Prima pagina -> Mari duhovnici -> Parintele Teofil Paraian -> Volumul Intampinari

ÎNTÂMPINÃRI

Interviuri cu Părintele Teofil Părăian
realizate de Sabin Vodă


PARTEA I
Exigentele Ortodoxiei

Despre grijile vietii

Duhovnicul si ucenicul

Asceza, disciplinarea sufletului si a trupului

Experienta rugăciunii

Taina mărturisirii

Pocăinta cu fata spre viitor

Calea fericirii

Cum să ne întemeiem o familie

Biserica si Tainele

Despre boală si suferintă

Cum să nu ne revoltăm în fata suferintei

Biserica si mass-media

Cultura crestinului si lectura Sfintei Scripturi

Exigentele Ortodoxiei


Despre grijile vietii


- Părinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodată, omul este prins de grijile vietii, de serviciu, familie, probleme si multe altele. Există însă si griji mântuitoare?

- Da, există griji mântuitoare. "Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm", se spune la slujbă, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumesti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu si în bunătatea Lui, făcându-ne datoria, pentru că dacă nu-ti faci datoria, grijile se înmultesc si îngrijorarea creste. Dar există si o grijă pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce esti dator să faci. Există si griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viata sfântă, grija de a-ti împlini datoriile pe care le ai prin situatia în care te găsesti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creste, de a-i educa frumos si bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vietii, pentru că necazurile vietii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viată frumoasă si linistită, o viată din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământesti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu si de a-I face voia Lui. Si în felul acesta omul este angajat spre bine si nu este asuprit de rău.

- Cum întelegeti cuvântul din Evanghelie "Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine" (Mt. 6, 34)?

- Îl înteleg în sensul acesta: să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, dar să ne facem datoria în ziua de azi. Dacă ne facem datoria în ziua prezentă, ziua de mâine este rezolvată cu problemele care le-ar aduce dacă nu ne-am împlini datoria în ziua de astăzi. Bineînteles că toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a făcut pe om si cu posibilitatea de a se îngriji. Si chiar si cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea să-l despovăreze pe om de îngrijorarea păgubitoare si să-l angajeze cu grija mântuitoare.

- Părinte Teofil, în viata duhovnicească e bine să avem anumite principii si repere?

- Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viată cumva în gol si n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi. E bine să ai niste principii la care să tii si pe care să le urmezi si niste repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poti crede bun înainte de a fi bun, te poti crede credincios fără să fii credincios, te poti crede întelept fără să fii întelept, poti să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea. Or, având în vedere niste principii si tinând seama de niste repere, te poti modela după principiile respective si după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvântul: "Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi, si nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui" (Rom. 15, 1-2). Si când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă si am ajuns într-o împrejurare în care n-as fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situatia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai stiu ce s-a-ntâmplat si trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Si atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă si să le port de grijă si pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel "Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui". În felul acesta te ajută un principiu.

- Ne mai puteti da câteva principii concrete pentru viata duhovnicească?

- Da. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieste răul cu binele. Cel ce se smereste va fi înăltat, cel ce se înaltă va fi smerit... Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament si-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: "Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceti" (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: "lasă acum să împlinim toată dreptatea" (Mt. 3, 15). "De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor si a fariseilor, nu veti intra în împărătia lui Dumnezeu" (Mt. 5, 20). "Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească si să-Si dea sufletul Său pret de răscumpărare pentru multi" (Mt. 20, 28). "Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viată, principii după care ne putem dirija viata, ne putem orienta.

- Părinte, cum trebuie să ne îngrijim de trup? Adică, există griji pentru trup si griji pentru suflet?

- Da, există griji pentru trup si Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni îi îndeamnă pe bărbati să-si iubească sotiile cum îsi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice că nimenea nu si-a urât vreodată trupul său, ci fiecare îl hrăneste si-l încălzeste precum si Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva să-si neglijeze trupul. E normal să-si îngrijească trupul. Domnul Hristos, de pildă, când era înconjurat de multime, multime care nu mai avea de mâncare, a zis că nu vrea să-i lase să lâncezească pe drum. Deci a intervenit, dându-le hrană. E o rânduială a Bisericii noastre ca să ne ajutăm unii pe altii, să ne îngrijim de sănătatea trupului ca să fie si sufletul în conditia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când compară iubirea fată de sotie cu iubirea fată de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sănătos, împreună slujitor cu sufletul, chiar dacă, cum zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, "fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate".

- Dar de suflet cum trebuie să se îngrijească un crestin practicant, un crestin ortodox?

- Un crestin parcticant trebuie să-si împlinească datoriile care tin de viata spirituală, de rugăciune, de meditatie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calitătilor sufletesti pentru binele lui si pentru binele altuia, de acumularea de învătături sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele vesnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfintii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului si aduc apoi si buna chivernisire a trupului.

- Părinte Teofil, în ce măsură rugăciunea este o împlinire a vietii, a grijilor vietii?

- Aici, Domnul Hristos a spus că după lucrul veacului acestuia, care aduce griji si îngrijorări, se străduiesc cei care nu stiu de Dumnezeu. Or, noi, crestinii, stim că avem trebuintă de ele si stim că avem un Tată care se îngrijeste de noi, si atunci rugăciunea ne întăreste în constiinta aceasta că Dumnezeu este cu noi, că ne ajută, că găseste Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri si mai presus de posibilitătile noastre. Ne rugăm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelsugarea roadelor pământului, la cununie ne rugăm ca să umple Dumnezeu cămările celor care se căsătoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze pâinile, grâul, vinul si untdelemnul si să le înmultească în locasul acesta, în tara aceasta si în toată lumea. Deci, rugăciunea ne angajează spre bine si este o împlinire si, în acest sens, că ne dă o întărire, o întemeiere în gândul că nu suntem singuri în această lume, ci "cu noi este Dumnezeu... acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin". Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie să ne întemeiem viata.

- Părinte, în Evanghelia după Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovăduire, le spune că "voi, atunci când veti fi prinsi, să nu vă îngrijiti de ce veti vorbi..."

- Da, "că Duhul Sfânt vă va da vouă ce trebuie să spuneti" (Mt. 10, 19).

- Cum să întelegem noi, astăzi, aceste cuvinte?

- Tot asa cum au înteles Sfintii Apostoli. Adică, noi acumulăm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspirati fiind si de Duhul Sfânt, în împrejurări nedorite si în împrejurări neasteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa sobornicească zice să fim gata să dăm răspuns tuturor celor ce ne cer socoteală, însă cu blândete si cu cuviintă (I Ptr. 3, 15-16). Să căutăm să fim în asa fel orientati, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect si celor care altfel ar fi potrivnicii nostri.

- Părinte, de obicei grijile vietii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandati să urmeze în aceste situatii?

- Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că si din pricina sărăciei, si din pricina necazurilor vin certurile. Si mi se întâmplă si acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Si eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certati, le rezolvati, treceti de lipsuri prin ceartă? Si toti mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câstigi nici un ban când te certi, nu realizezi nici un avantaj când nu esti în limitele bunei cuviinte. Asa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemultumire si mult negativ în viata de toate zilele.

- Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?

- Sigur că da. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trăieste fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementează că "cine nu vrea să muncească, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10). Spune că el însusi a câstigat pentru el si pentru cine era cu el cele de trebuintă (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunătătire sufletească, este un mijloc de retinere de la împrăstiere. În pilda cu lucrătorii tocmiti la vie, către unii care au stat până seara fără lucru, Domnul Hristos a zis: "De ce ati stat toată ziua fără lucru?" (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastră era o vorbă: Nu sta fără lucru că-i păcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru să fii constient de aceasta, că esti dator cu munca. Să ai constiinta că "cu nădejdea fără muncă, nu-ti răsare grâu-n luncă, dar cu amândouă-n plug, umpli lunca de belsug" (Vasile Militaru, "Vorbe cu tâlc"). Sau, este o rugăciune de seară, scrisă tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: "Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca si ele fagurii cu binele" (Vasile Militaru, "Rugăciune de seară").

- Părinte, există mai ales între tineri o rezervă în a se angaja în muncă, si aceasta considerând că nu sunt în stare, că nu pot să facă fată. Ce să-i îndemnăm pe acesti oameni?

- Să-i îndemnăm să muncească pentru ca să aibă să-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca să aibă Dumnezeu ce să binecuvânteze, asa cum tânărul acela despre care pomeneste Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini si doi pesti din care Domnul Hristos a săturat multime de oameni (In. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva Mântuitorului, să-i dăm ceva Mântuitorului ca să binecuvânteze si să înmultească pentru binele altora. E important de luat aminte faptul că Domnul Hristos, când i-a spus diavolul să facă din pietre pâine, n-a făcut, dar din pâine a făcut mai multă pâine. Si aceasta e o idee în sensul că Dumnezeu binecuvântează munca omului si nu-i dă omului gândul că ar putea să-i dea, să-i ofere pâine pe nemuncite, să facă din piatră pâine, desi Domnul Hristos poate să facă si din piatră pâine, dar n-a făcut din piatră pâine, pentru că ceea ce a făcut Domnul Hristos a făcut în fata lumii întregi, în fata tuturor credinciosilor si atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul că asa cum a făcut odinioară din piatră pâine, poate să facă si altă dată la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fată, a înmultit pâinile, pentru că în pâine se întâlneste binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvântează. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmultirea pâinilor, a binecuvântat toată munca pe care o face omul până are pâinea pe masă. Noi, astăzi, nu avem totdeauna constiinta aceasta, noi, care cumpărăm pâine, o luăm gata, n-avem constiinta ostenelii pe care o face omul până când ajunge să aibă pâinea pe masă. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toată osteneala, toată munca. Si munca pe care o face omul când pregăteste pământul, si munca pe care o face când seamănă, si munca pe care o face când pliveste holda, munca pe care o face când seceră, munca pe care o face când macină, munca pe care o face când plămădeste aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor si o lasă după aceea să se ducă la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbă că nu-i voie să te atingi de pâine si să mănânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru că oamenii aveau constiinta aceasta că pâinea n-o realizează omul din puterea lui, ci pâinea o realizează omul si din puterea lui si cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt si pentru că s-a schimbat foarte mult viata oamenilor si fata societătii, pentru că sunt alte conditii. Or, omul acela care îsi pregăteste el pâinea, care ajunge el să aibă pâinea pe masă stie că în pâine se întâlneste lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Asa că oamenii din vremea noastră, tinerii nostri, trebuie educati în sensul acesta că munca este o datorie, că nu-i voie să stai fără muncă. Că fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastră, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi să lucreze pentru altii si să primească ceea ce oferim noi. De pildă, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert si îndulcit cu miere sau cu zahăr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugăciune si pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pământului spre desfătarea si hrana noastră, si după aceea se roagă preotul pentru cei care au înfrumusetat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că se consideră că lucrurile acestea nu le poti avea asa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru că ai muncit pentru ele. Ei, constiinta aceasta cam lipseste la tineri, e multă comoditate. De multe ori nu se angajează, nu pentru că se gândesc ei la niste neangajări ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu să nu faci ceva din comoditate si să astepti să facă altii pentru tine, pentru că de multe ori pe tineri i-au învătat părintii asa. Nu i-au lăsat să facă anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viată. Noi, la tară, când eram în familie, părintii ne puneau să facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea tine sapa în mână, deja si săpa împreună cu părintii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practică a muncii, pe care cei de la oras nici nu o au pentru că nu au de unde s-o aibă. Ei sunt lăsati doar să învete, să asculte muzică, să-si facă ceva de lucru asa ca să nu lenevească, făcând nimica toată si de aceea nu se ajunge la niste calităti pe care le are omul si pe care le poate avea omul dacă se angajează normal si firesc în lucruri care odinioară erau de la sine întelese. Nu se concepea să stai fără lucru când ti-a dat Dumnezeu putere să faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situatii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu totii, si anume, un părinte a fost întrebat de un cuvânt de învătătură si el a spus că de aseară si până acum a împletit foartă multă funie si, zice el, "asta am făcut-o ca să nu zică Dumnezeu că nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat".

Interviu înregistrat la 3 mai 1998 si difuzat
în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităti,
în cadrul emisiunii "Cuvânt si suflet"
 
 
 

Duhovnicul si ucenicul


- Părinte Teofil, ce este duhovnicul si cine poate să fie duhovnic?

- Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării si dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând către ucenicii săi: "Luati Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, vor fi iertate, si cărora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o făgăduintă pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Si-ti voi da cheile împărătiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pământ vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o făgăduintă dată de Domnul Hristos ucenicilor Săi, când le-a zis la fel: "Oricâte veti lega pe pământ vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pământ vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar făgăduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta există oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit să fie iertători de păcate. Pentru a primi cineva iertarea păcatelor trebuie să meargă la oamenii lui Dumnezeu, hotărâti pentru iertarea păcatelor. Iar ca să poată primi iertarea păcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie să-si mărturisească păcatele, să se mărturisească în primul rând pe ei însisi ca păcătosi, să-si recunoască partea de vină, în aceasta făcând o dovadă că recunosc că au gresit înaintea lui Dumnezeu si că sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si că doresc să fie iertati de păcatele pe care le-au făcut. Preotul care primeste mărturisiri de păcate si care are puterea iertării păcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are această calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de păcate. Duhovnicia nu se dă o dată cu hirotonia, ci se dă printr-o rânduială numită hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertării păcatelor si primeste calitatea de ascultător de mărturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fată de cei care nu au această situatie, chiar preoti fiind.

- Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viată?

- E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o constiintă străină de constiinta noastră si cu o constiintă superioară constiintei noastre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-si dea seama de niste situatii pe care noi însine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza si nu le putem rezolva. Si atunci e nevoie de cineva între noi si Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă si o usurare sufletească. Avem nevoie de un om care să stie mai bine decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viata noastră cele rele si să ne întărim în cele bune. Asta însă nu înseamnă totdeauna că cel care se spovedeste are si un duhovnic. Sunt atâtia credinciosi ai nostri care nu au duhovnic, chiar dacă se spovedesc la un preot duhovnic. Adică nu au un om de care să atârne cumva, un om pe care să-l consulte în anumite situatii. Cineva care se spovedeste o singură dată pe an, cum ar fi în postul Pastelui, nu poti să zici că are duhovnic, ci s-a spovedit la un preot duhovnic. La fel cei care se spovedesc foarte rar, poate mai rar decât o dată pe an sau chiar dacă se spovedesc de două, de trei ori pe an, nu poti să zici că au duhovnic, ci au un preot la care s-au spovedit sau se pot spovedi la mai multi preoti, care au darul duhovniciei. Duhovnic ai atunci când depinzi de cel care îti este duhovnic, când ai constiinta că ai un duhovnic, când esti doritor să-i cunosti îndrumarea, când cauti îndrumare la el. În începuturile crestinismului si mai ales în începuturile monahismului, erau si călugări fără hirotonie si fără hirotesie, care erau consultati, care aveau o harismă a duhovniciei si care erau duhovnici fără să fie si dezlegători de păcate, dar aveau darul străvederii si puteau să îndrumeze nu numai pe baza unor cunostinte de viată morală, ci mai ales pe baza unei harisme de cunoastere, pe baza unei receptivităti fată de voia lui Dumnezeu care se descoperea celor care erau vrednici să aibă străvedere. Deci, pe vremea aceea, duhovnicia nu era o functie, ci era o realitate care se baza pe înainte-vedere, pe faptul că cei care aveau darul acesta erau văzători cu duhul. Or, acum duhovnicia este mai mult o functie, o situatie care, totusi, e superioară situatiei de a nu consulta pe cineva, dar nu este ceea ce ar trebui să fie sau ceea ce a fost odinioară. Credinciosii trebuie, totusi, să aibă un preot în care să se încreadă si prin constiinta căruia să aibă încredintarea că îi vorbeste Dumnezeu Însusi.

- Părinte Teofil, dacă cineva consideră că nu face păcate, mai are nevoie de duhovnic?

- Ar avea nevoie de duhovnic ca să-i descopere că, totusi, are păcate, că face păcate. Pentru că gândul acesta că nu faci păcate este un gând care-i cam străin de o viată duhovnicească superioară. Cineva care a ajuns la constiinta că nu face păcate poate să fie învârtosat sufleteste si să nu-si recunoască păcatele. Si în cazul acesta are nevoie de cineva care să-i descopere că, totusi, are păcate. Dar, cineva care are o viată superioară, o viată duhovnicească înaintată poate ajunge, nu la constiinta că nu face păcate, dar la constiinta că a trecut de faza aceea în care păcatul e predominant. Noi stim că sunt oameni care păcătuiesc cu adevărat, adică calcă vointa lui Dumnezeu cu deplină vointă si stiintă, poate trăiesc chiar într-un sistem de păcătuire, sunt oameni care au păcatul ca regulă generală si ajung la o învârtosare, încât zic: "Eu n-am nici un păcat, eu n-am ce spune". În cazul acesta ar fi bine să se consulte cu un duhovnic ca să stie că face niste lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvântează si că trăieste într-un sistem de păcătuire si că a ajuns la o nesimtire, la o învârtosare sufletească. În cazul acesta, duhovnicul îi descoperă starea în care se găseste, îl face să intuiască niste lucruri, pe care, din puterea lui nu le poate intui. Si atunci are nevoie de duhovnic, si în conditia aceasta. Ceilalti, care au o viată superioară, care într-adevăr nu mai păcătuiesc, pentru că există posibilitatea aceasta, de vreme ce Sfântul Ioan Evanghelistul, în Epistola sa sobornicească spune că "cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieste" (I In. 3, 9), adică cel în care Dumnezeu este stăpân al vietii lui nu mai face păcate, poate avea gânduri străine de Dumnezeu, străine de viata religioasă, dar sunt gânduri de o clipă, sunt gânduri care nu sunt păcate. Si într-un caz ca acesta, tot are nevoie de un duhovnic ca să i se ierte si insuficientele si nedesăvârsirile, eventualele devieri de la bine, tot ce este negativ si care se iartă împreună cu păcatele stiute si nestiute si împreună cu greselile care sunt. Asa că un credincios totdeauna e bine să depindă de un duhovnic.

- Părinte Teofil, de ce trebuie să ne mărturisim gândurile cu voce unui duhovnic si nu direct lui Dumnezeu?

- Dacă putem să ne mărturisim gândurile si direct lui Dumnezeu, si le mărturisim de fapt, de vreme ce avem trebuintă si de iertarea păcatelor, care se dă prin mijlocitor, asezat de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, e nevoie să ne si mărturisim gândurile. Toate negativele câte le avem, e nevoie să le mărturisim, pentru ca cel care dezleagă păcatele să stie dacă situatia este aceea pe care o prezintă credinciosul si ca să ierte păcatele, trebuie să stie ce anume trebuie să ierte. Mărturisirea păcatelor este un mijloc prin care omul contestă păcatul, adică nu doreste să fie sub puterea păcatului. E o mărturisire, nu numai în sensul că spui ceva, ci este o mărturisire despre faptul că nu doresti să fii sub asuprirea păcatului. Sunt unii credinciosi care nu au puterea să-si mărturisească păcatele, se spovedesc adeseori si totusi tăinuiesc anumite păcate. Si acesta este un semn că ei nu sunt de acord cu păcatul. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reusesc să îsi mărturisească toate păcatele, atunci a biruit asupra păcatului si atunci are cu adevărat usurare.

- Părinte Teofil, cum ne alegem duhovnicul? Ce trebuie să căutăm la un duhovnic?

- Mai întâi de toate se consideră că orice preot fiind duhovnic, orice preot care-ti vine-n fată, si mai ales un preot care conduce comunitatea din care faci parte, este duhovnicul tău sau poate fi duhovnicul tău. Deci, cei mai multi dintre credinciosi nu fac deosebire între preot duhovnic si preot care nu-i duhovnic si nu stiu cei mai multi dintre credinciosi deosebirea aceasta, pentru că în majoritatea parohiilor din tara noastră în special, preotii sunt si duhovnici. Si mai ales în Ardeal. Preotii sunt duhovnici, primesc duhovnicia îndată după hirotonie si în cazul acesta credinciosii se pot spovedi la orice preot duhovnic si sunt îndemnati să se spovedească la duhovnicul care conduce parohia din care fac parte. Numai că există si niste ezitări si anume, oamenii în vârstă de obicei ezită să se spovedească la un preot tânăr, desi un preot tânăr este mai mare decât un om în vârstă de ani si care nu e preot si nu are duhovnicie. Dar există o ezitare, am putea zice, într-un fel firească. Un om în vârstă se simte cumva împiedicat să spună unui preot tânăr chestiuni care sunt de-o viată întreagă, asa că fiind astfel de situatii sau apărând astfel de situatii, care sunt situatii firesti si care nu pot fi trecute adeseori, omul trebuie să-si găsească un preot la care să aibă deschiderea de suflet si să-i spună ceea ce simte el că-l apasă pe suflet sau ceea ce în mod firesc n-ar spune la nimeni. Si atunci ceea ce ar duce la o relatie de felul acesta între duhovnic si credincios ar fi deschiderea de suflet, omul căruia pot eu să-i spun ceva ce n-as spune la nimeni si ceva ce ezit să-mi spun si mie însumi. Pentru că sunt fel de fel de păcate, sunt fel de fel de situatii, pe care oamenii le poartă în suflet si pe care unii le poartă în suflet o viată întreagă si abia la moarte dacă le pot spune. În cazul acesta, motivul de apropiere ar fi deschiderea de suflet. În fata unuia nu ai deschidere de suflet, deci nu poate să-ti fie duhovnic în mod firesc si fată de altul ai deschidere de suflet si acela îti poate fi duhovnic si îti este duhovnic în momentul în care l-ai ales. Apoi, sigur că trebuie să fii încredintat de viata lui morală, să fii încredintat de capacitatea lui de a nu face caz de chestiunile care te privesc pe tine, capacitatea de a tine secretul spovedaniei si poate că e până la urmă si o chestiune de simpatie.

- Părinte, credeti că există sau trebuie să existe o pedagogie a duhovniciei, în sensul că duhovnicul să se raporteze la fiecare în functie de statutul său?

- Da, neapărat. Omul nefiind o fiintă stas, trebuie să îl iei pe fiecare după ceea ce poti întelege despre el, după ceea ce stii despre el. Pe unii îi folosesti cu asprimea, pe altii cu bunătatea. Pe cei mai multi îi folosesti cu bunătatea. Un credincios, de obicei, când merge la un duhovnic, se duce la un părinte, nu se duce la judecător, nu se duce la asupritor, nu se duce la cineva care să dispună cumva de el dinafară, ci se duce la un părinte, care are inimă de părinte. Un duhovnic trebuie neapărat să aibă sau inimă de părinte, si asta e cel mai bine, sau inimă de frate sau inimă de prieten, sau să aibă si inimă de părinte si inimă de frate si inimă de prieten. Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Si să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însusi sau cum si-ar trata propriii lui copii, dacă are copii.

- Părinte, duhovnicul poate fi consultat sau căutat si în afara spovedaniei?

- Da, si e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru că păcatele nu se spun, ci se spovedesc - e o vorbă care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale si în afară de spovedanie. Pentru că nu trebuie neapărat să creăm un cadru de spovedanie ca să rezolvăm niste chestiuni care nu trebuie rezolvate neapărat în spovedanie.

- Părinte Teofil, ce înseamnă să fii ucenic?

- Să fii ucenic înseamnă să te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumează. Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumează. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: "Toată noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare si pentru că zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnă să fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea. Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem că ucenicia este plecare de minte. Dacă nu te pleci cu mintea, dacă stii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fată de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.

- Părinte, ce este ascultarea de duhovnic si până unde trebuie să meargă ea?

- Ascultarea de duhovnic, într-un fel, ar trebui să fie neconditionată. Dacă stii că-ti vorbeste Dumnezeu, dacă ai constiinta că prin duhovnic îti vorbeste Dumnezeu, atunci nu mai discuti nimic si faci ce ti se spune. Acum, nici duhovnicii nu trebuie să fie pretentiosi, în sensul acesta că ce-a spus el e cuvânt din Evanghelie, ci trebuie să fie cu întelegere fată de neputinta omenească. Trebuie să aibă elasticitate, să nu fie teapăn într-o chestiune, ci să fie binevoitor, întelegător, asa cum este un părinte fată de copil. Pentru că, dacă nu l-ai câstigat dintr-o dată, s-ar putea să-l câstigi cu vremea. Si în cazul acesta trebuie să te ocupi de el, să-l tii aproape de tine, ca să-l poti ajuta mai târziu, dacă nu-l poti ajuta în clipa de fată. Numai dacă sunt niste împotriviri puternice si niste împotriviri care-l înjosesc pe duhovnic în fata credinciosului, adică, dacă credinciosul îl coboară, îl defaimă pe duhovnic, în cazul acesta el nu poate fi duhovnic pentru respectivul si îl îndrumează să se ducă si să-si găsească alt duhovnic pe care-l poate asculta, la care poate să se supună.

- Părinte Teofil, care este rostul păstrării tainei si de către ucenic?

- Cred că ucenicul totusi dispune de ceea ce i se spune, în întelesul că nu trebuie neapărat să nu spună nimănui niciodată ceea ce i s-a spus la spovedanie, mai ales dacă este o îndrumare care poate fi folosită si pentru altul. Eu spun adeseori că Părintele Serafim mi-a spus: "Să te depăsesti si să te dăruiesti". Asta mi-a spus-o în cadrul unei spovedanii. Acum, ca să nu ajungi să scazi cumva cuvântul de îndrumare sau ceea ce ti s-a spus la spovedanie, poti să nu spui că ti s-a spus la o spovedanie. Dar dacă oamenii au întelegere fată de situatii de felul acesta, poti să spui: "Mie, la o spovedanie, mi s-a spus că..." sau "Mi-a spus părintele cutare si cutare lucru". De ce să nu poti spune? Pentru că e o chestiune care depinde de tine e, să zicem, un secret al tău care poate să nu fie secret. Doar dacă ti se încredintează niste lucruri care nu trebuie să le stie nimeni, decât tu si duhovnicul, atunci e altceva. În orice caz, duhovnicul nu poate să spună de la spovedanie ceva ce stie numai de la spovedanie. Poate să-l aducă pe credincios în situatia să-i spună si în afară de spovedanie un lucru, pe care el, apoi, poate să-l folosească într-o anumită situatie. Dar dacă-l stie numai de la spovedanie, atunci nu poate să se refere, să spună undeva că "mie mi-a spus cutare la o spovedanie asta si asta". Chiar dacă un duhovnic opreste un preot, să zicem, să slujească, îl opreste de la slujbă pentru vina pe care o are si acela vine si slujeste cu el însusi, cu duhovnicul care l-a oprit, el nu poate să îi spună lui în afară de spovedanie că "doar te-am oprit de la slujbă si n-ai voie să slujesti". Trebuie să-l primească să slujească cu el si în conditia aceasta: l-a oprit si el vine si slujeste. De ce? Pentru că nu poate să lărgească cumva cadrul de la spovedanie în altă parte si în alte conditii.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus, 5 octombrie 1997
 
 
 
 

Asceza, disciplinarea sufletului si a trupului


- Părinte Teofil, de ce credeti că este asa de greu exercitiul ascezei, al înfânării, pentru omul, chiar crestin, al acestui sfârsit de veac?

