DESPRE MÂNÃSTIRE SI CÃLUGÃRI



Mânãstirea "Sub Piatrã"
9 iulie 1998


 


M-am gândit ca astãzi sã vorbesc ceva despre mânãstire si despre cãlugãri, desi a le vorbi cãlugãrilor despre cãlugãri s-ar pãrea cã este un lucru de prisos. Si totusi... poate cã nu este. Voi cãuta sã scot în evidentã niste as-pecte de mare importantã si pe care oamenii, în general, nu le prea au în vedere.

Cine ar putea rãspunde la întrebarea "ce este o mânãstire"? Sunt foarte multe lucruri în lumea aceasta pe care le stim fãrã sã le putem defini. Cineva care aude de mânãstire se gândeste la un loc unde trãiesc cãlugãrii, unde oamenii se duc sã se roage sau sã facã într-un fel sã se roage altii pentru ei... deci se gândeste la un loc de rugãciune. Fãrã îndoialã, mânãstirea este un loc de rugãciune!

Pentru cei mai multi oameni, un cãlugãr nu este - hai sã zicem o vorbã pe care de multe ori o folosim în înteles peiorativ - un om ca toti oamenii. Într-adevãr, pozitiv privind lucrurile un cãlugãr nu este un om ca toti oamenii. Si-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalti oameni? S-ar putea întâmpla sã fie si sub nivelul celorlalti, în cazul în care nu-i deplin ca sãnãtate, însã cãlugãria presupune oameni de exceptie. Oameni de exceptie! Omul obisnuit nu poate fi cãlugãr! Dacã devine cãlugãr, nu este cãlugãr deplin, este un improvizat în cãlugãrie.

Cãlugãria este o viatã mai presus de viata obisnuitã. Nimeni nu este obligat sã se cãlugãreascã însã, dacã se face cãlugãr, este obligat sã fie cãlugãr! Pãrintele Arsenie Boca, Dumnezeu sã-l odihneascã, avea o vorbã: "Unii dintre cãlugãri nu sunt cãlugãri, ci cuiere de haine cãlugãresti". În cazul acesta, un cãlugãr este sub nivelul omului obisnuit si nu numai cã este un improvizat, ci este un ratat. Si sunt destul de multi cãlugãri ratati! De ce? Pentru cã au început altfel decât ar fi trebuit sã înceapã, pentru cã au trãit altfel decât ar fi trebuit sã trãiascã, iar cineva care trãieste oricum, ajunge orice si oricum.

Cãlugãria este o chestiune foarte, foarte serioasã! Viata la nivelul obisnuit, viata de familie adicã, o duc cei mai multi (bineînteles, sunt si acolo nedesãvârsiri, insuficiente); este sigur sutã la sutã cã Dumnezeu l-a fãcut pe om ca acesta sã nu fie singur pe pãmânt, cã Dumnezeu l-a fãcut pe om bãrbat si femeie, cã Dumnezeu i-a binecuvântat pe oameni sã fie cu familie, chiar dacã existã si altã posibilitate. Si existã... însã numai pentru oameni de exceptie sau pentru oameni care pot face niste lucruri care cer un efort deosebit.

Cãlugãria este elita Bisericii. Se stiu si multe insuficiente, se stiu si multe devieri, se stiu si multe nepotriviri în viata cãlugãrilor, se stiu si multe cãderi ale cãlugãrilor. Acestea nu scad cãlugãria în sine, ci aratã cã oamenii care s-au încadrat în cãlugãrie - nu au fost de cãlugãrie.

Mama mea, Dumnezeu s-o odihneascã, îmi spunea cã o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cânta iarna, în sezãtoare, un cântec - nu i-am stiut niciodatã melodia, dar retin versurile:

Pe dealul cu strugurii
Plimbã-sã cãlugãrii,
Blãstãmându-si pãrintii:
De ce i-or cãlugãrit,
Si nu i-or cãsãtorit?

Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevãratã sau nu, pentru cã, în general, nu pãrintii îi îndrumã pe copii sã se cãlugãreascã. Numai cã sunt unii care se fac cãlugãri înainte de vreme, înainte de a sti ce fac când se fac cãlugãri si acestia, în general, sunt improvizati si ratati. Nouã nu ne este fricã sã spunem lucrurile acestea, pentru cã sunt cunoscute; nu ne este fricã sã le spunem, pentru cã sunt realitãti. Nu ne este teamã cã spunând lucrurile acestea, cei care sunt cãlugãri buni, cãlugãri adevãrati, ar avea ceva de suferit.

Oamenii, în general, nu prea cred cã poate exista o viatã superioarã, mai ales o viatã superioarã celei pe care o duc ei. Sunt foarte multi oameni care-i privesc pe cãlugãri cu suspiciune si zic: "Dragã, nu se poate sã trãiascã viata pe care zic ei cã o trãiesc". Desi se poate! Sunt unii care trãiesc o viatã exceptiona-lã, oameni de elitã, oameni de elitã ai Bisericii. Dar, într-adevãr, sunt si din aceia care nu trãiesc viata asa cum trebuie. De ce? Pentru cã nu pot! Ca sã trãiesti o viatã superioarã, trebuie sã fii un om superior, trebuie sã fii un om care tragi de tine, trebuie sã fii un om matur, un om care stii ce ai de fãcut si de ce ai pornit pe calea aceasta.

Cuvântul "cãlugãr" vine de la grecescul "calos gheron" si înseamnã "bãtrân frumos". Bãtrân frumos! Este un ideal! Sã fii bãtrân, uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bãtrâ-netea vine diferit la oameni. Unii ajung bãtrâni cu cuviintã, altii ajung la o bãtrânete pe care poporul o exprimã în versurile: "Bãtrânete haine grele / Ce n-as da sã scap de ele".

O bãtrânete încuviintatã, o bãtrânete echilibratã, o bãtrânete ca rezultat al unei vieti îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gânditi-vã cã Dumnezeu este înfãtisat ca un bãtrân. De ce ca un bãtrân? De ce nu ca un tânãr? Si tinere-tea are darurile ei! Multi sfinti au fost tineri! Totusi, Dumnezeu este înfãtisat ca un bãtrân! Aceasta vrea sã arate cã Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltãieri, ci din vesnicie.

Cei care sunt la tinerete si se pregãtesc de viatã, trebuie sã stie cã bãtrânetea, maturitatea, tineretea, copilãria si toate vârste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinerete curatã, o tinerete cinstitã. Viata de familie asa cum a lãsat-o Dumnezeu si cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar existã si posibilitatea sã treci de viata de familie, mai sus. Dacã treci de viata de familie ca sã ajungi la o viatã superioarã, fãrã sã te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie sã fii bãtrân înainte de bãtrânete.

Ce înseamnã bãtrân? Înseamnã si întelept. Dacã esti cãlu-gãr, trebuie sã fii bãtrân înainte de bãtrânete, deci echilibrat, cinstit, întelept, sã ai calitãtile bãtrânului. Sã fii ponderat mai mult decât un tânãr (poti sã ai entuziasmul tânãrului dacã mai esti capabil de entuziasmul tânãrului). În orice caz, dacã esti bãtrân de la tinerete, adicã echilibrat, ponderat, întelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai si calitãtile bãtrânului, ai si capacitãtile tânãrului.

Mare lucru sã fie un cãlugãr tânãr cu calitãti de bãtrân. Încã o datã vã spun: când zic "bãtrân", nu mã gândesc cã omul acela nu mai face nimic, cã a ajuns la inactivitate pentru cã-i bãtrân si deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mã gândesc la bãtrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienta lui de o viatã, concluziile lui de o viatã, în fata lui Dumnezeu si în fata oamenilor.

