Prima pagina -> Mari duhovnici -> Parintele Teofil Paraian -> Volumul Intampinari

Despre grijile vietii

- Părinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodată, omul este prins de grijile vietii, de serviciu, familie, probleme si multe altele. Există însă si griji mântuitoare?

- Da, există griji mântuitoare. "Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm", se spune la slujbă, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumesti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu si în bunătatea Lui, făcându-ne datoria, pentru că dacă nu-ti faci datoria, grijile se înmultesc si îngrijorarea creste. Dar există si o grijă pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce esti dator să faci. Există si griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viata sfântă, grija de a-ti împlini datoriile pe care le ai prin situatia în care te găsesti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creste, de a-i educa frumos si bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vietii, pentru că necazurile vietii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viată frumoasă si linistită, o viată din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământesti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu si de a-I face voia Lui. Si în felul acesta omul este angajat spre bine si nu este asuprit de rău.

- Cum întelegeti cuvântul din Evanghelie "Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine" (Mt. 6, 34)?

- Îl înteleg în sensul acesta: să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, dar să ne facem datoria în ziua de azi. Dacă ne facem datoria în ziua prezentă, ziua de mâine este rezolvată cu problemele care le-ar aduce dacă nu ne-am împlini datoria în ziua de astăzi. Bineînteles că toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a făcut pe om si cu posibilitatea de a se îngriji. Si chiar si cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea să-l despovăreze pe om de îngrijorarea păgubitoare si să-l angajeze cu grija mântuitoare.

- Părinte Teofil, în viata duhovnicească e bine să avem anumite principii si repere?

- Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viată cumva în gol si n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi. E bine să ai niste principii la care să tii si pe care să le urmezi si niste repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poti crede bun înainte de a fi bun, te poti crede credincios fără să fii credincios, te poti crede întelept fără să fii întelept, poti să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea. Or, având în vedere niste principii si tinând seama de niste repere, te poti modela după principiile respective si după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvântul: "Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi, si nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui" (Rom. 15, 1-2). Si când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă si am ajuns într-o împrejurare în care n-as fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situatia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai stiu ce s-a-ntâmplat si trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Si atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă si să le port de grijă si pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel "Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui". În felul acesta te ajută un principiu.

- Ne mai puteti da câteva principii concrete pentru viata duhovnicească?

- Da. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieste răul cu binele. Cel ce se smereste va fi înăltat, cel ce se înaltă va fi smerit... Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament si-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: "Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceti" (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: "lasă acum să împlinim toată dreptatea" (Mt. 3, 15). "De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor si a fariseilor, nu veti intra în împărătia lui Dumnezeu" (Mt. 5, 20). "Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească si să-Si dea sufletul Său pret de răscumpărare pentru multi" (Mt. 20, 28). "Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viată, principii după care ne putem dirija viata, ne putem orienta.

- Părinte, cum trebuie să ne îngrijim de trup? Adică, există griji pentru trup si griji pentru suflet?

- Da, există griji pentru trup si Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni îi îndeamnă pe bărbati să-si iubească sotiile cum îsi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice că nimenea nu si-a urât vreodată trupul său, ci fiecare îl hrăneste si-l încălzeste precum si Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva să-si neglijeze trupul. E normal să-si îngrijească trupul. Domnul Hristos, de pildă, când era înconjurat de multime, multime care nu mai avea de mâncare, a zis că nu vrea să-i lase să lâncezească pe drum. Deci a intervenit, dându-le hrană. E o rânduială a Bisericii noastre ca să ne ajutăm unii pe altii, să ne îngrijim de sănătatea trupului ca să fie si sufletul în conditia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când compară iubirea fată de sotie cu iubirea fată de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sănătos, împreună slujitor cu sufletul, chiar dacă, cum zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, "fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate".

- Dar de suflet cum trebuie să se îngrijească un crestin practicant, un crestin ortodox?

- Un crestin parcticant trebuie să-si împlinească datoriile care tin de viata spirituală, de rugăciune, de meditatie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calitătilor sufletesti pentru binele lui si pentru binele altuia, de acumularea de învătături sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele vesnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfintii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului si aduc apoi si buna chivernisire a trupului.

- Părinte Teofil, în ce măsură rugăciunea este o împlinire a vietii, a grijilor vietii?

- Aici, Domnul Hristos a spus că după lucrul veacului acestuia, care aduce griji si îngrijorări, se străduiesc cei care nu stiu de Dumnezeu. Or, noi, crestinii, stim că avem trebuintă de ele si stim că avem un Tată care se îngrijeste de noi, si atunci rugăciunea ne întăreste în constiinta aceasta că Dumnezeu este cu noi, că ne ajută, că găseste Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri si mai presus de posibilitătile noastre. Ne rugăm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelsugarea roadelor pământului, la cununie ne rugăm ca să umple Dumnezeu cămările celor care se căsătoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze pâinile, grâul, vinul si untdelemnul si să le înmultească în locasul acesta, în tara aceasta si în toată lumea. Deci, rugăciunea ne angajează spre bine si este o împlinire si, în acest sens, că ne dă o întărire, o întemeiere în gândul că nu suntem singuri în această lume, ci "cu noi este Dumnezeu... acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin". Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie să ne întemeiem viata.

- Părinte, în Evanghelia după Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovăduire, le spune că "voi, atunci când veti fi prinsi, să nu vă îngrijiti de ce veti vorbi..."

- Da, "că Duhul Sfânt vă va da vouă ce trebuie să spuneti" (Mt. 10, 19).

- Cum să întelegem noi, astăzi, aceste cuvinte?

- Tot asa cum au înteles Sfintii Apostoli. Adică, noi acumulăm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspirati fiind si de Duhul Sfânt, în împrejurări nedorite si în împrejurări neasteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa sobornicească zice să fim gata să dăm răspuns tuturor celor ce ne cer socoteală, însă cu blândete si cu cuviintă (I Ptr. 3, 15-16). Să căutăm să fim în asa fel orientati, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect si celor care altfel ar fi potrivnicii nostri.

- Părinte, de obicei grijile vietii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandati să urmeze în aceste situatii?

- Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că si din pricina sărăciei, si din pricina necazurilor vin certurile. Si mi se întâmplă si acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Si eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certati, le rezolvati, treceti de lipsuri prin ceartă? Si toti mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câstigi nici un ban când te certi, nu realizezi nici un avantaj când nu esti în limitele bunei cuviinte. Asa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemultumire si mult negativ în viata de toate zilele.

- Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?

- Sigur că da. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trăieste fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementează că "cine nu vrea să muncească, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10). Spune că el însusi a câstigat pentru el si pentru cine era cu el cele de trebuintă (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunătătire sufletească, este un mijloc de retinere de la împrăstiere. În pilda cu lucrătorii tocmiti la vie, către unii care au stat până seara fără lucru, Domnul Hristos a zis: "De ce ati stat toată ziua fără lucru?" (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastră era o vorbă: Nu sta fără lucru că-i păcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru să fii constient de aceasta, că esti dator cu munca. Să ai constiinta că "cu nădejdea fără muncă, nu-ti răsare grâu-n luncă, dar cu amândouă-n plug, umpli lunca de belsug" (Vasile Militaru, "Vorbe cu tâlc"). Sau, este o rugăciune de seară, scrisă tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: "Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca si ele fagurii cu binele" (Vasile Militaru, "Rugăciune de seară").

- Părinte, există mai ales între tineri o rezervă în a se angaja în muncă, si aceasta considerând că nu sunt în stare, că nu pot să facă fată. Ce să-i îndemnăm pe acesti oameni?

- Să-i îndemnăm să muncească pentru ca să aibă să-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca să aibă Dumnezeu ce să binecuvânteze, asa cum tânărul acela despre care pomeneste Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini si doi pesti din care Domnul Hristos a săturat multime de oameni (In. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva Mântuitorului, să-i dăm ceva Mântuitorului ca să binecuvânteze si să înmultească pentru binele altora. E important de luat aminte faptul că Domnul Hristos, când i-a spus diavolul să facă din pietre pâine, n-a făcut, dar din pâine a făcut mai multă pâine. Si aceasta e o idee în sensul că Dumnezeu binecuvântează munca omului si nu-i dă omului gândul că ar putea să-i dea, să-i ofere pâine pe nemuncite, să facă din piatră pâine, desi Domnul Hristos poate să facă si din piatră pâine, dar n-a făcut din piatră pâine, pentru că ceea ce a făcut Domnul Hristos a făcut în fata lumii întregi, în fata tuturor credinciosilor si atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul că asa cum a făcut odinioară din piatră pâine, poate să facă si altă dată la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fată, a înmultit pâinile, pentru că în pâine se întâlneste binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvântează. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmultirea pâinilor, a binecuvântat toată munca pe care o face omul până are pâinea pe masă. Noi, astăzi, nu avem totdeauna constiinta aceasta, noi, care cumpărăm pâine, o luăm gata, n-avem constiinta ostenelii pe care o face omul până când ajunge să aibă pâinea pe masă. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toată osteneala, toată munca. Si munca pe care o face omul când pregăteste pământul, si munca pe care o face când seamănă, si munca pe care o face când pliveste holda, munca pe care o face când seceră, munca pe care o face când macină, munca pe care o face când plămădeste aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor si o lasă după aceea să se ducă la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbă că nu-i voie să te atingi de pâine si să mănânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru că oamenii aveau constiinta aceasta că pâinea n-o realizează omul din puterea lui, ci pâinea o realizează omul si din puterea lui si cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt si pentru că s-a schimbat foarte mult viata oamenilor si fata societătii, pentru că sunt alte conditii. Or, omul acela care îsi pregăteste el pâinea, care ajunge el să aibă pâinea pe masă stie că în pâine se întâlneste lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Asa că oamenii din vremea noastră, tinerii nostri, trebuie educati în sensul acesta că munca este o datorie, că nu-i voie să stai fără muncă. Că fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastră, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi să lucreze pentru altii si să primească ceea ce oferim noi. De pildă, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert si îndulcit cu miere sau cu zahăr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugăciune si pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pământului spre desfătarea si hrana noastră, si după aceea se roagă preotul pentru cei care au înfrumusetat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că se consideră că lucrurile acestea nu le poti avea asa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru că ai muncit pentru ele. Ei, constiinta aceasta cam lipseste la tineri, e multă comoditate. De multe ori nu se angajează, nu pentru că se gândesc ei la niste neangajări ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu să nu faci ceva din comoditate si să astepti să facă altii pentru tine, pentru că de multe ori pe tineri i-au învătat părintii asa. Nu i-au lăsat să facă anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viată. Noi, la tară, când eram în familie, părintii ne puneau să facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea tine sapa în mână, deja si săpa împreună cu părintii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practică a muncii, pe care cei de la oras nici nu o au pentru că nu au de unde s-o aibă. Ei sunt lăsati doar să învete, să asculte muzică, să-si facă ceva de lucru asa ca să nu lenevească, făcând nimica toată si de aceea nu se ajunge la niste calităti pe care le are omul si pe care le poate avea omul dacă se angajează normal si firesc în lucruri care odinioară erau de la sine întelese. Nu se concepea să stai fără lucru când ti-a dat Dumnezeu putere să faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situatii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu totii, si anume, un părinte a fost întrebat de un cuvânt de învătătură si el a spus că de aseară si până acum a împletit foartă multă funie si, zice el, "asta am făcut-o ca să nu zică Dumnezeu că nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat".