- Cred că este greu pentru că si tentatiile sunt multe si mult mai multe decât odinioară. Astăzi există, pe lângă comoditatea care nu se potriveste cu crucea pe care cere Domnul Hristos să ne-o purtăm si multe tentatii care răscolesc, care excită si este greu să ocolesti pricinile, pe care odinioară nu le aveau oamenii în fată. Sunt atâtia oameni care mărturisesc că le vin în fată, mai ales vara, când oamenii sunt mai putin îmbrăcati, lucruri care îi scormonesc din obisnuitul lor în care ar fi dacă n-ar apărea astfel de lucruri si atunci, sigur că e mai greu să te înfrânezi, să ocolesti situatiile acestea de răscolire.

- Ce este, în conceptia Bisericii noastre, asceza?

- Asceza este un exercitiu, este o angajare pentru disciplina sufletească si trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului si a trupului. Biserica noastră este prin ea însăsi ascetică. Cere omului post, a fixat zile anume de post, zile în care nu se poate mânca orice. Or, faptul acesta de a alege o mâncare de post, de o mâncare care nu se poate mânca într-o zi de post, deja este o asceză, este o angajare în asceză. Bineînteles că mai ales la început, după ce intră omul în rânduiala Bisericii si o are în vedere nu se mai pune problema. Cineva care este obisnuit cu postul, nu-si mai pune problema că ar putea si să nu postească. Cineva care stie de zilele de post nu ocoleste zilele de post sau nu asteaptă alte zile, că ele vin si asa după zilele de post si atunci se poate mânca orice. Deci, asceza este o chestiune care îl angajează pe om într-o lucrare de disciplină sufletească si trupească.

- Putem vorbi de o asceză a trupului si de o asceză a sufletului?

- Da. Putem vorbi si de o asceză a trupului si de o asceză a sufletului, desi numai în conceptia noastră despărtim sufletul de trup, pentru că în realitate noi nu cunoastem sufletul despărtit de trup sau trupul despărtit de suflet. Pentru că dacă noi vedem un trup mort, să zicem, un cadavru, în realitate în existenta umană sufletul nu este pus într-un cadavru pe care îl însufleteste, ci trupul face parte integrantă din ceea ce este omul. Asa că noi în realitate nu cunoastem cum e sufletul fără trup, nici trupul fără suflet.

- Părinte Teofil, ce este paza simturilor?

- Paza simturilor este grija de a nu-ti băga în minte, în constiintă, lucruri care vin prin simturi si care pot să tulbure asezarea mintii. Un sfânt din Grecia, care a trăit la Sfântul Munte, Sfântul Nicodim Aghioritul, a scris o carte intitulată "Paza celor cinci simturi", o carte adresată unui episcop, care i-a cerut lucrul acesta si în care el îl învată pe episcopul respectiv cum să-si păzească vederea, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, îi dă anumite îndrumări, îi spune ce greseli poate să facă cineva prin simturi. De exemplu, cum ar fi acum, el nu a avut în vedere lucrurile acestea pentru că nu erau pe vremea lui, să privesti la televizor sau la cinematograf lucruri care după aceea, intrând în suflet te urmăresc, te asupresc, vin ca o obsesie. În Pateric se spune despre un părinte trăitor în pustie că trei ani de zile a fost luptat de o imagine a unei fete arabe care aduna spice după secerători. Or, părintii aveau în vedere lucrul acesta si ei au îndrumat pe credinciosi să-si păzească simturile de lucrurile care ar putea să le fie dăunătoare. În Filocalie, de fapt, se spune că nu simtul e vinovat, ci simtul este ca o poartă prin care ajunge în constiintă, ajunge la creier, la inimă, la simtire, o imagine, o situatie care n-ar fi în constiinta noastră dacă n-ar fi poarta aceasta a simturilor, dar nu simturile sunt vinovate pentru aceasta, ci felul cum se raportează cineva la cele pe care le primeste în minte. Eu am cunoscut, de exemplu, un cetătean, care nici nu vede, nici nu aude. E groaznic să nu poti să comunici cu un om de acesta. El de fapt a fost demutizat până la urmă. S-au ocupat de el mai multi oameni, în principal o profesoară pe care am avut-o si eu si care aproape că nu putea spune cum, ce metode a folosit pentru a intra prin simtul pipăitului în constiinta lui, la care normal s-ar fi putut ajunge, dacă simturile ar fi fost sănătoase prin văz si prin auz. Or, să înveti pe cineva să vorbească fără să audă cuvântul e un lucru extraordinar, e un eroism, ai putea zice, al celui care se ocupă de asa ceva. Dar e groaznic să stai în fata unui om care nu poate să-si exprime viata lăuntrică pentru că-i lipsesc simturile. E mult mai simplu, de exemplu, când lipseste un anumit simt si poti să te folosesti de celelalte. De exemplu, cineva care nu vede. E adevărat că nu poate ajunge niciodată să cunoască lucrurile pe care ceilalti le cunosc prin vedere. Dar poate să înteleagă lucrurile în măsura în care le pot întelege cei care ar putea să le înteleagă si fără să folosească vederea. Dar în principal, fiecare simt aduce ceva ce tine de el si care nu poate fi înlocuit de alt simt. Noi, când zicem paza simturilor, nu ne gândim la înlăturarea simturilor, ci ne gândim la disciplinarea lor. Avem în vedere grija de a introduce în sufletul nostru, în viata noastră interioară, numai lucruri care sunt pozitive si care pot îmbunătăti, pot îmbogăti viata sufletească. Dacă eu, de exemplu, acum vorbesc, vorbesc având în vedere că cel care îmi stă în apropiere mă aude, că cei care ascultă află de la mine lucruri pe care le pot afla pentru că au simtul auzului. Eu am posibilitatea să emit cuvintele pentru că m-a lăsat Dumnezeu si ne-a lăsat Dumnezeu pe toti care puteam face aceasta ca să putem vorbi. Deci, Dumnezeu însusi a avut în vedere simturile ca mijloace de comunicare si ca mijloace de receptare. Si prin aceasta există posibilitatea ca omul să se îmbogătească. Deci e un mare dar de la Dumnezeu să ai simturile toate. În rugăciunile de multumire după împărtăsire noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze numărul celor cinci simturi. Contăm pe faptul că avem cinci simturi. Chiar dacă ai numai patru, să zicem că-ti lipseste unul, tot asa zici: "numărul celor cinci simturi îl luminează". De ce?... Pentru că stii că ceea ce-ti lipseste ar trebui să nu-ti lipsească sau ar fi bine să nu-ti lipsească si nu zici numărul celor patru simturi, pe care le am eu îl luminează, ci zici numărul celor cinci simturi îl luminează, contând pe aportul pozitiv al fiecăruia dintre cele cinci simturi. Asceza nu este altceva decât o punere în rânduială a simturilor, decât o disciplinare, în asa fel încât să introducem în constiinta noastră, în existenta noastră intimă, lăuntrică ceea ce putem primi prin simturi din afara noastră.

Trebuie să multumim lui Dumnezeu că ne putem îmbogăti sufleteste prin mijlocirea simturilor care trebuie doar disciplinate, nu trebuie expandate, nu trebuie înlăturate, ci trebuie puse la lucru prin ceea ce stim noi că este pozitiv în existenta noastră. De aceea, având patru simturi, nu zicem numărul celor patru simturi îl iluminează, ci "numărul celor cinci simturi îl iluminează", pentru că fiecare aduce aportul lui în viata spirituală.

- Părinte, cât de important este ocolirea pricinilor de cădere?

- Dragă, nici nu se poate spune cât de important este ocolirea pricinilor patimilor sau ocolirea pricinilor care încarcă viata, care aduc obsesii în suflet. Este unul dintre cele mai importante mijloace de îmbunătătire sufletească, de curătire sufletească, la drept vorbind. Pentru că îmbunătătirea sufletească începe cu înlăturarea negativului, cu înlăturarea răului. Si aceasta o face asceza, ne pune în situatia de a ocoli pricinile, de a nu da prilej de înmultire a ispitelor. Adică omul se îmbracă si pentru el, si pentru altul. Nu se îmbracă numai pentru el si dintr-o necesitate de a se apăra de frig, ci se îmbracă si dintr-o cuviintă, din cuviinta aceasta de a nu scoate în evidentă lucruri care ar putea în mintea altora, ajungând prin vedere, de pildă, să aducă gânduri inferioare. Faptul de a nu privi la lucruri necuviincioase, de a nu citi cărti excitante s.a.m.d., toate acestea sunt o asceză până la urmă. Oamenii trebuie să fie de acord cu asceza si să dorească s-o folosească pentru binele lor sufletesc, pentru limpezirea lor lăuntrică, pentru înlăturarea gândurilor care se împlântă în minte si de multe ori nu le poti scoate.

- Care credeti că sunt păcatele si patimile cele mai frecvente la tinerii de astăzi?

- Cele legate de sexualitate sunt cele mai frecvente. După aceea sunt cele legate de afirmare, de mândrie, de lene, de mânie, toate patimile sunt frecvente, dacă cercetezi bine lucrurile.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus în 3 mai 1998 si difuzat
în 18 februarie 1999 la Radio România Actualităti,
în cadrul emisiunii "Cuvânt si suflet"
 
 
 

Experienta rugăciunii


- Părinte Teofil, ce este rugăciunea si de ce este necesară rugăciunea în viata noastră?

- Rugăciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu. Rugăciunea, după cuvântul care o reprezintă, ar părea că este o cerere pe care i-o facem lui Dumnezeu. În realitate, lui Dumnezeu îi spunem si că îl lăudăm si că îl binecuvântăm si că îi multumim si chiar la Sfânta Liturghie spunem cuvintele: "pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te binecuvântăm, Tie Îti multumim Doamne si ne rugăm Tie Dumnezeului nostru". În acest înteles privită, rugăciunea este o asezare a noastră în fata lui Dumnezeu, un mijloc de a Îi spune lui Dumnezeu cele ce le purtăm în suflet sau cele ce dorim să le purtăm în suflet: îi spunem lui Dumnezeu că îl preamărim, îi spunem lui Dumnezeu că Îi multumim, îi spunem lui Dumnezeu că Îl binecuvântăm, îi spunem lui Dumnezeu că ne rugăm Lui, iar cine spune cuvintele acestea si caută să le împlinească cu fapta, ajunge în situatia să cunoască faptul că nu totdeauna suntem destul de statornici în rugăciune, că nu putem realiza ceea ce dorim să realizăm mai ales întru preamărirea lui Dumnezeu, întru multumirea pe care o aducem, întru lauda care i se cuvine lui Dumnezeu Căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea, de aceea avem si o rugăciune de mărturisire a neputintei noastre si o rugăciune de cerere ca să ne dea Dumnezeu ceea ce ne lipseste. Si atunci mergând pe această linie de încercare de a-L preamări, de încercare de a-I multumi, de încercare de a cere dându-ne seama si mărturisindu-ne Mântuitorului si lui Dumnezeu Căruia îi adresăm rugăciunile noastre, avem posibilitatea tot mai mult să înaintăm în rugăciune, în vorbirea mintii cu Dumnezeu, pentru că suntem nemultumiti de faptul că nu lăudăm cât trebuie, că nu multumim cum se cuvine, că nu cerem asa cum vrea Dumnezeu. Toate acestea fiind la nivelul nostru, venim cu rugăciunea de mărturisire si iarăsi încercăm să-L lăudăm si iarăsi încercăm să-L preamărim, si iarăsi încercăm să aducem o cerere mai limpede, toate acestea fiind în cele din urmă, pentru că nu de la început este asa, o necesitate a sufletului omenesc - cel credincios - de a sta în fata lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru că am ajuns în situatia să nu putem să nu ne rugăm, să nu putem să nu îi aducem lui Dumnezeu laudă. Am ajuns în situatia să nu putem ocoli dorinta de a-I multumi si multumirea însăsi, si rugăciunea pe care o facem de cerere o unim cu rugăciunea de mărturisire ca o necesitate a sufletului nostru.

- Părinte Teofil, părintii cei duhovnicesti au încercat în scrierile lor să dea anumite definitii ale rugăciunii. V-as ruga să faceti referire la câteva dintre acestea, fie din scrierile părintilor din Pateric sau din Filocalie, fie ale altor părinti.

- Părintii cei duhovnicesti în general nu au făcut teorie despre rugăciune ci au dat învătături practice. Au dat si unele definitii, dar definitii în contextul preocupărilor lor în legătură cu rugăciunea asa că găsim putine definitii ale rugăciunii. Găsim în Filocalie, în "Cuvânt despre rugăciune" scris de Evagrie Ponticul în care se afirmă că rugăciunea este "vorbirea mintii cu Dumnezeu". Găsim si în Scara Sfântului Ioan Scărarul un capitol despre rugăciune în care Sfântul Ioan Scărarul priveste rugăciunea din mai multe puncte de vedere si anume, mai întâi spune că rugăciunea, prin lucrarea ei, este "întărirea lumii", după aceea vorbind despre rugăciune spune că rugăciunea este "secure împotriva deznădejdii si arătarea nădejdii", că rugăciunea este "punte peste ispite" că rugăciunea este "oglinda sufletului", mai spune că rugăciunea este "cunoasterea asezării sufletesti" si privind rugăciunea în raport cu cel ce se roagă spune că rugăciunea este "judecătorie si judecată si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare" ceea ce înseamnă că rugăciunea este un mijloc de cercetare de sine.

În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fata lui Dumnezeu sau în fata celor către care le este adresată rugăciunea: în fata Maicii Domnului, în fata Sfintilor lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile si simtirile noastre cu textele liturgice de rugăciune. Altfel, rugăciunea este o formulare, un formular de vorbire a mintii cu Dumnezeu si de fapt, nu este vorbirea însăsi: când recităm rugăciuni nu ne rugăm, ne rugăm atunci când ceea ce spunem simtim, când ceea ce spunem ne impropriem, asa cum spune Sfântul Filimon în Filocalie că el atât de mult simtea puterea Psalmilor pe care îi rostea si prin care se ruga, încât, zice el, Psalmii sunt ca si când el însusi i-a făcut. Când se ajunge la această impropriere, atunci ne rugăm cu adevărat.

- De aici întelegem că în rugăciune se înaintează? Care ar fi treptele rugăciunii?

- Dat fiind faptul că rugăciunea este arătarea asezării sufletesti, dat fiind faptul că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea îl reprezintă pe cel ce se roagă. După continut rugăciunea este rugăciune de laudă, cum sunt psalmii de laudă, de exemplu: psalmii 148, 149, 150 sau psalmul 145, psalmul 8, acestia sunt psalmi de laudă. Rugăciuni de laudă sunt cele în care Îl preamărim pe Dumnezeu, cum este doxologia cea mare: "mărire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace, între oameni bunăvoire" si celelalte. Există apoi, după continut, rugăciune de multumire: "să multumim Domnului!" este îndemnul pe care îl auzim la Sfânta Liturghie, iar răspunsul este "cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite", multumirea noastră fiind închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu, rugăciunea fiind definită de Sfântul Isaac Sirul si ca "o bucurie care înaltă multumire". Rugăciunea de multumire este, în cuprinsul slujbelor noastre si în cuprinsul textelor liturgice, mai putină decât rugăciunea de cerere. Apoi rugăciunea de cerere în care cerem de la Dumnezeu ceea ce ne este necesar, cea mai însemnată rugăciune de cerere fiind rugăciunea Tatăl Nostru pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, în raport cu locul în care se face rugăciunea, există rugăciune particulară si rugăciune de obste, rugăciunea particulară fiind o rugăciune a credinciosului pe care o face unde se găseste, în orice loc (Sfântul Apostol Pavel zice: "doresc ca bărbatii să ridice mâini cucernice în orice loc" (I Tim. 2, 8); apoi există si o rugăciune de obste pe care o facem de obicei în Biserică toti credinciosii care luăm parte la sfintele slujbe, aceasta fiind si rugăciunea liturgică în care nu numai ne rugăm, ci si învătăm, în care ni se atrage atentia asupra unor lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. De exemplu, se zice că "Sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh", o preamărire a lui Dumnezeu pentru că e sfânt si pentru că I se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea: "Că Tie ti se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". O rugăciune în care ne gândim la Dumnezeu care e bun si iubitor de oameni: "Că bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică si rugăciunea în care ne gândim la Dumnezeu sfintitorul si zicem că "Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică conducătoare spre rugăciune, ne pune în fata lui Dumnezeu care miluieste si mântuieste: "că Tu esti Dumnezeu care miluiesti si mântuiesti si Tie mărire înăltăm...", "că al Tău este a ne milui si a ne mântui si Tie mărire înăltăm"; rugăciune liturgică ce îl are în vedere pe Dumnezeu care este bun si iubitor de oameni, Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni; aceasta este rugăciunea care creează o atmosferă în care credinciosul îl preamăreste pe Dumnezeu si îi multumeste lui Dumnezeu, în care credinciosul cere de la Dumnezeu cele de trebuintă, în care învată despre evenimentele pe care le sărbătorim si se raportează la ele, cum ar fi de pildă la Schimbarea la fată, când zicem: "Schimbatu-Te-ai la fată, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea"; este o introducere la rugăciune căci urmează: "strălucească si nouă păcătosilor lumina Ta cea pururea fiitoare pentru rugăciunile Născătoare de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire Tie". Sau cum zicem la Pasti: "Cerurile după cuviintă să se veselească si pământul să se bucure si să prăznuiască toată lumea cea văzută si cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea vesnică". Ni se pun în atentie niste lucruri la care singuri nu ne gândim sau poate nu ne-am gândit de multe ori si pe care e bine să le avem în vedere ca să Îi aducem lui Dumnezeu cuvenita laudă, cuvenita preamărire. Apoi, rugăciunea fiind mai departe oglinda sufletului, cel ce se roagă se roagă întotdeauna cu capacitatea lui de a se ruga, se roagă întotdeauna cu starea sufletească pe care o are, rugăciunea fiind la măsura fiecăruia dintre cei ce se roagă. Privită din acest punct de vedere, rugăciunea, cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul, este o rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută si rugăciune curată. Rugăciune întinată are cel ce are întinăciune în suflet, rugăciune furată are cel ce îsi uită de rugăciune, cel care nu se identifică cu cuvintele rugăciunii si e împrăstiat la rugăciune, rugăciunea pierdută este rugăciunea la care nu se adaugă si faptele cele bune care trebuie făcute în sprijinul rugăciunii si înmultirea rugăciunii, iar rugăciunea curată este rugăciunea celor curati cu inima care îl vor vedea pe Dumnezeu si care, văzându-L pe Dumnezeu, nu se pot clinti de la legătura cu Dumnezeu si în cuprinsul rugăciunii au numai gânduri curate, gânduri pe care le-ar putea arăta oriunde si oricând, si pe care le binecuvântează Dumnezeu, sustinute de textele liturgice, izvor de gânduri de rugăciune.

- Putem vorbi în acelasi timp si de o înaintare în rugăciune, plecând de la rugăciunea trupească sau verbală spre contemplatie?

- Da, rugăciunea poate fi rugăciunea gurii, rugăciunea mintii si rugăciunea inimii. Fiecare se roagă la măsurile lui. Cei mai multi credinciosi, mai ales la începuturile vietii spirituale constiente, se roagă cu rugăciunea gurii, spun rugăciuni. Noi ne-am trezit în lumea aceasta nu rugându-ne, ci spunând rugăciunile pe care le-am învătat de la părintii nostri, de la bunicii nostri si le-am spus si când nu le cunosteam întelesul. De pildă, rugăciunea "Usa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea neamului crestinesc", o rugăciune adresată Maicii Domnului. Este o rugăciune pe care cei care o rostesc în copilărie nu o înteleg, nu stiu ce-i milostivire chiar dacă stiu ce-i usă, dar nu stiu ce-i usa milostivirii, "deschide-o nouă Născătoare de Dumnezeu", cuvântul "Născătoare de Dumnezeu" este un cuvânt pe care copiii îl descoperă târziu si la care ajung prin ceea ce li se spune sau ceea ce pot învăta. "Ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine" este o formulare care nu este pe măsura copiiilor care, totusi, spun această rugăciune, "ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea neamului crestinesc", nici neam crestinesc nu stiu copiii ce este si totusi spun această rugăciune si altele asemenea pe care nu le înteleg, dar prin care stau în fata lui Dumnezeu având cumva constiinta că trebuie să se roage. După ce ajunge omul la maturitate si are în vedere continutul rugăciunilor tot mai mult, poate să se roage, deci să nu mai spună formule de rugăciune fără continut din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, ci doar simple recitări. Cine este în sfera recitărilor nu se roagă, ci doar spune rugăciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii, acela se roagă. Întâi este rugăciunea cu cuvântul, rugăciunea gurii apoi vine rugăciunea mintii când cele ce le rostim cu gura le întelegem si cu mintea, rugăciunea mintii putând fi detasată de rugăciunea gurii, fiind mai înaintată decât rugăciunea gurii, rămâne la nivelul gândului, dar la nivelul gândului prin cuvinte pentru că rugăciunea este prin cuvinte chiar când nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvântul vorbit si există o rugăciune a inimii care este rugăciunea deplină, rugăciunea simtirii, rugăciunea în care nu se roagă numai gura, nu se roagă numai mintea, ci se roagă si inima, adică omul întreg se roagă, la idei adăugând si simtirea. Aceasta este de fapt rugăciunea inimii când inima se roagă împreună cu mintea, când între inimă si minte se face o legătură în asa fel încât omul întreg se roagă, adăugând la idei sentimente. Există si o rugăciune a simtirii, o rugăciune în care se taie cuvântul de pe buze, o rugăciune a inimii care este o îndreptare a sufletului către Dumnezeu, o rugăciune fără cuvinte, dar la această rugăciune ajung putini. Rugăciunea cea mai frecventă, care nu totdeauna este rugăciune, ci o recitare de rugăciune, este cea a gurii. La rugăciunea mintii ajung mai putini, iar la rugăciunea totală, deci la rugăciunea inimii, ajung si mai putini. Dorinta noastră si rostul nostru de rugător este acela să ajungem la rugăciunea contemplativă care este de fapt mai mult lucrarea lui Dumnezeu către om decât strădania omului către Dumnezeu.

- Părinte Teofil, cui trebuie să adresăm noi rugăciunile noastre?

- Rugăciunile noastre noi le adresăm în primul rând lui Dumnezeu în Treime: lui Dumnezeu Tatăl, lui Dumnezeu Fiul, lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Când ne începem rugăciunile cerem ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciunea "Împărate Ceresc" pe care îl chemăm să Se sălăsluiască întru noi si să mântuiască sufletele noastre, să ne ajute să ne rugăm cu putere, să ne rugăm cum trebuie, pentru că, zice Sfântul Apostol Pavel, "a ne ruga cum trebuie noi nu stim ci Duhul se roagă în noi cu suspine negrăite" (Rm. 8, 26). Deci, asteptăm ajutorul Duhului Sfânt pentru rugăciunile pe care le facem. Când zicem, de pildă, "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi", îndrumati, ajutati de Duhul Sfânt spunem altfel aceste cuvinte decât atunci când le spunem ca pe o simplă formulă. Există rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, cum este rugăciunea Tatăl Nostru si există rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu; cele mai multe sunt rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu, către Domnul nostru Iisus Hristos pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om si ne este mai apropiat fiind Dumnezeu adevărat si om adevărat, fiind Mântuitorul nostru. Noi ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin rugăciuni pe care I le adresăm, cum ar fi "Înviat-ai din mormânt si legăturile iadului le-ai rupt. Stricat-ai osânda mortii, Doamne, pe toti din cursele vrăjmasului mântuindu-i, arătându-te pe Tine apostolilor Tăi, trimitându-i pe ei la propăvăduire si printr-însii pacea Ta ne-ai dăruit lumii, Unule mult milostiv". Acestea sunt cuvinte de rugăciune, cuvinte de mărturisire, cuvinte care ne duc în fata Mântuitorului. Tot rugăciune către Mântuitorul este rugăciunea scurtă cu care se mântuiesc călugării, pe care o repetă mereu călugării si care se recomandă si credinciosilor care nu sunt călugări, rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Avem si o rugăciune adresată către Preasfânta Treime în ansamblu, si anume "Preasfântă Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne curăteste păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează si vindecă neputintele noastre pentru numele Tău" sau "mărire Tie, Treime Sfântă, Părinte, Cuvântule si Duhule Sfinte, mărire Tie, Dumnezeule". Sunt rugăciuni deci în care ne adresăm celor trei persoane ale Sfintei Treimi.

Există, apoi, rugăciuni către Maica Domnului, cum ar fi o rugăciune scurtă: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi" sau alte rugăciuni cum este de pildă "Preabinecuvântată esti Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce s-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât si noi am înviat. Pentru aceasta cântând, strigăm: bine esti cuvântat Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit asa, mărire Tie". Este o rugăciune în care se îmbină gândul la Maica Domnului cu gândul la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, asa cum se îmbină si când zicem "Pe Dătătorul de viată născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit si bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, si pe cei căzuti din viată i-a îndreptat la aceiasi, Cel ce s-a întrupat din tine, Dumnezeu si om".

Avem apoi si rugăciuni adresate sfintilor, sfintilor la care ne este luare aminte, sfintilor pe care ni-i pune în fata Sfânta noastră Biserică prin prăznuirea sfintilor, cum ar fi, de pildă, o rugăciune adresată unui cuvios când zicem: "Întru tine, părinte, s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos si lucrând ai învătat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreună se bucură, cuvioase, duhul tău". Sau rugăciuni către mucenici: "Mucenici Tăi, Doamne, întru nevointele lor, cununile nestricăciunii au luat de la tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta pe chinuitori i-au surpat, zdrobit-au si ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre". Sunt rugăciuni către Sfânta Fecioară, către sfinte cuvioase, rugăciunile pe care ni le pune la îndemână Sfânta noastră Biserică si pe care le spunem împreună cu ceilalti credinciosi, sau le spunem singuri citind din cărtile de slujbă, acatistele care sunt adresate sfintilor, acatistele care sunt adresate Maicii Domnului si acestea sunt prilej de rugăciune si formulări de rugăciune pe care este bine să le aducem în constiinta noastră si să ne formăm sufleteste o atmosferă prielnică pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, în legătură cu Domnul Hristos, în legătură cu Duhul Sfânt, în legătură cu Maica Domnului, în legătură cu Sfintii lui Dumnezeu în ansamblu sau cu diferiti sfinti ai lui Dumnezeu, să trăim într-o sferă mai înaltă decăt cei care nu se roagă, sau care se roagă putin sau care se roagă nedeplin.

- Adevărata rugăciune este, asa cum spuneati Părinte Teofil, un dar de la Dumnezeu. Cu toate acestea ni se cere si nouă o anumită osteneală. Trebuie să existe sau există în mod negresit o pregătire imediată, nemijlocită, dar si o pregătire în timp care constă în curătirea sufletului si în păzirea unei vieti autentice crestine. Să încercăm să stăruim putin asupra acestui aspect din urmă si să ne spuneti cum putem ajunge la curătirea inimii.