Un cãlugãr adevãrat trebuie sã fie "bãtrân frumos"! Fie cã este la tinerete, fie cã este la bãtrânete, trebuie sã aibã o frumusete sufleteascã; fãrã sã se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fãrã sã îmbãtrâneascã si patimile lui cu el, ci sã lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi sã ajungã la virtuti, sã fie un om odihnitor, un om care nu a trãit degeaba, un om care aduce ceva în constiinta altora.

Sunt atâtia oameni care-i pretuiesc pe cãlugãri, chiar si pe cei nevrednici. Un cãlugãr nevrednic n-ar mai trebui pretuit, ci ar trebui marginalizat. Bine, nu suntem noi judecãtorii, dar n-ai de ce sã fii cinstitorul cuiva care nu-si împlineste rostul pentru care este chemat de Dumnezeu sau la care s-a angajat el, crezându-se chemat de Dumnezeu.

Viata cãlugãreascã fiind o viatã de exceptie, este si superioarã vietii de familie, dar nu se poate spune cã viata de familie nu are superioritatea ei! Un cãlugãr trebuie sã fie desprins de lumea aceasta, pe când un om cu viata de familie trebuie sã fie si în lumea aceasta. Sã fie interesat si de lucrurile veacului acestuia. Deosebirea dintre un cãlugãr si un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se mântui, pãzeste poruncile lui Dumnezeu si îi ajunge sã trãiascã pe pãmânt cu gândul la cer. Un cãlugãr trebuie sã trãiascã pe pãmânt ca în cer. Sã-si gãseascã timp cât mai mult pentru a sta în fata lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisã pe masã, cu lumânarea aprinsã, cu candela... ci cu inima deschisã pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Un cãlugãr trebuie sã fie un bãtrân frumos, un bãtrân îmbunãtãtit, un bãtrân de care se bucurã oamenii. De cãlugãr sã te bucuri de la tinerete pânã la bãtrânete. De când esti tânãr, dacã te faci cãlugãr, poti sã fii frumos sufleteste, sã se bucure oamenii de existenta ta cum se bucurã de o floare, cum se bucurã de o apã limpede, cum se bucurã de un peisaj frumos, de un rãsãrit de soare, de un apus de soare, cum se bucurã oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a fãcut Dumnezeu sã fie frumoase si la vãz, si la gust, si la miros. Gânditi-vã la un fagure de miere: cât este de minunat! Si miroase frumos... si dulceatã are... si culoare plãcutã...

Am spus despre cuvântul "cãlugãr" cã înseamnã "bãtrân frumos". Cã bãtrânetea cãlugãrului nu vine doar la bãtrânete, poate sã fie si la tinerete. De multe ori se mai fac cãlugãri si oameni care au ajuns la bãtrânete, dar aceasta nu mai reprezintã nimic, nu mai are nici o semnificatie. Când am spus odatã, acasã, despre pãrintele Serafim Popescu, cã-i om bun, stiti ce-au zis pãrintii mei, oameni de la tarã, care n-au citit nici o carte în care sã se scrie despre cãlugãri? "Bun sã si fie, si dacã nu-i bun, n-are treabã sã stea la mânãstire!"

Un cãlugãr rãu, nu-i cãlugãr. Când devine cineva rãu, când n-a iesit din rãutate, nu-i cãlugãr. Un pãrinte de la Frãsinei, Neonil Stefan, care acum este staret, a fost cândva la noi la mânãstire si ne-a spus un lucru care mie mi-a plãcut tare mult. A spus cã pãrintele care era staret când s-a fãcut el cãlugãr, i-a zis asa: "Acum cãlugãr te-ai fãcut, sã vedem când o sã te faci om de treabã!". Sã stiti cã nu-s niste glume! Poti sã ajungi improvizat pentru cã ai ajuns sã te faci cãlugãr înainte de vreme.

