu se poate determina starea de boală.


B. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihiatriei

1. Noţiunea

În psihiatrie boala se raportează la normalul mediu iar această stare include limite superioare şi inferioare, fără ca subiectul să iasă din categoria normalului şi să intre în categoria patologicului. Între aceste limite se cuprinde multitudinea de forme pe care o îmbracă personalitatea umană. Nu putem fundamenta personalitatea umană pe persoană deoarece în psihiatrie conceptul de persoană este slab pus în evidenţă, şi nu îndeajuns de bine studiat. Astfel Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie defineşte persoana ca "ansamblu de manifestări care conţin, disimulat, o parte a psihismului colectiv şi, în acelaşi timp , se constituie în iluzie a unei individualităţi."Avem de-a face cu disimulări şi iluzii, definiţia fiind atribuită lui Jung. La fel, în continuare, se afirmă că "persoana nu are o realitate proprie", că este "o formaţiune de compromis între societate şi individ" că în comparaţie cu realitatea fiinţei este "o realitate secundară, un artificiu, o aparenţă construită nu atât prin angajarea individului în cauză, cât prin participarea şi exigenţele celorlalţi". Constantin Gordos, Dicţionar, p. 427.  Persoana este mai mult negată sau voalată decât studiată.

Fiind o realitate secundară şi o disimulare a psihismului colectiv, psihiatria nu uzitează frecvent cu această noţiune, dar se concentrează asupra alteia, mai empirică, şi anume asupra personalităţii. Orice deformare a personalităţii printr-o caracteristică ce depăşeşte limitele normalităţii, întră în zona patologicului, şi deci, în atribuţiile psihiatrie.

2. Personalitatea umană

Personalitatea se prefigurează ca noţiune empirică, care se încadrează clasificării şi având un rol deosebit în prevenirea situaţiilor de criză a psihicului uman. Iată cum defineşte Dicţionarul enciclopedic de Psihiatrie noţiunea de personalitate: "ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte persoane." Problemele încep încă de aici, căci corelând definiţia personalităţii cu cea a persoanei care, aşa cum am văzut nu are realitate proprie, este o iluzie a individualităţii, că este o parte a psihismului colectiv nu duce altundeva decât la confuzii sau libertăţi neîngrădite lucru recunoscut chiar de psihiatrie astfel: "încercările de definire a personalităţii, ca şi cel de circumscriere a conceptului, s-au lovit întotdeauna de dificultăţi insurmontabile generate, pe de o parte, de complexitatea problemei, pe de alta, de insuficienţa instrumentelor necesare abordării unui subiect care comportă o infinitate de unghiuri din care poate fi privit", şi, am zice noi, de prea puţin axarea acesteia pe noţiunea de persoană.

Ne află, aşadar, într-un stufăriş de definiţii şi concepte. Vom încerca doar o mică trecere în revistă a acestora căci scopul lucrării noastre nu este cesta. Aşadar, personalitatea este privită ca mod particular de manifestare a tendinţelor şi sentimentelor unui om (K. Jaspers), ca un ansamblu de sentimente, de aprecieri valorice, de tendinţe şi acte voluntare (K. Schneider), ca organizare dinamică a sistemelor psihice şi individuale, care permit şi determină adaptarea subiectului la condiţiile sociale într-un mod propriu (G. W. Allport), ca eu intim înconjurat de eul social şi, la periferie, de eul public (K. Lewin), ca o structură ipotetică a minţii care constituie viaţa persoanei şi care include actele desfăşurării interne (sentimente, fantezii etc.) sau externe (adaptare la mediu) (A. Murray), ca organizare dinamică a aspectelor cognitive, conative, afective, fiziologice şi morfologice a individului (Scheldon), ca o sinteză a tuturor elementelor ce concură la conformaţia mintală a subiectului pentru a-i da o fizionomie proprie (A. Porot) etc.

Din cele arătate, în mare şi sumar, mai sus, plaja de frecvenţă merge de la organic, social până la iluzie. Lucrul acesta e recunoscut chiar de psihiatrie. Totuşi din toate aceste teorii se desprind trei caracteristici fundamentale ale personalităţii:

a) Un anumit grad de permanenţă, nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin sau în afara personalităţii
b) O dinamicitate căci personalitatea este o continuă şi necesară transformare
c) O economie proprie căci în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în permanenţă unei continue determinări exterioare.

La fel, în general se acceptă faptul că personalitatea este compusă din elemente a căror natură este diferită şi că este rezultatul unui proces genetic, nefiind un dat ci reprezintă procesul modelării în timp, corespunde mai mult unei organizări afective, că are o parte conştientă şi una inconştientă. Astfel în anul 1910 Klages cita "4000 de termeni care puteau contribui la descrierea personalităţii", iar în 1951 se înregistrează peste 100 de definiţii ale noţiunii.

În funcţie de cele trei caracteristici puse în evidenţă, la ora actuală există mai multe teorii cu privire la personalitate:

a) Teorii obiectiviste (neobehavioriste) care "încearcă să explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale şi psihofiziologice". Constantin Gordos, Vademecum, p. 217. Dezvoltarea personalităţii se pune pe seama reflexelor specifice învăţării: pulsiunea, semnul, răspunsul şi recompensa, accentuând rolul determinant al învăţării precoce şi al frustrărilor secundare.

b) Teorii psihodinamice care "analizează personalitatea ca o istorie a pulsiunilor primare, obţinând o viziune longitudinală a individului, coerentă în dinamica ei." Avem de-a face aici cu şcoala lui Freud, Jung, Lucan etc. Avem de-a face cu Id-ul, >ego-ul şi super-ego-ul. "funcţionarea corectă a ego-ului care-şi utilizează energia pentru controlul id-ului şi super-ego-ului este asigurată de o serie de mecanisme de apărare care îl ajută să evite angoasa generată de diferite conflicte. Aceste mecanisme ar fi: introjecţia, proiecţia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia." Ibidem., p. 218.

c) Teorii sociale care consideră mediul social şi cultural ca factori predominanţi ai organizării personalităţii. Aici se vorbeşte de "personalitate de bază" ca funcţie a factorilor sociali, economici, axiologici, etico-morali, juridici iar acest fond psihologic comun ar cuprinde: tehnici comune de a gândi, explica şi înţelege realitatea, sisteme de securitate şi în plus un sistem comun de credinţe, rituri, mituri.