- "Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8), a spus Domnul nostru Iisus Hristos, punând în evidentă importanta inimii curate în fata lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că noi vrem să stăm în fata lui Dumnezeu, este necesar să creăm conditia de a avea inimă curată, de a avea calitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L simti pe Dumnezeu si aceasta se realizează pentru acela care se sileste să-si curătească inima. Inima, în întelesul spiritual, în limbajul părintilor duhovnicesti de odinioară, în limbajul Scripturii, este partea cea mai dinlăuntru a omului, deci, nu este organul fizic, ci este interiorul omului, esenta omului, chiar dacă în legătură cu inima avem si simtirea, parcă sentimentele le simtim în inimă, în inima de carne. Stim că Dumnezeu îsi face lăcas în om si spunem că îsi face lăcas în inimă si parcă am simti că locul lui Dumnezeu este în inimă, de fapt este înlăuntrul omului, în cel mai adânc si cel mai lăuntric loc al omului. Curătirea este un lucru care trebuie să privească toate laturile existentei umane, si mintea, si simtirea, si vointa, toată viata constientă. În sfera aceasta se ajunge cu vremea si se ajunge cu greu, se ajunge cu greu pentru că solicitările din viata socială în care trăim nu sunt la măsurile acestea, la măsurile rugăciunii. Rugăciunea intră mai adânc decât intră cuvântul vorbit, intră mai adânc în suflet decât intră gândurile obisnuite. Rugăciunea curată presupune si minte curată si gură curată si inimă curată, simtire dezrobită de sentimente potrivnice lui Dumnezeu sau sentimente care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune "dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată". Întâi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră, între noi, orice necuviintă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în fata lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi însine în ceea ce priveste gândurile pe care le purtăm în minte si care pot fi bune sau rele. Cuviosul Pimen, întrebat fiind de un frate "cum pot să scap de gândurile cele rele?", a spus "Opreste vântul!" si pentru că fratele a mărturisit, cum era firesc, că nu poate să oprească vântul, Cuviosul Pimen a zis "asa cum nu poti să opresti vântul să nu bată, asa nu poti nici gândurile cele rele să le opresti să nu vină, dar altceva poti să faci, cu gând bun să înlături gândul cel rău". Strădania aceasta de îmbunătătire trebuie să fie si la nivelul mintii, pentru că din prisosinta inimii grăieste gura, mintea fiind sursă de cuvinte, de gânduri exprimate în cuvinte si dacă cineva curătă partea cea dinlăuntru a paharului si a blidului (Mt. 23, 25), după cuvântul Domnului Hristos, adică partea interioară, la celelalte nu mai ajunge, la cele exterioare, fără de rânduială si întinătoare de suflet, întinătoare ale fiintei omenesti. A fost întrebat Cuviosul Pimen: "cum se răsplăteste răul cu rău" si el a zis asa: "răul cu rău se răsplăteste mai întâi în gând, apoi în privire, după aceea în cuvânt si la urmă în faptă" si precizează că dacă înlături gândul cel rău la celelalte forme nu mai ajungi. Asa că e foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viata întreagă, să ne păzim mai ales simturile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere si prin auz si cine îsi păzeste simturile are tot mai putine gânduri neconforme cu voia lui Dumnezeu si cu vremea, acestea se si sting după cuvântul din Pateric care zice "de morti nu te teme, dar fugi de cei vii!". De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gândurile pe care le porti în minte si care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influentează interiorul chiar dacă nu simturile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gândurile, iar dacă mintea este pătimasă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine. Părintele Arsenie Boca, un părinte cu viată duhovnicească, zicea că "în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă". Atunci ai o minte îndreptată când este plină de gândurile Mântuitorului, gândurile lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostul Pavel (I Cor. 2, 16), "noi avem mintea lui Hristos" sau avem gândul lui Hristo, fiind o legătură între minte si gând, mintea ca cea care gândeste si gândul ca exprimare a mintii. Este un raport direct proportional între mintea care gândeste si gândul care formează mintea. Cele rele aduc gânduri rele, cele bune aduc gânduri bune. Există o înlăntuire de gânduri, asociatii de idei, gândurile nu vin singure, ci gândurile aduc alte gânduri, impresiile aduc alte impresii. Impresiile din afară se asază în minte după calitatea mintii, asa că omul trebuie să fie foarte atent si să nu-si agonisescă în viata costientă lucruri pe care n-ar dori să le aibă în suflet, dar si să rezolve gândurile care deja sunt în minte si care sunt realităti asa cum sunt realitătile cele dinafară. Sunt oameni chinuiti de gândurile lor, sunt oameni asupriti de gânduri, sunt oameni care nu pot iesi de sub povara gândurilor, aceia trebuie să se roage lui Dumnezeu, să ceară ajutor de la Dumnezeu pentru că cel ce învinge răul este Dumnezeu Însusi care a făgăduit oamenilor ajutor si în această privintă: "pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Lc. 24, 38), a zis Domnul nostru Iisus Hristos adresându-se celor care aveau impresia că văzându-L pe Domnul Hristos vedeau o fantomă. În realitate, ei îl vedeau pe Domnul Iisus înviat, iar ei credeau că văd o fantomă. Această lucrare de îmbunătătire a mintii este unită si cu rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", care repetată mereu devine un paravan în fata gândurilor rele si un ajutor pentru gândurile bune, iar curătirea mintii duce către curătirea inimii, ea fiind doar o parte a curătirii integrale, însă fără gură curată, fără minte curată nu poate exista inimă curată. Inima este mai mult centrul simtirii si cei ce se ocupă de ei însisi si vor să aibă o rugăciune curată trebuie să aibă în vedere si simtirea, pentru că si aceasta este parte integrantă a fiintei umane si este sustinătoare a gândurilor din minte si se revarsă si ea si prin minte si prin cuvânt. Tot asa poate fi sporită sau poate fi împutinată simtirea, poate fi afectată de cele care vin din afară. Se consideră că toate ale omului, în ultimă instantă, ajung în inimă, de aceea se insistă pentru curătirea inimii, fără să se aibă în vedere totdeauna inima ca centru al simtirii, ci avându-se în vedere inima ca interiorul omului din toate punctele de vedere si mai ales cea mai adâncă latură, cel mai adânc compartiment al existentei umane, esenta fiintei umane, locul unde vrem să îl avem pe Domnul Hristos, unde vrem să purtăm pe Sfânta Treime în mod constient. Pentru că, în realitate, învătătura crestină este că la botez Sfânta Treime se sălăsluieste în sufletul credinciosului, însă pentru că multi dintre credinciosi nu ajung la constiinta prezentei Sfântei Treimi în ei cer ca sufletul să li se facă lăcas înfrumusetat al Preasfintei Treimi, ceea ce facem, de pildă, într-o alcătuire de la Sfântul Maslu când vorbind cu Maica Domnului spunem: "Pe tine preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog, curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas înfrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău." Constiinta că suntem robi netrebnici ne duce la dorinta de curătire. Curătirea de tot felul de păcate se lucrează din partea omului si din partea lui Dumnezeu. Din partea omului se lucrează prin ocolirea pricinilor de păcătuire, prin ocolirea pricinilor care în mod obisnuit duc la păcat si care dacă ajung să se realizeze în interiorul sufletului, întinează mintea si inima si apoi insistenta de a înlătura din minte tot ce s-a asezat în minte în urma unei vieti neluătoare aminte la cele ale lui Dumnezeu. Când se realizează curătirea inimii, deci curătirea interiorului în toate laturile pe care le are, atunci sufletul cu ajutorul lui Dumnezeu vine la măsura aceea de a se întâlni cu Dumnezeu în interiorul său si atunci ajunge omul la rugăciunea curată care este expresia curătirii inimii. Dacă omul nu este curat, rugăciunea este la măsurile întinării pe care o poartă în suflet si rugăciunea poate fi întinată. Cei care au rugăciune întinată, stiind că rugăciunea este oglinda sufletului, trebuie să ia aminte la aceasta si să caute să aibă rugăciune neîntinată înlăturând întinăciunile, cum zicem în rugăciunea către Maica Domnului: "curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta de la Maica Domnului pentru că Maica Domnului ea însăsi este lăcas al Preasfintei Treimi. Preasfânta Treime s-a sălăsluit în Maica Domnului la Buna Vestire când Duhul Sfânt a umbrit-o, când Tatăl ceresc si-a arătat puterea în Maica Domnului: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri", când i s-a spus Maicii Domnului că "Sfântul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va cheama" si Sfânta Treime a rămas în Maica Domnului. Maica Domnului a rămas lăcas al Preasfintei Treimi pentru vesnicie deoarece Maica Domnului nu l-a avut în sine pe Domnul nostru Iisus Hristos numai în pântece, ci l-a avut în inima ei, si de inima ei niciodată nu s-a despărtit Domnul Hristos si acolo unde este Domnul Iisus Hristos, acolo este si Tatăl si Duhul Sfânt. Când se ajunge la măsuri de genul acesta, la constiinta prezentei lui Dumnezeu în existenta noastră, atunci se ajunge si la rugăciunea curată, care este expresia curătirii interioare.

- Părinte Teofil, stim că Mântuitorul recomanda ucenicilor săi postul împreunat cu rugăciunea. Credeti că postul ajută rugăciunea?

- Orice faptă bună ajută rugăciunea, orice rugăciune ajută si fapta bună. Cineva care nu posteste după rânduiala Bisericii nu se încadrează într-o anumită disciplină si neîncadrându-se într-o anumită disciplină, îsi prejudiciază interiorul prin faptul că face fapte ale necredintei si atunci se înmulteste în suflet necredinta. Or, rugăciunea este o expresie a credintei si ea este ajutată si de post, care este o faptă pe care o binecuvântează Domnul Hristos, pe care o cere Domnul Hristos, pe care o cere Biserica prin rânduielile ei care sunt rânduieli si de postire. În Biserica Ortodoxă postul este obligatoriu. Cei care postesc se simt cumva mai proprii pentru rugăciune, bineînteles când postul se face în mod rational, când cel care posteste nu duce postul la extremă, pentru că dacă se exagerează în post se împutinează si energiile sufletesti pe care le-am putea folosi în rugăciune. De aceea Sfântul Antonie cel Mare spune că sunt unii care si-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru că nu au avut ei dreptă socotintă, departe de la Dumnezeu s-au făcut. Noi nu ne ocupăm aici de exagerările care pot să fie, ci avem în vedere postul care se face în mod normal si care este obligatoriu în Biserica Ortodoxă si care este ajutător si pentru rugăciune: "acest soi de demoni, spune Domnul Hristos, cu un prilej oarecare, nu poate fi scos afară decât prin rugăciune si prin post" (Mc. 9, 29), prin rugăciunea la care se adaugă postul, prin postul care dă prilej la rugăciune.

- Părinte Teofil, în programul de viată duhovnicească pe care îl recomandati celor care vor să ducă o viată în conformitate cu poruncile Măntuitorului, trei dintre cele cinci puncte se referă la rugăciune. Primul punct este să participi la biserică în fiecare duminică si zi de sărbătoare, al doilea punct să începi si să sfârsesti ziua cu rugăciune si rugăciunea de la vremea mesei, al treilea punct să citesti în fiecare zi două capitole din Noul Testament, al patrulea punct rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea lui Iisus si al cincelea punct postul. Referindu-ne la primul punct, as vrea să vă întreb dacă putem considera rugăciunea liturgică, de care am mai vorbit, ca pe o experientă a vesniciei?

- Da, rugăciunea liturgică creează o atmosferă în care omul se gândeste si la vesnicie, în care îl are în vedere pe Dumnezeul vesniciilor si al minunilor, cum spunem într-o rugăciune de la Slujba Maslului. Vedeti, rânduielile de slujbă de la Pasti sunt considerate ca o înainte trăire a Pastilor celor vesnice, considerând noi că Pastile sunt o înainte prăznuire, o preînchipuire a vietii de dincolo de lumea aceasta, începută aici prin Pastile cele de taină, prin Pastile cele mântuitoare, prin Pastile cele vesnice. Celelalte rânduieli de slujbă, toate în felul lor, ne pregătesc pentru vesnicie si ne pun în atentie vesnicia, dar dincolo de lumea aceasta va fi izbucnirea de bucurie pe care o simtim la Pasti si care are ca expresie slujba de la Pasti.

- În al doilea punct din programul de viată duhovnicească recomandati ca fiecare credincios să înceapă ziua cu rugăciune si să o sfârsească prin rugăciune. De ce este important să avem un program zilnic de rugăciune?

- E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem si un program care să ne pună în fata lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineată, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să multumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta nu există o legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune, constientizează prezenta lui Dumnezeu. Te poti ruga si în afară de programul acesta, dar programul acesta este necesar. Părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Dumnezeu să-l odihnească, s-a dus la Sfântul Munte, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan, în vederea cunoasterii realitătilor de acolo si pentru a aduce în Mănăstirea de la Sâmbăta ce se poate aduce de la Sfântul Munte. El a ajuns la un părinte care l-a îndrumat - si anume Părintele Antipa Dinescu de la Schitul Sfântul Lipatie - si, când urma să meargă la Atena la studii, Părintele Antipa i-a spus asa: "Să te tii de pravilă că dacă nu, te îndrăcesti!". Adică, există constiinta aceasta că omul trebuie să aibă o legătură cu Dumnezeu, o legătură reală, o legătură care să favorizeze si legătura pe care ar trebui să o aibă când nu mai are această legătură în mod constient. Sfântul Marcu Ascetul spune: "Când îti aduci aminte de Dumnezeu înmulteste rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-si aducă aminte de tine", iar eu când plecam la scoală aveam îndrumare din partea alor mei "Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugăciune!". Mai târziu am aflat si de cuvântul de la Sfântul Munte: "La Dumnezeu să te gândesti ca la Dumnezeu, iar nu ca la om si să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adică să ne gândim la Dumnezeu asa cum trebuie, cu evlavia cuvenită, mai mult decât ne gândim la oameni si mult mai altfel decât ne gândim la omul de lângă noi, să ne gândim cu supunere, cu evlavie, cu dorintă de preamărire, să înmultim binele din sufletul nostru spre preamărirea lui Dumnezeu. Iar aceasta se face si printr-un program anume de rugăciune. Adică, un om credincios nu poate să-si înceapă ziua fără Dumnezeu sau să si-o sfârsească fără Dumnezeu, pentru că cine neglijează rugăciunea de dimineată si de seară sau rugăciunea de la masă, neglijează pe Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate fi neglijat de către omul care stie cine este Dumnezeu si ce rost are gândul la Dumnezeu în viata oamenilor.

- Părinte Teofil, în al patrulea punct din programul de viată duhovnicească recomandati rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii. Care este importanta acestei rugăciuni scurte pentru omul din lume, deci nu numai pentru călugăr, nu numai pentru monah?

- Fiecare dintre noi poate folosi rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, cum o numea părintele Arsenie Boca, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Deosebirea dintre călugăr si dintre laic este doar că un călugăr este dator cu această rugăciune în toată vremea: "că esti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Mirenii nu sunt datori, dar au mare folos din această rugăciune pentru că rugăciunea aceasta ne dă posibilitatea să ne cunoastem pe noi însine, negativele din noi, mizeria din noi, să cunoastem gândurile care ne vin prin minte, să facem rânduială în minte, ne pune în legătură cu Dumnezeu, ne dă posibilitatea să fim deschisi pentru Dumnezeu, creează o stare interioară în care se revarsă bucuria lui Dumnezeu pentru că Domnul nostru Iisus Hristos spune: "acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si ca bucuria voastră să fie deplină" (In. 15, 11), deci linistea sufletească si bucuria sunt semne ale prezentei rugăciunii si mai ales ale ostenirii pentru rugăciunea de toată vremea, pentru curătirea interioară a omului.

- Părinte Teofil, cum putem ajunge să împlinim si să întelegem cuvântul Sfântului Apostul Pavel care spunea să ne rugăm neîncetat?

- În Sfânta Scriptură sunt două locuri în care, se aminteste de rugăciunea neîncetată. Sfântul Apostol Pavel zice: "Totdeauna să vă bucurati, neîncetat să vă rugati, pentru toate multumiti!" (I Tes. 5, 16-18), iar în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 18, chiar la început, se spune asa: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie să se roage neîncetat si să nu se lenevească" (Lc. 18, 1). Aceste îndrumări, aceste îndemnuri avându-le în vedere cei care se ocupau de viata interioară, mai ales Sfintii Părinti, au găsit modalitatea ca să înmultim rugăciunea spunând mereu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" într-un fel de neîncetare. Se recomandă ca rugăciunea să fie lipită de respiratie, pentru că toti trăim respirând si se preconizează ca rugăciunea să fie atât de deasă cât este de deasă respiratia. Bineînteles, lucrul acesta nu se poate si nici nu trebuie să-l urmărim neapărat, ci noi trebuie să urmărim faptul de a fi angajati în rugăciune, pentru că în ultimă instantă rugăciunea neîncetată nu este doar simpla repetare a formulei acesteia de rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" sau trăirea acestei rugăciuni, pentru că rugăciunea aceasta este o rugăciune de cerere. Ar trebui să avem în mintea nostră si rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu. De exemplu: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", "Slăvescu-Te Doamne că sunt minunat întocmit", "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă mărire Tie", "Eu ca un om am gresit, iar Tu, ca un Dumnezeu, iartă-mă!", sunt niste rugăciuni care ar putea fi spuse tot asa cum spunem "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si care ar fi într-un fel mai de valoare din punct de vedere al continutului si al raportării la Dumnezeu decât rugăciunea aceasta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", însă cu asta începem si cu asta continuăm si cu asta străbatem si asta aduce atmosfera de gând care ne duce si către altfel de rugăciuni decât rugăciunea aceasta. În felul acesta noi stăm în fata lui Dumnezeu altfel decât atunci când totul vine către noi: "miluieste-mă pe mine păcătosul", miluieste-mă pe mine, "miluieste-ne pe noi" cum zic cei de la Essex de la o mănăstire ortodoxă din Anglia, condusă de Sfântul Sofronie si care i-a învătat pe vietuitorii din mănăstire să spună "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea ta", însă formula clasică si cea pe care o găsim în slujba călugăriei este aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Poate cineva să spună rugăciunea aceasta, poate să spună altă rugăciune tot neîncetat, însă până la urmă rugăciunea neîncetată este definită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Cuvântul ascetic din Filocalie ca fiind lipirea mintii de Dumnezeu, zice el: "rugăciunea neîncetată, rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu, a nădăjdui în El si a te încrede în El în tot ce ai face si ti s-ar întâmpla". Prin urmare, rugăciunea de toată vremea este o stare mai mult decât o revărsare printr-o formulă oarecare, adică constiinta aceasta că esti în legătură cu Dumnezeu, dorinta aceasta de a-L preamări pe Dumnezeu în toată vremea, dorinta de a-L mărturisi pe Dumnezeu în toată vremea, o stare sufletească în care Dumnezeu este prezent în constiinta omului, iar la aceasta se ajunge si prin strădania de a înmulti rugăciunea. Fără strădania de a înmulti rugăciunea, fără strădania de a constientiza prezenta lui Dumnezeu în suflet nu există rugăciune neîncetată, dar există rugăciune neîncetată si fără repetarea formulei: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" sau a altei formule de rugăciune si anume starea aceea sufletească în care faci totul pentru Dumnezeu. Un părinte din Pateric, din pustie, care cercetat fiind de un vizitator, de un credincios care si-a cerut iertare că l-a retinut de la rugăciunea lui, el i-a spus: "rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine si să te petrec cu dragoste".

- Părinte Teofil, în finalul interviului nostru v-as ruga să ne spuneti care este folosul rugăciunii în viata duhovnicească.

- Dat fiind faptul că rugăciunea este un instrument principal de apropiere de Dumnezeu, de curătire a sufletului, de angajare într-o viată superioară, e greu să spui care este folosul, pentru că rugăciunea este pentru toate de folos, mai ales că este definită si ca "mama virtutilor", ca virtutea care naste alte virtuti.

Interviu realizat în Bucuresti în 1998
 
 
 

Taina mărturisirii


- Părinte Teofil, realitatea în care trăim este agitată, este dură si ne marchează trupeste si sufleteste. Unii apelează la psiholog, altii la preot. Ce diferentă este între o sedintă la psiholog si spovedanie?

- O sedintă la psiholog este la nivelul omului, o spovedanie este cu implicatiile harului dumnezeiesc. Bineînteles că un necredincios n-are ce să caute la duhovnic si acela poate fi îndrumat la psiholog. Însă psihologul este om ca noi, poate să înteleagă niste lucruri mai bine datorită preocupărilor pe care le are, dar cineva care merge la psiholog nu are smerenie, plecare de minte si alte lucruri pe care trebuie să le aibă un credincios care merge la duhovnic. Duhovnicul nu vorbeste numai în numele lui personal, ci vorbeste în numele lui Dumnezeu, îi dă posibilitatea credinciosului care se spovedeste să înteleagă anumite lucruri pe care el nu le întelege fără îndrumarea duhovnicului. Cineva care se spovedeste îsi recunoaste păcatele, patimile, greselile, insuficientele, devierile, nedesăvârsirile. Pe toate acestea, le recunoaste nu numai în raport cu el însusi, cu sufletul său, ci le recunoaste în raport cu Dumnezeu, care este dătătorul a tot binele. Un credincios care se spovedeste nu-si enumeră sau nu-si pomeneste doar, nu-si etalează negativele din sufletul său, ci le si detestă, vrea să nu le aibă, vrea să aibă virtuti împotriva patimilor, vrea să aibă împlinirea poruncilor împotriva păcatelor si, mai presus de toate, vrea să i se steargă orice fel de răutate, să fie iertat de Dumnezeu si binecuvântat de Dumnezeu, îsi doreste să primească de la Dumnezeu harul de a putea să-si limpezească viata si să înlăture toate chipurile răutătii din sufletul lui. Asa ceva însă nu se întâmplă cu cel care n-are credintă în Dumnezeu si care nu are nici constiinta păcatului. Acela, ducându-se la psiholog, caută doar niste rezolvări la măsurile omului, cu puterea omului si atâta tot.

- În legătură cu spovedania, cum ar trebui să ne pregătim pentru spovedanie? Unele persoane urmează anumite chestionare de spovedanie, iar altele asteaptă să fie întrebate de preot. Ce rol are examenul de constiintă?

- Chestionarele de spovedanie au doar rostul să atragă atentia asupra unor rele pe care ar fi putut să le facă cel ce vrea să se spovedească, asupra unor rele pe care el oricum trebuie să le ocolească si să se silească să nu le facă. Eu cred că cineva care se spovedeste nu trebuie să urmărească un chestionar de spovedanie. Sunt în cărtile de rugăciuni niste îndrumări scurte în legătură cu spovedania si sunt pomenite si unele păcate. De obicei, la spovedanie omul spune ceea ce îl apasă, ceea ce îl preocupă, ceea ce-i dă nedumeriri, nemultumiri, îi dă un fel de pedeapsă din partea constiintei. Si de aceea e bine ca omul să se cerceteze, nu numai pentru spovedanie, ci să îsi cerceteze sufletul si să îsi cunoască negativele cât mai des, chiar în fiecare zi. Seara, e bine să ne facem un examen de constiintă si să retinem, în urma examenului de constiintă, ceea ce este rău în viata noastră. Si apoi, când vine vremea de spovedanie, avem cumva precizate lucrurile care trebuie mărturisite si pentru care dorim si îndrumare si pentru care dorim si iertare.

- Părinte Teofil, o altă problemă de lămurit ar fi cât de des trebuie să ne spovedim sau, altfel spus, când e bine să mergem la duhovnic pentru mărturisirea gândurilor sau a faptelor rele?

- Biserica îi îndrumă pe credinciosi să se spovedească în cele patru posturi. În posturile mai lungi este practica să se spovedească credinciosii cel putin de două ori, adică la începutul si la sfârsitul postului. Asta în legătură cu postul pregătitor pentru Sfintele Pasti si cu postul pregătitor pentru Crăciun, pentru sărbătoarea Nasterii după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se pot spovedi credinciosii si mai des, când doresc, când simt nevoia, când au ceva de spus, pot să se spovedească. Eu cred că cel mai bine este ca credinciosii să se spovedească o dată pe lună. În mănăstiri e rânduială ca vietuitorii mănăstirii să se spovedească o dată pe săptămână. Nu există o regulă propriu-zis, ci fiecare trebuie să-si aleagă el timpul pentru spovedit, intervalul între spovedanii, dar, în orice caz, în cele patru posturi de peste an să se spovedească.

- Părinte, la spovedanie, cât de mult trebuie să intrăm în amănunte, în detalii, sau cât de general putem să ne mărturisim păcatele?

- La spovedanie trebuie să avem grijă să fim întelesi. Adică să nu spunem lucrurile în asa fel încât să nu le înteleagă preotul care ascultă spovedania. În cazul când chestiunile nu sunt destul de lămurite, preotul poate să întrebe si de amănunte, de exemplu, despre frecventa păcatului respectiv, când l-a făcut ultima dată, ce consecinte are pentru cel care se spovedeste faptul de a fi făcut cutare sau cutare păcat. Credinciosii care se spovedesc des, însă, si care duc o viată îngrijită, în general nu prea au ce spune la spovedanie. Eu mă bucur totdeauna când n-au oamenii de spus la spovedanie si nu scormonesc în gândurile lor, în simtirile lor doar asa ca să aibă omul ceva de spus. Si îmi dau seama că unii dintre cei care se spovedesc caută ceva de spus, dar nu au realmente ceva de spus. Vin totusi ca să primească iertarea păcatelor si eventual ca să primească îndrumare. Mai vin unii asa, si din dorinta de a vorbi cu duhovnicul. Chiar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori, că au venit oameni care s-au spovedit de curând în altă parte si au ajuns si la mine. Si când i-am întrebat de ce au venit la mine la spovedit, au spus că "am vrut părinte să fiu mai aproape de dvs., să-mi spuneti si dvs. un cuvânt de învătătură, am venit, e-adevărat că n-am ceva de spus, dar am tinut să mă spovedesc si la dvs".

- Părinte, care este rolul canonului dat de duhovnic după spovedanie?