Interviu înregistrat la 3 mai 1998 si difuzat
în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităti,
în cadrul emisiunii "Cuvânt si suflet"
 
 
 

Duhovnicul si ucenicul

- Părinte Teofil, ce este duhovnicul si cine poate să fie duhovnic?

- Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării si dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând către ucenicii săi: "Luati Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, vor fi iertate, si cărora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o făgăduintă pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Si-ti voi da cheile împărătiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pământ vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o făgăduintă dată de Domnul Hristos ucenicilor Săi, când le-a zis la fel: "Oricâte veti lega pe pământ vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pământ vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar făgăduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta există oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit să fie iertători de păcate. Pentru a primi cineva iertarea păcatelor trebuie să meargă la oamenii lui Dumnezeu, hotărâti pentru iertarea păcatelor. Iar ca să poată primi iertarea păcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie să-si mărturisească păcatele, să se mărturisească în primul rând pe ei însisi ca păcătosi, să-si recunoască partea de vină, în aceasta făcând o dovadă că recunosc că au gresit înaintea lui Dumnezeu si că sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si că doresc să fie iertati de păcatele pe care le-au făcut. Preotul care primeste mărturisiri de păcate si care are puterea iertării păcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are această calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de păcate. Duhovnicia nu se dă o dată cu hirotonia, ci se dă printr-o rânduială numită hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertării păcatelor si primeste calitatea de ascultător de mărturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fată de cei care nu au această situatie, chiar preoti fiind.

- Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viată?

- E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o constiintă străină de constiinta noastră si cu o constiintă superioară constiintei noastre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-si dea seama de niste situatii pe care noi însine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza si nu le putem rezolva. Si atunci e nevoie de cineva între noi si Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă si o usurare sufletească. Avem nevoie de un om care să stie mai bine decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viata noastră cele rele si să ne întărim în cele bune. Asta însă nu înseamnă totdeauna că cel care se spovedeste are si un duhovnic. Sunt atâtia credinciosi ai nostri care nu au duhovnic, chiar dacă se spovedesc la un preot duhovnic. Adică nu au un om de care să atârne cumva, un om pe care să-l consulte în anumite situatii. Cineva care se spovedeste o singură dată pe an, cum ar fi în postul Pastelui, nu poti să zici că are duhovnic, ci s-a spovedit la un preot duhovnic. La fel cei care se spovedesc foarte rar, poate mai rar decât o dată pe an sau chiar dacă se spovedesc de două, de trei ori pe an, nu poti să zici că au duhovnic, ci au un preot la care s-au spovedit sau se pot spovedi la mai multi preoti, care au darul duhovniciei. Duhovnic ai atunci când depinzi de cel care îti este duhovnic, când ai constiinta că ai un duhovnic, când esti doritor să-i cunosti îndrumarea, când cauti îndrumare la el. În începuturile crestinismului si mai ales în începuturile monahismului, erau si călugări fără hirotonie si fără hirotesie, care erau consultati, care aveau o harismă a duhovniciei si care erau duhovnici fără să fie si dezlegători de păcate, dar aveau darul străvederii si puteau să îndrumeze nu numai pe baza unor cunostinte de viată morală, ci mai ales pe baza unei harisme de cunoastere, pe baza unei receptivităti fată de voia lui Dumnezeu care se descoperea celor care erau vrednici să aibă străvedere. Deci, pe vremea aceea, duhovnicia nu era o functie, ci era o realitate care se baza pe înainte-vedere, pe faptul că cei care aveau darul acesta erau văzători cu duhul. Or, acum duhovnicia este mai mult o functie, o situatie care, totusi, e superioară situatiei de a nu consulta pe cineva, dar nu este ceea ce ar trebui să fie sau ceea ce a fost odinioară. Credinciosii trebuie, totusi, să aibă un preot în care să se încreadă si prin constiinta căruia să aibă încredintarea că îi vorbeste Dumnezeu Însusi.

- Părinte Teofil, dacă cineva consideră că nu face păcate, mai are nevoie de duhovnic?

- Ar avea nevoie de duhovnic ca să-i descopere că, totusi, are păcate, că face păcate. Pentru că gândul acesta că nu faci păcate este un gând care-i cam străin de o viată duhovnicească superioară. Cineva care a ajuns la constiinta că nu face păcate poate să fie învârtosat sufleteste si să nu-si recunoască păcatele. Si în cazul acesta are nevoie de cineva care să-i descopere că, totusi, are păcate. Dar, cineva care are o viată superioară, o viată duhovnicească înaintată poate ajunge, nu la constiinta că nu face păcate, dar la constiinta că a trecut de faza aceea în care păcatul e predominant. Noi stim că sunt oameni care păcătuiesc cu adevărat, adică calcă vointa lui Dumnezeu cu deplină vointă si stiintă, poate trăiesc chiar într-un sistem de păcătuire, sunt oameni care au păcatul ca regulă generală si ajung la o învârtosare, încât zic: "Eu n-am nici un păcat, eu n-am ce spune". În cazul acesta ar fi bine să se consulte cu un duhovnic ca să stie că face niste lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvântează si că trăieste într-un sistem de păcătuire si că a ajuns la o nesimtire, la o învârtosare sufletească. În cazul acesta, duhovnicul îi descoperă starea în care se găseste, îl face să intuiască niste lucruri, pe care, din puterea lui nu le poate intui. Si atunci are nevoie de duhovnic, si în conditia aceasta. Ceilalti, care au o viată superioară, care într-adevăr nu mai păcătuiesc, pentru că există posibilitatea aceasta, de vreme ce Sfântul Ioan Evanghelistul, în Epistola sa sobornicească spune că "cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieste" (I In. 3, 9), adică cel în care Dumnezeu este stăpân al vietii lui nu mai face păcate, poate avea gânduri străine de Dumnezeu, străine de viata religioasă, dar sunt gânduri de o clipă, sunt gânduri care nu sunt păcate. Si într-un caz ca acesta, tot are nevoie de un duhovnic ca să i se ierte si insuficientele si nedesăvârsirile, eventualele devieri de la bine, tot ce este negativ si care se iartă împreună cu păcatele stiute si nestiute si împreună cu greselile care sunt. Asa că un credincios totdeauna e bine să depindă de un duhovnic.

- Părinte Teofil, de ce trebuie să ne mărturisim gândurile cu voce unui duhovnic si nu direct lui Dumnezeu?

- Dacă putem să ne mărturisim gândurile si direct lui Dumnezeu, si le mărturisim de fapt, de vreme ce avem trebuintă si de iertarea păcatelor, care se dă prin mijlocitor, asezat de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, e nevoie să ne si mărturisim gândurile. Toate negativele câte le avem, e nevoie să le mărturisim, pentru ca cel care dezleagă păcatele să stie dacă situatia este aceea pe care o prezintă credinciosul si ca să ierte păcatele, trebuie să stie ce anume trebuie să ierte. Mărturisirea păcatelor este un mijloc prin care omul contestă păcatul, adică nu doreste să fie sub puterea păcatului. E o mărturisire, nu numai în sensul că spui ceva, ci este o mărturisire despre faptul că nu doresti să fii sub asuprirea păcatului. Sunt unii credinciosi care nu au puterea să-si mărturisească păcatele, se spovedesc adeseori si totusi tăinuiesc anumite păcate. Si acesta este un semn că ei nu sunt de acord cu păcatul. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reusesc să îsi mărturisească toate păcatele, atunci a biruit asupra păcatului si atunci are cu adevărat usurare.

- Părinte Teofil, cum ne alegem duhovnicul? Ce trebuie să căutăm la un duhovnic?

- Mai întâi de toate se consideră că orice preot fiind duhovnic, orice preot care-ti vine-n fată, si mai ales un preot care conduce comunitatea din care faci parte, este duhovnicul tău sau poate fi duhovnicul tău. Deci, cei mai multi dintre credinciosi nu fac deosebire între preot duhovnic si preot care nu-i duhovnic si nu stiu cei mai multi dintre credinciosi deosebirea aceasta, pentru că în majoritatea parohiilor din tara noastră în special, preotii sunt si duhovnici. Si mai ales în Ardeal. Preotii sunt duhovnici, primesc duhovnicia îndată după hirotonie si în cazul acesta credinciosii se pot spovedi la orice preot duhovnic si sunt îndemnati să se spovedească la duhovnicul care conduce parohia din care fac parte. Numai că există si niste ezitări si anume, oamenii în vârstă de obicei ezită să se spovedească la un preot tânăr, desi un preot tânăr este mai mare decât un om în vârstă de ani si care nu e preot si nu are duhovnicie. Dar există o ezitare, am putea zice, într-un fel firească. Un om în vârstă se simte cumva împiedicat să spună unui preot tânăr chestiuni care sunt de-o viată întreagă, asa că fiind astfel de situatii sau apărând astfel de situatii, care sunt situatii firesti si care nu pot fi trecute adeseori, omul trebuie să-si găsească un preot la care să aibă deschiderea de suflet si să-i spună ceea ce simte el că-l apasă pe suflet sau ceea ce în mod firesc n-ar spune la nimeni. Si atunci ceea ce ar duce la o relatie de felul acesta între duhovnic si credincios ar fi deschiderea de suflet, omul căruia pot eu să-i spun ceva ce n-as spune la nimeni si ceva ce ezit să-mi spun si mie însumi. Pentru că sunt fel de fel de păcate, sunt fel de fel de situatii, pe care oamenii le poartă în suflet si pe care unii le poartă în suflet o viată întreagă si abia la moarte dacă le pot spune. În cazul acesta, motivul de apropiere ar fi deschiderea de suflet. În fata unuia nu ai deschidere de suflet, deci nu poate să-ti fie duhovnic în mod firesc si fată de altul ai deschidere de suflet si acela îti poate fi duhovnic si îti este duhovnic în momentul în care l-ai ales. Apoi, sigur că trebuie să fii încredintat de viata lui morală, să fii încredintat de capacitatea lui de a nu face caz de chestiunile care te privesc pe tine, capacitatea de a tine secretul spovedaniei si poate că e până la urmă si o chestiune de simpatie.