Încă din început văzându-se multitudinea numărului de forme pe care le poate îmbrăca personalitatea umană, s-a încercat clasificarea lor pe anumite caracteristici predominante comune. Astfel au luat naştere psihotipurile ca "ansamblu al însuşirilor psihocomportamentale care definesc un individ."

Încă din antichitate Hipocrate descrie 4 tipuri temperamentale: sanguin, melancolic, coleric şi apatic. Astăzi există o sumedenie de psihotipuri în funcţie de mediu, de datele biometriei, de datele antropometrice, de activitatea nervoasă superioară etc. Cert este că psihotipurile nu pot fi împărţite în pozitive şi negative, în superioare şi inferioare, şi, tot atât de cert este că, psihiatria nu încearcă schimbarea temperamentului lucru pe care îl consideră imposibil, lucru tributar gândirii ei organico-deterministe.

3. Etiologie şi semiologie

Psihiatria caută să ajungă la cauzele care determină declanşarea bolii. Este simplu principiu în virtutea căruia suprimând cauza, suprimăm efectele. Numai că atunci când ai de-a face cu psihicul uman, când nu cunoşti cu certitudine modelul la care să te raportezi, când nu şti norma responsivă a naturii umane, acest lucru devine foarte dificil. De ici şi multitudinea teoriilor privitoare la etiologia bolii psihice.

Manualul de psihiatrie al lui H. Ey, P. Bernard şi C. Brisset trec în revistă 4 tipuri de teorii etiologice:

a) Teorii organo-mecaniciste  în cadrul căreia se caută cauza bolii psihice la nivelul organicului. Se cunosc o serie de boli psihice ce au cauză genetică, sau organică survenită pe parcursul vieţii prin accidente la nivelul creierului şi nu numai.

b) Teorii psiho-dinamice  ale inconştientului patogen în cadrul căreia se caută cauza bolii la nivelul inconştientului, sau când organismul nu are bine puse la punct mecanismele de apărare cum ar fi: refularea, proiecţia sublimare etc.

c) Teorii socio-psihogene ale factorilor de mediu  în care se caută cauza bolii în neputinţa psihicului de a face faţă reacţiilor factorilor de mediu, în neputinţa de a suporta şi genera tensiuni generate de social, boala fiind de natură pur psihologică.

d) Teorii organogene dinamiste în care se consideră că boala psihică este generată de o destructurare a fiinţei psihice, această destructurare fiind condiţionată de factori organici.

Desigur că nici una dintre aceste teorii etiologice nu îşi acordă titlul de generală şi exhaustivă. De altfel în practica psihiatrică de investigare a bolnavului se regăsesc toate aceste teorii. Astfel la capitolul Metode de investigaţie din "Vademecum în psihiatrie" a lui C. Gordos, C. Tudose şi F. Tudose găsim următoarele investigaţii:

  • Examen psihiatric - în cadrul căruia se evaluează starea de conştienţă, starea emoţională, activitatea perceptivă, funcţiile cognitive, conduitele instinctuale, voinţa, conduitele psihomotorii şi nivelul de comunicare.
  • Examenul somatic - examinându-se aparatele şi organele somatice precum şi tratamentele medicamentoase pe care bolnavul le-a folosit la tratarea altor tipuri de boli somatice, precum şi efectele acestora asupra psihicului.
  • Examen neurologic - examinându-se atitudinea, tonusul, motilitatea, sensibilitatea, afaziile (tulburări de limbaj), apraxiile (tulburări motorii), agnoziile (tulburări de percepţie) şi nervii cranieni.
  • Examenul oftalmologic - examen ce poate evidenţia o seamă de date importante.
  • Examen radiologic - făcându-se radiografii craniene, encefalografii, scintigrafii şi tomografii.
  • Explorări electrodiagnostice - ca electroencefalograme, electromiografii etc.
  • Explorări genetice şi biologice - făcându-se examene citogenetice, morfologice, ancheta familială a arborelui genealogic, examene de genetică prin metode biochimice, examenul lichidului cefalo-rahidian etc.
  • Examenul psihologic - în care se observă, investighează, se testează
  • Ancheta socială - se urmăreşte mediul habitual, a grupului profesional etc.

Toate aceste investigaţii au ca scop descoperirea, îndepărtarea şi ameliorarea cauzei(lor) declanşatoare a bolii psihice. Totuşi complexitatea şi înlănţuirea mai multor cauze fac acest proces dificil şi chiar când cauza e depistată, totuşi puţinătatea mijloacelor actuale precum şi neputinţa explicării tuturor mecanismelor bolii, fac ca eficacitatea în remiterea acesteia să fie probabilă. De multe ori tratarea bolnavului are în vedere readucerea acestuia la starea iniţială dinaintea bolii, uitându-se că aceasta a fost, poate, cea care a generat boala, potenţialul păstrându-se. Mijloacele de intervenţie ale psihiatriei sunt limitative şi nu îndeajuns susţinute de alte ramuri sociale.

Semiologic toate aceste cauze duc la tulburări ale personalităţii. În cadrul acestor tulburări se numără tulburarea conştiinţei, a afectivităţii, a comportamentului instinctual, a percepţiei, a atenţiei, a memoriei, a gândirii, a voinţei, a comunicării şi a conduitei motorii.