- Duhovnicul când dă canon trebuie să se gândească să îl ajute pe om să scape de păcatele pe care le-a mărturisit si atunci îi dă posibilitatea să se preocupe de îndreptarea lui proprie si îi dă mai mult posibilitatea de a se interesa el însusi de mijloacele care îl ajută să trăiască mai aproape de Dumnezeu. Pot fi canoane date în general, de exemplu, post cu ajun, cu nemâncare până la amiază, cu ajun de toată ziua... Postul, în general, pune în atentia credinciosului rânduielile lui Dumnezeu si disciplina. Poate fi un canon de interes pentru credinciosul care-l face si totodată, si pentru societatea în care trăieste, de pildă, milostenie fată de cei care au trebuintă de ajutor, mângâiere fată de cei întristati, interesare pentru cei care au trebuintă de ajutor. Si aceasta ne ajută si pentru a ne apropia de Dumnezeu, si pentru a ne apropia de oameni. Apoi, există canoane care privesc ocolirea pricinilor care duc la păcate si anume, îndrumarea credinciosilor de a nu citi cărti necuviincioase, reviste necuviincioase, de a nu se uita la filme cu necuviinte, de a nu se duce acolo unde nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu, la baruri de noapte, la discoteci, la locuri unde, mie îmi place să spun că îi gura iadului. În sfârsit, sunt si credinciosi la care nu trebuie să le mai dai un canon special, pentru că ei deja sunt angajati într-o viată religioasă autentică si atunci n-are rost să le mai dai ceva anume de făcut pentru ceea ce spun ei, care, la drept vorbind, n-are nici o pondere si nu-i caracterizează. În cazul acesta nu dăm nici un canon. Apoi, mai sunt oameni care au de suferit, au greutăti de dus si suferintele lor sunt ele însele un canon, pentru că le-a dat Dumnezeu canon.

- Părinte, este conditionată împărtăsania de spovedanie? Adică, dacă vrem să ne împărtăsim cu Trupul si Sângele Domnului, trebuie să ne spovedim neapărat înainte?

- Nu de fiecare dată. Pentru că dacă te-ai spovedit si duci o viată care te recomandă în general si nu mai ai ceva de spus la spovedanie, nu trebuie neapărat să te spovedesti, dat fiind faptul că Sfânta Împărtăsanie se dă si pentru iertarea păcatelor si spre viata de veci. Deci, iertarea păcatelor se primeste si prin împărtăsire, nu trebuie neapărat s-o primesti prin spovedanie ca să o primesti apoi prin împărtăsire. Eu personal socotesc că, dacă un credincios se spovedeste o dată pe lună si nu face un lucru care să fie socotit cu adevărat păcat, adică nu face un rău cu deplină vointă si stiintă, ar putea să se împărtăsească foarte bine si cu spovedania aceea care a făcut-o. Si la vremea potrivită să se spovedească din nou si cu aceeasi spovedanie să se împărtăsească si pe mai departe, până când ajunge în situatia în care trebuie neapărat să se spovedească, dar, oricum, e bine ca cel putin o dată pe lună să-si facă omul o rânduială în sensul acesta de a se spovedi.

- Părinte Teofil, în încheierea interviului nostru, vă rog să ne spuneti care sunt foloasele si roadele spovedaniei în viata credinciosului?

- Credinta noastră este o credintă despovărătoare. Sfânta spovedanie ne despovărează de păcate, de insuficiente, de tot ce este negativ, ne tine în legătură cu Dumnezeu, ne pune în atentia lui Dumnezeu si pune pe Dumnezeu în atentia noastră, ne face mai cu grijă de a ocoli ceea ce este negativ în viata noastră, în special păcatele, care sunt călcări ale legii lui Dumnezeu cu deplină vointă si stiintă. Multi dintre credinciosii nostri au rezolvat chestiunea aceasta. Asta nu înseamnă că nu pot avea totusi niste insuficiente, niste greseli, niste nedesăvârsiri, care toate sunt negative si toate trebuie rezolvate, dar eu personal cred că e necesară Sfânta Spovedanie ca să i se ierte omului toate păcatele stiute si nestiute, ca să aibă omul constiinta că s-a întâlnit cu Dumnezeu si că a primit prin Sfânta Spovedanie darul iertării si asa să poată duce o viată cât mai lipsită de nedumeriri, de neliniste. Pentru că noi, la slujba Sfântului Maslu îl mărturisim pe Domnul Hristos ca dătător de liniste sufletească: "Cel ce miluiesti cu linistirea".

- Părinte Teofil, vă multumim si vă dorim multă sănătate si bucurie.

- Dumnezeu să ne-ajute la toti.

Interviu înregistrat în Bucuresti la 4 decembrie 1997
 
 
 

Pocăinta cu fata spre viitor


Iubiti credinciosi, Sfânta Spovedanie are darul de a ne pune în fata constiintei noastre si cele rele de odinioară si cele bune pe care le dorim si le asteptăm. Este o mare bucurie pentru noi să ne putem face o cercetare de constiintă si la spovedanie, si în afară de spovedanie, să ne observăm pe noi însine, să ne vrem mai buni, mai ca Hristos. Adică să ne modelăm, nu numai în raport cu noi însine că ne vrem mai buni, ci să ne modelăm mai ales în raport cu Domnul Hristos, cel îngăduitor, care a iertat femeia păcătoasă, care a găsit o solutie spre binele unei alte femei păcătoase si a iertat-o, care a pretuit cei doi bani ai văduvei, care a avut în vedere pe toti cei care au făcut ceva bun si frumos în această viată, a lăudat, de pildă, pe omul acela care s-a întors după ce a fost vindecat de lepră. Sunt niste lucruri care ar trebui să le avem în vedere mai mult si mai bine, si mai ales când este vorba de Sfânta Spovedanie. E foarte simplu asa să spui niste insuficiente, niste greseli. Or, important este, nu atât să faci o pocăintă cu fata spre trecut, ci important este să faci o pocăintă cu fata spre viitor, adică cu dorinta de a fi mai bun, mai blând si smerit cu inima, cum a spus Domnul Hristos, ca să ne învătăm de la El să fim ca samarineanul, milostivi, binevoitori fată de omul care are trebuintă de ajutorul nostru, să fim ca sutasul din Capernaum, cu credintă, cu nădejde, cu iubire si cu smerenie. Pentru că oameni de felul acesta intră în împărătia lui Dumnezeu. Să ne punem problema recunostintei asa cum a pus-o Domnul Hristos când a spus că astepta si El aceeasi recunostintă de la toti cei vindecati (Lc. 17, 18). Să ne gândim la Iosif din Arimateea, care a fost cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când ceilalti nu-L cinsteau, când atâta lume s-a lepădat de El, când oamenii L-au condamnat pe Domnul Hristos, Iosif din Arimateea a vrut să-I arate cinste Mântuitorului înmormântându-L cu cinste. E o mărturisire si în împrejurări în care cei din jur nu sunt de acord cu tine. Sunt unii credinciosi de-ai nostri care au o jenă să-si facă cruce când trec pe lângă o biserică si nu se gândesc că Iosif din Arimateea s-a dus la Pilat si a zis să-i îngăduie să înmormânteze pe Cel pe care, de fapt, Pilat l-a condamnat. Si nu a fost foarte usor să te duci să spui unuia care l-a condamnat pe Domnul Hristos că vrei să-L cinstesti pe Domnul Hristos. Si totusi s-a dus si L-a cinstit pe Domnul Hristos.

Mie mi-e foarte la inimă sfântul si dreptul Iosif, cel care a fost logodnicul Preasfintei Fecioare. Despre Iosif e scris putin în Evanghelie, dar e un lucru minunat să stii din ceea ce s-a scris, că Iosif a fost delicat si n-a vrut s-o vădească. Delicatetea aceasta este extraordinară. Si nu-i delicatetea, să zicem, Fiului lui Dumnezeu întrupat, ci delicatetea unui om. Si până la urmă i s-a descoperit de către îngerul binevestitor că cele ce s-au petrecut cu Maica Domnului sunt lucruri mai presus de fire si a luat-o să-i fie sotie cu adevărat, în legalitate sotie. Lucru pe care l-a rânduit Dumnezeu. Gânditi-vă ce-ar fi fost ca Sfânta Fecioară să nu fie într-o însotire si totusi să aibă un copil. Si atunci Dumnezeu le-a rânduit toate. Stie Dumnezeu ce să facă. Dar e foarte, foarte frumos de observat si de retinut că Maica Domnului n-a căutat niciodată să se afirme cu cele specifice ei, cu cele care tineau de ea, ci toate le-a lăsat în seama lui Dumnezeu. Si toate le-a primit asa cum le-au gândit oamenii din jurul ei, cum le-au putut gândi, si iată că Dumnezeu ne conduce la niste întelegeri. Nu cred că poate cineva să fie nepăsător fată de faptul că, de pildă, atunci când l-a întâlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: "Iată, tatăl Tău si eu îngrijorati Te căutăm" (Lc. 2, 48). Cine? "Tatăl Tău". Păi, nici un tată că drept îi că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Si totusi, Maica Domnului a zis: "Iată, tatăl Tău si eu îngrijorati Te căutăm". Asta face smerenia. Asa se acoperă omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe si pe noi la spovedit. Adică cât suntem de delicati, cât suntem de binevoitori, cât suntem de îngăduitori, cât suntem de întelegători fată de neputinta omenească, cât suntem de învăluitori, cât suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lângă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lângă noi slujindu-I si Domnului Hristos. Sunt niste lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Si atunci, poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, si trebuie să recunoastem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat si treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem asa, groase. Trebuie să ne mai gândim si la lucruri din acestea de subtirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi si la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii si altii, niste lucruri care bineînteles că sunt insuficiente, nu sunt păcate asa încât, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este asa. Totusi, când e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos si să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te silesti să fii ca ei. Pentru că nu poti s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmându-te, cu orice te-ai afirma. Nu poti să urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, când a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poti să-i urmezi femeii cananeence dacă nu esti stăruitor în rugăciune si tare în credintă. Nu poti să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gândesti mai mult la ce să-ti rămână decât la ce poti să dai. Sunt niste lucruri care, as zice eu, pentru cei care sunt înaintati în viata spirituală, ar trebui să fie niste preocupări de îmbunătătire sufletească. Mie îmi pare bine că se pun probleme din acestea: că ce-i mai bine să faci, să te duci la mănăstire sau să te căsătoresti. Sunt toate bune. Însă, să stiti că Dumnezeu, de fapt, nu asteaptă de la oameni să fie călugări, nu asteaptă de la oameni să fie cu viată de familie, ci asteaptă să fie oameni care să fie corecti, oameni care să-I slujească Lui. Si cei care-I slujesc cu viată de familie, Îi slujesc după rânduiala lăsată de Dumnezeu si după rânduiala imprimată în existenta umană. Cei care se fac călugări Îi slujesc lui Dumnezeu într-o altă modalitate. Toti însă să fim preamăritori de Dumnezeu si să ducem o viată care să ne recomande în fata lui Dumnezeu. Eu vă doresc sărbători fericite si cu cât mai multă bucurie, vă doresc cât mai multă limpezime sufletească, cât mai multă lumină în minte, în suflet, cât mai multă bunătate, cât mai multă iubire. Toate acestea să ne ajute Dumnezeu să le avem, ca să ne putem împărtăsi de darurile lui Dumnezeu, care se revarsă pentru cei buni, pentru cei iertători, pentru cei întelegători pentru neputinta omenească. Dumnezeu să ne-ajute.

- Părinte, vă rugăm, dacă puteti să ne mai faceti o dată distinctia dintre păcat, patimă, greseală, insuficientă.

- Păcatul este fapta rea sau gândul rău sau cuvântul rău, prin care se calcă voia lui Dumnezeu cu deplină vointă si stiintă. De exemplu, stii că vointa lui Dumnezeu este să nu furi si tu furi. În cazul acesta-i păcat.

Dacă furi pentru că esti iubitor de avere, nu-ti trebuie, dar furi pentru că esti iubitor de avere, să zicem, atunci înseamnă că ai ajuns la o patimă, patima iubirii de avere sau iubirii de arginti. E o deprindere în rău care te angajează prin ea spre fapte rele. Asta este patimă. Adică ceva care te asupreste, ceva care nu te lasă să fii liber în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. E patimă, esti pătimitor, esti bolnav de răutatea respectivă.

Greseala este atunci când nu stii că un lucru este rău si tu îl faci totusi. De pildă, nu stii că-n 29 august se mănâncă de post si mănânci de dulce. Dar cineva ti-atrage atentia: "Vai, tu mănânci de dulce?...Păi, ăsta-i păcat". El zice că-i păcat si tu trebuie să stii că-i greseală. Pentru că tu n-ai făcut-o din gândul de a încălca o poruncă, ci ai făcut-o din nestiintă. Dar dacă-ti atrage cineva atentia că nu-i bine, de-atunci încolo să nu mai faci greseala aceasta. Pentru că se zice că omul întelept nu greseste si a doua oară în aceeasi chestiune.

Insuficiente sunt lucruri pe care nu le putem împlini dintr-o deprindere, dintr-o nepăsare, dintr-o neluare aminte. N-ajungem, n-avem tăria să ne angajăm asa cum ar trebui si cât ar trebui. Vrem să facem un bine si ne simtim împiedicati să-l facem. Aceasta este o insuficientă.

Nedesăvârsiri sunt toate lucrurile care stirbesc cumva deplinătatea. Fată de aceste lucruri trebuie să avem îngăduintă. Bineînteles că noi nu vrem să avem nici un fel de lucru negativ în noi, dar nu trebuie să exagerăm lucrurile si să ne gândim că, uite, sunt foarte jos cu viata pentru că am o întrelăsare sau că am avut această neluare aminte. Noi trebuie să avem grijă si să ne silim să fim corecti si, dacă ne silim să fim corecti, toate vin pe rând, si vom ajunge acolo unde vrea Dumnezeu să fim si unde vom putea să fim fiecare dintre noi. Pentru că nu oricine poate fi cu credinta, să zicem, Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca să i se taie mâna si să i se taie limba si el totusi să rămână în credinta sa. Nu toti putem să avem credinta mucenicilor. Fiecare dintre noi ne angajăm în măsura la care suntem si Dumnezeu ne primeste si ne ocroteste si ne dă situatii care să nu ceară mai mult decât putem noi să facem. Dacă nu suntem în stare să fim mucenici, ne fereste Dumnezeu de căderile pe care le-am avea în fata unor situatii grele, ca acelea la care n-am putea face fată. Dar, eu cred că cel mai bine este, atunci când este vorba de raportarea noastră la Dumnezeu, să stim că Dumnezeu este Tatăl nostru, că Dumnezeu e bun, că Dumnezeu e iubire, că Dumnezeu ne cuprinde în iubirea Lui, că Dumnezeu este binevoitor, adică să nu uităm niciodată partea aceasta. Să nu ne gândim la Dumnezeu atâta, că-i judecător si că-i răsplătitor de rele. Desi, si lucrurile acestea intră cumva în componenta raporturilor noastre cu Dumnezeu, dar să contăm mai ales pe lucrul acesta: că Dumnezeu este Tatăl nostru, asa ni l-a arătat Domnul Hristos, asa-L stim; că Mântuitorul e fratele nostru, asa ni S-a prezentat, asa-L stim; că Duhul Sfânt înmulteste binele în viata noastră, asa ni S-a decoperit si asa este. Adică, să avem în vedere pozitivismul vietii crestine.

Cuvânt rostit la Biserica Sfântul Nicolae,
Paraclis Universitar din Bucuresti,
înainte de spovedanie, în Postul Crăciunului, 1998
 
 
 

Calea fericirii


- Părinte Teofil, putem să fim fericiti în această viată?

- Da, putem. Fericirea este un dar de la Dumnezeu si toti cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiti. Fericiti sunt cei fără prihană, care urmează legea Domnului. Fericit este omul care se teme de Domnul. Fericit este omul care păzeste poruncile lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, în predica de pe munte, zice de nouă ori "fericiti".

"Fericiti cei săraci cu duhul că a lor este Împărătia Cerurilor.
Fericiti sunt cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Fericiti sunt cei blânzi că aceia vor mosteni pământul.
Fericiti sunt cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiti sunt cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiti sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este împărătia cerurilor
Fericiti veti fi când vă vor batjocori pe voi si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru Mine" (Mt. 5, 3-11).

Sunt Fericirile pe care le găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, dar Domnul Hristos i-a fericit si pe altii. În întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredintat de Învierea Mântuitorului si Învătătorului său si a exprimat: "Domnul meu si Dumnezeul meu", Domnul Hristos a zis: "Fericiti sunt cei ce n-au văzut si au crezut" (In. 20, 29). Deci sunt fericiti cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunostintă mai presus de fire despre Învătătorul său: "Fericit esti Simone, fiul lui Iona, că nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri" (Mt. 16, 17). I-a fericit pe ucenicii Săi că văd ceea ce vedeau ei si aud ceea ce auzeau ei si a zis: "Fericiti sunt ochii vostri că văd si urechile voastre că aud. Că multi prooroci si drepti au vrut să vadă ceea ce voi vedeti si n-au văzut si să audă ceea ce voi auziti si n-au auzit" (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei care ascultă cuvântul Lui si-l împlinesc căci a zis: "Fericiti cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu si-l păzesc pe El" (Lc. 11, 28). A fericit Domnul Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6). Deci sunt multe locuri din Dumnezeiasca Evanghelie si multe locuri din Sfânta Scriptură în care sunt numiti cei fericiti, în care se sugerează fericirea, si sigur că în această perspectivă putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire reală, si mai ales de o fericire pe care o dă Dumnezeu celor care împlinesc poruncile Lui.

- Părinte, ce este fericirea?

- Nu stiu ce-as mai putea răspunde la întrebarea "Ce este fericirea?" Cu totii cunoastem notiunea aceasta, simtim ce este fericirea, dar o definitie a fericirii nu stiu cine ar putea să o dea. În orice caz, în fericire se cuprinde bucuria, multumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde o stare sufletească în care nu mai ai ce astepta ca să fii multumit, ca să fii bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. N-am putea găsi o notiune a fericirii în sensul acesta că, spunându-i cuiva ce este fericirea să stie ce este, dar toti avem un simtământ al fericirii, o năzuintă spre fericire. Asta înseamnă că stim, chiar dacă nu putem exprima ce-i fericirea, stim ce este fericirea, stim ce căutăm când căutăm fericirea, stim când nu avem fericirea, stim ce ne-ar mai trebui ca să fim fericiti. Deci, în realitate, cu totii stim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini fericirea. Fericirea-i ca si viata. Nimeni nu defineste viata si toată lumea stie ce-i viata.

- Părinte, cum putem să ajungem la fericire? Există o cale a fericirii?

- Da. Există o cale a fericirii, care e cuprinsă în cuvintele Domnului Hristos despre cei fericiti. De pildă, spunând Domnul Hristos că sunt fericiti cei ce cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credintă în legătura cu Domnul Hristos. "Credeti în Evanghelie" (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. "De nu veti crede că Eu sunt, în păcatele voastre veti muri" (In. 8, 24), "Cel ce crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), "Toate sunt cu putintă pentru cel credincios" (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea arată că începutul căii care duce la fericire este credinta în Mântuitorul, credinta în Evanghelie, credinta în Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai departe spre fericire. După aceea, cunostinta de Dumnezeu este fericitoare de suflet. Si aceasta urmează după împlinirea poruncilor. Iubirea fată de Dumnezeu aduce fericirea si este ea însăsi fericire. Începuturile legăturii cu Dumnezeu se realizează prin credintă. Deci, cel care năzuieste la fericire trebuie să fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacă cuvântul acesta se numeste teopist si este un nume - credincios lui Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, acela ascultă pe Dumnezeu, împlineste cuvântul lui Dumnezeu, păzeste poruncile lui Dumnezeu si prin aceasta devine slujitor al lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu. În limba greacă, cuvântul acesta se exprimă prin teodul si înseamnă robul lui Dumnezeu, si este un nume. Deci după teopist, după credinciosul lui Dumnezeu, urmează teodul - slujitor lui Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu pentru că "Dumnezeu este ascuns în poruncile lui" (Marcu Ascetul, cap. 190). Vine către cei credinciosi prin cuvântul Lui dătător de viată, prin cuvântul Lui cel vesnic. Cel care împlineste poruncile ajunge să cunoască ceva din Dumnezeu si devine teognost. Si asta-i o fericire, să devii cunoscător de Dumnezeu: "Fericit esti Simone, fiul lui Iona, că nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Mt. 16, 17) sau "Iar viata vesnică este să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Pe măsura cunostintei de Dumnezeu este si iubirea fată de Dumnezeu. Cunoscătorul de Dumnezeu în limba greacă se numeste teognost, si există si acest nume - Teognost.

Deci, avem trei faze: teopist - credincios lui Dumnezeu, teodul - slujitor lui Dumnezeu, teognost - cunoscător de Dumnezeu. Iar cunostinta de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu si ne face să-L iubim pe Dumnezeu. Pe măsura cunostintei este iubirea fată de Dumnezeu. În limba greacă, iubitor de Dumnezeu se numeste teofil.

Al patrulea lucru pe care îl realizează în calea fericirii cel care cunoaste pe Dumnezeu este iubirea fată de Dumnezeu si iubirea-i fericire prin ea însăsi. Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Si de aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este fericit si devine fericit. În limba greacă, cuvântul fericit se numeste macarie si este si un nume - Macarie.

Prin urmare, calea fericirii ar fi aceasta: credincios lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, cunoscător de Dumnezeu, iubitor de Dumnezeu, si prin aceasta se ajunge la fericire.

Mai sunt si alte lucruri pe care e bine să le cunoască doritorul de fericire si care sunt, de fapt, ducătoare la fericire, si anume, am putea să ne gândim foarte bine la cei pe care-i fericeste Mântuitorul: cei săraci cu duhul, adică cei smeriti sunt fericiti; sau fericiti cei ce plâng, pentru că nu rămân în plângere, ci ajung la mângâiere; ne gândim în special la plânsul pocăintei. Apoi sunt fericiti cei blânzi, pentru că nu mai sunt stăpâniti de mânie. Sunt fericiti cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate, adică doresc să fie ei însisi drepti si dreptatea ne face vrednici de Dumnezeu; sunt fericiti cei milostivi, pentru că sunt cuprinsi în mila lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei curati cu inima, pentru că vor vedea pe Dumnezeu, curătia inimii fiind conditia vederii lui Dumnezeu, conditia cunoasterii lui Dumnezeu, conditia de a fi receptiv pentru Dumnezeu. Sunt fericiti cei făcători de pace, pentru că se vor numi fii ai lui Dumnezeu si aceasta înseamnă că dorinta aceasta de a interveni pentru binele altora, pentru împăcare, este tot o cale către fericire. Făcători de pace trebuie să fim si făcând pace în noi însine... Sfântul Isaac Sirul spune: "Împacă-te cu tine însuti si va fi în pace cu tine si cerul si pământul". Apoi, cei statornici în credintă, chiar si în mijlocul prigonirilor si al jignirilor si al batjocurilor, sunt fericiti pentru că li se dă Împărătia Cerurilor. Sunt neclintiti în bine si binele aduce fericirea. Apoi sunt fericiti cei care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei care sunt încredintati de măretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos si primesc învătătura Lui. Toti acestia merg pe calea fericirii într-un fel sau altul si sunt fericiti pentru ceea ce realizează mergând pe calea fericirii.

- Părinte Teofil, de ce credeti că există totusi oameni nefericiti astăzi?

- Astăzi si oricând există si oameni nefericiti pentru că nu merg pe calea fericirii, pentru că nu realizează cele care duc la fericire, pentru că nu se interesează de cele care ar putea să-i facă fericiti, pentru că asteaptă de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dă ce are ea, iar Dumnezeu dă lucruri mai presus de ceea ce caută oamenii în lumea aceasta si, dacă nu cauti fericirea pe calea fericirii, sigur că ajungi la nemultumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simti apăsat, te simti oprimat. Dar, dacă mergi pe calea fericirii, chiar si în conditii de nefericire, poti să fii fericit. Cineva zicea că mai ales două lucruri nu poate face omul fără credinta în Dumnezeu si anume să crească copii buni si să suporte o suferintă grea. Un credincios care stie cu adevărat că suferinta are rost, si în conditii de suferintă primeste liniste sufletească, are seninătate. Noi cunoastem credinciosi care au de suferit si care suferă. De exemplu, imobilizati la pat si care totusi sunt senini si oameni care dau slavă lui Dumnezeu si pentru o situatie de felul acesta. Ceea ce înseamnă că fericirea n-o conditionează bunăstarea materială sau sănătatea deplină, desi Biserica noastră este pentru sănătate deplină este si pentru stare materială bună. Biserica noastră se roagă pentru sănătatea si mântuirea credinciosilor, doreste ca credinciosii să fie asa cum se roagă pentru înainte-stătătorul lor bisericesc: întregi, cinstiti, sănătosi, îndelungati în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promovează si le doreste, dar avem constiinta că si în conditii nefavorabile fericirii, dacă omul este curat cu sufletul si este receptiv pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu, este si poate fi fericit. Pe când, dacă nu împlineste conditiile fericitoare, nu poate să fie multumit, chiar dacă are bunăstare materială, chiar având unele succese în această lume. În ultimă analiză, fericirea vine de la Dumnezeu si se dă celor care sunt curati. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbă ce se face pentru tineri, care au viata în fată, într-o rugăciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagă, zicând: "Dă-le lor să-si petreacă viata fără de prihană", adică în chip ireprosabil, fără vină si mai departe: "Si învredinceste-i să ajungă bătrâneti fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale". Arătându-se în aceasta si modalitatea de a ajunge cineva fără prihană, fără vină, fără pată si totodată, arătându-se si calea fericirii, în sensul că la bătrâneti fericite ajung cei ce au tinerete cinstită, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

- Părinte, vă rugăm să dati un îndemn celor care sunt în deznădejde si care nu cred că pot să fie fericiti.

- Cei care sunt în deznădejde trebuie să aibă nădejde si nădejdea este o virtute crestină. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznădejde. Nu te apropii de Dumnezeu, ajungi la deznădejde si deznădejdea, ea însăsi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari păcate. Când te simti părăsit de Dumnezeu, când nu mai astepti ceva de la Dumnezeu sau când nu astepti ceva de la nimeni si de la nimic, atunci esti într-o stare de nefericire care nu se poate corecta decât prin nădejde, decât prin virtutea care desfiintează deznădejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că rugăciunea este secure împotriva deznădejdii, adică nimiceste deznădejdea si este arătare a nădejdii. Pe măsură ce se poate angaja cineva în rugăciune, cu participarea la sfintele slujbe, ajunge la nădejde, iar nădejdea este dătătoare de multumire si ducătoare către fericire.

Interviu realizat la Bucuresti în 10 octombrie 1998
 
 
 

Cum să ne întemeiem o familie


- Părinte Teofil, ce este prietenia?

- Prietenia, dacă e să răspund la această întrebare, poate că nu răspund privind esenta prieteniei, desi o să vorbesc si despre asta... Dacă mă întreabă cineva ce este prietenia, gândul care-mi vine mai întâi în minte este: prietenia este un dar, un dar de la Dumnezeu. Este o relatie care depăseste toate relatiile existente între oameni în această lume. Este o relatie aparte, o relatie care aduce aminte cumva de realitatea Raiului, aduce ceva din cer pe pământ, prietenia fiind o relatie de bucurie. Se spune că, relatiile de rudenie sunt cele pe care le ai pentru că nu poti să nu le ai, în sensul că vii într-un mediu care înseamnă rudenie, în niste relatii pe care nu le poti schimba, dar prietenia este o relatie pe care ti-o rânduiesti singur. S-ar putea zice că rudele ni le dă Dumnezeu si prietenii ni-i alegem noi. Prietenia este o relatie în care esenta este iubirea si respectul reciproc. Deci, iubirea reciprocă si respectul reciproc. În esenta prieteniei se uneste iubirea si respectul, nu numai iubire sau numai respect, ci iubire si respect, dar din amândouă părtile. Prietenia este cu reciprocitate. Nu poti să zici că esti prieten cu cineva care nu-ti răspunde la iubire cu iubire si la cinstire cu cinstire.