- Părinte, credeti că există sau trebuie să existe o pedagogie a duhovniciei, în sensul că duhovnicul să se raporteze la fiecare în functie de statutul său?

- Da, neapărat. Omul nefiind o fiintă stas, trebuie să îl iei pe fiecare după ceea ce poti întelege despre el, după ceea ce stii despre el. Pe unii îi folosesti cu asprimea, pe altii cu bunătatea. Pe cei mai multi îi folosesti cu bunătatea. Un credincios, de obicei, când merge la un duhovnic, se duce la un părinte, nu se duce la judecător, nu se duce la asupritor, nu se duce la cineva care să dispună cumva de el dinafară, ci se duce la un părinte, care are inimă de părinte. Un duhovnic trebuie neapărat să aibă sau inimă de părinte, si asta e cel mai bine, sau inimă de frate sau inimă de prieten, sau să aibă si inimă de părinte si inimă de frate si inimă de prieten. Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Si să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însusi sau cum si-ar trata propriii lui copii, dacă are copii.

- Părinte, duhovnicul poate fi consultat sau căutat si în afara spovedaniei?

- Da, si e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru că păcatele nu se spun, ci se spovedesc - e o vorbă care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale si în afară de spovedanie. Pentru că nu trebuie neapărat să creăm un cadru de spovedanie ca să rezolvăm niste chestiuni care nu trebuie rezolvate neapărat în spovedanie.

- Părinte Teofil, ce înseamnă să fii ucenic?

- Să fii ucenic înseamnă să te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumează. Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumează. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: "Toată noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare si pentru că zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnă să fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea. Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem că ucenicia este plecare de minte. Dacă nu te pleci cu mintea, dacă stii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fată de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.

- Părinte, ce este ascultarea de duhovnic si până unde trebuie să meargă ea?

- Ascultarea de duhovnic, într-un fel, ar trebui să fie neconditionată. Dacă stii că-ti vorbeste Dumnezeu, dacă ai constiinta că prin duhovnic îti vorbeste Dumnezeu, atunci nu mai discuti nimic si faci ce ti se spune. Acum, nici duhovnicii nu trebuie să fie pretentiosi, în sensul acesta că ce-a spus el e cuvânt din Evanghelie, ci trebuie să fie cu întelegere fată de neputinta omenească. Trebuie să aibă elasticitate, să nu fie teapăn într-o chestiune, ci să fie binevoitor, întelegător, asa cum este un părinte fată de copil. Pentru că, dacă nu l-ai câstigat dintr-o dată, s-ar putea să-l câstigi cu vremea. Si în cazul acesta trebuie să te ocupi de el, să-l tii aproape de tine, ca să-l poti ajuta mai târziu, dacă nu-l poti ajuta în clipa de fată. Numai dacă sunt niste împotriviri puternice si niste împotriviri care-l înjosesc pe duhovnic în fata credinciosului, adică, dacă credinciosul îl coboară, îl defaimă pe duhovnic, în cazul acesta el nu poate fi duhovnic pentru respectivul si îl îndrumează să se ducă si să-si găsească alt duhovnic pe care-l poate asculta, la care poate să se supună.

- Părinte Teofil, care este rostul păstrării tainei si de către ucenic?

- Cred că ucenicul totusi dispune de ceea ce i se spune, în întelesul că nu trebuie neapărat să nu spună nimănui niciodată ceea ce i s-a spus la spovedanie, mai ales dacă este o îndrumare care poate fi folosită si pentru altul. Eu spun adeseori că Părintele Serafim mi-a spus: "Să te depăsesti si să te dăruiesti". Asta mi-a spus-o în cadrul unei spovedanii. Acum, ca să nu ajungi să scazi cumva cuvântul de îndrumare sau ceea ce ti s-a spus la spovedanie, poti să nu spui că ti s-a spus la o spovedanie. Dar dacă oamenii au întelegere fată de situatii de felul acesta, poti să spui: "Mie, la o spovedanie, mi s-a spus că..." sau "Mi-a spus părintele cutare si cutare lucru". De ce să nu poti spune? Pentru că e o chestiune care depinde de tine e, să zicem, un secret al tău care poate să nu fie secret. Doar dacă ti se încredintează niste lucruri care nu trebuie să le stie nimeni, decât tu si duhovnicul, atunci e altceva. În orice caz, duhovnicul nu poate să spună de la spovedanie ceva ce stie numai de la spovedanie. Poate să-l aducă pe credincios în situatia să-i spună si în afară de spovedanie un lucru, pe care el, apoi, poate să-l folosească într-o anumită situatie. Dar dacă-l stie numai de la spovedanie, atunci nu poate să se refere, să spună undeva că "mie mi-a spus cutare la o spovedanie asta si asta". Chiar dacă un duhovnic opreste un preot, să zicem, să slujească, îl opreste de la slujbă pentru vina pe care o are si acela vine si slujeste cu el însusi, cu duhovnicul care l-a oprit, el nu poate să îi spună lui în afară de spovedanie că "doar te-am oprit de la slujbă si n-ai voie să slujesti". Trebuie să-l primească să slujească cu el si în conditia aceasta: l-a oprit si el vine si slujeste. De ce? Pentru că nu poate să lărgească cumva cadrul de la spovedanie în altă parte si în alte conditii.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus, 5 octombrie 1997
 
 
 
 

Asceza, disciplinarea sufletului si a trupului

- Părinte Teofil, de ce credeti că este asa de greu exercitiul ascezei, al înfânării, pentru omul, chiar crestin, al acestui sfârsit de veac?

- Cred că este greu pentru că si tentatiile sunt multe si mult mai multe decât odinioară. Astăzi există, pe lângă comoditatea care nu se potriveste cu crucea pe care cere Domnul Hristos să ne-o purtăm si multe tentatii care răscolesc, care excită si este greu să ocolesti pricinile, pe care odinioară nu le aveau oamenii în fată. Sunt atâtia oameni care mărturisesc că le vin în fată, mai ales vara, când oamenii sunt mai putin îmbrăcati, lucruri care îi scormonesc din obisnuitul lor în care ar fi dacă n-ar apărea astfel de lucruri si atunci, sigur că e mai greu să te înfrânezi, să ocolesti situatiile acestea de răscolire.

- Ce este, în conceptia Bisericii noastre, asceza?

- Asceza este un exercitiu, este o angajare pentru disciplina sufletească si trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului si a trupului. Biserica noastră este prin ea însăsi ascetică. Cere omului post, a fixat zile anume de post, zile în care nu se poate mânca orice. Or, faptul acesta de a alege o mâncare de post, de o mâncare care nu se poate mânca într-o zi de post, deja este o asceză, este o angajare în asceză. Bineînteles că mai ales la început, după ce intră omul în rânduiala Bisericii si o are în vedere nu se mai pune problema. Cineva care este obisnuit cu postul, nu-si mai pune problema că ar putea si să nu postească. Cineva care stie de zilele de post nu ocoleste zilele de post sau nu asteaptă alte zile, că ele vin si asa după zilele de post si atunci se poate mânca orice. Deci, asceza este o chestiune care îl angajează pe om într-o lucrare de disciplină sufletească si trupească.

- Putem vorbi de o asceză a trupului si de o asceză a sufletului?

- Da. Putem vorbi si de o asceză a trupului si de o asceză a sufletului, desi numai în conceptia noastră despărtim sufletul de trup, pentru că în realitate noi nu cunoastem sufletul despărtit de trup sau trupul despărtit de suflet. Pentru că dacă noi vedem un trup mort, să zicem, un cadavru, în realitate în existenta umană sufletul nu este pus într-un cadavru pe care îl însufleteste, ci trupul face parte integrantă din ceea ce este omul. Asa că noi în realitate nu cunoastem cum e sufletul fără trup, nici trupul fără suflet.

- Părinte Teofil, ce este paza simturilor?