Există, de asemenea, o clasificare în delimitarea tulburărilor de personalitate pe criterii evolutive şi etiologice stabilindu-se trei moduri în care poate fi afectat echilibrul personalităţii:

a) Tulburări tranzitorii (tulburări de comportament)
b) Tulburări în modul de structurare a personalităţii (psihopatii)
c) Tulburări în evoluţia personalităţii cu etiologie precizată.

Desigur că nu toate aceste tulburări ajung în forme clinice, dar în general psihiatria se ocupă mai mult de formele clinice, cu toate că, mai nou şi din ce în ce mai susţinut apare necesitatea creării unor instituţii de prevenire a bolii psihice, o asistenţă ambulatorie sau a unor complexe multifuncţionale.

4. Terapie

Ultimele decenii au adus un veritabil arsenal terapeutic, cu toate că relaţia medic bolnav este perturbată, bolnavul fiind deseori incapabil de a-şi formula nevoile sau neexprimându-şi dorinţa de a fi vindecat. În plus mişcarea antipsihiatrică care s-a dezvoltat în anii 60 au condamnat psihiatria că uzitează de mijloace coercitive, că chimioterapia nu ar fi altceva decât o formă chimică a cămăşii de forţă, că multe din teoriile etiologice se contrazic, că se merge pe bâjbâite făcându-se experienţe pe oameni în aplicarea dozelor de medicamente etc.

Cu toate acestea un lucru este cert: tot mai mulţi oameni apelează la serviciul psihiatric şi mulţi găsesc alinarea suferinţelor dacă nu chiar vindecarea. Nu se poate contesta acest lucru. Poate că totuşi vina pentru imaginea defavorizantă pe care o are încă în anumite medii şi culturi o are însăşi psihiatria prin caracterul ei autonom în care se pare că s-a închis.

Încercând să grupăm principalele terapii acestea ar fi:

a) Chimioterapia - care uzitează de: psiholeptice (sedative) care au drept factor comun inhibarea activităţii sistemului nervos, diminuarea activităţii mintale determinând scăderea vigilităţii, a activităţii intelectuale şi emoţionale. Din rândul psiholepticelor fac parte sedativele, anticonvulsionantele, neurolepticele, tranchilizantele; de psihoanaleptice (stimulente) care au scopul de a stimula activitatea sistemului nervos central. Din rândul acestora fac parte timolepticele (stimulează dispoziţia), timoanalepticele (antidepresive), nooanalepticele (stimulente ale vigilenţei); de psihoizoleptice (stabilizatoare) ca sărurile de litiu; de psihodisleptice (perturbatoare).

b) Terapii speciale - a căror acţiune nu este pe deplin cunoscută sau explicată dar care au o eficacitate uimitoare. Dintre aceste amintim electroterapia, insulinoterapia şi chiar psihochirurgia.

c) Psihoterapii - care sunt individuale (dialectice, hipnoză, sugestive, comportamentale, ale creativităţii) şi colective (de grup, psihodramă, familială etc. )

Desigur că în tratarea unui caz se pot aplica, şi se aplică, toate cele trei categorii de terapie, în funcţie de necesităţi. Dar asta nu înseamnă că psihiatria poate vindeca toate formele de boală psihică. Există multe forme incurabile unde chimioterapia ameliorează doar efectele, neexistând la ora actuală un sublimat de voinţă, voinţă de vindecare de care bolnavul ar trebui să dea dovadă, chiar dacă prin hipnoză se încearcă aducerea de aport energetic exterior care să susţină voinţa bolnavului. Nu toţi pacienţii răspund bine la hipnoză, sau nu în toate gradele de evoluţie a bolii se poate face apel la acest procedeu terapeutic.

Nu există de asemenea un ideal, un scop pentru care bolnavul să vrea să se vindece. De cele mai multe ori, vindecarea îl aruncă în acelaşi mediu patogen ce i-a provocat boala. De aici nu rezultă altceva decât refuzul vindecării, ruperea de realitate etc.

Cert este un lucru: în căutarea psihoterapiei de noi terapii, ieşirea din autonomie, renunţarea la concepţia materialistă şi organicist-exclusivistă, precizarea termenilor şi stabilirea normalităţii şi a scopului fiinţei umane sunt hotărâtoare.


C. Noţiunea de boală psihică din perspectiva teologiei ortodoxe

1. Noţiunea

Sfânta Scriptură nu uzitează acest termen. Acest lucru se datorează limbajului folosit de Scriptură şi nu necunoaşterii termenului. Foloseşte în schimb termenul de nebun, termen general cu sferă mult mai largă decât cel de bolnav psihic. Astfel termenul de nebun apare de 76 de ori în versiune sinodală a Sfintei Scripturi.

Iată câteva locuri din Sfânta Scriptură unde se aminteşte cuvântul nebun:

Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi; mergea în mâini şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.
(I Regi 21,13)

Atunci a zis Achiş robilor săi: Nu vedeţi că este un om nebun? La ce l-aţi adus la mine?
(I Regi 21,14)

Am văzut pe nebun prinzând rădăcină şi pe loc am blestemat sălaşul lui.
(Iov 5, 3)

Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.
(Psalmi 13, 1)

Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!
(Psalmi 52,1)

Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui.
(Pilde 10, 1)

Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei decât un nebun în nebunia lui.
(Pilde 17, 12)

Feciorul nebun este necaz pentru tatăl lui şi amărăciune pentru maica lui.
(Pilde 17, 25)

Dacă nebunia este prinsă de inima tânărului; numai varga certării o va îndepărta de el.
(Pilde 22, 15)

Nebunul când râde îşi înalţă glasul, iar omul cuminte abia va zâmbi
(Înţelepciunea lui Isus Sirah 21, 20)

Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această seară voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?
(Luca 12, 20)

Zicând că sunt înţelepţi au ajuns nebuni pentru că au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănare chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.
(Romani 1, 22-25)

Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
(I Corinteni 1, 18)

Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie
(I Corinteni 2, 14-15)

Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu.
(I Corinteni 3, 19)

Sfânta Scriptură

Din cel prezentate mai sus şi mai amănunţit în toate cele 76 de apariţii ale cuvântului nebun, vedem că acesta desemnează nu atât starea patologică cât mai ales o anumită normalitate incompatibilă cu sănătatea morală şi spirituală specifică ordinii divine a lumii. "A-ţi închipui că sufletul poate fi hrănit cu cele materiale, a schimba slava lui Dumnezeu cu slava celor zidite (adică materiale), a te închina făpturii şi nu Făcătorului, a schimba adevărul în minciună, acestea toate sun semne şi definiţii ale nebuniei." Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valica, Meditaţie la medicina biblică, editura Christiana, Bucureşti, 1992, p. 250.