- Părinte Teofil, există cealaltă jumătate hărăzită nouă? Cum recunoastem persoana cu care ne vom petrece viata?

- Nu există o metodă de împrietenire, dar există multi prieteni în lumea aceasta. Fiecare dintre noi trebuie să simtă consonanta pe care o are cu persoana cu care urmează să-si petreacă cealaltă vreme a vietii sale si aceasta se realizează pe bază de ceea ce numim noi simpatie. Adică e plăcerea de a fi cu persoana pe care o ai în vedere. Nu-i o situatie pe care o determini altfel decât determini în general relatiile în lumea aceasta. Prin faptul că stai de vorbă, prin faptul că-ti place cum vede lucrurile, că există un fond comun, care de fapt nu se realizează prin convorbiri, ci există o atractie pe care n-o poti avea fată de altcineva sau si fată de altcineva. Toate acestea te duc să te opresti la cineva anume. Si e bine ca atunci când te opresti să ai si niste motive, să zicem asa, care vin în completarea acestei situatii de fond, acestui fond comun. Dar, în orice caz, ceea ce contează cel mai mult si mai mult este faptul că te simti bine, că te simti atasat, că te simti atras, că te simti angajat în prietenia cu persoana care urmează să îti fie, se zice, cealaltă jumătate, dar de fapt nu este o jumătate, pentru că fiecare îsi mentine întregimea si în căsătorie, dar pentru că Biserica întemeiată pe cuvântul Domnului Hristos socoteste viata de familie ca un singur trup, ca un organism care constă din două suflete si din două trupuri, nu înjugate, ci conjugate. În cazul acesta se poate vorbi si despre cealaltă jumătate. Numai că nu s-ar putea zice că cei care nu au si cealaltă jumătate, deci nu au viată de familie, sunt numai jumătate.

- Părinte, dacă doi tineri s-au hotărât pentru căsătorie, cum trebuie să-si petreacă vremea până la cununie?

- Relatiile între un băiat si o fată care urmează să se căsătorească trebuie să fie relatii în care să predomine spiritul si relatiile trebuie să fie acelea care sunt între o fată si o soră. Celelalte sunt în plus, dacă sunt, si nu e bine să fie, pentru că relatiile celelalte pe care le implică unii în prietenia care nu mai e prietenie, ci anticipare a căsătoriei, nu tin de prietenie, ci tin de căsătorie.

- Părinte Teofil, cum se aleg nasii si ce rol au ei?

- Nasii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Nasii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părintii au fost cununati de niste nasi, fiii de obicei sunt cununati de fiii nasilor. Asa se obisnuieste si e bine când e asa. Când nu poate fi asa sau când s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o întelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăsesti nasii de pe curte, cum se zice pe la noi pe la tară. În cazul când nasii n-ar vrea să fie nasi, adică fiii nasilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie si pot să fie, în cazul acesta e bine să tii seama de nasi, să ai respect fată de nasii părintilor, ca să ai si tu în continuare nasii tăi în raport cu cei ai părintilor. Dacă nu e asa, si nu e nici o supărare că nu e asa, atunci nasii ti-i alegi tot asa: după simpatia pe care o ai fată de ei, după viata morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea nasilor este o chestiune care tine de credintă, de religie.

- Părinte Teofil, ce înseamnă viata în doi? Trebuie să existe o rânduială în viata conjugală?

- Ar trebui să existe în sensul acesta că dacă sunt doi, să se orienteze unul după altul, să-si coordoneze viata unul în folosul celuilalt, să caute fiecare fericirea celuilalt, să caute fiecare să fie fericit, pentru că e fericit cel de lângă el. Să nu intervină niste calcule, că aici am dat mai mult, tu ai dat mai putin, fiecare vine cu ce are si fiecare oferă cât are, în prietenie si-n familie în continuarea prieteniei fiind ca-n vasele comunicante: fiecare toarnă cât are si totul se nivelează si nu se mai stie care a turnat mult si care a turnat putin.

- Părinte Teofil, pe ce se bazează trăinicia într-o familie?

- În primul rând pe credinta în Dumnezeu, pe legătura în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, care se face la Logodnă si la Cununie. Aceasta este ceea ce tine familia neîntreruptă. Si apoi, nici unul să nu caute să aibă o viată particulară a lui, nici din punct de vedere duhovnicesc. "Unirea credintei si împărtăsirea Sfântului Duh cerând, pe noi însine si unii pe altii si toată viata noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" este principiul care îl găsim la liturghie si la cununie. Deci, la Liturghie si la Cununie, nu numai la Liturghie, ci si la Cununie, ca un principiu dătător de unitate si mentinător al unitătii. Sigur că se pot ivi si lucruri care nu favorizează unitatea, dar, în cazul acesta, de la început trebuie insistat ca să se înlăture tot ceea ce se împotriveste unirii.

- Părinte, cum se poate trece peste momentele de criză din familie?

- Păi, momente de criză în familie n-ar trebui să existe câtă vreme există iubirea, care le rezolvă pe toate. Dacă sotii sunt cu respect si cu iubire unul fată de altul, nu trebuie să apară vreo criză între ei. Numai că omul e om, e nedesăvârsit, e neputincios, pot să intervină si lucruri nedorite, dar în cazul acesta trebuie de la început observate si de la început înlăturate. Rugăciunea comună în familie ajută mult, participarea la sfintele slujbe, spovedania, împărtăsirea cu Sfintele Taine, toate acestea duc la mentinerea unitătii. Si mai ales, dacă ai început un început bun. Pentru că sunt foarte multi, chiar dintre credinciosi, care îsi creează niste relatii de familie cu niste persoane necredincioase si în cazul acesta nu poate avea un program religios în familie, si de la început sunt niste carente care nu asigură unirea.

- Părinte, în încheierea interviului nostru, vă rugăm să ne spuneti ce rol au copiii într-o familie si dacă sunt ei tinta sau scopul căsătoriei.

- Cununia implică nasterea de copii, în sensul că la slujba Cununiei se spune: "Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor si a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm, pentru ca să li se dea lor bucuria nasterii de prunci buni si purtare fără prihană în viată, Domnului să ne rugăm, pentru ca să li se dea lor cumpătare si întelegere trupească si sufletească, Domnului să ne rugăm, pentru ca să fie binecuvântati ei în deplină întelegere si în credintă tare, pentru ca să li se dea lor fii spre mostenirea neamului..." Deci, toată slujba Cununiei este străbătută si de ideea că cei care se căsătoresc trebuie să aducă în lumea aceasta, cu darul lui Dumnezeu, copii, prin care să se realizeze si unirea lor mai multă decât dacă n-ar fi copiii, care sunt o sinteză a celor doi. Credinta în Dumnezeu îti arată ce ai de făcut si copiii vin ca un dar de la Dumnezeu, ca o binecuvântare a familiei, ca o angajare în prezent si în viitor si în vesnicie pentru binele societătii în care familia îsi desfăsoară existenta.

Interviu realizat la Bucuresti în octombrie 1998
 
 
 

Biserica si Tainele


- Sfintia Voastră Părinte Teofil, la ce ne foloseste Biserica, ce este Biserica si la ce ne ajută pe noi?

- Biserica este Împărătia lui Dumnezeu pe pământ, Biserica este trupul tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica este mediul în care credinciosii îi slujesc lui Dumnezeu, mediu de înaintare în viata spirituală, Biserica este locul în care credinciosii primesc binecuvântările lui Dumnezeu, Biserica este locul în care Dumnezeu îi binecuvântează pe credinciosi, Biserica este o societate a credinciosilor care cred în Preasfânta Treime, care se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care iau parte la dumnezeiestile slujbe, dumnezeiestile slujbe ale Bisericii fiind în Biserica noastră comorile ortodoxiei, fiind prilej de rugăciune si de învătătură. De aceea nu se poate concepe mântuire în afara Bisericii, în afara mediului creat de Domnul nostru Iisus Hristos, întemeiat pe temelia apostolilor în care piatra din capul unghiului este Mântuitorul nostru Însusi (cf. I Ptr. 2, 6), nu se poate concepe o înaintare spirituală în afară de locul în care Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce sunt ai Săi si cred că este de folos credinciosilor pentru că îi tine în atentie fată de Dumnezeu, fată de lucrurile lui Dumnezeu îi învată calea adevărului. Biserica le este de folos credinciosilor fiindcă în mediul acesta credinciosii se pot dezvolta spiritual ascultând învătăturile Evangheliei, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, primind harul prin dumnezeiestile taine. Biserica le este de folos credinciosilor pentru că în acest mediu, ei se nasc spre viata spirituală botezându-se în numele Sfintei Treimi, se întăresc prin Sfânta Taină a Mirului, se unesc cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unirea cea mai înaltă, prin Sfânta Euharistie, primesc iertarea păcatelor prin Sfânta Spovedanie. În Biserica lui Dumnezeu se pecetluieste legătura dintre cei care se căsătoresc, sot si sotie. Biserica este de folos credinciosilor pentru că în Biserică se întremează credinciosii prin taina Sfântulului Maslu si fără Biserică nu există preotie, iar Biserica noastră este o Biserică cu preotie, mijlocitori între credinciosi si Dumnezeu, între Dumnezeu si credinciosi alesi de Dumnezeu pentru binele de mântuire al credinciosilor. Toate acestea se realizează în Biserică si nu se pot realiza în afară de Biserică, asa încât nici nu putem spune cât de important este ca cineva să trăiască în mediul acesta al Bisericii si cât de mare este folosul Bisericii pentru credinciosi.

- Cine este în Biserică sau cine poate beneficia de aceste daruri pe care înteleg că le primim în Biserică?

- De aceste daruri pe care le primim în Biserică beneficiază aceia care au legătură cu Biserica, mai întâi intrând în această legătură ca oameni care doresc să fie în cuprinsul Bisericii si apoi toti cei care sunt botezati în numele Preasfintei Treimi, în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, fac parte din Biserică si se pot împărtăsi de oricare din celelalte Sfinte Taine si de ierurgiile Bisericii, de binecuvântările, de slujbele prin care se dau binecuvântările, de cuvântul lui Dumnezeu, de tot ceea ce are Biserica se pot împărtăsi cei botezati după trebuinta lor si după trebuinta Bisericii.

- Părinte Teofil, ati vorbit de două elemente esentiale: de învătătura mântuitoare pe care o găsim numai în Biserică si de taine. Învătătura, de ce este numai în Biserică adevărată si mântuitoare căci sunt multi care astăzi ne vorbesc despre Hristos sau despre credintă sau despre mântuire în multe alte locuri sau grupări? Are importantă si clădirea în sine? De ce este atât de important ca învătătura să fie adevărată si o găsim numai în Biserică si nu la alte grupări?

- Mai întâi de toate cuvântul biserică în limba română vine din greceste si înseamnă "Casa Împăratului", "Casa Regelui". Însă, când zicem biserică în întelesul acesta ne gândim la lăcasul de închinare care, fără îndoială, în conceptia noastră, a ortodocsilor, este Cerul cel de pe pământ. Prea putin se pune accent pe această calitate a Bisericii, Biserica fiind sfintită, fiind lăcas sfintit, fiind închinată lui Dumnezeu, lăcasul de închinare, este locul în care se slujeste lui Dumnezeu, este locul în care se fac lucrurile lui Dumnezeu si numai lucrurile lui Dumnezeu si de aceea Biserica este Cerul cel de pe pământ. În biserică există un altar, cuvântul altar vine de la "alta ara" care înseamnă "loc înalt", cel mai înalt loc din biserică fiind altarul si cel mai înalt loc în raport cu lumea aceasta fiind biserica ca lăcas al lui Dumnezeu. În biserică se desfăsoară în general viata bisericească de slujire, viata bisericească de preamărire a lui Dumnezeu prin slujbele care se fac si care sunt esentiale în viata ortodoxă, sunt cuprinzătoare, sunt ortodoxia în lucrare. Deci Biserica, considerată în magisteriul ei, în lucrarea ei de învătătoare, de conducătoare, îsi revarsă învătătura ei în slujbele dumnezeiesti care sunt prilej si de îndoctrinare si de rugăciune, sunt făcute în asa fel încât cei care iau parte la sfintele slujbe se roagă si învată, învată rugându-se si se roagă învătând. Asta înseamnă că slujbele dumnezeiesti ale Bisericii noastre sunt prilej de a sta în fata lui Dumnezeu, de a sta în fata Maicii Domnului, de a sta în fata Sfintilor pe care îi pomenim si cu acest prilej noi învătăm ceva din textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt si împlinite, scoase în lucrare prin cuvântul omului rostit si cântat, asa încât sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt vuietul Duhului. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri în care se vorbeste de vuietul Duhului si anume în convorbirea între Mântuitorul nostru Iisus Hristos si Nicodim. În Sfânta Evanghelie după Ioan se istoriseste aceasta în capitolul al treilea unde Domnul Hristos spune: "vântul suflă unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine si încotro se duce" (In. 3, 8), deci este vorba de un vuiet, ori în limba greacă si cuvântul Duh si cuvântul vânt se exprimă prin acelasi cuvânt deci "vântul suflă unde vrea" poti să zici foarte bine si "Duhul suflă unde vrea". Apoi mai este vorba de vuietul apelor în legătură cu un praznic al evreilor în care Domnul Hristos fiind de fată, a zis: "cel însetat să vină la Mine si să bea si cel ce crede în mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui" (In. 7, 38). Este vorba iarăsi de un vuiet pentru că râurile au un vuiet. Al treilea loc din Sfânta Scriptură în care se pomeneste vuietul în legătură cu Duhul este în Faptele Apostolilor unde se istoriseste despre coborârea Duhului Sfânt si se spune că s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede (Fapte 2, 14). Eu consider că vuietul Duhului nu e altceva decât continutul sfintelor slujbe realizat ca sfinte slujbe, deci Duhul Sfânt dă cuvântul si omul prin cuvântul său face să vuiască cuvântul Duhului, cuvânt de învătătură si cuvânt de rugăciune, mai ales că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor săi despre Duhul Sfânt: "El pe Mine mă va preamări" (In. 16, 14). La dumnezeiestile slujbe am zis că învătăm rugându-ne si ne rugăm învătând. Biserica si-a cuprins învătătura în slujbele dumnezeiesti asa încât dacă cineva vrea să cunoască ce învată Biserica în orice domeniu, în orice chestiune de credintă se poate referi la acele slujbe care tin de adevărul respectiv. De exemplu, la sărbătoarea Nasterii Mântuitorului, chestiuni în legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care nu se pun din punct de vedere al propăvăduirii ci din punct de vedere al trăirii, zicem: "Nasterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunostintei că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învătat să se închine Tie Soarelui Dreptătii si să Te cunoască pe Tine Răsăritul Cel de Sus. Doamne, mărire Tie!". Deci vorbim cu Domnul Hristos, vorbim despre nasterea Lui cu Domnul Hristos; sau "astăzi se naste din Fecioară Cel ce tine în mână toată făptura, cu scutece se înfasă Cela ce este Dumnezeu din fire nepipăit, în iesle se culcă cela ce a întărit cerurile de demult întru început; cu lapte din piept se hrăneste cela ce a plouat în pustie mană poporului, pe magi cheamă Mirele Bisericii, darurile acestora le primeste Fiul Fecioarei; închinu-mă nasterii Tale Hristoase, arată-ne nouă si dumnezeiasca arătare a dumnezeirii Tale". Deci, în conditiile de felul acesta, în contexte de felul acesta, noi învătăm despre întruparea Mântuitorului si asa e la toate sărbătorile: la Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "În Iordan botezându-Te Tu Doamne" deja vorbim cu Hristos, "închinarea Treimii s-a arătat", spunem că Sfânta Treime s-a arătat la botez, spunem si cum: "că glasul Părintelui a mărturisit Tie, Fiu iubit pe tine numindu-te, si Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului" si apoi vorbind cu Domnul Hristos spunem mai departe: "Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, mărire Tie". Asa sunt toate sărbătorile, la toate sărbătorile Biserica învată prin slujbele ei, dar Biserica învată si prin propăvăduirea cuvântului în predică, Biserica învată si prin cărtile Sfintilor Părinti, asa încât este foarte important să învătăm de la Biserica noastră ceea ce ne trebuie pentru mântuire. De ce? Pentru că sunt si învătături care nu sunt ortodoxe. Învătăturile din sfintele slujbe sunt învătături ortodoxe, deci învătături sigure, învătături premăritoare de Dumnezeu. Norma credintei noastre nu e Biblia, de pildă, cum este pentru alti credinciosi din diferite grupări religioase care socotesc că Biblia este norma credintei. Norma credintei noastre este învătătura Bisericii. Biblia se interpretează, învătătura Bisericii nu se interpretează, se primeste. Bineînteles că învătatura e numai una, nu pot fi învătături de mai multe felurie privind acelasi lucru sau dacă sunt si alte opinii si alte tipuri de propăvăduire, noi trebuie să alegem întotdeauna învătătura Bisericii. Ce învată Biserica, ce propăvăduieste Biserica noastră, ce au învătat Sfintii Părinti, ce spun Sfintii Părinti în chestiunea respectivă?

- Părinte Teofil, dar lumea de astăzi este mai iscoditoare si vrea garantie; care este garantia că Biserica are adevărul întemeiat si ceilalti au deviat de la el?

- Cred că garantia este faptul că Biserica a învătat întotdeuna asa cum învată astăzi, adică este consecventă de la început. În clipa în care a apărut o erezie Biserica si-a spus cuvântul si cuvântul ei a rămas în fata ereziei. Sigur că există si alte feluri de învătături, noi însă alegem totdeauna învătătura Bisericii pentru că simtim mai întâi de toate că acesta este adevărul. Noi nu putem dovedi, de pildă la sărbătoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde este o alcătuire care se referă la taina întrupării, pentru că există două feluri de taine în Biserică, în conceptia noastră, si anume: taine sfinte ale harului prin care se revarsă harul peste credinciosi - cele sapte Sfinte Taine -, dar există si taine ale credintei, taine ale învătăturii cum ar fi taina întrupării, taina jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina învierii; învierea e o taină.

- De unde vine cuvântul acesta sau ce înseamnă cuvântul în sine, e un cuvânt necunoscut pentru oameni.

- Taină înseamnă ceva în care lucrurile nu sunt lămurite, sunt tainice, sunt mistere, sunt si cunoscute si necunoscute, sunt lucruri pe care noi nu le putem cuprinde în întregime; de exemplu la har, când zicem de taine ale harului, ne gândim la acele lucrări sfinte prin care harul Duhului Sfânt se coboară peste credinciosi, lucrează în credinciosi în mod necunoscut de slujitorii care lucrează taina, dar simtit de cei care primesc harul.

- Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa?

- Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa.

- Unii ne acuză că n-ar fi fost.

- Dar câte au fost?

- Au zis că erau mult mai multe.

- Ceea ce stim noi, stim că sunt sapte si Biserica noastră învată că sapte si atunci ne tinem de asta pentru că dacă am zice altfel, ar însemna că noi suntem peste învătătura Bisericii, peste autoritatea pe care o reprezintă pentru noi Biserica.

- Deci există si o smerenie în primirea învătăturii?

- Există, trebuie să existe si o asceză a mintii. O minte care se pleacă în fata Bisericii, o minte care se pleacă în fata lui Dumnezeu; părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discutie. Tot asa este si în ceea ce priveste învătătura Bisericii. Revenind la taina credintei, voiam să demonstrez cum se raportează Biserica la taina credintei, la adevărurile de credintă. La sărbătoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o alcătuire care are următorul cuprins de rugăciune către Maica Domnului: "De Dumnezeu Născătoare Fecioară pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei, maică fiind bunei vointe a Tatălui, purtând în brate pe Dumnezeu Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire; numai cu credintă toti o slăvim strigând cu tine si zicând: negrăite, Doamne, mărire Tie". În fata acestei taine a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Biserica îsi arată neputinta de a demonstra taina si spune "taina nu suferă ispitire", taina nu poate fi elucidată, taina rămâne taină, rămâne si cunoscută si necunoscută, o si cunoastem si nici nu o cunoastem si mai ales nu putem demonstra tainele credintei asa că este foarte greu să îi convingem pe altii de adevărurile propăvăduite de sfânta noastră Biserică, dar având învătătura sfintei noastre Biserici nu avem nici un motiv să credem că altii ar stii mai bine decât noi si ar învăta mai bine decât învată Biserica.

- Dar această învătătură tainică, cum o putem face folositoare fiecăruia dintre noi?

- Prin însusirea ei si prin trăirea ei.

- Deci nu pătrunzând-o rational?

- Nu avem cum să o pătrundem rational, dacă am putea să o pătrundem rational atunci nu ne-ar trebui credintă, ci ne-ar trebui ratiune.

- Ne-ati vorbit si despre cele sapte taine ale harului, poate ne spuneti folosul lor pentru credinciosi.

- Harul lui Dumnezeu în Biserica noastră se revarsă prin mijlocirea Sfintelor Taine, adică prin Taina Sfântului Botez credinciosul intră în Biserică, primeste har de la Dumnezeu. La botezul oricărui crestin drept-măritor, al fiecărui crestin ortodox, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat la botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos si anume, se arată Prea Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl care binevoieste: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit" (Mt. 3, 17), a zis la botez referindu-se la Domnul Hristos. Dar acest cuvânt putem să îl întelegem si pentru cei care se botează: Dumnezeu Fiul cu care ne unim si Dumnezeu Duhul Sfânt care adevereste în credinciosi realitatea acestei taine, pentru că Duhul Sfânt este descoperitorul adevărurilor mai presus de fire. Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt că El ne va învăta toate (In. 14, 26), iar Sfântul Apostol Pavel zice că Duhul Sfânt este acela care ne descoperă că suntem fii ai lui Dumnezeu si ne învată să-i zicem lui Dumnezeu părinte (Rom. 8, 15 si Gal. 4, 6). Deci, prin Duhul Sfânt noi întelegem mai mult decât am întelege prin propria noastră ratiune. La Taina Sfântului Botez credinciosul începe să devină lăcas al Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Sfântul Duh îsi fac loc în sufletul credinciosului si rămâne în credincios pentru cealaltă vreme a vietii lui până la moarte. Asta este învătătura Bisericii si aceasta chiar dacă omul păcătuieste, pentru că Dumnezeu nu se îndepărtează de om decât atunci când omul se îndepărtează total de Dumnezeu. Or, pocăinta este cu putintă si pe baza acestui fapt că suntem în legătură cu Dumnezeu, că Dumnezeu nu ne părăseste.

Apoi Taina Sfântului Mir care este o pecetluire, pecetea darului Duhului Sfânt, o pecetluire pentru întărire în viata credinciosilor.

Taina Sfintei Euharistii, împărtăsirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care se face "spre iertarea păcatelor spre viata de veci" sau "spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăsirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea Împărătiei Cerurilor, spre îndrăznirea către Dumnezeu" asa cum se spune după Epicleză, la Sfânta Liturghie, când preotul după ce cere să se prefacă cinstitele daruri în Trupul si Sângele Mântuitorului spune: "ca să fie celor ce se vor împărtăsi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăsirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărătiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". În rugăciunile pregătitoare si în rugăciunile de multumire pentru Sfânta Împărtăsire se spune că această taină a împărtăsirii se face spre tămăduirea sufletului si a trupului: "să-mi fie mie aceasta spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre alungarea atotpotrivnicul, spre împăcarea sufletestilor mele puteri, spre credintă neînfruntată, spre dragoste nefătarnică, spre primirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea harului Tău cel dumnezeiesc." Sunt multe darurile pe care le aduce în suflet Sfânta Euharistie si mai ales constiinta unirii cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, care de fapt înseamnă constiinta unirii cu Domnul Hristos Însusi, cât poate omul să se unească cu Domnul Hristos. Adevărul este că noi nu stim cum se întâmplă aceasta. S-au făcut speculatii în legătură cu apropierea omului de Dumnezeu si a lui Dumnezeu de om. Se spune că Dumnezeu este de infinite ori infinit, departe de om si că energiile necreate, harul lui Dumnezeu fac această legătură. E totusi o învătătură a Bisericii, însă eu cred că noi nu stim cum se realizează această apropiere, dat fiind faptul că Mântuitorul ne-a spus că El va veni în noi, nu ne-a spus că va trimite harul său în noi, ci că El Însusi va veni în noi (In. 14, 57; 14, 18). Chipul venirii Mântuitorului în noi si chipul trăirii prezentei Mântuitorului în noi, nu-l cunoastem si atunci putem spune simplu că Domnul Hristos vine în noi în felul în care El stie cum vine, dar noi credem în prezenta Domnului Hristos în noi si în prezenta Sfintei Treimi în noi, pentru că unde e Dumnezeu Fiul este si Dumnezeu Tatăl si Dumnezeu Duhul Sfânt. Asa a fost în Preasfânta Fecioară Maria, Îngerul Binevestitor i-a spus Preasfintei Fecioare Maria când a întrebat ea "cum va fi aceasta?", adică cum poate să devină mamă necunoscând cele premergătoare maternitătii, "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea si Sfântul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema." Asta se spune în istorisirea despre Bunavestire din Sfânta Evanghelie de la Luca din capitolul întâi si noi, stiind că Maica Domnului este lăcas al Preasfintei Treimi si noi credem că Maica Domnului a rămas lăcas al Preasfintei Treimi si după ce L-a născut pe Mântuitorul, pentru că Domnul Hristos nu a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei, ci si în inima ei. Or, de inima Maicii Domnului niciodată nu s-a depărtat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi ne rugăm într-o rugăciune a Bisericii de la Sfântul Maslu, crezând că este cu putintă lucrul acesta, ne rugăm Maicii Domnului să ne facă si pe noi lăcas al Preasfintei Treimi si zicem: "Pe tine Preacuratul Palat al Împăratului Ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi ca să laud si să măresc puterea Ta si mila Ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău." Deci Sfânta Euharistie are darul acesta de a ne apropia cât mai mult posibil, la maximum, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, chiar dacă noi nu simtim întotdeauna lucrul acesta. Chiar dacă noi nu avem capacitatea de a cunoaste lucrul acesta pentru că este mai presus de fire, or, lucrurile mai presus de fire nu pot fi întelese de mintea omenească. Lucrul acesta l-a afirmat Domnul Hristos când Sfântul Apostol Petru L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu: "Tu esti Hristos Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt. 16, 16) si a zis Domnul Hristos atunci: "fericit esti Simone, Fiul lui Iona că nu trup si sânge - deci nu firea - ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri", deci lucrurile mai presus de fire numai Dumnezeu ni le poate descoperi. Noi stim teoretic lucrurile acestea si le simtim cât le putem simti, nu la măsura la care le-a simtit Sfântul Simion Noul Teolog care zicea: "cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?". Sfântul Simion Noul Teolog în Imnul al cincelea îl consideră pe om fiu al lui Dumnezeu, nu ca un om care rămâne pe mai departe ceea ce a fost înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, nu are în vedere o întâlnire dinafară, ci are în vedere o întâlnire lăuntrică, întâlnire din unire, asa cum în Hristos s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească în pântecele Preasfintei Fecioare Maria, în sensul că Mântuitorul este si Dumnezeu adevărat si om adevărat. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu, din vesnicie si om adevărat născut în vremelnicie, din Preasfânta Fecioară Maria, deci două firi: firea dumnezeiască si firea omenească. Asa si Sfântul Simion Noul Teolog întelege unirea lui Dumnezeu cu omul, "cum te împreuni cu robii - noi suntem robii -, fii ai Tatălui de-i faci?/ Cum de-i arzi de dor rănindu-i/ Cum de iarăsi îi împaci?".