- Paza simturilor este grija de a nu-ti băga în minte, în constiintă, lucruri care vin prin simturi si care pot să tulbure asezarea mintii. Un sfânt din Grecia, care a trăit la Sfântul Munte, Sfântul Nicodim Aghioritul, a scris o carte intitulată "Paza celor cinci simturi", o carte adresată unui episcop, care i-a cerut lucrul acesta si în care el îl învată pe episcopul respectiv cum să-si păzească vederea, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, îi dă anumite îndrumări, îi spune ce greseli poate să facă cineva prin simturi. De exemplu, cum ar fi acum, el nu a avut în vedere lucrurile acestea pentru că nu erau pe vremea lui, să privesti la televizor sau la cinematograf lucruri care după aceea, intrând în suflet te urmăresc, te asupresc, vin ca o obsesie. În Pateric se spune despre un părinte trăitor în pustie că trei ani de zile a fost luptat de o imagine a unei fete arabe care aduna spice după secerători. Or, părintii aveau în vedere lucrul acesta si ei au îndrumat pe credinciosi să-si păzească simturile de lucrurile care ar putea să le fie dăunătoare. În Filocalie, de fapt, se spune că nu simtul e vinovat, ci simtul este ca o poartă prin care ajunge în constiintă, ajunge la creier, la inimă, la simtire, o imagine, o situatie care n-ar fi în constiinta noastră dacă n-ar fi poarta aceasta a simturilor, dar nu simturile sunt vinovate pentru aceasta, ci felul cum se raportează cineva la cele pe care le primeste în minte. Eu am cunoscut, de exemplu, un cetătean, care nici nu vede, nici nu aude. E groaznic să nu poti să comunici cu un om de acesta. El de fapt a fost demutizat până la urmă. S-au ocupat de el mai multi oameni, în principal o profesoară pe care am avut-o si eu si care aproape că nu putea spune cum, ce metode a folosit pentru a intra prin simtul pipăitului în constiinta lui, la care normal s-ar fi putut ajunge, dacă simturile ar fi fost sănătoase prin văz si prin auz. Or, să înveti pe cineva să vorbească fără să audă cuvântul e un lucru extraordinar, e un eroism, ai putea zice, al celui care se ocupă de asa ceva. Dar e groaznic să stai în fata unui om care nu poate să-si exprime viata lăuntrică pentru că-i lipsesc simturile. E mult mai simplu, de exemplu, când lipseste un anumit simt si poti să te folosesti de celelalte. De exemplu, cineva care nu vede. E adevărat că nu poate ajunge niciodată să cunoască lucrurile pe care ceilalti le cunosc prin vedere. Dar poate să înteleagă lucrurile în măsura în care le pot întelege cei care ar putea să le înteleagă si fără să folosească vederea. Dar în principal, fiecare simt aduce ceva ce tine de el si care nu poate fi înlocuit de alt simt. Noi, când zicem paza simturilor, nu ne gândim la înlăturarea simturilor, ci ne gândim la disciplinarea lor. Avem în vedere grija de a introduce în sufletul nostru, în viata noastră interioară, numai lucruri care sunt pozitive si care pot îmbunătăti, pot îmbogăti viata sufletească. Dacă eu, de exemplu, acum vorbesc, vorbesc având în vedere că cel care îmi stă în apropiere mă aude, că cei care ascultă află de la mine lucruri pe care le pot afla pentru că au simtul auzului. Eu am posibilitatea să emit cuvintele pentru că m-a lăsat Dumnezeu si ne-a lăsat Dumnezeu pe toti care puteam face aceasta ca să putem vorbi. Deci, Dumnezeu însusi a avut în vedere simturile ca mijloace de comunicare si ca mijloace de receptare. Si prin aceasta există posibilitatea ca omul să se îmbogătească. Deci e un mare dar de la Dumnezeu să ai simturile toate. În rugăciunile de multumire după împărtăsire noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze numărul celor cinci simturi. Contăm pe faptul că avem cinci simturi. Chiar dacă ai numai patru, să zicem că-ti lipseste unul, tot asa zici: "numărul celor cinci simturi îl luminează". De ce?... Pentru că stii că ceea ce-ti lipseste ar trebui să nu-ti lipsească sau ar fi bine să nu-ti lipsească si nu zici numărul celor patru simturi, pe care le am eu îl luminează, ci zici numărul celor cinci simturi îl luminează, contând pe aportul pozitiv al fiecăruia dintre cele cinci simturi. Asceza nu este altceva decât o punere în rânduială a simturilor, decât o disciplinare, în asa fel încât să introducem în constiinta noastră, în existenta noastră intimă, lăuntrică ceea ce putem primi prin simturi din afara noastră.

Trebuie să multumim lui Dumnezeu că ne putem îmbogăti sufleteste prin mijlocirea simturilor care trebuie doar disciplinate, nu trebuie expandate, nu trebuie înlăturate, ci trebuie puse la lucru prin ceea ce stim noi că este pozitiv în existenta noastră. De aceea, având patru simturi, nu zicem numărul celor patru simturi îl iluminează, ci "numărul celor cinci simturi îl iluminează", pentru că fiecare aduce aportul lui în viata spirituală.

- Părinte, cât de important este ocolirea pricinilor de cădere?

- Dragă, nici nu se poate spune cât de important este ocolirea pricinilor patimilor sau ocolirea pricinilor care încarcă viata, care aduc obsesii în suflet. Este unul dintre cele mai importante mijloace de îmbunătătire sufletească, de curătire sufletească, la drept vorbind. Pentru că îmbunătătirea sufletească începe cu înlăturarea negativului, cu înlăturarea răului. Si aceasta o face asceza, ne pune în situatia de a ocoli pricinile, de a nu da prilej de înmultire a ispitelor. Adică omul se îmbracă si pentru el, si pentru altul. Nu se îmbracă numai pentru el si dintr-o necesitate de a se apăra de frig, ci se îmbracă si dintr-o cuviintă, din cuviinta aceasta de a nu scoate în evidentă lucruri care ar putea în mintea altora, ajungând prin vedere, de pildă, să aducă gânduri inferioare. Faptul de a nu privi la lucruri necuviincioase, de a nu citi cărti excitante s.a.m.d., toate acestea sunt o asceză până la urmă. Oamenii trebuie să fie de acord cu asceza si să dorească s-o folosească pentru binele lor sufletesc, pentru limpezirea lor lăuntrică, pentru înlăturarea gândurilor care se împlântă în minte si de multe ori nu le poti scoate.

- Care credeti că sunt păcatele si patimile cele mai frecvente la tinerii de astăzi?

- Cele legate de sexualitate sunt cele mai frecvente. După aceea sunt cele legate de afirmare, de mândrie, de lene, de mânie, toate patimile sunt frecvente, dacă cercetezi bine lucrurile.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus în 3 mai 1998 si difuzat
în 18 februarie 1999 la Radio România Actualităti,
în cadrul emisiunii "Cuvânt si suflet"
 
 
 

Experienta rugăciunii

- Părinte Teofil, ce este rugăciunea si de ce este necesară rugăciunea în viata noastră?

- Rugăciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu. Rugăciunea, după cuvântul care o reprezintă, ar părea că este o cerere pe care i-o facem lui Dumnezeu. În realitate, lui Dumnezeu îi spunem si că îl lăudăm si că îl binecuvântăm si că îi multumim si chiar la Sfânta Liturghie spunem cuvintele: "pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te binecuvântăm, Tie Îti multumim Doamne si ne rugăm Tie Dumnezeului nostru". În acest înteles privită, rugăciunea este o asezare a noastră în fata lui Dumnezeu, un mijloc de a Îi spune lui Dumnezeu cele ce le purtăm în suflet sau cele ce dorim să le purtăm în suflet: îi spunem lui Dumnezeu că îl preamărim, îi spunem lui Dumnezeu că Îi multumim, îi spunem lui Dumnezeu că Îl binecuvântăm, îi spunem lui Dumnezeu că ne rugăm Lui, iar cine spune cuvintele acestea si caută să le împlinească cu fapta, ajunge în situatia să cunoască faptul că nu totdeauna suntem destul de statornici în rugăciune, că nu putem realiza ceea ce dorim să realizăm mai ales întru preamărirea lui Dumnezeu, întru multumirea pe care o aducem, întru lauda care i se cuvine lui Dumnezeu Căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea, de aceea avem si o rugăciune de mărturisire a neputintei noastre si o rugăciune de cerere ca să ne dea Dumnezeu ceea ce ne lipseste. Si atunci mergând pe această linie de încercare de a-L preamări, de încercare de a-I multumi, de încercare de a cere dându-ne seama si mărturisindu-ne Mântuitorului si lui Dumnezeu Căruia îi adresăm rugăciunile noastre, avem posibilitatea tot mai mult să înaintăm în rugăciune, în vorbirea mintii cu Dumnezeu, pentru că suntem nemultumiti de faptul că nu lăudăm cât trebuie, că nu multumim cum se cuvine, că nu cerem asa cum vrea Dumnezeu. Toate acestea fiind la nivelul nostru, venim cu rugăciunea de mărturisire si iarăsi încercăm să-L lăudăm si iarăsi încercăm să-L preamărim, si iarăsi încercăm să aducem o cerere mai limpede, toate acestea fiind în cele din urmă, pentru că nu de la început este asa, o necesitate a sufletului omenesc - cel credincios - de a sta în fata lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru că am ajuns în situatia să nu putem să nu ne rugăm, să nu putem să nu îi aducem lui Dumnezeu laudă. Am ajuns în situatia să nu putem ocoli dorinta de a-I multumi si multumirea însăsi, si rugăciunea pe care o facem de cerere o unim cu rugăciunea de mărturisire ca o necesitate a sufletului nostru.

- Părinte Teofil, părintii cei duhovnicesti au încercat în scrierile lor să dea anumite definitii ale rugăciunii. V-as ruga să faceti referire la câteva dintre acestea, fie din scrierile părintilor din Pateric sau din Filocalie, fie ale altor părinti.

- Părintii cei duhovnicesti în general nu au făcut teorie despre rugăciune ci au dat învătături practice. Au dat si unele definitii, dar definitii în contextul preocupărilor lor în legătură cu rugăciunea asa că găsim putine definitii ale rugăciunii. Găsim în Filocalie, în "Cuvânt despre rugăciune" scris de Evagrie Ponticul în care se afirmă că rugăciunea este "vorbirea mintii cu Dumnezeu". Găsim si în Scara Sfântului Ioan Scărarul un capitol despre rugăciune în care Sfântul Ioan Scărarul priveste rugăciunea din mai multe puncte de vedere si anume, mai întâi spune că rugăciunea, prin lucrarea ei, este "întărirea lumii", după aceea vorbind despre rugăciune spune că rugăciunea este "secure împotriva deznădejdii si arătarea nădejdii", că rugăciunea este "punte peste ispite" că rugăciunea este "oglinda sufletului", mai spune că rugăciunea este "cunoasterea asezării sufletesti" si privind rugăciunea în raport cu cel ce se roagă spune că rugăciunea este "judecătorie si judecată si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare" ceea ce înseamnă că rugăciunea este un mijloc de cercetare de sine.

În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fata lui Dumnezeu sau în fata celor către care le este adresată rugăciunea: în fata Maicii Domnului, în fata Sfintilor lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile si simtirile noastre cu textele liturgice de rugăciune. Altfel, rugăciunea este o formulare, un formular de vorbire a mintii cu Dumnezeu si de fapt, nu este vorbirea însăsi: când recităm rugăciuni nu ne rugăm, ne rugăm atunci când ceea ce spunem simtim, când ceea ce spunem ne impropriem, asa cum spune Sfântul Filimon în Filocalie că el atât de mult simtea puterea Psalmilor pe care îi rostea si prin care se ruga, încât, zice el, Psalmii sunt ca si când el însusi i-a făcut. Când se ajunge la această impropriere, atunci ne rugăm cu adevărat.

- De aici întelegem că în rugăciune se înaintează? Care ar fi treptele rugăciunii?