Patologicul este tratat ca atare, este recunoscut ca atare şi se bucură de o atenţie, mai cu seamă în creştinismul autentic, deosebită: "grija Sfinţilor Părinţi, cum ar fi Sfântul Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali să participe activ la vindecarea lor dovedeşte respectul care le este arătat, încrederea care li se acordă, refuzul de a fi consideraţi drept simplii pacienţi, total supuşi puterii terapeutului sau dependenţi de rezultatele unei terapeutici externe, şi se întâlneşte cu preocupările cele mai moderne, făcându-ne, prin mai multe aspecte, să ne gândim la încercările, evocate mai înainte, ale «comunităţilor terapeutice»" Jean-Claude Larchet, Terapeutice bolilor mintale, editura Harisma, Bucureşti, 1997, p. 30.

Boala psihică, în viziune teologică, nu se raportează la un model mediu, ci la modelul ideal şi la împlinirea normei responsive. Normal este cel aflat pe Cale, în Adevăr şi având Viaţă. Ceilalţi suntem cu toţii nişte bolnavi psihici, chiar dacă ne încadrăm într-o aşa-zisă normalitate, chiar dacă ţinem la personalitatea noastră pe care o vedem echilibrată şi chiar dacă avem un grad mai ridicat de adaptare la societate.

2. Persoana umană

Am văzut mai sus părerea teoreticienilor psihiatriei referitoare la realitatea persoanei. Nefiind o categorie care să poată fi investigată empiric, persoana devine pentru aceştia ceva iluzoriu. Ori, dintr-o dată această gândire se vede axată pe materialism, realitatea Dumnezeului Treimic în persoane devenind iluzorie.

Încă de la început trebuie spus că întreaga teologie ortodoxă este axată pe persoană, ca şi categorie ontologică, aşa că mai întâi trebuie să definim persoana din această perspectivă.

Definiţia de manual arată aşa: "persoana este un ipostas al unei naturi spirituale, este numele pentru ipostasele raţionale. Faţă de individ şi ipostas, persoana implică pe lângă individualitate, unicitate, specificitate şi spiritualitate, sau raţiune, libertate şi responsabilitate." Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 122.  Încă de aici se vede clar că psihiatria uzitează doar de individ şi ipostas în sensul personalităţii ce rezultă din individualitate, specificitate şi unicitate. Teologia se axează şi pe acestea dar fără a produce o sciziune între individ, ipostas şi persoană.

Mergând mai departe în complexitatea definiţie, vedem că:

Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau şi spirituale; e una din unităţile unei astfel de firi, în strânsă corelaţie cu celelalte unităţi, iar în cazul persoanei umane, în relaţie şi cu Dumnezeu cel personal.

Persoana e un cine unitar, care este şi se ştie subiectul unei firi sau al unui fond complex de însuşiri din care se poate scoate acte mereu noi şi în care suportă şi primeşte actele altor factori personali şi impersonali.

În fiecare om există şi ipostasul şi natura, sau şi calitatea de subiect şi cea de fond şi de instrument, fără ca ipostasul să fie un adaus din afară, ci forma necesară a naturii îndată ce ea există în mod real. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 27.  

În acord, toţi părinţii au afirmat că persoana este ipostasa unei naturi raţionale, fără să pună semnul echivalenţei între ipostas şi persoană, specificându-se că ipostasul este parte constitutivă a persoanei.

Mergând cu raţionamentul mai departe vedem că personalitatea este doar o parte constitutivă a persoanei rezultată mai mult din latura naturii umane.

Caracteristicile persoanei, din perspectiva teologiei, sunt:

a) Individualitatea - care ar presupune doar particularul, dar ipostasul e subiectul de sine existent iar acest lucru presupune unicitate, irepetabilitate şi incomunicabilitate (într-un anumit fel). Din această individualitate rezultă că ipostasul e o existenţă independentă, dar nu de o independenţă absolută (proprie numai lui Dumnezeu ca Persoane Absolute) ci de o independenţă relativă, sau de o dependenţă faţă de originea şi principiu care le-a generat, faţă de Dumnezeu.

b) Transcendenţa - descoperă persoana ca altceva decât eul empiric. Descoperă un eu spiritual, unde nici chiar conştiinţa proprie nu poate pătrunde. "Conştiinţa este limitată de propria ei dimensiune, pe care nu va putea s-o depăşească niciodată. Sentimentele mele, cugetările, faptele, conştiinţa îmi aparţin, «sunt ale mele» şi sunt conştient de acest fapt, dar «eul este dincolo de al meu»". Paul Evdokimov, Ortodoxia, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 73.  Datorită acestei transcendenţe omul se descoperă ca dar sieşi.

c) Raţionalitatea - care presupune conştiinţă ca atribut obiectiv primordial al ipostasurilor spirituale şi cunoştinţe ca percepţie raţională a subiectului cunoscător cu mediu. Când obiectul de cunoscut suntem noi înşine avem de-a face cu conştiinţa de sine, cu descoperirea eul personal ca dar de la Dumnezeu. Doar cădere face ca majoritatea oamenilor să nu poată trece de cunoaşterea eul-ui empiric, şi să ajungă la perceperea eul-ui personal.