- Acesta este părinte scopul, că ne-ati vorbit despre mijloace si despre daruri? Am ajuns la scopul pentru care intrăm în Biserică?

- Da, acesta este scopul, dar de fapt noi nu stim. Fiecare care ne-am pomenit în Biserică mergem pe linia pe care am apucat-o din copilărie ca să ajungem unde vrea Dumnezeu să ajungem. Omul nu poate ajunge mai departe decât la măsura la care a ajuns omul, firea omenească în Domnul nostru Iisus Hristos. Unde vom ajunge, cât vom realiza noi nu stim, stim că deocamdată suntem noi în lucrare împreună cu Dumnezeu, dar stim si că va veni o vreme în care Dumnezeu va fi în lucrare împreună cu noi, adică Dumnezeu va face mai multe decât facem noi. Deocamdată Dumnezeu ne cere să ne manifestăm în firea noastră si la capacitatea noastră si Dumnezeu vine si ne ajută si va veni o vreme în care Dumnezeu ne va îndumnezei. Deocamdată suntem oameni păcătosi chiar dacă închipuim si pe heruvimi la slujbele noastre, la Sfânta Liturghie "noi care pe heruvimi cu taină închipuim" si aici "cu taină închipuim" nu închipuim în mod real, ci în mod simtit, suntem tot oameni, dar îi închipuim pe heruvimi. Tot asa rămânem, deci, oameni, dar va veni o vreme când, după ce am trecut de faza mântuirii, eliberării de patimi, despătimirii, am ajuns prin despătimire la nepătimire, trecem apoi la iluminare, respectiv la calea de mijloc prin care Dumnezeu ne luminează, după mântuire urmează desăvârsirea. Or, desăvârsirea după Sfântul Isaac Sirul este o prăpastie de smerenie si desăvârsirea este fătă hotar, nu există un hotar al desăvârsirii ca cineva să spună sunt deplin, sunt perfect.

- Atunci rostul omului este să fie împreună lucrător cu Dumnezeu oriunde ar vrea Acesta?

- Da, noi suntem chemati la desăvârsirea Tatălui, pentru că Domnul Hristos a spus: "fiti desăvârsiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârsit este" (Mt. 5, 48). Acesta este rostul omului ca pe linia morală si joasă să ajungă la măsurile lui Dumnezeu, nu numai la măsurile omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua, vorbind despre Melchisedec, spune că este scris în Scriptură că nu avea tată, nu avea mamă, nu avea spită de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii (Evr. 7, 3). În Cartea Facerii e scris despre Melchisedec ca persoană care s-a întâlnit cu Avraam si nu i se spune originea, nici sfârsitul vietii ca si când ar fi o aparitie fantomatică. El a fost totusi un om real. În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel, în al saptelea capitol vorbind despre Melchisedec spune că "a fost fără tată, fără mamă, fără spită de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii", iar aceasta tâlcuind-o Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua zice că în realitate a fost om ca toti oamenii, numai că a fost asa de înaintat în viata spirituală si s-a unit asa de mult cu Dumnezeu încât nu se mai putea considera că s-a născut din oameni, că are părinti, i-a depăsit pe părintii lui, si-a depăsit neamul, n-a mai avut un început al zilelor pentru că s-a unit cu Dumnezeu cel fără de început, nu mai are un sfârsit al vietii pentru că s-a unit cu Dumnezeu cel fără de sfârsit. Acestea sunt niste lucruri mai subtile.

- Pentru cei mai multi, dacă puteti să ne sintetizati rostul pentru care sunt îndemnati spre Biserică.

- Pentru cei multi este aceasta: în Biserică ne mântuim, căutăm mântuirea, asta este prima fază a vietii spirituale: eliberarea de păcat si întărirea în virtute si asta se realizează cu ajutorul lui Dumnezeu si se realizează în Biserică. Apoi există posibilitatea de înaintare la desăvârsire, la deplinătate, cât poate omul ajunge la deplinătate, la perfectiune - căci asta înseamnă desăvârsire. Cuvântul desăvârsire este cunoscut de mai putini- perfectiunea umană, perfectiunea lui Dumnezeu având-o în vedere ca să nu te opresti niciodată si să nu crezi că ai făcut destul si după aceea vine îndumnezeirea pe care o face Dumnezeu din partea lui spre om. Toate acestea se realizează în Biserică.

- Ce înseamnă cuvântul mântuire?

- Mântuire însemnă scăpare, eliberare, dezrobire, înseamnă să nu mai fii asuprit de ceva, să fii mântuit de ceea ce este potrivnic vietii spirituale si în special cuvântul mântuire este legat de mântuirea de păcate.

- Omul astăzi se crede liber?

- Poate să se creadă liber, numai să si fie liber, să vadă, să se cerceteze pe sine si o să constate că nu este liber. Domnul Hristos a spus: "cel ce săvârseste păcatul, rob este păcatului" (In. 8, 34). Nu poti să fii liber când esti sub povara patimilor, sub povara păcatelor. Orice patimă este o înrobire si atunci nu esti mântuit, mântuit esti numai atunci când ai scăpat de asuprirea patimilor, când prin virtuti te realizezi pe altă temelie.

- Si cum putem pune început mântuirii?

- Începutul se face prin constiinta că trebuie să părăsesti păcatul, prin constiinta că trebuie să realizezi virtutea, prin încercarea de depăsire de noi însine spre bine.

- Poate omul singur să se elibereze de deprinderea rea?

- Dumnezeu îi ajută, fără Dumnezeu poate si omul să facă anumite lucruri cât tine de firea umană, dar mântuirea noi nu o asteptăm de la noi, ci o asteptăm de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce ne mântuieste, noi si zicem la slujbă: "că al Tău este a ne milui si a ne mântui" sau la sfârsitul slujbelor se spune că "Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile sfintilor, să ne miluiască si să ne mântuiască pe noi". Noi asteptăm mântuirea de la Mântuitor, nu ne-o realizăm noi printr-o evolutie. De pildă, cum cred cei care sunt cu reîncarnarea, printr-o meditatie sau altceva. Mântuirea se realizează prin Mântuitorul, Domnul Hristos este prezentat la nasterea Lui dreptului Iosif ca Cel ce va mântui pe poporul său de păcate (cf. Mt. 1, 21), Îngerul binevestitor le-a spus la nasterea Mântuitorului păstorilor de la Bethleem "vă vestesc vouă bucurie mare că vi s-a născut vouă un Mântuitor care este Hristos Domnul" (Lc. 2, 10-11).

- Există un parcurs al mântuirii, există un drum?

- Da, există un parcurs, adică mântuirea este un proces, mântuirea nu este un act, adică nu este un lucru care se realizează într-o clipă si după aceea actionezi ca mântuit, ci mântuirea se realizează progresiv: întâi te unesti cu Domnul Hristos prin credintă. Se spune în Scriptură că "cel ce va crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), însă asta nu însemnă cel ce va crede într-o clipă se va mântui, ci înseamnă că cel ce va crede si se mentine în credintă si lucrează cu credintă si actionează prin credintă, cu vremea înaintează si în felul acesta se realizează mântuirea.

- Care sunt faptele pe care trebuie să le facă si omul? Sunt niste fapte?

- Da, sunt niste fapte. Domnul Hristos pomeneste dintre faptele pentru care vom fi întrebati la judecată: să dai de mâncare celor flămânzi, să dai de băut celor însetati, să dai haină celui gol, să primesti pe cei străini, să cercetezi pe cei bolnavi si pe cei din închisori, acestea sunt niste fapte ale milei de care oricum vom fi întrebati la judecată pentru că e scris aceasta în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul 25, acolo unde este prezentată Judecata de Apoi. Si după aceea toate lucrurile cele bune prin care se preamăreste Dumnezeu si prin care se aduce o îmbunătătire si a vietii omului si a vietii sociale, tot ce poate face omul, nu se poate da o listă de fapte care trebuie făcute, ci omul trebuie să lucreze si spontan, după caz, după situatie.

Interviu realizat de Serban Tica în Bucuresti, 2 iulie 1999
 
 
 

Despre boală si suferintă


- Părinte Teofil, ce este boala? Este rodul păcatului sau este o încercare de la Dumnezeu?

- Boala, ca orice fel de suferintă, este o realitate, bineînteles nedorită, o problemă nerezolvată, de aceea este o problemă si este o taină; este o realitate, în primul rând o realitate nedorită, în sensul că boala nu este conformă cu firea, este ceva adăugat, deviere de la ceea ce gândim noi că este normal. Este o realitate nedorită în sensul că nimeni nu urmăreste să se îmbolnăvească si toti cei care sunt bolnavi, care ajung să fie bolnavi doresc să se facă sănătosi, normală fiind sănătatea. Este o problemă, în sensul că nu avem un răspuns satisfăcător la ceea ce este suferinta în general si deci, nu avem un răspuns satisfăcător în ceea ce priveste boala ca manifestare de suferintă. Nu stim, în general, nici cauzele bolii si nici sensul pe care îl are boala ca suferintă, nu stim care este scopul bolii, dar ne raportăm în diferite feluri la această problemă si totdeauna cu dorinta de a o rezolva. În conceptia religioasă a Vechiului Testament, boala este de cele mai multe ori o pedeapsă pentru păcat, deci cauza bolii este păcatul. Asa au gândit boala ca urmare a păcatului cei care s-au confruntat cu Dreptul Iov, cel ce ajunsese să pătimească, să fie si bolnav, între altele, si în cartea Iov se prezintă o convorbire între Iov si prietenii săi pe temeiul faptului că boala este generată de păcat. În Deuteronom, Cartea a cincea a lui Moise, avem afirmatii făcute de Dumnezeu prin Moise în acest sens, că cei binecuvântati de Dumnezeu nu vor avea de suferit boli, iar cei blestemati de Dumnezeu pentru păcatele lor vor avea de suportat diferite boli. În Noul Testament există, de asemenea, raportare la boală si la păcat, de pildă în istorisirea minunii vindecării slăbănogului din Capernaum se constată că cel dintâi cuvânt pe care l-a spus Domnul Hristos omului ce I-a fost pus înainte de către cei patru insi: "Îndrăzneste, fiule, păcatele tale sunt iertate", api i-a dat Domnul Hristos vindecare, iar vindecarea este arătată în textul Evangheliei ca o consecintă a faptului că celui care s-a vindecat i s-au iertat păcatele. Asta în legătură cu vindecarea slăbănogului de la Capernaum. Iar în legătură cu vindecarea slăbănogului de la Vitezda aflăm din Evanghelia de la Ioan că omul acela care s-a făcut sănătos prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâlnit cu Domnul Hristos în Templul din Ierusalim, iar Domnul Hristos i-a spus: "De acum să nu mai gresesti ca să nu ti se întâmple ceva rău", deci si aici este o legătură între păcat si boală. Totusi, e sigur că la boală nu ajung numai păcătosii, ci ajung si dreptii, si în cazul acesta bolii nu-i premerge păcatul; ne-am putea gândi în acest sens la suferintele lui Iov, la boala pe care a suportat-o Dreptul Iov, ne-am putea gândi foarte bine la suferintele Sfântului Apostol Pavel, la bolile pe care le-a avut de suportat el, care era plăcut lui Dumnezeu si care, totusi, a avut de suferit, poate mai mult, ca să se arate statornicia lui în credintă si în legătură cu Dumnezeu, ca să fie un exemplu de suportare a bolilor. Este interesant de constatat că cei vechi, nestiind de cauze microbiene ale bolilor, n-au făcut vreun fel de referire la felul acesta asa cum ar face astăzi omul modern care stie că unele boli au drept cauză agenti patogeni, agenti microbieni. Ceea ce stiau cei vechi era doar faptul că cel binecuvântat de Dumnezeu n-are de suportat sau dacă suportă o boală, o suportă pentru că îngăduie aceasta Dumnezeu cu vreun scop oarecare, cu vreun scop moral, dar în cele mai multe cazuri boala se socoteste ca urmare a păcatului, mai ales de pe urma constatării că boala a venit în lume după sănătate, a venit în lume după ce mai întâi omul a avut o sănătate deplină si a venit ca un fel de pedeapsă pentru căderea în păcat, deci boala este în urma căderii în păcat.

- Părinte Teofil, omul fiind alcătuit din trup si suflet, putem vorbi în acelasi timp de boli ale sufletului si boli ale trupului?

- Da, se poate vorbi de boli care privesc în mod special trupul. Lăcomia poate duce la boli de stomac, de ficat. Betia poate duce la fel la boli de ficat, fumatul duce la cancer pulmonar, desfrâul duce la boli ale desfrânărilor.

- Dar celelalte patimi, cum ar fi mândria sau slava desartă?

- Mândria si slava desartă nu duc direct la boală; s-ar putea ajunge de la mândrie la nebunie, să zicem, la orgoliu puternic, la ceva ce depăseste normalul mândriei, dar, în orice caz, mândria e un temei de deviere în sensul acesta al unor consecinte care înseamnă nebunie, iesire din sine.

- Asemenea si în cazul mâniei.

- Mânia poate duce, de exemplu, la boli fizice, chiar la paralizii, pentru că se angajează toată firea omului si se pot declansa niste răutăti care au consecinte în alcătuirea umană.

- Părinte Teofil, referitor la bolile trupesti sau la bolile sensibile pe care noi le sesizăm si le întelegem ca atare, mai ales la cazurile grave, incurabile, la boli chinuitoare (cancer, SIDA), ce atitudine trebuie să aibă un crestin autentic?

- Un crestin autentic trebuie să ia toate ca din mâna lui Dumnezeu, adică dacă ai ajuns la o boală, înseamnă că boala la care ai ajuns îti este necesară pentru mântuire, dacă boala respectivă nu te desfiintează ca om, iar dacă te desfiintează ca om prin dureri chinuitoare, prin alterări ale mintii, în cazul acesta nu putem spune nimic, pentru că dacă omul este desfiintat nu mai poate să folosească situatia ca atare ca pe un mijloc în favoarea lui. Am spus că boala, totusi, este si o taină. Sunt lucruri inexplicabile: în momentul în care o boală te desfiintează, îti ia capacitatea de gândire, îti anulează dorinta de împotrivire când te vezi, eventual desfiintat sau nu, măcar nici nu poti să-ti dai seama în ce situatie ai ajuns, lucrul acesta este inexplicabil. Inexplicabile sunt bolile incurabile, inexplicabile sunt bolile care desfiintează capacitatea omului, care desfiintează pe om ca om, si la fel bolile copiilor sunt inexplicabile. Ca să suferi în situatia de copil, ca unul care n-ai prilejuit, nu ai provocat boala respectivă si totusi o ai. E inexplicabil, noi trebuie să recunoastem din cer până-n pământ faptul că suferinta n-are o explicatie satisfăcătoare, este o problemă nerezolvată si nerezolvabilă în multe cazuri chiar din punct de vedere al înlăturării suferintei, al înlăturării bolii, în cazul nostru, dar este inexplicabilă, si atunci când nu poate fi rezolvată, este inexplicabilă ca realitate. În orice caz, noi nu avem o explicatie satisfăcătoare a bolii, dar când e vorba de o boală pe care o putem duce si care nu ne desfiintează ca oameni, în cazul acesta trebuie să ne gândim că dacă am ajuns la suferinta respectivă, ne este de folos si poate fi un ajutor spre îmbunătătirea sufletească.

- Chiar si atunci, părinte, când, de exemplu, se ajunge într-o situatie de a rămâne infirm de vedere, de o mână, de un picior, în anumite accidente, să spunem?

- Da, si atunci omul care-i crestin si care stie că perii capului nostru toti sunt numărati, trebuie să folosească această situatie spre îmbunătătirea lui sufletească. Numai asa poate dovedi că are o credintă reală în Dumnezeu. Cine n-are credintă, nu poate să se raporteze în felul acesta, dar cineva care are credintă, trebuie să îsi poarte crucea ca să urmeze Domnului Hristos.

- Părinte Teofil, ce părere aveti vizavi de transplantul de organe? Un crestin poate accepta să doneze sau să primească organe în timpul vietii sau după moarte?

- Chiar acum de curând au fost un tată cu un fiu, fiul avea nevoie de un rinichi si tatăl era dispus să-i ofere copilului unul dintre cei doi rinichi ai lui. Mi-a plăcut gestul tatălui, desi nu stiu dacă eu personal as putea ajunge în situatia să ofer un organ cuiva ca să trăiască el mai departe în lumea aceasta prin ceea ce pot eu să-i ofer. De fapt, ar trebui cu totii să avem capacitatea aceasta adoptată, fără să fie deosebit de religios, nu din motive religioase, ci din motive de paternitate, e dispus să-i ofere fiului său un organ. Eu cred că se poate oferi un organ si în viată, si după moarte, nu se mai pune problema, în fond, că nu mai esti tu cel care dispui de organele tale, se poate oferi cine are tăria morală ca să facă lucrul acesta. Poate să-l facă ca o jertfă, desi nu stiu dacă e chiar jertfă în toate cazurile. Poate să fie o jertfă în sensul că suportă omul o operatie si după aceea se poate trăi, de exemplu, fără un rinichi, se poate trăi ca si cu doi rinichi, nu mai este o jertfă după aceea, dar atunci poate să fie o jertfă, atunci când te supui la operatia respectivă. În rest, ai bucuria că ai putut să ajuti pe cineva si acel cineva e un membru al familiei tale, e o bucurie să-l vezi trăind lângă tine, prin ceea ce ai putut tu să-i oferi. Nu cred că e un lucru rău să oferi un organ care poate să fie pentru binele altuia.

- În Occident sau peste Ocean există deja posibilitatea de a opta încă din viată si acest lucru se înscrie chiar pe buletin ca în alte situatii extreme, de exemplu de accident, să poti să donezi un organ. Cum vi se pare această atitudine?

- Nu stiu acum din punct de vedere moral cum se poate categorisi această situatie, pentru că sunt oameni care ar putea să-si ofere organele contra cost, pe bani.

- Există si asa ceva!

- Da, sigur că da. Si în cazul acesta nu stiu dacă mai poate fi vorba de o jertfă sau de un act moral valabil si lăudabil.

- Gândul meu, de fapt, vreau să ajungă până la Parusie, când vom învia, cum va fi?

- Când vor învia cei care vor fi transformati, ei se vor face deplin sănătosi, desi există în lumea aceasta oameni care se nasc cu un singur rinichi functionabil.

- Dar dacă se face un transplant de rinichi la un astfel de om?

- Unde merge rinichiul acela care s-a făcut. Nu s-a discutat niciodată chestiunea aceasta si cred că nici nu trebuie discutată. Trebuie să ne gândim pur si simplu că Dumnezeu când reface alcătuirea umană o reface perfect.

- Referitor la tratarea unei boli, ce primează mai mult, sfatul medicului sau sfatul duhovnicului?

- Si unul, si altul, adică sunt oameni care tin la sfatul medicului, pentru că nu au o credintă în Dumnezeu si atunci nu au pe ce să se bazeze, decât pe sfatul medicului. Sunt alti oameni care se lasă mai mult în seama lui Dumnezeu si nu tin atât la sfatul medicului si sunt oameni care tin seama si de una si de alta si eu cred că asta ar trebui luat în considerare. Dacă e nevoie de o operatie, de pildă, operatia e bine să se facă si omul să se refacă de pe urma operatiei si să-si ducă viata mai departe în conditiile omului la care s-a intervenit spre bine. Sunt oameni care dacă ar renunta la operatie ar muri si în cazul acesta nu cred că este bine să tină seama, de exemplu, de sfatul unui duhovnic, care ar zice ca totusi să lupti cu acea operatie. Eu am întâlnit un caz din acesta în Moldova. La mănăstirea Agapia m-a întrebat (sunt de atunci vreo 30 de ani) m-a întrebat o maică ce să facă pentru că ea avea nevoie de o operatie de apendicită si duhovnicul ei îi spune să nu se opereze. Asa că trebuie să ai discernământ si nu trebuie să-i întrebi pe cei care au o îngustime de gândire sau privesc lucrurile dintr-o perspectivă la măsurile căreia tu n-ai ajuns ca om, care ar trebui să te lasi în seama lui Dumnezeu. Câtă vreme există posibilitatea de a folosi un tratament eficient, de pildă, astăzi nu mai moare de turbare nici un om care are judecată, cum mureau oamenii înainte de a se descoperi serul antirabic. Si în cazul acesta, cred că fiecare dintre noi trebuie să aibă în vedere realitătile date, că un om credincios are si un sfat al duhovnicului care îi dă o mai multă putere, pentru că cineva care are credintă în Dumnezeu poate face mai usor lucrurile care trebuie făcute în anumite situatii. De pildă, mai ales două lucruri nu le poate face un om fără credintă: să crească copii buni si să suporte o suferintă grea. Cineva care are o suferintă grea de suportat si are si sfatul să rabde suferinta respectivă, nu fără să intervină în sensul acesta de a-si ameliora suferinta, pentru că dacă există posibilitatea aceasta să-ti ameliorezi suferinta si nu vrei să ti-o ameliorezi, nu cred că e bine. Bine e atunci când suporti ceea ce nu poti înlătura. Dacă ai o boală si vrei să scapi de ea e foarte firesc. Biserica, de pildă, se roagă pentru sănătatea si mântuirea credinciosilor, se roagă pentru Întâistătătorul bisericesc si nu numai pentru el, ci si pentru toti si pentru toate, pentru toti credinciosii si pentru toate credincioasele, să fie întregi, cinstiti, sănătosi, îndelungati în zile, să-si trăiască viata în pace, deci se roagă pentru binele oamenilor. Sau, de pildă, spunem la slujbă "Sfârsit crestinesc vietii noastre fără durere, neînfruntat, în pace, răspuns bun la înfricosătoarea judecată a lui Hristos să cerem". Biserica nu vrea ca credinciosii să sufere, dar dacă ajung totusi la suferintă pentru judecătile nestiute nouă ale lui Dumnezeu, atunci îi îndeamnă pe credinciosi sau să facă ce pot face să scape de suferintă sau dacă au vreo suferintă de care nu pot scăpa, să o suporte cu răbdare, pentru că este crucea vietii lor, este mântuirea lor. Sunt oameni care, nu ca performantă, ci ca situatie, pot face abstractie de anumite împiedicări pe care le au prin infirmitatea pe care o au de dus, fie că au venit cu ea în lumea aceasta, fie că i-a întâmpinat în existenta lor. E foarte usor să vorbesti despre suferinta altuia, despre ce ar trebui să facă el, mai greu este când tu însuti esti atins de o suferintă, de o îngrădire, de o boală, de o boală incurabilă, de o boală suportabilă; atunci lucrurile se schimbă putin si trecem de la teorie la practică si practica nu totdeauna se potriveste cu teoria.

- Părinte, sunt multe boli care provoacă suferinte îngrozitoare, chiar insuportabile. Credeti că este îndreptătită recurgerea la eutanasie?

- Cred că nu-i îndreptătită recurgerea la eutanasie, desi poate că eutanasia ar fi o rezolvare în stare să considere că interventia aceasta de a scurta suferinta, pentru că totusi se ajunge în cele din urmă la moarte, poate că ar fi totusi o rezolvare, dar asta este o părere personală, dacă ar fi să provoc eu o etapă de eutanasie, bineînteles că n-as provoca.

- Dar referitor la metodele de tratament ale unei boli, acceptati si credeti că un crestin poate apela si la tehnici neconventionale cum ar fi homeopatia, acupunctura?

- Sigur că da. Sunt totusi mijloace de întremare a fiintei umane, de ce să nu poată face apel la tot ceea ce se poate face pentru binele omului? Oamenii, în general, nu sunt încă obisnuiti cu chestiunea aceasta si se pot face si multe lucruri care să-i însele pe oameni, se pot prezenta unii care au, stiu eu, practica aceasta de a ajuta pe oameni si de fapt o fac pentru bani sau pentru avantaje ale lor, nu pentru avantaje ale bolnavului. Pot fi si lucruri de felul acesta, însă, în general, acolo unde omul are încredere că poate fi ajutat, se poate duce si la acupunctură, si la bioenergie, si la orice unde poate câstiga un spor de bine pentru viata lui personală, asa cum te duci la un izvor de apă termală, la izvoare de apă minerală si te poti folosi de acestea, cam asa te poti duce si la un bionergetician, dacă acela este om serios si dacă simti că îti foloseste la ceva interventia lui.

- Referitor la om serios, credeti că e foarte importantă, si aceasta ar fi o ultimă întrebare, persoana medicului pe mâna căruia te angajezi?

- Da, eu cred că da. Vedeti ce se întâmplă când e vorba de un om în care ai încredere, asta-i o chestiune a ta, nu-i o chestiune a lui, fiecare se prezintă pe sine ca unul în care poti avea încredere, însă tu personal îti cauti omul în care poti avea încredere, însă la suferintă omul încearcă pe toate, se duce oriunde, unde aude de ceva spre bine, se duce, caută, pentru că fiecare dintre oameni, dintre oamenii normali, doreste să scape de asuprirea suferintei.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus, 17 septembrie 1999
 
 
 

Cum să nu ne revoltăm în fata suferintei


(.) Încă din tinerete mă întreb la ce serveste suferinta si nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă si pentru cei care nu suferă, suferinta este în acelasi timp o realitate, o problemă si o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care nimeni nu a reusit să o rezolve, suferinta rămâne taină. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gândim despre suferintă; important este raportul pe care îl avem cu propria noastră suferintă. Ce putem face ca să nu suferim?

Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un "sfârsit crestinesc vietii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace si răspuns bun la înfricosătoarea judecată a lui Hristos, să cerem". Biserica doreste ca credinciosii să-si ducă viata în liniste si pace, si cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, "ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile". După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem si pentru noi toti, pentru că adăugăm: "pe toti si pe toate".

Biserica doreste, deci, ca toti oamenii să trăiască în pace, să fie sănătosi si să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferinta, dar ne învată să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferintă, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferinta, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toti oamenii să aibă partea lor de suferintă. Unii sunt scutiti, altii o pot suporta cu usurintă, iar pentru altii este un adevărat chin. Când spun asta mă gândesc în special la suferinta fizică. Cunosc persoane care suportă o suferintă adâncă, care nu se pot misca de pe patul de boală, si care totusi radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalti, desi sănătosi fizic, nu o au. Unii se revoltă în fata suferintei, iar altii o ignoră. În fiecare din aceste cazuri trebuie să luăm în considerare intensitatea suferintei, căci sunt suferinte care-l pot distruge pe om.