- Dat fiind faptul că rugăciunea este arătarea asezării sufletesti, dat fiind faptul că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea îl reprezintă pe cel ce se roagă. După continut rugăciunea este rugăciune de laudă, cum sunt psalmii de laudă, de exemplu: psalmii 148, 149, 150 sau psalmul 145, psalmul 8, acestia sunt psalmi de laudă. Rugăciuni de laudă sunt cele în care Îl preamărim pe Dumnezeu, cum este doxologia cea mare: "mărire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace, între oameni bunăvoire" si celelalte. Există apoi, după continut, rugăciune de multumire: "să multumim Domnului!" este îndemnul pe care îl auzim la Sfânta Liturghie, iar răspunsul este "cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite", multumirea noastră fiind închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu, rugăciunea fiind definită de Sfântul Isaac Sirul si ca "o bucurie care înaltă multumire". Rugăciunea de multumire este, în cuprinsul slujbelor noastre si în cuprinsul textelor liturgice, mai putină decât rugăciunea de cerere. Apoi rugăciunea de cerere în care cerem de la Dumnezeu ceea ce ne este necesar, cea mai însemnată rugăciune de cerere fiind rugăciunea Tatăl Nostru pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, în raport cu locul în care se face rugăciunea, există rugăciune particulară si rugăciune de obste, rugăciunea particulară fiind o rugăciune a credinciosului pe care o face unde se găseste, în orice loc (Sfântul Apostol Pavel zice: "doresc ca bărbatii să ridice mâini cucernice în orice loc" (I Tim. 2, 8); apoi există si o rugăciune de obste pe care o facem de obicei în Biserică toti credinciosii care luăm parte la sfintele slujbe, aceasta fiind si rugăciunea liturgică în care nu numai ne rugăm, ci si învătăm, în care ni se atrage atentia asupra unor lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. De exemplu, se zice că "Sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh", o preamărire a lui Dumnezeu pentru că e sfânt si pentru că I se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea: "Că Tie ti se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". O rugăciune în care ne gândim la Dumnezeu care e bun si iubitor de oameni: "Că bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică si rugăciunea în care ne gândim la Dumnezeu sfintitorul si zicem că "Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică conducătoare spre rugăciune, ne pune în fata lui Dumnezeu care miluieste si mântuieste: "că Tu esti Dumnezeu care miluiesti si mântuiesti si Tie mărire înăltăm...", "că al Tău este a ne milui si a ne mântui si Tie mărire înăltăm"; rugăciune liturgică ce îl are în vedere pe Dumnezeu care este bun si iubitor de oameni, Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni; aceasta este rugăciunea care creează o atmosferă în care credinciosul îl preamăreste pe Dumnezeu si îi multumeste lui Dumnezeu, în care credinciosul cere de la Dumnezeu cele de trebuintă, în care învată despre evenimentele pe care le sărbătorim si se raportează la ele, cum ar fi de pildă la Schimbarea la fată, când zicem: "Schimbatu-Te-ai la fată, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea"; este o introducere la rugăciune căci urmează: "strălucească si nouă păcătosilor lumina Ta cea pururea fiitoare pentru rugăciunile Născătoare de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire Tie". Sau cum zicem la Pasti: "Cerurile după cuviintă să se veselească si pământul să se bucure si să prăznuiască toată lumea cea văzută si cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea vesnică". Ni se pun în atentie niste lucruri la care singuri nu ne gândim sau poate nu ne-am gândit de multe ori si pe care e bine să le avem în vedere ca să Îi aducem lui Dumnezeu cuvenita laudă, cuvenita preamărire. Apoi, rugăciunea fiind mai departe oglinda sufletului, cel ce se roagă se roagă întotdeauna cu capacitatea lui de a se ruga, se roagă întotdeauna cu starea sufletească pe care o are, rugăciunea fiind la măsura fiecăruia dintre cei ce se roagă. Privită din acest punct de vedere, rugăciunea, cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul, este o rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută si rugăciune curată. Rugăciune întinată are cel ce are întinăciune în suflet, rugăciune furată are cel ce îsi uită de rugăciune, cel care nu se identifică cu cuvintele rugăciunii si e împrăstiat la rugăciune, rugăciunea pierdută este rugăciunea la care nu se adaugă si faptele cele bune care trebuie făcute în sprijinul rugăciunii si înmultirea rugăciunii, iar rugăciunea curată este rugăciunea celor curati cu inima care îl vor vedea pe Dumnezeu si care, văzându-L pe Dumnezeu, nu se pot clinti de la legătura cu Dumnezeu si în cuprinsul rugăciunii au numai gânduri curate, gânduri pe care le-ar putea arăta oriunde si oricând, si pe care le binecuvântează Dumnezeu, sustinute de textele liturgice, izvor de gânduri de rugăciune.

- Putem vorbi în acelasi timp si de o înaintare în rugăciune, plecând de la rugăciunea trupească sau verbală spre contemplatie?

- Da, rugăciunea poate fi rugăciunea gurii, rugăciunea mintii si rugăciunea inimii. Fiecare se roagă la măsurile lui. Cei mai multi credinciosi, mai ales la începuturile vietii spirituale constiente, se roagă cu rugăciunea gurii, spun rugăciuni. Noi ne-am trezit în lumea aceasta nu rugându-ne, ci spunând rugăciunile pe care le-am învătat de la părintii nostri, de la bunicii nostri si le-am spus si când nu le cunosteam întelesul. De pildă, rugăciunea "Usa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea neamului crestinesc", o rugăciune adresată Maicii Domnului. Este o rugăciune pe care cei care o rostesc în copilărie nu o înteleg, nu stiu ce-i milostivire chiar dacă stiu ce-i usă, dar nu stiu ce-i usa milostivirii, "deschide-o nouă Născătoare de Dumnezeu", cuvântul "Născătoare de Dumnezeu" este un cuvânt pe care copiii îl descoperă târziu si la care ajung prin ceea ce li se spune sau ceea ce pot învăta. "Ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine" este o formulare care nu este pe măsura copiiilor care, totusi, spun această rugăciune, "ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea neamului crestinesc", nici neam crestinesc nu stiu copiii ce este si totusi spun această rugăciune si altele asemenea pe care nu le înteleg, dar prin care stau în fata lui Dumnezeu având cumva constiinta că trebuie să se roage. După ce ajunge omul la maturitate si are în vedere continutul rugăciunilor tot mai mult, poate să se roage, deci să nu mai spună formule de rugăciune fără continut din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, ci doar simple recitări. Cine este în sfera recitărilor nu se roagă, ci doar spune rugăciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii, acela se roagă. Întâi este rugăciunea cu cuvântul, rugăciunea gurii apoi vine rugăciunea mintii când cele ce le rostim cu gura le întelegem si cu mintea, rugăciunea mintii putând fi detasată de rugăciunea gurii, fiind mai înaintată decât rugăciunea gurii, rămâne la nivelul gândului, dar la nivelul gândului prin cuvinte pentru că rugăciunea este prin cuvinte chiar când nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvântul vorbit si există o rugăciune a inimii care este rugăciunea deplină, rugăciunea simtirii, rugăciunea în care nu se roagă numai gura, nu se roagă numai mintea, ci se roagă si inima, adică omul întreg se roagă, la idei adăugând si simtirea. Aceasta este de fapt rugăciunea inimii când inima se roagă împreună cu mintea, când între inimă si minte se face o legătură în asa fel încât omul întreg se roagă, adăugând la idei sentimente. Există si o rugăciune a simtirii, o rugăciune în care se taie cuvântul de pe buze, o rugăciune a inimii care este o îndreptare a sufletului către Dumnezeu, o rugăciune fără cuvinte, dar la această rugăciune ajung putini. Rugăciunea cea mai frecventă, care nu totdeauna este rugăciune, ci o recitare de rugăciune, este cea a gurii. La rugăciunea mintii ajung mai putini, iar la rugăciunea totală, deci la rugăciunea inimii, ajung si mai putini. Dorinta noastră si rostul nostru de rugător este acela să ajungem la rugăciunea contemplativă care este de fapt mai mult lucrarea lui Dumnezeu către om decât strădania omului către Dumnezeu.

- Părinte Teofil, cui trebuie să adresăm noi rugăciunile noastre?

- Rugăciunile noastre noi le adresăm în primul rând lui Dumnezeu în Treime: lui Dumnezeu Tatăl, lui Dumnezeu Fiul, lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Când ne începem rugăciunile cerem ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciunea "Împărate Ceresc" pe care îl chemăm să Se sălăsluiască întru noi si să mântuiască sufletele noastre, să ne ajute să ne rugăm cu putere, să ne rugăm cum trebuie, pentru că, zice Sfântul Apostol Pavel, "a ne ruga cum trebuie noi nu stim ci Duhul se roagă în noi cu suspine negrăite" (Rm. 8, 26). Deci, asteptăm ajutorul Duhului Sfânt pentru rugăciunile pe care le facem. Când zicem, de pildă, "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi", îndrumati, ajutati de Duhul Sfânt spunem altfel aceste cuvinte decât atunci când le spunem ca pe o simplă formulă. Există rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, cum este rugăciunea Tatăl Nostru si există rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu; cele mai multe sunt rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu, către Domnul nostru Iisus Hristos pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om si ne este mai apropiat fiind Dumnezeu adevărat si om adevărat, fiind Mântuitorul nostru. Noi ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin rugăciuni pe care I le adresăm, cum ar fi "Înviat-ai din mormânt si legăturile iadului le-ai rupt. Stricat-ai osânda mortii, Doamne, pe toti din cursele vrăjmasului mântuindu-i, arătându-te pe Tine apostolilor Tăi, trimitându-i pe ei la propăvăduire si printr-însii pacea Ta ne-ai dăruit lumii, Unule mult milostiv". Acestea sunt cuvinte de rugăciune, cuvinte de mărturisire, cuvinte care ne duc în fata Mântuitorului. Tot rugăciune către Mântuitorul este rugăciunea scurtă cu care se mântuiesc călugării, pe care o repetă mereu călugării si care se recomandă si credinciosilor care nu sunt călugări, rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Avem si o rugăciune adresată către Preasfânta Treime în ansamblu, si anume "Preasfântă Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne curăteste păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează si vindecă neputintele noastre pentru numele Tău" sau "mărire Tie, Treime Sfântă, Părinte, Cuvântule si Duhule Sfinte, mărire Tie, Dumnezeule". Sunt rugăciuni deci în care ne adresăm celor trei persoane ale Sfintei Treimi.

Există, apoi, rugăciuni către Maica Domnului, cum ar fi o rugăciune scurtă: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi" sau alte rugăciuni cum este de pildă "Preabinecuvântată esti Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce s-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât si noi am înviat. Pentru aceasta cântând, strigăm: bine esti cuvântat Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit asa, mărire Tie". Este o rugăciune în care se îmbină gândul la Maica Domnului cu gândul la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, asa cum se îmbină si când zicem "Pe Dătătorul de viată născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit si bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, si pe cei căzuti din viată i-a îndreptat la aceiasi, Cel ce s-a întrupat din tine, Dumnezeu si om".