d) Libertatea - care "eliberează persoana de orice limitare individuală şi naturală şi o face, extinsă la infinit atotcuprinzătoare". Prin eul său metafizic, personal, omul este alteritate, este ipostas ontologic liber. Toate acestea îi dau omului posibilitatea de a exista precum Dumnezeu Însuşi există: adică liber. Posibilitatea aceasta este dată de faptul că "libertatea este temelia metafizică a voinţei. Voinţa este legată tot de natură, ea este supusă necesităţilor scopurilor imediate. Libertatea depinde de spirit, de persoană. Când libertatea ajunge la culmea ei, atunci nu doreşte, liber, decât adevărul şi binele."; iar "libertatea noastră va fi mereu adevărata libertate numai când se va situa înlăuntrul lui opus Dei."

e) Responsabilitatea - ca raport organic cu libertatea, în vederea unui scop sau finalism al existenţei şi care se înscrie pe linia transcendenţei şi raţionalităţii.

Din cele de mai sus rezultă că "omul tinde spre o realitate personală infinită, superioară lui, din care se poate hrăni la infinit, fără să poată dispune de ea, date fiind posibilităţile lui limitate, dar şi fără să dispară apoi în ea" Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 16.  iar această realitate personală infinită nu poate fi decât tot de caracter personal.

Astfel că, starea de normalitate reprezintă tocmai această comuniune în iubire a omului cu Dumnezeu şi cu semenii căci "iubirea ca unitate diadică în om, iubind propria dimensiune impersonală, iubeşte natura umană pe care în felul acesta o personalizează." Marko Ivan Rupnik, Cuvinte de spre om; I Persoana, fiinţă a Paştelui, editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 77.

3. Etiologie şi semiologie

Teologia ortodoxă priveşte omul în integralitatea sa dihotomică cu toate că se recunosc trei dimensiuni ale fiinţei omeneşti: trupească, psihică şi spirituală. "Dihotomia (trup-suflet) coexistă cu trihotomia (trup-suflet-spirit)  psihicul şi trupescul există unul în altul, dar fiecare este condus de legile sale proprii; pe când elementul spiritual nu formează o a treia sferă, sau al treilea etaj al structurii omeneşti, ci este principiul care se exprimă prin psihic şi prin trupesc şi le spiritualizează." Paul Evdokimov, op. cit., p. 71.  Din această perspectivă gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă în legătură cu bolile mintale ajungând să distingă la originea lor "trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală." Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 24.  Viziunea gândirii creştine asupra bolii mintale faţă de altele este una mai amplă şi, din această cauză, repertoriul terapeutic creşte. Am putea spune că terapeutica creştină înglobează tot arsenalul terapeuticii laice, psihiatrice, plus un număr mare de terapii proprii specifice boli şi bolnavului respectiv. Omul este privit în integralitatea sa şi în menirea sa, nu doar ca individ social, mai mult sau mai puţin integrat mediului. Omul nu este doar o personalitate în devenire, ci este o persoană ce necesită iubire, libertate şi comuniune.

Revenind la etiologie am afirmat că Sfinţii Părinţi recunosc una de natură organică dar "în faţa unei concepţii care reduce, în fond, boala mintală la o tulburare trupească, ei menţin existenţa factorului psihic" şi precizează că atunci când "există o cauză organică, sunt tulburări ale expresiei trupeşti a sufletului, mai degrabă decât ale sufletului însuşi." Acest lucru face ca bolnavul să se bucure de acelaşi respect care este datorat unei fiinţe umane iar în plan teoretic să se permită păstrarea identităţii fiinţei umane. Cu alte cuvinte în cazul când boala este de natură organică putem face analogia cu în rapsod care încearcă să redea o arie dificilă la un instrument dezacordat, fiind una cu instrumentul. Aşa se prezintă raportul dintre suflet şi trup. Dar totodată trebuie făcută precizarea că în fiinţa umană, unirea dintre trup şi suflet este atât de profundă, încât acestea se influenţează, şi-şi pun amprenta unul asupra celuilalt în mare măsură, fără ca teologia să poată preciza cum două medii distincte şi diferite pot interfera. "Omul a ieşit din mâinile lui Dumnezeu suflet viu, el nu are suflet, ci este suflet, el este corp, este yuxh), nefeş. Dacă sufletul dispare, atunci nu rămâne un trup, ci numai ţărâna pământului". Paul Evdokimov, op. cit., p. 69.  Majoritatea Părinţilor sunt de acord că unirea dintre trup şi suflet în unitatea persoanei umane e o taină deosebită aşa încât "persoana noastră e spirit capabil de simţire şi de cunoaştere prin simţuri, dar menţinând conştiinţa de sine şi libertatea şi puterea mişcării sale prin mişcarea trupului întrucât trupul participă la actele de cunoaştere şi de mişcare ale spiritului.

Insistăm asupra acestei taine a unirii dintre suflet şi trup în unitatea persoanei umane pentru că, aşa cum vom vede, chiar dacă boala mintală este de natură organică are efecte asupra sufletului, iar dacă boala mintală este de natură spirituală, trupul reflectă aceasta prin expresie. Trebuie bine înţeles că, dacă cauza bolii este organică, nu se poate vorbi de o boală a sufletului, iar terapeutica este pur fiziologică. Sufletul îşi păstrează intacte toate funcţiile, iar după înlăturarea anomaliei, se exprimă sănătos. La fel nu se pune problema ca sufletul să fie dependent de trup, şi să tratăm sufletul având grijă de trup. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 261.

Anomalia organică poate fi comparată cu o mască aşa cu o face Sfântul Grigorie de Nyssa: "schimbarea produsă de boală afectează forma exterioară; în vreme ce masca bolii deformează acest aspect şi îl înlocuieşte." Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 49.