Am zis cã vã spun ceva si despre mânãstire. Ce este mânãstirea? Dacã esti într-o mânãstire, trebuie sã-ti mai spunã cineva ce este o mânãstire? Da, trebuie sã-ti spunã! Stiti de ce trebuie sã-ti spunã? Pentru cã, de multe ori nici tu, care trãiesti într-o mânãstire, nu stii foarte bine ce este mânãstirea. Mânãstirea, în definitia ei, este "un asezãmânt de rugãciune, de învãtãturã si de muncã, în care trãiesc cãlugãrii". Nu spune mult lucrul acesta. Dar vã spun eu acum ce este mânãstirea. Mânãstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului si locul împlinirilor. Asa trebuie sã fie o mânãstire.

Tinda raiului. Stie toatã lumea ce este tinda: o camerã de intrare. Nu poti sã intri într-o camerã mai din spate, fãrã sã treci printr-o tindã. Ca sã intri în rai, trebuie sã treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnã cã numai cei de la mânãstire sunt în tinda raiului si cã numai ei se mântuiesc! Nu! Si ceilalti credinciosi pot sã aibã tinda raiului, sã-si facã din casa lor - tinda raiului. Biserica noastrã este de asemenea tinda raiului si cerul cel de pe pãmânt. Fãrã sã treci prin cerul cel de pe pãmânt, nu-i nãdejde sã ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mânãstirea este tinda raiului. De ce? Pentru cã este aproape de rai.

Mânãstirea nu trebuie gânditã nici de cei care trãiesc în ea, nici de cei care vin la mânãstire, ca o prelungire a pãmântului. Dacã este prelungire a pãmântului, n-are rost sã existe. Pãmânt e destul. Pãrintii cei duhovnicesti de odinioarã, care au fãcut mânãstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mânãstirea cu zid. De ce? Sã se stie pânã unde tine lumea - si de unde începe mânãstirea. Este un lucru extraordinar! Sã stii cã dacã esti în mânãstire nu mai esti în lumea largã, ci esti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltã este în afarã de mânãstire. Toti ceilalti oameni trãiesc în lumea pe care a fãcut-o Dumnezeu, pe care o iubeste Dumnezeu, pe care doreste Dumnezeu sã o mântuiascã, iar cei din mânãstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul cãlugãrilor, locul bãtrânilor frumosi, locul bãtrânilor îmbunãtãtiti.

Când eram eu copil, era o întrebare de inteligentã: "Ce-i între cer si pãmânt?" Scormoneau oamenii prin minte: caierul, luna, soarele, stelele... ce le venea în gând. Si zicea cel care punea întrebarea: între cer si pãmânt este si. Bineînteles, râdeau de vorbele acestea... Eu as zice acum, dupã ce mi-a venit si mie mai multã minte, cã s-ar putea zice foarte frumos si foarte adevãrat, cã între cer si pãmânt este mânãstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pãmânt, ci undeva între cer si pãmânt. Trebuie sã trãim în asa fel în mânãstire, încât sã fim între cer si pãmânt. Sã fim spre cer.

Am zis cã mânãstirea mai este poarta cerului si casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului si casa lui Dumnezeu cred cã-l stiti. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o cãlãtorie, si-a pus cãpãtâi sã doarmã. Pe când dormea, a visat cã o scarã lega cerul si pãmântul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau si coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeste de obicei la sãrbãtorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis asa: "Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu si aceasta este poarta cerului".

Asa ceva trebuie sã gândeascã cineva despre o mânãstire: "Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, si aceasta este poarta cerului". Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin asezãmântul acesta se ajunge în cer. Prin institutia aceasta se ajunge în cer. Prin aceastã rânduialã de mânãstire, se aduce cerul pe pãmânt.