Avem apoi si rugăciuni adresate sfintilor, sfintilor la care ne este luare aminte, sfintilor pe care ni-i pune în fata Sfânta noastră Biserică prin prăznuirea sfintilor, cum ar fi, de pildă, o rugăciune adresată unui cuvios când zicem: "Întru tine, părinte, s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos si lucrând ai învătat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreună se bucură, cuvioase, duhul tău". Sau rugăciuni către mucenici: "Mucenici Tăi, Doamne, întru nevointele lor, cununile nestricăciunii au luat de la tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta pe chinuitori i-au surpat, zdrobit-au si ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre". Sunt rugăciuni către Sfânta Fecioară, către sfinte cuvioase, rugăciunile pe care ni le pune la îndemână Sfânta noastră Biserică si pe care le spunem împreună cu ceilalti credinciosi, sau le spunem singuri citind din cărtile de slujbă, acatistele care sunt adresate sfintilor, acatistele care sunt adresate Maicii Domnului si acestea sunt prilej de rugăciune si formulări de rugăciune pe care este bine să le aducem în constiinta noastră si să ne formăm sufleteste o atmosferă prielnică pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, în legătură cu Domnul Hristos, în legătură cu Duhul Sfânt, în legătură cu Maica Domnului, în legătură cu Sfintii lui Dumnezeu în ansamblu sau cu diferiti sfinti ai lui Dumnezeu, să trăim într-o sferă mai înaltă decăt cei care nu se roagă, sau care se roagă putin sau care se roagă nedeplin.

- Adevărata rugăciune este, asa cum spuneati Părinte Teofil, un dar de la Dumnezeu. Cu toate acestea ni se cere si nouă o anumită osteneală. Trebuie să existe sau există în mod negresit o pregătire imediată, nemijlocită, dar si o pregătire în timp care constă în curătirea sufletului si în păzirea unei vieti autentice crestine. Să încercăm să stăruim putin asupra acestui aspect din urmă si să ne spuneti cum putem ajunge la curătirea inimii.

- "Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8), a spus Domnul nostru Iisus Hristos, punând în evidentă importanta inimii curate în fata lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că noi vrem să stăm în fata lui Dumnezeu, este necesar să creăm conditia de a avea inimă curată, de a avea calitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L simti pe Dumnezeu si aceasta se realizează pentru acela care se sileste să-si curătească inima. Inima, în întelesul spiritual, în limbajul părintilor duhovnicesti de odinioară, în limbajul Scripturii, este partea cea mai dinlăuntru a omului, deci, nu este organul fizic, ci este interiorul omului, esenta omului, chiar dacă în legătură cu inima avem si simtirea, parcă sentimentele le simtim în inimă, în inima de carne. Stim că Dumnezeu îsi face lăcas în om si spunem că îsi face lăcas în inimă si parcă am simti că locul lui Dumnezeu este în inimă, de fapt este înlăuntrul omului, în cel mai adânc si cel mai lăuntric loc al omului. Curătirea este un lucru care trebuie să privească toate laturile existentei umane, si mintea, si simtirea, si vointa, toată viata constientă. În sfera aceasta se ajunge cu vremea si se ajunge cu greu, se ajunge cu greu pentru că solicitările din viata socială în care trăim nu sunt la măsurile acestea, la măsurile rugăciunii. Rugăciunea intră mai adânc decât intră cuvântul vorbit, intră mai adânc în suflet decât intră gândurile obisnuite. Rugăciunea curată presupune si minte curată si gură curată si inimă curată, simtire dezrobită de sentimente potrivnice lui Dumnezeu sau sentimente care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune "dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată". Întâi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră, între noi, orice necuviintă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în fata lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi însine în ceea ce priveste gândurile pe care le purtăm în minte si care pot fi bune sau rele. Cuviosul Pimen, întrebat fiind de un frate "cum pot să scap de gândurile cele rele?", a spus "Opreste vântul!" si pentru că fratele a mărturisit, cum era firesc, că nu poate să oprească vântul, Cuviosul Pimen a zis "asa cum nu poti să opresti vântul să nu bată, asa nu poti nici gândurile cele rele să le opresti să nu vină, dar altceva poti să faci, cu gând bun să înlături gândul cel rău". Strădania aceasta de îmbunătătire trebuie să fie si la nivelul mintii, pentru că din prisosinta inimii grăieste gura, mintea fiind sursă de cuvinte, de gânduri exprimate în cuvinte si dacă cineva curătă partea cea dinlăuntru a paharului si a blidului (Mt. 23, 25), după cuvântul Domnului Hristos, adică partea interioară, la celelalte nu mai ajunge, la cele exterioare, fără de rânduială si întinătoare de suflet, întinătoare ale fiintei omenesti. A fost întrebat Cuviosul Pimen: "cum se răsplăteste răul cu rău" si el a zis asa: "răul cu rău se răsplăteste mai întâi în gând, apoi în privire, după aceea în cuvânt si la urmă în faptă" si precizează că dacă înlături gândul cel rău la celelalte forme nu mai ajungi. Asa că e foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viata întreagă, să ne păzim mai ales simturile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere si prin auz si cine îsi păzeste simturile are tot mai putine gânduri neconforme cu voia lui Dumnezeu si cu vremea, acestea se si sting după cuvântul din Pateric care zice "de morti nu te teme, dar fugi de cei vii!". De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gândurile pe care le porti în minte si care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influentează interiorul chiar dacă nu simturile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gândurile, iar dacă mintea este pătimasă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine. Părintele Arsenie Boca, un părinte cu viată duhovnicească, zicea că "în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă". Atunci ai o minte îndreptată când este plină de gândurile Mântuitorului, gândurile lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostul Pavel (I Cor. 2, 16), "noi avem mintea lui Hristos" sau avem gândul lui Hristo, fiind o legătură între minte si gând, mintea ca cea care gândeste si gândul ca exprimare a mintii. Este un raport direct proportional între mintea care gândeste si gândul care formează mintea. Cele rele aduc gânduri rele, cele bune aduc gânduri bune. Există o înlăntuire de gânduri, asociatii de idei, gândurile nu vin singure, ci gândurile aduc alte gânduri, impresiile aduc alte impresii. Impresiile din afară se asază în minte după calitatea mintii, asa că omul trebuie să fie foarte atent si să nu-si agonisescă în viata costientă lucruri pe care n-ar dori să le aibă în suflet, dar si să rezolve gândurile care deja sunt în minte si care sunt realităti asa cum sunt realitătile cele dinafară. Sunt oameni chinuiti de gândurile lor, sunt oameni asupriti de gânduri, sunt oameni care nu pot iesi de sub povara gândurilor, aceia trebuie să se roage lui Dumnezeu, să ceară ajutor de la Dumnezeu pentru că cel ce învinge răul este Dumnezeu Însusi care a făgăduit oamenilor ajutor si în această privintă: "pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Lc. 24, 38), a zis Domnul nostru Iisus Hristos adresându-se celor care aveau impresia că văzându-L pe Domnul Hristos vedeau o fantomă. În realitate, ei îl vedeau pe Domnul Iisus înviat, iar ei credeau că văd o fantomă. Această lucrare de îmbunătătire a mintii este unită si cu rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", care repetată mereu devine un paravan în fata gândurilor rele si un ajutor pentru gândurile bune, iar curătirea mintii duce către curătirea inimii, ea fiind doar o parte a curătirii integrale, însă fără gură curată, fără minte curată nu poate exista inimă curată. Inima este mai mult centrul simtirii si cei ce se ocupă de ei însisi si vor să aibă o rugăciune curată trebuie să aibă în vedere si simtirea, pentru că si aceasta este parte integrantă a fiintei umane si este sustinătoare a gândurilor din minte si se revarsă si ea si prin minte si prin cuvânt. Tot asa poate fi sporită sau poate fi împutinată simtirea, poate fi afectată de cele care vin din afară. Se consideră că toate ale omului, în ultimă instantă, ajung în inimă, de aceea se insistă pentru curătirea inimii, fără să se aibă în vedere totdeauna inima ca centru al simtirii, ci avându-se în vedere inima ca interiorul omului din toate punctele de vedere si mai ales cea mai adâncă latură, cel mai adânc compartiment al existentei umane, esenta fiintei umane, locul unde vrem să îl avem pe Domnul Hristos, unde vrem să purtăm pe Sfânta Treime în mod constient. Pentru că, în realitate, învătătura crestină este că la botez Sfânta Treime se sălăsluieste în sufletul credinciosului, însă pentru că multi dintre credinciosi nu ajung la constiinta prezentei Sfântei Treimi în ei cer ca sufletul să li se facă lăcas înfrumusetat al Preasfintei Treimi, ceea ce facem, de pildă, într-o alcătuire de la Sfântul Maslu când vorbind cu Maica Domnului spunem: "Pe tine preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog, curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas înfrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău." Constiinta că suntem robi netrebnici ne duce la dorinta de curătire. Curătirea de tot felul de păcate se lucrează din partea omului si din partea lui Dumnezeu. Din partea omului se lucrează prin ocolirea pricinilor de păcătuire, prin ocolirea pricinilor care în mod obisnuit duc la păcat si care dacă ajung să se realizeze în interiorul sufletului, întinează mintea si inima si apoi insistenta de a înlătura din minte tot ce s-a asezat în minte în urma unei vieti neluătoare aminte la cele ale lui Dumnezeu. Când se realizează curătirea inimii, deci curătirea interiorului în toate laturile pe care le are, atunci sufletul cu ajutorul lui Dumnezeu vine la măsura aceea de a se întâlni cu Dumnezeu în interiorul său si atunci ajunge omul la rugăciunea curată care este expresia curătirii inimii. Dacă omul nu este curat, rugăciunea este la măsurile întinării pe care o poartă în suflet si rugăciunea poate fi întinată. Cei care au rugăciune întinată, stiind că rugăciunea este oglinda sufletului, trebuie să ia aminte la aceasta si să caute să aibă rugăciune neîntinată înlăturând întinăciunile, cum zicem în rugăciunea către Maica Domnului: "curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta de la Maica Domnului pentru că Maica Domnului ea însăsi este lăcas al Preasfintei Treimi. Preasfânta Treime s-a sălăsluit în Maica Domnului la Buna Vestire când Duhul Sfânt a umbrit-o, când Tatăl ceresc si-a arătat puterea în Maica Domnului: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri", când i s-a spus Maicii Domnului că "Sfântul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va cheama" si Sfânta Treime a rămas în Maica Domnului. Maica Domnului a rămas lăcas al Preasfintei Treimi pentru vesnicie deoarece Maica Domnului nu l-a avut în sine pe Domnul nostru Iisus Hristos numai în pântece, ci l-a avut în inima ei, si de inima ei niciodată nu s-a despărtit Domnul Hristos si acolo unde este Domnul Iisus Hristos, acolo este si Tatăl si Duhul Sfânt. Când se ajunge la măsuri de genul acesta, la constiinta prezentei lui Dumnezeu în existenta noastră, atunci se ajunge si la rugăciunea curată, care este expresia curătirii interioare.