O altă etiologie recunoscută de Părinţi, este cea spirituală prin care anumite suferinţe au o dezvoltare într-un mod paroxistic. "Această etiologie e foarte importantă, deoarece ea priveşte cea mai mare parte a nevrozelor nosografiei clasice actuale, ca şi anumite forme de psihoze". În acest caz, patima ce pune stăpânire pe om îl duce la devieri comportamentale fie prin supravalorizări, fie prin atrofieri ale eu-lui. Toate patimile pe care teologia le recunoaşte ca fiind capitale, duc în cursul timpului la devieri patologice. Astfel mândria se regăseşte în toate bolile pe care psihiatria le desemnează ca supravalorizări, narcisism sau filafteia, în paranoia, în manii etc. Mânia se regăseşte în cea ce psihiatria denumeşte ca fiind "suferinţele furiei" sau în psihozele însoţite de agitaţii psihomotorii, în fobii de conservare etc. Deznădejdea sau apatia se regăseşte în toate bolile pe care psihiatria le încadrează în categoria atrofierii eu-lui, depresii, tristeţi sau astenii. Frica se regăseşte în "frici angoasante", în nevroze sau fobii. Desfrânare se regăseşte în deviaţii instinctuale, în hipersexualism sau inhibări sexuale maladive, frigiditate etc. Lăcomia se întinde în multe nevroze, psihoze. Lenea determină la fel ca şi deznădejdea astenii, depresii ajungând până la forme de autism etc.

Trebuie spus că aceste patimi acţionează de multe ori în medii de aşa-zisă normalitate, sau pe care psihiatria nu le consideră ca forme clinice, tratând doar formele acute. Ori, tocmai această stare potenţială de acutizări clinice intră în perspectiva teologiei, care prin Sfintele Taine şi îndeosebi prin Sfânta Taină a Spovedaniei, încearcă înlăturarea lor. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie confundate cu bolile mintale propriu-zise. Aceste boli spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane.

O altă etiologie recunoscută de Sfinţii Părinţi ar fi cea demonică. Desigur că, mai întâi s-ar cuveni ca psihiatria să recunoască existenţa acestora şi influenţele lor nefaste asupra omului. Pentru gândirea actuală poate să pară puerilă această concepţie, dar nu trebuie uitat că prezenţa entităţilor spirituale cereşti este o realitate ce îşi face cunoscută prezenţa pe tot parcursul existenţei umane, în diferite religii mai mult sau mai puţin evoluate, în toate culturile şi miturile. La o astfel de evidenţă e greu să nu fie luată în seamă. În perspectiva creştină ortodoxă, demonii sunt îngeri căzuţi, fiinţe personale şi reale care se străduiesc necontenit să-i îndemne pe oameni la păcat, ispitindu-i în mod indirect prin senzaţii şi reprezentări, prin influenţe asupra judecăţii şi fanteziei omului, prin înfăţişarea unui bun aparent ca bun adevărat. Puterea demonilor este foarte mare, ei posedând atributele îngereşti, dar totuşi nu pot face câte sunt în stare să facă, ci doar atât cât le este îngăduit de Dumnezeu în iconomia Sa.

Cât priveşte posedaţii, aceştia ar putea fi definiţi ca stăpâniţi de demon. Voinţa lor este o voinţă aservită demonului, omul poate să fie conştient de asta sau să nu conştientizeze starea lui. Orice patimă, în adevăratul sens al cuvântului este o posedare. Omul vrea să scape şi nu poate, sau are impresia că nu poate. Patima devine a doua natură a lui. Posedatul nu este "un complice al diavolului, ci o victimă" şi, din această cauză, necesită o atenţie specială.

Trebuie remarcat faptul că şi bolile spirituale au la origine acţiunea demonului, şi, în cazul bolilor de natură organică, când omul nu mai e în stare să se apere, să fie treaz în conştiinţa sa, demonul nu întârzie să-şi facă apariţia, să încerce să se folosească de bolnav. Astfel în orice caz trebuie luate în considerate toate cele trei cauze, fiecare regăsindu-se într-o anumită proporţie dacă nu ca şi cauză primă, cel puţin ca efecte. Totuşi este important să se determine cu precizie care e cauza generatoare a bolii, înlăturându-se aceasta putându-se înlătura şi celelalte efecte ale bolii.

Semiologic toate aceste cauze duc la neîmplinirea omului ca persoană, la eşec existenţial. Un discernământ duhovnicesc poate cu uşurinţă depista cauzele reale ale bolii. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că oamenii dotaţi cu acest discernământ duhovnicesc sunt din ce în ce mai rari, ştiindu-se faptul că darul deosebirii, al înaintei vederi, sau al izgonirii demonilor este din ce în ce mai rar, iar autentic este cuprins de o mare de smerenie, lucru ce face ca posesorii să nu strige la colţul uliţelor puterea dată lor. Numai Dumnezeu în înţelepciunea sa ştie şi poate preveni sau vindeca asemenea boli. Iar cum oamenii harismatici sunt din ce în ce mai rari, Dumnezeu lucrează cu siguranţă şi cu putere deplină în Biserica Sa, prin Sfintele Taine. Astfel preotul duhovnic este cel chemat ca în Taina Spovedaniei să cerceteze străfundurile conştiinţei penitentului, să depisteze orice breşă ce prin amplificare ar putea face loc bolii mintale, şi să aplice tratamentul sau să îndrume spre tratamentul potrivit bolnavului respectiv. Dar această putinţă de prevenire şi depistare a bolii necesită un lucru elementar: Spovedania - participarea activă la viaţa Bisericii.

4. Terapie

Terapia bolilor mintale este o acţiune complexă, de durată care antrenează întreaga gamă a terapeuticii cunoscute şi în plus, în cazul concepţiei creştine, harul lui Dumnezeu. Terapeutul are mereu încă o soluţie, reală tocmai prin acest sinergism. Dar primul care este chemat să lupte cu boala este chiar bolnavul, desigur că în cazurile când acesta este încă conştient.