Existã posibilitatea aceasta, sã aduci cerul pe pãmânt înainte de a ajunge tu în cer, si deci faci din pãmânt - cer. Trãiesti o viatã cu gândul la Dumnezeu, iar "Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai liniste sufleteascã si ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

Mai este ceva de adãugat la visul patriarhului Iacob. Cineva din cei cugetãtori de Dumnezeu spunea cã o laturã a scãrii pe care o vãzuse Iacob reprezintã rugãciunile prin care omul se înaltã cãtre Dumnezeu, cealaltã laturã reprezintã Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine cãtre om, iar treptele scãrii sunt virtutile. Cei care le urcau si le coborau erau oameni cu inimi îngeresti sau îngeri cu trupuri omenesti, deci tot oameni. Sunt niste lucruri foarte mari! Nu stiu dacã vouã vã plac, dar mie-mi plac!

Am zis cã mânãstirea mai este si locul împlinirilor. Sunt foarte multi cãlugãri frãmântati, foarte multi vietuitori de mânãs-tire neîmpliniti, care doresc altceva decât dã mânãstirea. Foarte multi dintre ei regretã cã nu au mers pe altã cale... Toate acestea sunt niste realitãti. Cineva-mi spunea odatã: "Pãrinte, sã nu mai ziceti cã mânãstirea este locul împlinirilor, cã tare putini se împlinesc în mânãstire!" Totusi, mânãstirea este locul împliniri-lor! Poeta Zorica Latcu are o poezie intitulatã "Pasãre de nea", în care descrie, sã zicem asa, o regiune de existentã umanã, poate mânãstirea, stiu eu... si însceneazã un dialog între un om si o pasãre:

Colo, spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde vii, în zbor,
Rãzletitã, ca un dor,
Pasãre de nea?

- Colo-n depãrtãri,
Dincolo de zãri,
Este-un loc curat,
Larg si desfãtat:
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glont n-ajunge.
Unde nu strãbate
Geamãtul de frate,
Oful de orfanã,
Plânsul de vãdanã,
Unde, prin fânaturi,
Nu-s curse, nici laturi.
Unde-i numai floare,
Umbrã si rãcoare,
Unde nici o razã
Nu mai însereazã...

Parcã-ti aduce aminte de cuvântul de la Pasti: "Sã ajungem ziua cea neînseratã a împãrãtiei Tale".

Cãci e loc curat,
Binecuvântat,
Loc de bucurie
Si de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.

Si-atunci omul, care aude de asa frumuseti, de asa lucruri minunate si dorite, zice:

- Pasãre de nea,
Fã pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboarã tu cu ele,
Mai presus de stele,
În tãrile-acele.
Si rãspunde pasãrea:

- Ba, cã dorul tãu
Mare e si greu;
Aripile mele,
Mãri, sunt mititele,
Calea-i lungã foarte,
Si nu pot sã poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Iar acolo nu-i
Dorul nimãnui.
 

Ce înseamnã aceasta, cã "acolo nu-i dorul nimãnui"? Împlinirea! Asa trebuie sã fie la mânãstire! Împlinire! Multumire! Liniste! Seninãtate!

Am sã sfârsesc consideratiile acestea, dar nu înainte de a vã mai spune o poezie scrisã de Traian Dorz, care ar fi foarte potrivitã pentru a fi spusã când se încadreazã cineva într-o mânãstire. Poezia se numeste "Am trecut" si se vrea o poezie pe care sã o spunã omul când este în pragul mortii. Nu stiu dacã o poate spune! Atunci nu mai are nimeni vreme de poezii! Dar ar fi extraordinar de frumos dacã ar putea spune omul la moarte ceea ce cuprinde poezia, mai ales dacã ar trãi cu constiinta aceasta într-o mânãstire. Zice asa:

Am trecut de cel din urmã vârf ce ne desparte
Si de-abia te vãd în vale, tarã de departe,
Unde-am stat si-am plâns atâta, tarã de departe.
Am avut în tine doruri fãrã de-mplinire,
Suferinte fãrã numãr, plâns si fericire,
Poate-atât cât nimeni altul, plâns si fericire.
Am avut dusmani în tine, rãul sã-mi doreascã
Dar au fost si-atâtea inimi dragi sã mã iubeascã
Scumpe si duioase inimi dragi sã mã iubeascã.
 