- Părinte Teofil, stim că Mântuitorul recomanda ucenicilor săi postul împreunat cu rugăciunea. Credeti că postul ajută rugăciunea?

- Orice faptă bună ajută rugăciunea, orice rugăciune ajută si fapta bună. Cineva care nu posteste după rânduiala Bisericii nu se încadrează într-o anumită disciplină si neîncadrându-se într-o anumită disciplină, îsi prejudiciază interiorul prin faptul că face fapte ale necredintei si atunci se înmulteste în suflet necredinta. Or, rugăciunea este o expresie a credintei si ea este ajutată si de post, care este o faptă pe care o binecuvântează Domnul Hristos, pe care o cere Domnul Hristos, pe care o cere Biserica prin rânduielile ei care sunt rânduieli si de postire. În Biserica Ortodoxă postul este obligatoriu. Cei care postesc se simt cumva mai proprii pentru rugăciune, bineînteles când postul se face în mod rational, când cel care posteste nu duce postul la extremă, pentru că dacă se exagerează în post se împutinează si energiile sufletesti pe care le-am putea folosi în rugăciune. De aceea Sfântul Antonie cel Mare spune că sunt unii care si-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru că nu au avut ei dreptă socotintă, departe de la Dumnezeu s-au făcut. Noi nu ne ocupăm aici de exagerările care pot să fie, ci avem în vedere postul care se face în mod normal si care este obligatoriu în Biserica Ortodoxă si care este ajutător si pentru rugăciune: "acest soi de demoni, spune Domnul Hristos, cu un prilej oarecare, nu poate fi scos afară decât prin rugăciune si prin post" (Mc. 9, 29), prin rugăciunea la care se adaugă postul, prin postul care dă prilej la rugăciune.

- Părinte Teofil, în programul de viată duhovnicească pe care îl recomandati celor care vor să ducă o viată în conformitate cu poruncile Măntuitorului, trei dintre cele cinci puncte se referă la rugăciune. Primul punct este să participi la biserică în fiecare duminică si zi de sărbătoare, al doilea punct să începi si să sfârsesti ziua cu rugăciune si rugăciunea de la vremea mesei, al treilea punct să citesti în fiecare zi două capitole din Noul Testament, al patrulea punct rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea lui Iisus si al cincelea punct postul. Referindu-ne la primul punct, as vrea să vă întreb dacă putem considera rugăciunea liturgică, de care am mai vorbit, ca pe o experientă a vesniciei?

- Da, rugăciunea liturgică creează o atmosferă în care omul se gândeste si la vesnicie, în care îl are în vedere pe Dumnezeul vesniciilor si al minunilor, cum spunem într-o rugăciune de la Slujba Maslului. Vedeti, rânduielile de slujbă de la Pasti sunt considerate ca o înainte trăire a Pastilor celor vesnice, considerând noi că Pastile sunt o înainte prăznuire, o preînchipuire a vietii de dincolo de lumea aceasta, începută aici prin Pastile cele de taină, prin Pastile cele mântuitoare, prin Pastile cele vesnice. Celelalte rânduieli de slujbă, toate în felul lor, ne pregătesc pentru vesnicie si ne pun în atentie vesnicia, dar dincolo de lumea aceasta va fi izbucnirea de bucurie pe care o simtim la Pasti si care are ca expresie slujba de la Pasti.

- În al doilea punct din programul de viată duhovnicească recomandati ca fiecare credincios să înceapă ziua cu rugăciune si să o sfârsească prin rugăciune. De ce este important să avem un program zilnic de rugăciune?

- E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem si un program care să ne pună în fata lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineată, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să multumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta nu există o legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune, constientizează prezenta lui Dumnezeu. Te poti ruga si în afară de programul acesta, dar programul acesta este necesar. Părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Dumnezeu să-l odihnească, s-a dus la Sfântul Munte, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan, în vederea cunoasterii realitătilor de acolo si pentru a aduce în Mănăstirea de la Sâmbăta ce se poate aduce de la Sfântul Munte. El a ajuns la un părinte care l-a îndrumat - si anume Părintele Antipa Dinescu de la Schitul Sfântul Lipatie - si, când urma să meargă la Atena la studii, Părintele Antipa i-a spus asa: "Să te tii de pravilă că dacă nu, te îndrăcesti!". Adică, există constiinta aceasta că omul trebuie să aibă o legătură cu Dumnezeu, o legătură reală, o legătură care să favorizeze si legătura pe care ar trebui să o aibă când nu mai are această legătură în mod constient. Sfântul Marcu Ascetul spune: "Când îti aduci aminte de Dumnezeu înmulteste rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-si aducă aminte de tine", iar eu când plecam la scoală aveam îndrumare din partea alor mei "Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugăciune!". Mai târziu am aflat si de cuvântul de la Sfântul Munte: "La Dumnezeu să te gândesti ca la Dumnezeu, iar nu ca la om si să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adică să ne gândim la Dumnezeu asa cum trebuie, cu evlavia cuvenită, mai mult decât ne gândim la oameni si mult mai altfel decât ne gândim la omul de lângă noi, să ne gândim cu supunere, cu evlavie, cu dorintă de preamărire, să înmultim binele din sufletul nostru spre preamărirea lui Dumnezeu. Iar aceasta se face si printr-un program anume de rugăciune. Adică, un om credincios nu poate să-si înceapă ziua fără Dumnezeu sau să si-o sfârsească fără Dumnezeu, pentru că cine neglijează rugăciunea de dimineată si de seară sau rugăciunea de la masă, neglijează pe Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate fi neglijat de către omul care stie cine este Dumnezeu si ce rost are gândul la Dumnezeu în viata oamenilor.

- Părinte Teofil, în al patrulea punct din programul de viată duhovnicească recomandati rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii. Care este importanta acestei rugăciuni scurte pentru omul din lume, deci nu numai pentru călugăr, nu numai pentru monah?

- Fiecare dintre noi poate folosi rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, cum o numea părintele Arsenie Boca, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Deosebirea dintre călugăr si dintre laic este doar că un călugăr este dator cu această rugăciune în toată vremea: "că esti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Mirenii nu sunt datori, dar au mare folos din această rugăciune pentru că rugăciunea aceasta ne dă posibilitatea să ne cunoastem pe noi însine, negativele din noi, mizeria din noi, să cunoastem gândurile care ne vin prin minte, să facem rânduială în minte, ne pune în legătură cu Dumnezeu, ne dă posibilitatea să fim deschisi pentru Dumnezeu, creează o stare interioară în care se revarsă bucuria lui Dumnezeu pentru că Domnul nostru Iisus Hristos spune: "acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si ca bucuria voastră să fie deplină" (In. 15, 11), deci linistea sufletească si bucuria sunt semne ale prezentei rugăciunii si mai ales ale ostenirii pentru rugăciunea de toată vremea, pentru curătirea interioară a omului.

- Părinte Teofil, cum putem ajunge să împlinim si să întelegem cuvântul Sfântului Apostul Pavel care spunea să ne rugăm neîncetat?

- În Sfânta Scriptură sunt două locuri în care, se aminteste de rugăciunea neîncetată. Sfântul Apostol Pavel zice: "Totdeauna să vă bucurati, neîncetat să vă rugati, pentru toate multumiti!" (I Tes. 5, 16-18), iar în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 18, chiar la început, se spune asa: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie să se roage neîncetat si să nu se lenevească" (Lc. 18, 1). Aceste îndrumări, aceste îndemnuri avându-le în vedere cei care se ocupau de viata interioară, mai ales Sfintii Părinti, au găsit modalitatea ca să înmultim rugăciunea spunând mereu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" într-un fel de neîncetare. Se recomandă ca rugăciunea să fie lipită de respiratie, pentru că toti trăim respirând si se preconizează ca rugăciunea să fie atât de deasă cât este de deasă respiratia. Bineînteles, lucrul acesta nu se poate si nici nu trebuie să-l urmărim neapărat, ci noi trebuie să urmărim faptul de a fi angajati în rugăciune, pentru că în ultimă instantă rugăciunea neîncetată nu este doar simpla repetare a formulei acesteia de rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" sau trăirea acestei rugăciuni, pentru că rugăciunea aceasta este o rugăciune de cerere. Ar trebui să avem în mintea nostră si rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu. De exemplu: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", "Slăvescu-Te Doamne că sunt minunat întocmit", "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă mărire Tie", "Eu ca un om am gresit, iar Tu, ca un Dumnezeu, iartă-mă!", sunt niste rugăciuni care ar putea fi spuse tot asa cum spunem "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si care ar fi într-un fel mai de valoare din punct de vedere al continutului si al raportării la Dumnezeu decât rugăciunea aceasta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", însă cu asta începem si cu asta continuăm si cu asta străbatem si asta aduce atmosfera de gând care ne duce si către altfel de rugăciuni decât rugăciunea aceasta. În felul acesta noi stăm în fata lui Dumnezeu altfel decât atunci când totul vine către noi: "miluieste-mă pe mine păcătosul", miluieste-mă pe mine, "miluieste-ne pe noi" cum zic cei de la Essex de la o mănăstire ortodoxă din Anglia, condusă de Sfântul Sofronie si care i-a învătat pe vietuitorii din mănăstire să spună "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea ta", însă formula clasică si cea pe care o găsim în slujba călugăriei este aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Poate cineva să spună rugăciunea aceasta, poate să spună altă rugăciune tot neîncetat, însă până la urmă rugăciunea neîncetată este definită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Cuvântul ascetic din Filocalie ca fiind lipirea mintii de Dumnezeu, zice el: "rugăciunea neîncetată, rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu, a nădăjdui în El si a te încrede în El în tot ce ai face si ti s-ar întâmpla". Prin urmare, rugăciunea de toată vremea este o stare mai mult decât o revărsare printr-o formulă oarecare, adică constiinta aceasta că esti în legătură cu Dumnezeu, dorinta aceasta de a-L preamări pe Dumnezeu în toată vremea, dorinta de a-L mărturisi pe Dumnezeu în toată vremea, o stare sufletească în care Dumnezeu este prezent în constiinta omului, iar la aceasta se ajunge si prin strădania de a înmulti rugăciunea. Fără strădania de a înmulti rugăciunea, fără strădania de a constientiza prezenta lui Dumnezeu în suflet nu există rugăciune neîncetată, dar există rugăciune neîncetată si fără repetarea formulei: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" sau a altei formule de rugăciune si anume starea aceea sufletească în care faci totul pentru Dumnezeu. Un părinte din Pateric, din pustie, care cercetat fiind de un vizitator, de un credincios care si-a cerut iertare că l-a retinut de la rugăciunea lui, el i-a spus: "rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine si să te petrec cu dragoste".