Pentru a vedea care este structura intimă a sufletului în concepţia creştină, precum şi mijloacele de acţiune asupra lui vom recurge la câteva noţiuni de antropolgie patristică. Astfel în viziunea patristică sufletul uman are trei niveluri:

a) Puterea vegetativă sau vitală cu următoarele funcţii:

  •  hrănire
  • creştere
  • reproducere
  • autoconservare

Aceste capacităţi vitale care corespund sufletului vegetativ scapă controlului voinţei umane, ele operează "fie că vrem, fie că nu." Părinţii le mai numesc ca funcţii "pulsatorii, generatoare şi hrănitoare" Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 78.

b) Puterea animală sau poftitoare sau trecătoare având următoarele funcţii:

  • senzaţii
  • percepţii

Din aceste două funcţii se desprind două elemente:

  • iritarea (mânia) din care provine voinţa în latura ei combativă, precum şi toate formele de agresivitate
  • senzualul (pofta) din care provin pofta, afectivitatea şi înclinaţiile precum şi imaginaţia sub forma elementară, neraţională. Aceste capacităţi pot fi controlate prin facultăţile părţii raţionale.

c) Puterea de judecată ce cuprinde două facultăţi: raţiunea şi spiritul (pneuma) sau intelectul (nous). De fapt spiritul este raţiune ridicată la un grad superior şi reprezintă principiul conştiinţei şi al capacităţii pe care o are omul de a se autodetermina. Aici se regăseşte polul superior al voinţei lui şi al libertăţii lui. Tot aici se regăsesc funcţiile inteligenţei ca inteligenţă intuitivă, facultatea contemplaţiei ca sursă a oricărei cunoaşteri, gândirea, reflecţia, judecata, discernământul, discursul interior de unde provin limbajul şi memoria.

Spiritul sau intelectul este creat, "dar este nemuritor prin har, schimbător prin natură, dar putând să-şi controleze şi să-şi dirijeze propria schimbare", prin el "omul se găseşte legat de Dumnezeu în mod obiectiv, de la crearea sa, şi în mod definitiv el este de fapt, chipul lui Dumnezeu în om." Ibidem.

Se poate spune că spiritul e sediul persoanei şi "că are puterea de a supune toate celelalte elemente ale compusului uman, de a le pune în acord cu sine şi de a le spiritualiza, comunicându-le până în fiinţa lor cea mai profundă energiile divine pe care el e apt prin natură să le primească." Ibidem.

Revenind la problema terapeuticii aceasta se diferenţiază în funcţie de cauza bolii. În cazul bolilor mintale de natură organică terapeutica creştină apelează la toate formele de terapie puse la dispoziţie de ştiinţa medicală a vremii. Dacă boala oare origine genetică, endocrină, fiziologică, farmaceutică etc. terapeutica uzitează de toată paleta de terapii pe care o oferă medicina şi, în plus, este capabilă prin înţelegerea sensurilor lucrurilor în latura responsivă, să dea o perspectivă şi un sens mântuitor suferinţei umane.

În cazul bolii mintale determinate de posesia demonică, Însuşi Mântuitorul ne arată că aceştia ies numai cu post şi rugăciune. (Matei 9, 29) Numai puterea lui Hristos face orice vindecare şi alungă orice fel de demoni. Ori puterea lui Hristos se face ivită în smerenia fără margini a sfântului. Acesta ştie că a alunga demonii este un dar de la Hristos, dar de care se socoteşte nevrednic. Modul prin care demonul este alungat este şi el de multe ori simplu sau mai amplu. Ca moduri simple avem fie rostirea numelui lui Iisus Hristos, fie un act de mare smerenie a sfântului în care străluceşte lumina lui Hristos, fie prin semnul Sfintei Cruci care este simbolul Puterii lui Hristos etc. Ca moduri mai ample, în care sfântul poate să-şi ascundă darul, este fie prin apă sfinţită, ulei sfinţit, prin aplicarea mâinilor etc. Alteori se recurgea la imobilizarea bolnavului şi la obligarea lor să se roage şi să postească, imobilizare care avea ca scop mai mult punerea în practică a terapiei propriu-zise. De remarcat faptul că sfinţii încearcă să-l facă să participe activ la vindecare chiar pe cel bolnav. Nu readucerea la starea rea de dinainte care a favorizat posesia o urmăresc sfinţii, ci ridicarea la o stare net superioară, în care postul şi rugăciunea devin garanţia sănătăţii. Şi chiar nevindecarea grabnică, în post şi rugăciune prin răbdare are semnificaţie mântuitoare şi împlinitoare a fiinţei umane.

Toată acţiunea terapeutică se adresează voinţei bolnavului, acesta trebuie să se străduiască să şi-o orienteze către Dumnezeu, ori orientarea către Dumnezeu a voinţei determină un suport al acesteia. Ori acest suport se numeşte credinţă. Nenumărate sunt exemplele din Sfânta Scriptură în care Mântuitorul vindecă boli incurabile numai la afirmaţia celor bolnavi că cred în putinţa vindecării.

Dar se întâmplă de multe ori ca cel bolnav să nu fie conştient, să nu se poată dialoga cu el, să nu aibă momente de luciditate. Atunci vindecarea poate să vină ca urmare a rugăciunilor şi a postului celor ce-l întovărăşesc, a celor apropiaţi lui. Şi când rugăciunea unuia sau a mai multora nu poate face faţă, este chemată întreaga comunitate, Biserica locală, ca să se roage pentru vindecarea celui bolnav. Credinţa, rugăciunea stăruitoare şi postul acesteia, atrag după sine harul vindecător. Biserica prin Sfintele Taine, prin ierurgii, are puterea vindecării, totuşi trebuie spus că această vindecare nu acţionează ca o magie sau ca ceva determinat şi inevitabil ci, aşa cum am spus, numai prin conlucrare, prin sinergism atât a celui suferind cât şi a celor din preajma lui cu harul sfinţitor.