Este ceea ce ar putea spune oricine, si la moarte, si când pleacã la mânãstire.
 

O, pãmântule, pe care am trãit o viatã,
Azi te las, rãmâi în urmã, tot mai mic prin ceatã,
Mai în urmã, mai departe, tot mai mic prin ceatã.
Eu mã duc în tara scumpã sus, mai sus de stele
Unde-i mirele si-alesul dorurilor mele
Dupã care-au plâns o viatã dorurile mele.
Fata ta îndureratã nu voi mai privi-o
Lume, suferintã, lacrimi, plânsule - adio!
De-azi suntem pe vesnicie despãrtiti - adio!
 

Asa trebuie sã fie o viatã în mânãstire, pentru vietuitori de mânãstire care au stiut ce-au fãcut când s-au fãcut cãlugãri.

Spun lucrurile acestea gândindu-mã la faptul cã pleacã la mânãstire, uneori, oameni care s-au sãturat de lumea aceasta. Mi-aduc aminte cã si mama zicea câteodatã: "Asa m-am sãturat de lumea asta!" Sunt oameni care s-au sãturat de lumea aceasta, se duc la mânãstire, si-apoi se saturã si de mânãstire! De ce? Pentru cã rãul îl duc cu ei în suflet si creeazã apoi probleme acolo unde se duc, pentru cã se duc la mânãstire, si nu la Dumnezeu! Eu stiu ce vorbesc! Se duc la mânãstire ca sã aibã niste conditii mai favorabile, dar cu Dumnezeu nu se întâlnesc, si-atunci le e grea pravila, le e grea munca, le e grea slujba, toate-s multe si ar trebui sã fie altceva la mânãstire.

Eu zic cã omul trebuie sã fie chibzuit, sã stie ce face si, dacã se duce la mânãstire, sã se ducã unde este locul lui Dumnezeu, sã se ducã unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasã dator, Dumnezeu îti dã, dacã stii sã-I slujesti. Atunci esti în casa lui Dumnezeu, esti la poarta cerului, esti în tinda raiului, esti în locul împlinirilor si dovedesti aceasta cu viata.

Mai ales în ultimii ani, se duc multi la mânãstire si nu stiu ce fac, se fac cãlugãri si nu stiu ce fac, trãiesc cum vor si nu stiu ce fac, si n-ajung unde trebuie pentru cã nu stiu sã-si rânduiascã viata, pentru cã nu-L cautã pe Dumnezeu. Dacã stim sã mergem spre Dumnezeu, Dumnezeu vine cãtre noi. Pãrintele Serafim [Popescu], Dumnezeu sã-l odihneascã, zicea cã dacã noi facem un pas cãtre Dumnezeu, Dumnezeu face nenumãrati pasi cãtre noi. Trebuie sã ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, sã zicem si noi ca Sfintii Apostoli: "Am vãzut pe Domnul!" (Ioan 20, 25).

Sã zicem si noi ca Sfântul Apostol Petru: "Am fost pe Muntele Taborului" (cf. Matei 21). Sã zicem si noi: "Am fost la Marea Tiberiadei si am auzit pe Domnul Hristos vorbindu-mi" (cf. Ioan 21).

Acum stiti ce este mânãstirea, acum stiti ce este cãlugãrul si stiti cum trebuie sã fie un cãlugãr. "Toatã darea cea bunã si tot darul desãvârsit de sus este", de la Pãrintele luminilor, si pentru cãlugãr, si pentru mirenii buni. Iar pe ceilalti îi lasã Dumnezeu sã se-mpiedice în pãcatele lor, cum îi lasã de multe ori si pe unii de la mânãstire. Sã facã o experientã a neputintei pe care o are omul când este în afarã de Dumnezeu, iar pe cei buni îi binecu-vinteazã ca sã aibã multumire din legãtura cu Dumnezeu.

Dumnezeu sã ne ajute!


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil
Din vistieria inimii mele (cuprins)
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
3N | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links


Copyright © 1999,Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.