Sunt însă persoane despre care credem că suferă, dar care stiu cum să se comporte în fata suferintei, anihilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sunt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credinta în Dumnezeu: să crească copii buni si să suporte o mare suferintă. Eu cred, de asemeni, că cei ce au de purtat o cruce grea, au si puterea de o duce usor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferintă ca venind din mâinile Domnului, stiind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu Ascetul spunea că nu e important să stim de unde vine suferinta, ci să stim cum să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele Arsenie Boca, spunea: "Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic". Pentru a putea folosi suferinta spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinta are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu întelege. De fapt, cel care întelege si stie cum să suporte suferinta, nu mai suferă.

As spune că suferinta e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putintă, dar trebuie să ne plecăm în fata tainei si să folosim suferinta care ne este dată pentru progresul nostru spiritual.

Dacă nu putem să ne întelegem propria suferintă, nu vom putea întelege nici suferinta celorlalti. Putem totusi să încercăm să-i ajutăm să-si poarte suferinta. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în putintă pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi. Să ne gândim la cei patru care l-au adus în fata Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să astepte să se întâlnească cu Domnul, dar ei au simtit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cât mai repede în fata Domnului, pentru a fi vindecat. Si-au dat seama că ei nu-l puteau vindeac, dar au stiut că Domnul o poate face.

Totusi, Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor si al celor din jur. Am constatat adesea că oamneii care suferă sau care au trecut prin mari suferinte, sunt oameni puternici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra vietii si au dobândit unele calităti pe care oamenii scutiti de suferintă ne le pot avea. Suferinta poate fi primită ca un dar, ca o îmbogătire. Unii simt suferinta ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se întâmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalti, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie să-si trăiască viata care i-a fost dată. Fiecare are raportul său cu suferinta, fiecare poate câstiga ceva din suferintă. Cred că ceea ce trebuie să ne ajute este constiinta că Dumnezeu îngăduie această suferintă si că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l stim. Această constiintă, sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne purtăm crucea cu seninătate.

Pot să vă asigur că credinta în Dumnezeu ne ajută să suportăm o mare suferintă. Să ne reamintim însă că dacă am suferit, nici nu ne dorim să suferim, pentru că nici Biserica si nici oamenii nu o doresc. Să evităm suferinta dacă putem? Da! Dar să nu fugim de crucea care ne mântuie. Domnul nu ne binecuvântează o asemenea atitudine. Căci Domnul ne cere să ne purtăm fiecare crucea, crucea lepădării de sine însusi. Fără cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului ci si prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o ispită, printr-o boală, printr-o durere, un necaz, ne întâlnim crucea pe care trebuie să o purtăm si ea devine într-adevăr crucea mântuirii noastre.

Să fim convinsi că crucea ne este necesară pentru a ne mântui. Să-I cerem Domnului sănătate si tot ceea ce e bun, dar să-I cerem si puterea de a accepta suferinta atunci când ne este trimisă. Să-I cerem Domnului să ne întărească în credintă pentru a putea face fată tuturor încercărilor care ne vin, să-I cerem Domnului să ne ajute să purtăm cu bucurie suferinta. Sfântul Isaac Sirul spunea: "Caută un doctor înainte de a fi bolnav si roagă-te înainte de venirea ispitei".

Să ne pregătim să suferim, suferintă fizică sau suferintă morală. Pentru a putea răbda suferinta morală si pentru a putea profita de ea, trebuie însă să ne smerim. Să nu ne tulburăm văzând că suferinta este o realitate pe care nu o putem evita, o problemă pe care nu o putem rezolva, o taină care pentru binele nostru, pentru progresul nostru spiritual ne uneste cu Crucea Domnului. Ea este o taină care ne uneste cu suferinta Domnului care avut milă de noi si ne-a mântuit, pentru că ne iubeste. Ea este o taină care ne uneste cu Domnul, care ne iubeste chiar si atunci când ne lasă să suferim si care ne sterge lacrimile atunci când stie că suferim pentru binele nostru.

Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoteste pretutindeni, că Maica Domnului ne ocroteste mereu si la bine si la rău. Să credem că mila Domnului ne însoteste mereu.

Cuvânt al părintelui Teofil, înregistrat în Franta
la 20 iunie 1999 si preluat din Feuille Saint Jean Cassien,
nr. 68/ iunie 2000
 
 
 
 

Biserica si mass-media


- Mass-media este în societatea contemporană vârful de lance care dirijează si informează, care provoacă si schimbă opinii, atitudini, mentalităti. În acest context, as vrea să vă întreb, Părinte Teofil, care credeti că ar fi rolul unui post de radio al Bisericii? Poate el sau trebuie să devină un mijloc de misiune, de informare si formare a unor constiinte crestine autentice?

- Dacă nu are în vedere formarea unei constiinte crestine, dacă nu are în vedere informarea fiilor Bisericii, dacă nu are în vedere misiunea, nu are rost să existe un post de radio al Bisericii. Acesta este temeiul unui post de radio al Bisericii, să-i angajeze pe oameni, să fie un fel de misiune dirijată de acest post de radio. Să se propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, să se propovăduiască Evanghelia prin acest post de radio. Există posturi de radio ale neoprotestantilor - "Vocea Evangheliei", îmi place acest nume. Asa trebuie să avem si noi, să avem o voce a Evangheliei interpretată ortodox.

Pentru că, în general, cei care au un post de radio îsi manifestă credinta lor până acolo încât nu admit nimic altceva decât credinta lor. Nu auzi la un post de radio neoprotestant zicându-se: "Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh", desi si ei ar putea să spună asa ceva foarte simplu. Chiar dacă nu-si fac semnul Sfintei Cruci, ar putea să zică: "Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Ei sunt încrâncenati în sensul acesta.

Si noi cred că trebuie să avem un specific al nostru si insist, dar nu în asa fel încât să nu mai putem admite ceva bun din altă parte.

- Credinta vine prin crez (Rm. 10, 7). În acest sens, părinte Teofil, care credeti că este avantajul misiunii Bisericii prin radio?

- Eu cred că există un avantaj, în sensul că la presa scrisă nu ajung atât de multi câti pot ajunge să asculte un post de radio. Si prin ceea ce se oferă la radio se pot trezi anumite constiinte, pot ajunge oamenii să stie ceva ce nu ajung să citească. Deschide aparatul de radio si aude ceva, întâmplător, ceva care îl interesează, si deja e un câstig.

- Părinte Teofil, sunteti unul din slujitorii Bisericii care nu numai că nu refuzati orice invitatie la radio, televiziune sau presa scrisă, ci participati cu bucurie si dăruire. Din ce considerente aveti această atitudine si cum anume credeti că am putea constientiza preotii nostri, oamenii de cultură, intelectualii s.a. din Biserică să să implice efectiv în acest nou mijloc de misiune?

- Nu stiu cum am putea să-i câstigăm pe altii, însă eu sunt câstigat gata, pentru că mie îmi place să propovăduiesc si să atrag atentia asupra anumitor chestiuni cu rezonantă în vesnicie si care pot avea consecinte în viata de zi cu zi. Mie îmi place. E un lucru pe care-l fac cu plăcere, desi prea mare încredere nu am în ceea ce fac, în sensul că cele mai multe lucruri pe care eu le spun le uită oamenii, cele mai multe lucruri pe care eu le scriu le uită oamenii, cele mai multe lucruri pe care le ofer eu într-o predică, oamenii le intuiesc ca adevărate, dar nu rămân la ele pentru că nu le tin minte. Dar eu fac lucrul acesta pentru bucuria mea de a face lucrul acesta. Îmi place să le spun oamenilor multe lucruri; nu stii unde se împlântă în inima omului. Din ceea ce stiu eu de la oamenii care mă cunosc si care ascultă cu plăcere ce spun eu la radio sau privesc cu plăcere o emisiune la care iau si eu parte, înteleg că unii, dacă nu au alt folos, cel putin au bucuria, de moment, a întâlnirii dintre mine si ei, prin ceea ce se oferă din partea mea la radio sau la televizor.

- Care ar fi câteva exigente pe care le-ati cere sfintia voastră persoanelor - preoti, studenti s.a. - care ar colabora la emisiuni religioase sau în cadrul unui post de radio al Bisericii?

- Mai întâi de toate, să caute să aibă o competentă, să fie oameni care să poată spune ceva în cazul când sunt solicitati să spună, să aibă o competentă în întelesul de a spune adevărul si de a spune ceea ce ar putea angaja pe oameni si ceea ce i-ar putea interesa. Când e vorba de mass-media si de scris în general, nu se pune atât problema tinutei morale, cum s-ar pune când e vorba despre predica directă, când oamenii asteaptă. Sunt atâtia autori de cărti sau de materiale publicate în reviste, ziare bisericesti, pe care oamenii nu-i cunosc ca să se intereseze de viata lor morală, si contează mult viata morală pentru că si viata morală aduce o gândire luminată, o gândire care să ajungă la inima oamenilor; din punctul acesta de vedere, al exigentei pentru radio, pentru tv, eu cred că trebuie să fie oameni cât se poate de cunoscuti de ascultători, de telespectatori. De pildă, când eram eu tânăr si stiam că vorbeste la radio Gala Galaction, ah, era un nume, eram foarte bucuros. Mi-aduc aminte de cuvântările pe care le-a tinut el la radio, în tineretea mea, despre Stâlpi ai puterii sufletesti, despre Sfântul Grigorie de Nazianz. Mi-aduc aminte că a vorbit Onisifor Ghibu, Procopie Pătrut. Nu stiam cine-i Onisifor Ghibu, dar stiam cine-i Gala Galaction.

- Ce tipuri de emisiuni ati propune pentru un post de radio al Bisericii? Ce ati dori mai mult să auziti pe un asemenea post de radio?

- Pe un asemenea post de radio, eu as dori să aud lucruri care privesc învătătura Bisericii, adică de câte ori deschid aparatul de radio să aud ceva, o învătătură, eventual o melodie bisericească, să aud ceva ce în general nu pot auzi la celelalte posturi de radio. Si n-as vrea niciodată să găsesc la un post de radio bisericesc lucruri pe care le-as putea auzi la un alt post de radio care nu-i bisericesc. Mi-ar plăcea să pot auzi lucruri care interesează în general pe oameni, lucruri care tin de ortodoxie, de specificul nostru, informatii, muzică, însă muzică religioasă si simfonică, cum ar fi Bach, Beethoven, Missa Solemnis, Oratorii de Bach si de Händel, adică lucruri si de felul acesta, nu numai neapărat Corul Athos sau stiu eu ce cor, care nu-s destul de cunoscute, dar care pot fi cunoscute prin mijlocul acesta de răspândire a frumosului. Mi-ar plăcea să ascult poezie religioasă, bine aleasă, mă gândesc la autorii de poezie, la poetii nostri, nu numai la cei care au fost consacrati în poezie religioasă, cum au fost Traian Dorz, care a scris numai poezie religioasă. Mă gândesc si la alti poeti, de exemplu la Ion Pillat, care a scris poezie frumoasă, la Nichifor Crainic; s-ar putea găsi, după aceea, lecturi din Scripturi, din Sfintii Părinti, bine alese si alese pentru majoritatea oamenilor, nu chestiuni de aprofundare, de exemplu "Cuvântările teologice" ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ci, de exemplu, o cazanie citită frumos la radio, chiar din cele vechi, cum ar fi "Cartea de învătătură a lui Varlaam"; după aceea lecturi frumoase cu tentă religioasă: Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, asa, niste cenacluri aranjate cu oameni care se interesează de poezie, de literatură, în special de poezia si literatura religioasă. Mi-ar plăcea, asa cum se face si la celelalte posturi de radio - momente poetice sau niste sugestii, cum erau mai demult, "tableta de seară", cinci minute ceva frumos din partea cuiva, prezentarea unui scriitor bisericesc, prezentarea unei cărti, a unui cerc literar, a unei asociatii bisericesti. După aceea să fie niste emisiuni-avertisment în ceea ce priveste devierile de la credinta adevărată.

- Părinte Teofil, credeti că mass-media din Biserică poate si trebuie să fie un mijloc de îmbogătire culturală si educativă?

- Poate să fie, dar asta poate o fac si altii mai bine decât noi; dacă se poate, n-am nimic împotrivă, însă nu trebuie să aibă o pondere în chestiunea aceasta, adică să nu se considere că un post bisericesc numai atunci e bun dacă are rubrici sau emisiuni de culturalizare. Asta o poate face un alt post cu traditie, cu preocupări de felul acesta. Dar nu trebuie să excludem si această posibilitate, însă mi-ar părea rău să se insiste prea mult pe lucruri de felul acesta, în sensul că numai asa îsi are rostul un post de radio bisericesc.

- La modul concret, în Alba-Iulia pentru început am putea demara un ciclu de emisiuni religioase - între 15-20 de minute pe zi - pe anumite posturi de radio private - Radio 21 sau ProFM, posturi la care predomină muzica (nu de cea mai bună calitate) si buletinele de stiri. Cum vedeti dumneavoastră acest început si această situatie?

- Eu cred că se poate, dacă există posibilitatea de a avea o emisiune chiar si la un post de radio laic si într-un cadru să zicem laic, nebisericesc, se poate, pentru că oamenii care ascultă pot să fie interesati si de ce spunem noi din partea Bisericii. Ar fi bine dacă s-ar putea găsi locuri unor astfel de emisiuni la niste ore de exemplu, după "Buletinul de stiri", pentru că as zice că e un cadru asa, mai propriu pentru o emisiune religioasă, decât dacă ar fi încadrată între muzică populară si muzică rock, pentru că cei de la posturile de radio laice n-or să-si facă programul după noi.

- Părinte Teofil, Biserica noastră este acuzată de multă lume că nu este profesionistă în mass-media, atât din presa scrisă cât si audio-vizuală, si realitatea cam asta este. Cum credeti sfintia voastră că poate deveni presa din Biserică cu adevărat prezentă în viata Bisericii si a societătii, fără să fie anacronică sau pietistă? Cum poate să ajungă ea un mijloc viu, practic si la nivelul exigentelor misiunii acestui sfârsit de mileniu?

- Cred că Biserica trebuie să aibă o angajare în misiunea aceasta a informării credinciosilor, a îndrumării credinciosilor, si prin mijloacele mass-media, cu presa, cu audio-vizualul, dar nu se poate cere de la Biserică o angajare în această chestiune asa cum există o angajare a laicilor si a celor care sunt profesionisti în chestiunea aceasta, pentru că Biserica are marginile ei, competenta ei, Biserica are obiectivul ei, Biserica îi îndrumă pe fiii ei si îi îndrumă pe oamenii cu care vine în legătură în măsura în care acestia sunt deschisi pentru ceea ce le oferă Biserica. În orice caz, asa cum e o datorie să propovăduim cuvântul lui Dumnezeu prin viu grai, e tot asa o datorie să propovăduim cuvântul lui Dumnezeu si prin scris - prin scris pentru cei care citesc, prin viu grai pentru cei care ascultă.

Cei care citesc sunt de multe ori mult mai multi decât cei care ascultă, în întelesul că nu toti cei care citesc se pot aduna undeva unde să li se vorbească. Presa scrisă e la îndemâna oamenilor nu numai într-o anumită conditie, ci în toate conditiile pe care le au oamenii; si atunci, stiindu-se lucrul aceta, Biserica trebuie să fie preocupată de o presă bine pusă la punct, de o presă dirijată spre binele oamenilor, de o prelungire a cuvântului vorbit în scris si la îndemâna celor care se pot folosi de ceea ce oferă Biserica. Din acest punct de vedere, Biserica trebuie să aibă o responsabilitate deosebită, să se folosească de oameni competenti, care pot oferi celorlalti oameni idei salvatoare, gânduri bune pentru alte gânduri bune, să le ofere oamenilor lumini de gând pentru a-si dirija viata de zi cu zi. Este foarte important ca, într-o societate în care se pune accent pe presă, să aibă si Biserica o presă competentă si o presă superioară, care să se impună prin continutul ei si prin tinuta ei, presă care să-i impresioneze pe oameni, care contine impresii si în felul cum li se oferă, cum li se serveste învătătura pe care o oferă, în cazul nostru, Biserica sau pe care o oferă cei care se ocupă cu răspândirea ideilor.

- Părinte Teofil, stiu că sunteti colaborator al mai multor publicatii. Care este argumentul (sau argumentele) decisiv pentru care, ca preot-duhovnic, vă angajati si răspundeti acestor solicitări cu atâta bucurie?

- Mai întâi de toate, eu răspund unor solicitări si cu toată bucuria în cazul când nu mi se cer niste lucruri de angajare permanentă. În general, nu mă angajez la o rubrică, la un ziar sau revistă, pentru că nu am constiinta că as putea pregăti totdeauna la timp si foarte bine lucrurile pe care le-ar astepta cineva de la mine, dar când e vorba să colaborez printr-un material oarecare sau prin mai multe materiale si pot să o fac, o fac cu toată bucuria, pentru că stiu că ceea ce ofer e primit, în general, cu deschidere de suflet si n-am motive să fiu retinut când e vorba de a face binele si pe directia aceasta.

- Ce rubrici considerati că ar trebui neapărat să existe într-un ziar (sau revistă) al Bisericii?

- În general nu m-am ocupat si nu citesc ziare si nu m-am ocupat în mod special de alcătuirea unui ziar, dar trebuie să existe un articol de fond, în orice caz, trebuie să existe informatii, aprofundări ale unor idei, sugestii si lucruri care angajează, care interesează, care îi pun pe oameni pe gânduri. În orice caz, când e vorba de presa bisericească nu mă pot gândi la alte rubrici decât cele care privesc Biserica, credinta, nu mă pot gândi la alte lucruri pe care le pot citi oamenii în alte publicatii, poate scrise de oameni mai competenti decât cei care lucrează în Biserică, pentru Biserică în special; pentru că cei din Biserică lucrează si pentru societatea, să zicem, neangajată în Biserică. Nu se poate considera, de pildă, că toti oamenii care sunt de o anumită credintă, practic sunt angajati în viata societătii respective. Nu toti cei care sunt considerati ca având credinta ortodoxă sunt de fapt ortodocsi si sunt angajati într-o viată de ortodoxie. În ultima vreme s-au declarat 87% din cetăteni ca fiind ortodocsi. Si totusi s-a tinut un simpozion cu titlul acesta: "Biserica si societatea civilă", si chiar am pus problema aceasta, am atras atentia asupra faptului că dacă 87% din populatie sunt ortodocsi, se mai putea pune problema "Biserica si societatea civilă", societatea neortodoxă pentru cei 13% care mai rămân până la 100%? Si aceia sunt angajati într-un fel sau altul, sau s-au declarat într-un fel sau altul ca apartinând unei credinte religioase. De fapt, aproape toată lumea ar fi religioasă. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cei 87% cu care ne lăudăm, ne lăudăm degeaba, pentru că din acestia abia 5-10% sunt oameni care se angajează, care trăiesc credinta si în cazul acesta cei care sunt angajati în Biserică si care au competentă si care au functii în mass-media trebuie să se gândească si la cei care sunt mai putin angajati, deci la alti membri ai Bisericii, la cititori în general, si se pot gândi si la alti cititori la care ar putea ajunge publicatiile respective si care nu fac parte din Biserica Ortodoxă. În conditiile în care ne găsim noi astăzi, cu confruntările cu necredinta, cu nepăsarea din punct de vedere religios, cu nestiinta, sunt atâtia oameni care n-au informatie religioasă, care motivează că n-au primit la vreme informatie religioasă, dar care, de fapt, nici singuri nu s-au interesat de informatie religioasă. Într-o societate în care sunt atâtia oameni de altă credintă si sunt oameni activi în răspândirea credintei lor, alta decât credinta ortodoxă, cred că presa bisericească ar trebui să aibă în vedere toate lucrurile acestea si să se raporteze real si prompt si competent la toate situatiile acestea si să declare eventual chiar un război de gând celor care au o altă credintă. Bineînteles, lucrul acesta se poate face în sensul de a-i întări pe credinciosii Bisericii în credinta ortodoxă, adică să ia în considerare învătăturile altora si să li se spună credinciosilor nostri că nu au dreptate cei care învată altfel decât învată Biserica; si acest lucru am impresia că nu se prea face, poate din motive de delicatete sau din alte motive, dar ar trebui să se facă, pentru că altfel ne omogenizăm si ne nivelăm cumva. Ajungem să credem că toti au dreptate, că toti pot avea dreptate, că oriunde poti găsi adevărul. Sfântul Apostol Pavel n-a lucrat asa. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, a spus galatenilor: "O, Galateni fără de minte, dacă ar veni înger din cer si v-ar propovădui altă evanghelie decât cea propovăduită de mine, să fie anatema!" (Gal. 1, 9).

- Un buletin sau o foaie parohială - scrisă de membrii unei comunităti - poate să fie un mijloc de întărire a comunicării si a comuniunii dintre credinciosi?

- Poate. Mai ales în străinătate se insistă pe o foaie parohială. La noi nu prea există interes pentru asa ceva, pentru că cei care merg la biserică nu citesc prea mult si nu se interesează de ceea ce li se oferă prin aceste publicatii. Eu cred că mai multă atentie ar trebuie să se dea mijloacelor de informare prin radio si televiziune, la care iau aminte oamenii mai mult decât la presa scrisă. Sunt si cei care citesc presa scrisă, dar de ascultat si vizualizat se găsesc mult mai multi. Dacă s-ar face o statistică, s-ar constata că cei mai multi sunt bucurosi de ceea ce li se oferă direct.

- Care ar fi argumentele pe care le-ati aduce preotilor-parohi - mai ales din orase, dar si din enoriile de la sat - în ceea ce priveste utilitatea sau poate chiar necesitatea unei foi/reviste parohiale?

- Eu cred că n-as putea să le spun prea multe. Ei ar trebui să-si dea seama singuri cum merge presa bisericească în general, cea care nu este o foaie parohială, ci publicatii deja existente. Câti sunt interesati de asa ceva? Pentru că dacă oamenii nu sunt interesati de "Telegraful român", "Oastea Domnului", "Credinta străbună", "Renasterea" s.a.m.d., nu vor fi interesati nici de o foaie parohială.

- Bine, acestea sunt publicatii oficiale, eparhiale, care trebuie să depăsească sfera unei comunităti.

- Eu mă gândesc că foile acestea ar putea să cuprindă informatii din fiecare parohie. Dar mă gândesc si la aceasta: că nu există foarte multe evenimente care să se ia în considerare la fiecare parohie. Unde se poate realiza lucrul acesta, e bine să se realizeze (.).

Într-o foaie parohială ar putea să se cuprindă întotdeauna evenimentele care sunt: botezuri, cununii, înmormântăr s.a.

- La finalul interviului, părinte Teofil, v-as ruga să transmiteti un îndemn pentru toti cei care citesc acest ziar ("Credinta Străbună") si care ar putea deveni colaboratori si sprijinitori ai unor articole sau emisiuni radio sau TV de viată religioasă.

- Eu îndemn pe toti să folosească toate mijloacele pe care le au la îndemână pentru înmultirea binelui, pentru înmultirea credintei în Dumnezeu, pentru înmultirea bucuriei în lumea aceasta, fie colaborând, fie citind cu luare-aminte cele care li se oferă de către presa bisericească, fie ascultând emisiunile de radio si ascultând si văzând emisiunile televizate. Le doresc la toti folos din aceste posibilităti si mai ales doresc să fie totdeauna oameni care să sustină lucrarea aceasta de misiune prin mass-media.

Interviu înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în 17 septembrie 1999,
publicat partial în "Credinta străbună", an X, nr. 10 (163), octombrie 1999, Alba Iulia
 
 
 

Cultura crestinului si lectura Sfintei Scripturi


- Crestinismul a apărut si s-a grefat în si pe cultura romană si greacă. Credinta noastră nu a fost si nu este ruptă de cultura si civilizatia vremii în care se găseste. Vreau să vă întreb, Părinte Teofil, ce înseamnă pentru un crestin a-si asuma cultura si civilizatia timpului său?

- Dragă, un crestin nu poate să facă abstractie de cultura si civilizatia timpului său. Înainte de a fi crestin constient, el este un rod al societătii din care face parte, societatea îl învată, nu Biserica, ci societatea îl învată să vorbească, nu Biserica, ci societatea îl învată pe om să scrie si să citească, nu Biserica, ci societatea îi oferă o traditie culturală, laică, care după aceea poate să fie folosită si în viata credinciosilor în biserică. Vreau să spun că Biserica are marginile ei de manifestare, de îndrumare, dar nu poate face abstractie de patrimoniul cultural în care trăieste fiecare dintre credinciosii Bisericii. Adică, noi trebuie să stim că numai undeva departe de lumea aceasta, într-o pustietate, ar putea Biserica să se ocupe de toate lucrurile acestea si să-i îndrume pe toti cei care i-ar avea în lucrare acolo. Altfel, Biserica este unul dintre factorii de formare a omului din societatea în care trăim, nu este singurul factor, asa că orice credincios nu poate face abstractie - mai ales vorbesc de un credincios preocupat de cultură, nu de un tăran care poate nu stie să citească sau citeste greu si asa mai departe. Mă gândesc la un om obisnuit, un membru al societătii nu poate face abstractie de ceea ce-i oferă societatea ca societate, de ceea ce-i oferă Biserica în calitate de Biserică.

- Părinte, la nivel personal, cum ar trebui să se formeze, care ar fi mijloacele cele mai la îndemână de îmbogătire culturală a unei persoane? Ce trebuie să aibă mai ales în vedere?

- Păi, de cultura oamenilor se ocupă scoala, scoala-i oferă elevului, după aceea studentului, ceea ce trebuie să stie el în calitatea pe care o are. Deci, de cultură, în general, se ocupă scoala, de viata spirituală se ocupă Biserica. Si depinde acuma de fiecare membru al societătii, în formare în special, cum este dirijat pentru cultura pe care urmează să si-o formeze în afară de ceea ce i se cere si i se oferă oficial. Pentru că n-o să treci prin scoală cu optiunile tale. În scoală trebuie să înveti ceea ce te învată scoala, există o programă analitică care trebuie urmărită si de profesori, si de elevi, si asta este de fapt baza, de la asta se porneste, la asta, apoi, adaugă fiecare după priceperea îndrumărilor, lecturile pe care le poate face, unele care tin de scoală si altele care pot să fie făcute de către elevi, de către studenti în urma îndrumărilor pe care le dau cadrele didactice, profesorii de română.

- Ce părere aveti de muzică, de teatru?