Nici Biserica Biruitoare, sau Sfinţii Îngeri nu trebuie să fie uitaţi fiind cunoscute destule cazuri de vindecări miraculoase a unor bolnavi ce au vizitat locuri sfinte, s-au atins de moaşte sau au primit ajutorul unor sfinţi sau îngeri.

Cât priveşte terapeutica bolilor mintale care au origine spirituală, ne aflăm în faţa întregii ascetici practicate de Biserica Universală. Această ascetică se fundamentează pe relaţia dintre iniţiat şi ucenic, pe tradiţia perpetuată. Taina Spovedaniei, duhovnicia, ascultarea, sărăcia, nevoinţa, fecioria şi mai presus de toate smerenia sunt câteva din reperele acestei terapii. Vindecarea de bolile spirituale duc pe om în uşa raiului, la împlinirea omului ca persoană, la normalitate.


D. Interferenţe

Raţionamentul e destul de simplu: ieşirea din autonomie ar duce la o cooperare între psihoterapeutica creştină şi cea laică. Că nu e aşa de simplu ne-o dovedeşte realitatea. Mulţi dintre credincioşi privesc psihiatria ca pe o ştiinţă inutilă, ocultă, care acţionează cu terapii şi medicamente încă nesuficient testate, care face experienţe pe oameni tratând boli şi nu bolnavi, care încearcă să redea sănătatea sufletului tratând trupul, care se luptă cu demoni fără a avea armele eficiente asupra acestora etc.

De partea cealaltă, închistarea în gândirea materialist-cazuistică de tip marxist sau fundamentarea pe tot felul de speculaţii freudiene care fac din om un pachet de instincte primare, şi care răstoarnă cu totul axiologia creştină asupra normalităţii, nu lasă prea multe breşe de comunicare. Privirea religiei ca ceva îmbâcsit, care degradează umanul în libertatea sa ca măsură a tuturor lucrurilor, ca ceva depăşit şi închistat în concepte pe care nu le poate depăşii sunt tot atâtea oprelişti în calea conlucrării.

Că lucrurile nu stau aşa am încercat să arătăm mai sus. Desigur sunt cazuri în care terapia uneia să nu poată face nimic, pe când a celeilalte da. Dar acest lucru nu se realizează într-un mod absolut. Ca exemplu în terapia posedaţilor, psihiatria nu prea are ce să facă decât să amelioreze din efecte, să ajute la oferirea unui cadru optim în care bolnavul să fie ferit de riscul suicidului sau automutilării, să ofere asistenţă, să vegheze la starea sănătăţii trupeşti a bolnavului etc. Ori, aşa cu vedem în patristică, aceste aspecte nu au fost neglijate de Sfinţii Părinţi: Sfântul Teodor punând să se construiască special pentru "fraţii cu suflet rătăcit" o sihăstrie, loc de odihnă şi linişte, "care era ca o a doua mănăstire în mănăstire", pentru ca ei să poată beneficia de un sălaş îndeajuns de izolat de agitaţiile vieţii curente şi să-şi poată organiza viaţa după exigenţele situaţiei lor particulare.

La fel în cazul când boala este de natură organică, terapeutica creştină recomandă să se apeleze la cea laică. Astfel în cazul chirurgiei psihiatrice, a insulinoterapiei, a electroterapiei, când se refac ţesuturi nervoase, când se desfac sinapse bolnave supraexcitate etc. comunitatea creştină ajută prin rugăciune, post, prin asistenţă preoţească în cazul unor accidente ce ar duce la decesul pacientului etc.

Desigur că acestea ar fi extremele căci, câmpul de acţiune comun este mult mai larg. Psihoterapia creştină, înţeleasă ca normalitate a vieţii în Hristos, ca urcuş spre Înviere prin curăţirea de patimi spirituale acţionează cu predilecţie în rândul oamenilor majoritari care se înscriu în limitele normalităţii definite de psihiatrie. Dar nu trebuie uitat că tocmai această aşa-zisă normalitate este câmpul potenţial de unde pot apărea cazurile clinice, cazuri cărora psihoterapia creştină împreună cu cea laică le oferă o mai bogată gamă terapeutică. Nu substituirea preotului cu psihiatrul sau invers este o soluţie ci întrajutorarea, comunicarea.

Neluarea în seamă a terapeuticii, a etiologiei, a antropologiei patristice poate duce de multe ori la căutări inutile, la muncă în zadar şi, în cel mai rău caz, la abandonarea unui bolnav sub emblema de incurabil.

La fel neluarea în seamă a terapeuticii psihiatrice de specialitate poate duce la degradări grave şi irecuperabile, la suferinţe inutile, la creşterea timpului de refacere etc.

În fond, nu e nimic mai simplu ca pe lângă atâtea investigaţii pe care le face psihiatria pentru a putea detecta cauza bolii să existe şi o investigaţie spirituală, pusă de un duhovnic, precum şi recomandările lui. Nu e nimic mai simplu ca în paralel cu tratamentul psihiatric să existe o terapie creştină declanşată prin starea de post şi rugăciune a unei comunităţi creştine. Iar credinciosul de rând, pentru a evita patologicul ca acutizare a patimilor ar trebui să apeleze la duhovnic, care la rândul lui, în anumite cazuri, ar putea trimite credinciosul să facă apel la medicul psihiatric pentru corectarea unor deficienţe.

Cert este că atât duhovnicul cât şi medicul trebuie să aibă conştiinţa că cel ce vindecă, cel ce toate le plineşte şi le desăvârşeşte este Dumnezeu, şi că orice se întâmplă cu un om pe parcursul vieţii ţine de o iconomie numai de Dumnezeu ştiută, de un Dumnezeu care nu are pe nimeni de pierdut ci pe toţi să-i aducă la lumina cunoştinţei. Doar refuzul acesteia, ca rezultat al libertăţii sădite în persoana noastră, aduce neputinţa mântuirii cu forţa chiar şi de către un Dumnezeu Atotputernic.