- Părinte Teofil, în finalul interviului nostru v-as ruga să ne spuneti care este folosul rugăciunii în viata duhovnicească.

- Dat fiind faptul că rugăciunea este un instrument principal de apropiere de Dumnezeu, de curătire a sufletului, de angajare într-o viată superioară, e greu să spui care este folosul, pentru că rugăciunea este pentru toate de folos, mai ales că este definită si ca "mama virtutilor", ca virtutea care naste alte virtuti.

Interviu realizat în Bucuresti în 1998
 
 
 

Taina mărturisirii

- Părinte Teofil, realitatea în care trăim este agitată, este dură si ne marchează trupeste si sufleteste. Unii apelează la psiholog, altii la preot. Ce diferentă este între o sedintă la psiholog si spovedanie?

- O sedintă la psiholog este la nivelul omului, o spovedanie este cu implicatiile harului dumnezeiesc. Bineînteles că un necredincios n-are ce să caute la duhovnic si acela poate fi îndrumat la psiholog. Însă psihologul este om ca noi, poate să înteleagă niste lucruri mai bine datorită preocupărilor pe care le are, dar cineva care merge la psiholog nu are smerenie, plecare de minte si alte lucruri pe care trebuie să le aibă un credincios care merge la duhovnic. Duhovnicul nu vorbeste numai în numele lui personal, ci vorbeste în numele lui Dumnezeu, îi dă posibilitatea credinciosului care se spovedeste să înteleagă anumite lucruri pe care el nu le întelege fără îndrumarea duhovnicului. Cineva care se spovedeste îsi recunoaste păcatele, patimile, greselile, insuficientele, devierile, nedesăvârsirile. Pe toate acestea, le recunoaste nu numai în raport cu el însusi, cu sufletul său, ci le recunoaste în raport cu Dumnezeu, care este dătătorul a tot binele. Un credincios care se spovedeste nu-si enumeră sau nu-si pomeneste doar, nu-si etalează negativele din sufletul său, ci le si detestă, vrea să nu le aibă, vrea să aibă virtuti împotriva patimilor, vrea să aibă împlinirea poruncilor împotriva păcatelor si, mai presus de toate, vrea să i se steargă orice fel de răutate, să fie iertat de Dumnezeu si binecuvântat de Dumnezeu, îsi doreste să primească de la Dumnezeu harul de a putea să-si limpezească viata si să înlăture toate chipurile răutătii din sufletul lui. Asa ceva însă nu se întâmplă cu cel care n-are credintă în Dumnezeu si care nu are nici constiinta păcatului. Acela, ducându-se la psiholog, caută doar niste rezolvări la măsurile omului, cu puterea omului si atâta tot.

- În legătură cu spovedania, cum ar trebui să ne pregătim pentru spovedanie? Unele persoane urmează anumite chestionare de spovedanie, iar altele asteaptă să fie întrebate de preot. Ce rol are examenul de constiintă?

- Chestionarele de spovedanie au doar rostul să atragă atentia asupra unor rele pe care ar fi putut să le facă cel ce vrea să se spovedească, asupra unor rele pe care el oricum trebuie să le ocolească si să se silească să nu le facă. Eu cred că cineva care se spovedeste nu trebuie să urmărească un chestionar de spovedanie. Sunt în cărtile de rugăciuni niste îndrumări scurte în legătură cu spovedania si sunt pomenite si unele păcate. De obicei, la spovedanie omul spune ceea ce îl apasă, ceea ce îl preocupă, ceea ce-i dă nedumeriri, nemultumiri, îi dă un fel de pedeapsă din partea constiintei. Si de aceea e bine ca omul să se cerceteze, nu numai pentru spovedanie, ci să îsi cerceteze sufletul si să îsi cunoască negativele cât mai des, chiar în fiecare zi. Seara, e bine să ne facem un examen de constiintă si să retinem, în urma examenului de constiintă, ceea ce este rău în viata noastră. Si apoi, când vine vremea de spovedanie, avem cumva precizate lucrurile care trebuie mărturisite si pentru care dorim si îndrumare si pentru care dorim si iertare.

- Părinte Teofil, o altă problemă de lămurit ar fi cât de des trebuie să ne spovedim sau, altfel spus, când e bine să mergem la duhovnic pentru mărturisirea gândurilor sau a faptelor rele?

- Biserica îi îndrumă pe credinciosi să se spovedească în cele patru posturi. În posturile mai lungi este practica să se spovedească credinciosii cel putin de două ori, adică la începutul si la sfârsitul postului. Asta în legătură cu postul pregătitor pentru Sfintele Pasti si cu postul pregătitor pentru Crăciun, pentru sărbătoarea Nasterii după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se pot spovedi credinciosii si mai des, când doresc, când simt nevoia, când au ceva de spus, pot să se spovedească. Eu cred că cel mai bine este ca credinciosii să se spovedească o dată pe lună. În mănăstiri e rânduială ca vietuitorii mănăstirii să se spovedească o dată pe săptămână. Nu există o regulă propriu-zis, ci fiecare trebuie să-si aleagă el timpul pentru spovedit, intervalul între spovedanii, dar, în orice caz, în cele patru posturi de peste an să se spovedească.

- Părinte, la spovedanie, cât de mult trebuie să intrăm în amănunte, în detalii, sau cât de general putem să ne mărturisim păcatele?

- La spovedanie trebuie să avem grijă să fim întelesi. Adică să nu spunem lucrurile în asa fel încât să nu le înteleagă preotul care ascultă spovedania. În cazul când chestiunile nu sunt destul de lămurite, preotul poate să întrebe si de amănunte, de exemplu, despre frecventa păcatului respectiv, când l-a făcut ultima dată, ce consecinte are pentru cel care se spovedeste faptul de a fi făcut cutare sau cutare păcat. Credinciosii care se spovedesc des, însă, si care duc o viată îngrijită, în general nu prea au ce spune la spovedanie. Eu mă bucur totdeauna când n-au oamenii de spus la spovedanie si nu scormonesc în gândurile lor, în simtirile lor doar asa ca să aibă omul ceva de spus. Si îmi dau seama că unii dintre cei care se spovedesc caută ceva de spus, dar nu au realmente ceva de spus. Vin totusi ca să primească iertarea păcatelor si eventual ca să primească îndrumare. Mai vin unii asa, si din dorinta de a vorbi cu duhovnicul. Chiar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori, că au venit oameni care s-au spovedit de curând în altă parte si au ajuns si la mine. Si când i-am întrebat de ce au venit la mine la spovedit, au spus că "am vrut părinte să fiu mai aproape de dvs., să-mi spuneti si dvs. un cuvânt de învătătură, am venit, e-adevărat că n-am ceva de spus, dar am tinut să mă spovedesc si la dvs".

- Părinte, care este rolul canonului dat de duhovnic după spovedanie?

- Duhovnicul când dă canon trebuie să se gândească să îl ajute pe om să scape de păcatele pe care le-a mărturisit si atunci îi dă posibilitatea să se preocupe de îndreptarea lui proprie si îi dă mai mult posibilitatea de a se interesa el însusi de mijloacele care îl ajută să trăiască mai aproape de Dumnezeu. Pot fi canoane date în general, de exemplu, post cu ajun, cu nemâncare până la amiază, cu ajun de toată ziua... Postul, în general, pune în atentia credinciosului rânduielile lui Dumnezeu si disciplina. Poate fi un canon de interes pentru credinciosul care-l face si totodată, si pentru societatea în care trăieste, de pildă, milostenie fată de cei care au trebuintă de ajutor, mângâiere fată de cei întristati, interesare pentru cei care au trebuintă de ajutor. Si aceasta ne ajută si pentru a ne apropia de Dumnezeu, si pentru a ne apropia de oameni. Apoi, există canoane care privesc ocolirea pricinilor care duc la păcate si anume, îndrumarea credinciosilor de a nu citi cărti necuviincioase, reviste necuviincioase, de a nu se uita la filme cu necuviinte, de a nu se duce acolo unde nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu, la baruri de noapte, la discoteci, la locuri unde, mie îmi place să spun că îi gura iadului. În sfârsit, sunt si credinciosi la care nu trebuie să le mai dai un canon special, pentru că ei deja sunt angajati într-o viată religioasă autentică si atunci n-are rost să le mai dai ceva anume de făcut pentru ceea ce spun ei, care, la drept vorbind, n-are nici o pondere si nu-i caracterizează. În cazul acesta nu dăm nici un canon. Apoi, mai sunt oameni care au de suferit, au greutăti de dus si suferintele lor sunt ele însele un canon, pentru că le-a dat Dumnezeu canon.

- Părinte, este conditionată împărtăsania de spovedanie? Adică, dacă vrem să ne împărtăsim cu Trupul si Sângele Domnului, trebuie să ne spovedim neapărat înainte?

- Nu de fiecare dată. Pentru că dacă te-ai spovedit si duci o viată care te recomandă în general si nu mai ai ceva de spus la spovedanie, nu trebuie neapărat să te spovedesti, dat fiind faptul că Sfânta Împărtăsanie se dă si pentru iertarea păcatelor si spre viata de veci. Deci, iertarea păcatelor se primeste si prin împărtăsire, nu trebuie neapărat s-o primesti prin spovedanie ca să o primesti apoi prin împărtăsire. Eu personal socotesc că, dacă un credincios se spovedeste o dată pe lună si nu face un lucru care să fie socotit cu adevărat păcat, adică nu face un rău cu deplină vointă si stiintă, ar putea să se împărtăsească foarte bine si cu spovedania aceea care a făcut-o. Si la vremea potrivită să se spovedească din nou si cu aceeasi spovedanie să se împărtăsească si pe mai departe, până când ajunge în situatia în care trebuie neapărat să se spovedească, dar, oricum, e bine ca cel putin o dată pe lună să-si facă omul o rânduială în sen