- În ceea ce priveste muzica, noi trăim într-o societate în care muzica are ponderea ei. Păcat că oamenii în general nu sunt foarte doritori de a cânta ei însisi, cel mult ascultă muzica la casetofon, la radio, la televizor, muzica cântată de altii. Mai demult era o angajare a oamenilor, în general, pentru muzică. Nu mă gândesc numai la cei care erau angajati într-un cor, ci la cei care erau gata tot timpul să fredoneze ceva, să cânte ceva, eventual să cânte la un instrument muzical, să interpreteze o cântare, o melodie, cântând el însusi vocal si parcă în tineretea mea era mai multă preocupare de a face muzică, nu numai de a asculta muzică. Si atunci, trăind într-o societate în care oamenilor li se oferă după preocupările care sunt, îmi pare rău că se neglijează anumite lucruri pentru că nu mai sunt la modă. Ei, as vrea să se cânte muzică din toate domeniile, sunt foarte frumoase cantonetele italiene, sunt foarte frumoase melodiile spaniole, sunt foarte frumoase melodiile cântate de francezi. Dar as vrea să fie un amestec asa si o preocupare de muzică bună de tot felul, de la toate popoarele care ne cunoastem si care au valori muzicale. Când eram eu foarte tânăr se câta foarte mult Tino Rosi. Si acum asa mult îmi place Tino Rosi! Mi-aduc aminte de tineretea mea si îmi plăcea si atunci foarte mult. Sau acum, de exemplu, muzica de operă care-i frumoasă si e bine să se cânte. Pavaroti, de pildă, Domingo, muzică frumoasă. Am impresia că nu-i destulă preocupare de muzică din asta constructivă, adică elevată.

- Cam asa este.

- Câteodată deschid aparatul de radio si nimeresc la câte o muzică si mă gândesc. asta-i muzica? Oare asta poate fi socotită muzică?

- Si cum ati califica-o?

- Nu cred că-i o muzică, e ceva ce eu n-as mai asculta si a doua oară. Dar sunt lucruri pe care le-as asculta de mai multe ori, si a treia oară si a zecea oară; si muzică populară, si muzică cultă si muzică usoară, muzică simfonică; mie-mi place muzica, n-am vreme de muzică, dar îmi place foarte mult.

- Părinte, Sfântul Vasile cel Mare în Cuvântul către tineri recomanda să citim cât mai mult si nu numai din cultura crestină, însă selectiv. Pentru zilele noastre, ce criterii ati recomanda sfintia voastră pentru lectura personală, tinând cont că mare parte din literatura ce se oferă pe piată nu numai că nu se încadrează în duhul crestin, dar de cele mai multe ori sfidează bunul simt?

- Eu as recomanda oamenilor să nu-si piardă vremea citind lucruri nefolositoare. romane de dragoste, romane excitante, romane politiste, literatură degradantă, decadentă. Le-as recomanda să se intereseze de autori seriosi, de autori care au urmărit si morala; mie-mi place foarte mult din literatura noastră românească Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Slavici, Vlahută, deci niste autori din acestia care au fost cu grijă să si formeze prin ceea ce au oferit ei ca scriitori. Si poezii, clasicii nostri, George Cosbuc, Eminescu, Goga, Ion Pillat, Minulescu, stiu eu, si altii. Eu am fost totdeauna pentru o lărgire a orizontului spiritual si cultural, deci sunt pentru literatura laică, dar pentru o literatură constructivă, nu pentru o literatură decadentă, pentru ceva ce au scris oameni fără credintă în Dumnezeu si care de fapt poate nici n-au stiut de ce scriu asa.

- Părinte Teofil, care este importanta unei culturi solide în viata unui crestin? Este cultura decisivă, hotărâtoare pentru vesnicie?

- Nu, cultura nu este hotărâtoare. Adică nu trebuie neapărat să fii un om cult ca să te încadrezi în vesnicia fericită. Dacă esti cult, cu cultură cu tot te mântuiesti, dacă nu esti cult, si cu simplitate te poti mântui. Domnul Hristos nu le-a cerut oamenilor să se culturalizeze ca să se mântuiască, dar când zici cultură, te gândesti la ceva ce cultivă si dacă ai cultură, nu poti să faci abstractie de cultură, dar nici nu trebuie să urmezi si cultura neapărat ca să poti ajunge în Împărătia lui Dumnezeu. Pe om îl formează ceea ce acumulează. Dacă acumulează si cultură, îl formează si cultura, dacă e cultivat si prin cultură, si cu cultivarea din cultură, va ajunge în Împărătia lui Dumnezeu. Dar cultura nu este o conditie a mântuirii.

- Da, desi astăzi se vorbeste de o cultură mântuitoare, soteriologică.

- Nu există o cultură soteriologică, decât dacă e vorba de cultura crestină, aceea e o cultură soteriologică, dar altfel. Poti să zici că dacă înveti poeziile lui Goga te duci o treaptă mai sus în Împărătia lui Dumnezeu? Nu există asa ceva. Dar dacă ai posiblitatea să te cultivi, s-o faci, e bine. Eu întotdeauna am fost si pentru credintă, si pentru cultură. Pentru oamenii care pot avea cultură, cultura nu trebuie evitată, dar nu e nici necesară. Deci, eu dacă am vrut să înaintez în viata spirituală si am constatat că mă ajută si cultura, nu am avut motive să evit cultura. Si m-am folosit si de cultură. Cultura mi-a dat perspectivă, cultura mi-a dat posibilitatea să mă afirm, lucru pe care nu l-as fi putut face dacă n-aveam cultura cât o am.

- Biblia sau Sfânta Scriptură rămâne până acum cea mai răspândită carte. Din păcate, nu toti cei care o au, o si citesc sau stiu cum să o citească. Cum recomandati sfintia voastră citirea Sfintei Scripturi?

- Eu recomand celor care se lasă îndrumati de mine să citească în fiecare zi două capitole din Noul Testament, începând cu Evanghelia de la Matei, continuând cu celelalte Evanghelii, si apoi să le citească încă o dată si încă o dată, de trei ori Evangheliile una după alta, după aceea fiecare carte din Noul Testament, să citească de trei ori în parte, Faptele Apostolilor o dată, de două ori, de trei ori, Epistola către Romani o dată, de două, de trei ori si asa mai departe până la sfârsitul Noului Testament. Recomand să se citească Evangheliile una după alta de trei ori pentru că există si multe texte paralele si atunci e bine să ai o perspectivă generală. Celelalte cărti al Noului Testament nu au o legătură unele cu altele, sunt fiecare de sine stătătoare, asa că e bine să se citească fiecare în parte de trei ori. După ce ai citit Noul Testament de trei ori în felul acesta, apoi se citesc câte două capitole în fiecare zi fără să se mai tină seama de numărul de citiri. Si asta până la sfârsitul vietii în scopul de a ne împodobi mintea cu gânduri ceresti si de a le avea la îndemână pentru înlăturarea ispitelor celui rău sau pentru întărirea în bine. Mă gândesc că citirea Scripturii în general, si a Noului si a Vechiului Testament, trebuie făcută în perspectiva în care Biserica ne îndeamnă să o facem. Când se citeste din Vechiul Testament si din Epistolele Sfintilor Apostoli, credinciosii sunt anuntati că se citesc lucruri izvorâte din întelepciune, chiar se spune "Întelepciune", se anuntă de unde se citeste si slujitorul sfintit spune în continuare: "Să luăm aminte!". Deci citirea trebuie făcută cu luare-aminte, considerând că se citesc lucruri exceptionale, lucruri care ies din comun.

- Părinte Teofil, trebuie pus accentul pe anumite cărti din Scriptură?

- Da, în ceea ce priveste Vechiul Testament, consider că unele cărti sunt mai importante decât altele; de pildă, cărtile lui Moise: Deuteronomul, pe care unii îl consideră ca Evanghelia de la Ioan fată de celelalte Evanghelii, de o valoare deosebită, apoi Cărtile Întelepciunii, respectiv Pildele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Întelepciunea lui Solomon, Întelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, Cartea Iov, după aceea Cărtile Profetilor, în special ale proorocilor mari, apoi în ceea ce priveste Noul Testament nu stiu dacă se poate spune că-i mai importantă una decât alta, asa că toate fiind cu un continut deosebit, se pot citi cu folos fără nici o exceptare, doar Apocalipsa e cu semnul întrebării, în sensul că din Apocalipsă nu se citeste niciodată la cultul Bisericii noastre si nici referire nu se face la textele Apocalipsei, ceea ce înseamnă că Apocalipsa este privită cu o oarecare rezervă de către Biserică, si atunci nici credinciosii nu e cazul să pună prea mult accent si mai ales să interpreteze, pentru că e foarte greu de stiut cum anume trebuie interpretate textele din Apocalipsă. Sunt însă si foarte multe lucruri de îndrumare, lucruri de temei pentru viata spirituală, asa că e bine să se citească, mai ales că e cuprinsă în Noul Testament, dar totusi cu rezerva cuvenită, cu rezerva pe care o are Biserica fată de Apocalipsă. În ceea ce priveste Evangheliile, citirea din Evanghelie trebuie făcută cu seriozitatea cuvenită, în sensul că e vorba de cuvântul dătător de viată al Mântuitorului Iisus Hristos. Biserica chiar cere o învrednicire pentru a asculta Sfânta Evanghelie, ceea ce înseamnă că si lectura trebuie să fie făcută cu luare-aminte si cu plecare de minte.

- Părinte Teofil, pentru o aprofundare a unor cuvinte, a unor texte din Scriptură, ce recomandati credinciosilor?

- Păi, as recomanda să învete pe de rost anumite versete si să se gândească la ele, să le poarte în minte. Am citit undeva că un detinut politic, în închisoare fiind, a avut deprinderea de a se gândi la texte din Scriptură si mai ales în noptile de insomnie se gândea să se cerceteze pe sine să vadă ce texte scripturistice, din Noul Testament, stie el care încep cu litera a, care încep cu litera b, c si asa până la sfârsitul alfabetului. Era o deprindere folositoare si o cercetare de felul acesta ne duce si la gândul să înmultim cunostintele din Scriptură, pe care după aceea să le împlinim cu fapta pentru că cunostinta singură îngâmfă pe om, cum zice Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Marcu Ascetul adăuga că cunostinta singură îngâmfă pe om îndemnând la nelucrare, iar iubirea zideste, îndemnând la răbdarea tuturor. Prin urmare, noi nu trebuie să facem o performantă de cunostintă scripturistică, ci trebuie să căutăm să cunoastem Scriptura pentru aplicarea ei în viată.

- Care ar fi diferenta dintre cunoasterea, să zic asa, sectară, adică doar a unor versete, si o întelegere ortodoxă a Scripturii?

- Întelegerea ortodoxă a Scripturii se face în perspectiva Traditiei bisericesti, din perspectiva Sfintilor Părinti, din perspectiva continutului slujbelor Bisericii, pe când sectarii nu au referinte, ei interpretează de multe ori textele detasate din context si atunci nu se ajunge totdeauna la o interpretare corectă.

- Regăsim în slujbele noastre, asa cum spuneati părinte Teofil, texte biblice. Ne pot ajuta slujbele să pătrundem, să adâncim sensul cuvintelor Scripturii?

- De fapt, textele biblice în cuprinsul Sfintelor Slujbe sunt pericopele care se citesc la Liturghie, la Vecernie, în preajma praznicelor, si apoi faptul că noi sărbătorim anumite evenimente se bazează pe Scriptură. De exemplu, cum e Buna Vestire, Nasterea Domnului, Înăltarea la cer, Învierea, Pogorârea Duhului Sfânt, Schimbarea la Fată, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, toate acestea ne duc la gândul că Sfânta Scriptură este la temelia credintei noastre ortodoxe, iar evenimentele care se prăznuiesc, se prăznuiesc într-un anumit context liturgic în care revin adeseori cuvintele de temei ale sărbătorii respective. De exemplu, la Întâmpinarea Domnului "Bucură-te ceea ce esti plină de dar, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptătii, luminând pe cei din întuneric", "Veseleste-te si tu, bătrânule drepte", e vorba de Dreptul Simeon, "cel ce ai primit în brate pe Eliberatorul tuturor, Cel ce ne-a dăruit nouă mare milă".

- Liturghia si predica, prin excelentă, sunt mijloace de adâncire a întelesurilor textelor biblice. Cum pot si cum ar trebui să se pregătească credinciosii pentru a întelege mai bine tâlcuirea Evangheliei?

- În măsura în care cunosc textul, se pot raporta mai usor la cele spuse în predică, iar dacă nu cunosc textul, atunci si predica rămâne ceva în afară de posibilitătile lor de asimilare. Asa că contează foarte mult cunostinta Scripturii, desi se poate si fără cunostintă de Scriptură pentru că ceea ce ni se cere nouă este împlinirea poruncilor, nu cunostinta textelor scripturistice, însă e foarte bine, e de mare ajutor cunostinta textelor scripturistice pentru a întelege, pentru a asimila cele care ni se oferă prin predicile omiletice sau predicile sintetice bazate pe Scriptură.

- Părinte Teofil, cât de mult ne poate ajuta si ne ajută rugăciunea să întelegem Scriptura? Este un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt, a întelege si a putea tâlcui Scriptura?

- Da, pe măsură ce omul înaintează în virtute, înaintează si în întelegere si nu e tot timpul ca la prima lectură. Se pot face anumite aprofundări care vin ca o consecintă a angajării în cunostintă de Scriptură si ca o consecintă a angajării în virtute. În Filocalie, la Evagrie Ponticul, e scris: "Bate la portile Scripturii cu mâinile virtutii".

- La finalul interviului, Părinte Teofil, v-as întreba ce înseamnă o întelegere duhovnicească a Scripturii?

- Întelegerea duhovnicească a Scripturii este o altă întelegere decât întelegerea literară, o întelegere interpretativă a celor spuse în Scriptură, este o chestiune pe care n-o pot urmări toti si la care nici nu au aderentă toti credinciosii. Noi suntem pentru o întelegre literară, nu trebuie neapărat să interpretez, să zicem, pilda Samarineanului milostiv, care a fost pusă ca să se stie cine este aproapele si cum trebuie iubit aproapele, nu trebuie neapărat interpretat ce-i Ierusalimul, ce-i Ierihonul, ce-i drumul care duce de la Ierusalim la Ierihon, ce înseamnă preotul, ce înseamnă levitul, ce înseamnă untdelemnul si vinul pe care le-a pus pe ranele celui căzut între tâlhari, ce înseamnă să cazi între tâlhari, ce înseamnă tâlharii, hanul, casa de oaspeti în care a fost găzduit, cei doi dinari si asa mai departe. Acestea sunt deja lucruri care se pot cerceta, dar nu sunt absolut necesare pentru viata spirituală. În perspectiva liturgică pe care o avem în legătură cu Triodul, acolo se fac interpretări si de felul acesta: Eu sunt cel căzut între tâlhari, tu esti Samarineanul milostiv, de la Ierusalimul linistit am ajuns la patimile Ierihonului si asa mai departe, dar acestea sunt niste lucruri care nu trebuie neapărat urmărite si mai ales pe care nu le pot urmări toti. De altfel, nu numai pildele sunt interpretate în felul acesta. În Triod se vorbeste, de exemplu, în legătură cu învierea lui Lazăr despre piatra care a fost înlăturată de pe mormântul lui Lazăr, piatra învârtosării, mintea, care este Lazăr, învierea care este eliberarea mintii, se face o legătură între cei doi Lazări, Lazărul - prietenul Domnului Hristos si Lazăr de la usa bogatului nemilostiv si asa mai departe. Sunt interpretări de genul acesta, însă asta este o chestiune pe care n-o pot urmări toti credinciosii, că e frumoasă, e bună pentru oameni mai înaintati în viata spirituală.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus, 17 septembrie 1999
 
 
 

Exigentele Ortodoxiei


- De ce s-a rânduit de către Biserică ca prima Duminică din Postul Mare să fie numită Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei si de ce acum la începutul Postului Mare, Părinte Teofil?

- E o întrebare la care nu m-am gândit niciodată si nu stiu cine ar putea să răspundă găsind motivarea acestui fapt: de ce în prima duminică din post este Duminica Ortodoxiei. Noi am găsit râduiala acesta în Biserică, în cartea de slujbă conducătoare pentru Postul Pastelui, în Triod si ne conformăm în sensul că prăznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezintă Duminica Ortodoxiei, pentru că, chiar dacă se numeste Duminica Ortodoxiei are în vedere o anumită biruintă a ortodoxiei, nu ortodoxia în ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune în fată biruinta pe care a avut-o Biserica Ortodoxă fată de cei care se împotriveau cultului icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o anumită biruintă ci de toate biruintele. În orice caz este important de observat faptul că fără ortodoxie nu există înaintare într-o viată duhovnicească autentică si atunci, dacă e vorba să ne angajăm la postul pregătitor pentru Sfintele Pasti, e cazul să avem în vedere si ortodoxia în ansamblul ei si acest lucru se realizează prin faptul că ni se pune în atentie, în Duminica Ortodoxiei, ortodoxia.

- Ati spus că, într-adevăr, această primă duminică reprezintă, de fapt, un triumf al ortodoxiei în ceea ce priveste cinstirea icoanelor. Ce înseamnă de fapt pentru un crestin-ortodox a cinsti icoana? Ce este icoana în primul rând?

- Icoana este o reprezentare în pictură a persoanei pe care o cuprinde icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care îi cinsteste Biserica, deci este o aducere în constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei către care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început si pentru totdeauna, că noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezintă icoana. Fără îndoială că nu se poate face abstractie si de icoană ca obiect, dar noi când zicem că suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi reprezintă icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoană, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe. Icoana este si un mijloc de legătură între persoana pe care o prezintă icoana si între credinciosul care stă în fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima realitate este persoana reprezentată pe icoană, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentată pe icoană. De pildă, când ne adresăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului său spunem, vorbind cu Mântuitorul: "Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule", deci avem în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul Însusi despre chipul Lui. Asa trebuie gândite lucrurile în legătură cu icoanele, indiferent pe cine reprezintă icoana respectivă.

- Părinte Teofil, mâine, după cum spuneam, prăznuim Duminica Ortodoxiei. Să încercăm să prezentăm ce înseamnă de fapt să fii ortodox, mai ales astăzi, când multe grupări îsi arogă titulatura sau orientarea de ortodox. Ce însemnă să fii un crestin-ortodox?

- Să fii un crestin-ortodox înseamnă să faci parte din Biserica Ortodoxă, să faci parte din obstea acelor credinciosi despre care la Sfânta Liturghie se spune: "Pe voi, pe toti, drept măritorilor crestini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărătia sa totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin." Asta înseamnă să gândesti ortodox pe baza dogmelor credintei ortodoxe si să trăiesti ortodox pe baza slujbelor prin care se manifestă ortodoxia. Cuvântul ortodox înseamnă drept-măritor. Sunt si alte credinte crestine care se numesc pe sine a fi ortodoxe, dar nu au nici o manifestare crestină. Nici o grupare crestină nu are denumirea de ortodoxă, ci eventual pretentia că detine ortodoxia. Or, Biserica noastră drept-măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se numeste si este ortodoxă, se numeste ortodoxă pentru că este ortodoxă, este ortodoxă si se numeste ortodoxă, adică drept-măritoare, însumând în gândirea si evlavia ei toate adevărurile de credintă prin care se manifestă ortodoxia si care sunt altele decât cele pe care le manifestă si le prezintă alte grupări crestine, alte credinte crestine.

- Părinte Teofil, există anumite exigente ale credintei. Este simplu, este usor sau este greu să fii un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos în Biserica Sa?

- Există exigente ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxă este o Biserică ascetică, o Biserică care impune, care cere postul, o Biserică în care se tin anumite rânduieli, o Biserică conturată din punct de vedere al evenimentelor de mântuire pe care le sărbătorim. Biserica Ortodoxă îi impune omului o anumită disciplină, lucrurile nu sunt lăsate la latitudinea fiecărui credincios, ci Biserica îi prezintă credinciosului o anumită orientare în care credinciosul ortodox trebuie să se încadreze si dacă nu se încadrează si în rânduielile ortodoxiei, nu este ortodox. Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practică. Pentru unii poate să fie greu să fie ortodox, pentru altii poate să fie usor, adică e usor să fie ortodox pentru cineva care s-a obisnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxă si e greu să fie ortodox pentru cineva care are împotriviri în constiinta lui, în viata lui fată de ceea ce Biserica Ortodoxă cere credinciosilor ei.

- Ati pomenit de o anumită disciplină, dar în acelasi timp, noi stim că ortodoxia este prin excelentă credinta libertătii. Cum se împacă acestea două si care ar fi anumite principii sau reguli?

- Sfântul Vasile cel Mare zice despre calea cea strâmtă pe care o pomeneste Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în legătură cu cei care merg pe calea cea strâmtă si cei care merg pe calea cea largă (Mt. 7, 13), că această cale strâmtă este si strâmtă si largă, este strâmtă pentru că îti impune anumite atitudini si este largă pentru că încadrat fiind în atitudinile respective esti cumva eliberat de ceea ce se împotriveste, asa încât aceeasi cale este într-un fel strâmtă si într-un fel largă. Tot asa se poate spune si despre credinta ortodoxă, este o credintă care limitează libertatea si este o credintă care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poti face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie si atunci esti mai liber decât acela care face ce vrea si care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intentii, propriilor sale tendinte.

- Ati spus de asemenea că ortodoxia este o credintă practică; la ce v-ati referit?

- M-am referit, de pildă, la faptul că un credicios trebuie să meargă la biserică, trebuie să ia parte la sfintele slujbe, trebuie să tină postul, trebuie să fie cu luare aminte la adevărurile de credintă, să-si însusească adevărurile de credintă ortodoxă. Deci, un credincios ortodox este îndrumat de Biserică si este solicitat de Biserică să intre în viata Bisericii, deci nu trăieste în afară, ci în miezul credintei ortodoxe.

- Părinte Teofil, cum putem avea încredintarea si certitudinea în acelasi timp, că în Biserica Ortodoxă se află plinătatea adevărului si a harului dumnezeiesc?

- În ceea ce priveste adevărul deplin, Biserica Ortodoxă ne garantează lucrul acesta prin dogmele ei, prin faptul că ne ridică mai presus de obisnuitul vietii, ne tine într-o sferă superioară, ne dă constiinta că suntem în cerul cel de pe pământ, iar harul lui Dumnezeu se dă celor care cred drept si atunci noi avem constiinta, convingerea că acolo unde este adevărul, acolo este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care garantează adevărul si unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo este si harul dumnezeiesc care îl ajută pe om să se lase modelat de Mântuitorul si să se disciplineze prin adevărul care ne face liberi (In. 8, 32).

- Părinte Teofil, stim cu totii că la începutul lunii mai 2000 va veni pentru întâia oară în tara noastră primul papă, în persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la Roma. Ce atitudine trebuie să aibă un credincios ortodox în fata unui asemenea eveniment? Vă întreb acest lucru deoarece există păreri diferite si uneori contradictorii, în rândul credinciosilor si chiar al preotilor.

- Mai întâi am să răspund la această întrebare cu un răspuns pe care l-am dat unui profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la mănăstire, un profesor romano-catolic si care mi-a pus această întrebare în vara anului trecut, se stia de atunci de intentia de a veni Episcopul Romei în tara noastră, de opiniile diferite în legătură cu asta si părintele respectiv m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am răspuns foarte simplu: "eu mă bucur că vine. - si am stat putin si după aceea am zis - si pleacă". Un părinte care era cu mine si cu profesorul respectiv mi-a spus că cel care m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o fată lumioasă când am zis eu "mă bucur că vine" si nu a rămas aceeasi lumină când am zis "si pleacă". Adevărul este acesta: că Papa vine si pleacă. Pentru cei care îl consideră Sfântul Părinte de la Roma, o să vină ca Sfântul Părinte de la Roma. Pentru noi, care îl stim un Episcop la Bisericii, o să vină un Episcop al Bisericii, noi nu îi retragem Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop si atunci îl primim cu conceptiile noastre, îl întâmpinăm cu sentimentele pe care ni le desteaptă în suflet conceptia pe care o avem. În orice caz, Papa este o persoană deosebită, este un unic în lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevărul este că există un singur Papă, un singur conducător al Bisericii Catolice. Pentru noi vine conducătorul Bisericii Catolice, noi respectăm Biserica Catolică si atunci de ce nu ne-am bucura că vine conducătorul Bisericii Catolice în tara noastră. Vine si ne bucurăm că vine. După aceea pleacă si ne bucurăm si că pleacă pentru că nu aici este rostul lui. El nu vine pentru toti câti îl vor vedea. Totdeauna când Papa merge undeva, într-o tară se adună foarte, foarte multă lume în jurul lui pentru că este un eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru întâmplător că Papa ajunge într-o tară, catolică sau necatolică, pentru catolici sau pentru altii, lumea se adună ca să vadă pe cel care este unic în lumea asta. Un singur om reprezintă Biserica Catolică si toată Biserica Catolică cumva este însumată în persoana Papei de la Roma. Unii dintre cei care îl asteaptă pe Sfântul Părinte, deci catolicii, respectiv supusii lui, cei condusi de el îl vor privi pe Sfântul Părinte poate ca pe "Vicarius fili Dei", deci ca pe loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate îl vor primi pe "servus servorum Dei", adică slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalti îl vom primi ca pe o persoană deosebită, un om care reprezintă ceva, chiar dacă reprezintă mai mult pentru altii decât pentru noi. În orice caz este un eveniment în care Biserica Ortodoxă îsi are importanta ei, întelegerea ei prin faptul că l-a invitat pe Episcopul Romei să vină aici si noi îl primim si îl cinstim asa cum cinstim pe orice ierarh al Bisericii. Când mi se întâmplă să ascult postul de radio Vatican, care transmite si în limba românească, de câte ori mi se întâmplă să îl ascult pe Papa spunând binecuvântarea pe care o dă el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca ascultător, totdeuna mă ridic în picioare din consideratie fată de cel care vine si după aceea pleacă, vine să-i bucure pe cei care-l asteaptă si pleacă pentru că rostul lui nu este aici.

- În finalul interviului nostru, Părinte Teofil Părăian, în calitate de duhovnic, v-as întreba cum vedeti Sfintia Voastră viitorul ortodoxiei aici la noi, în România.

- Cred că viitorul ortodoxiei înseamnă o întemeiere în ortodoxie. Cu cât vom fi mai ortodocsi, în prezent, cu atât vom fi mai ortodocsi si în viitor. Dacă suntem neluători aminte la credinta noastră, la viata noastră ortodoxă în prezent, nu putem astepta de la viitor mai binele pentru că mai binele se întemeiază pe binele din prezent. Vrem să avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor, trebuie să avem o trăire în prezent ortodoxă care asigură viitorul ortodox. Sigur că sunt diferite puncte de vedere, diferite conceptii în legătură cu viata ortodoxă, eu cred că noi trebuie să insistăm cât putem mai mult pentru gândirea ortodoxă si pentru trăirea ortodoxă si atunci viitorul e cel pe care îl dorim, adică un viitor care va aduce bucurie ortodocsilor, iar dacă suntem nepăsători în prezent, nici viitorul nu va putea fi mai altfel decât prezentul pe care se întemeiază.

Interviu înregistrat la Brasov în 21 februarie 1999
 


Această pagină a fost ultima oară modificată la data de 
TOP
Nistea's Page
Părintele Teofil
Întâmpinări (cuprins)
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
3N | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 1999-2007, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.