Despre Sfânta Impãrtãsanie

 

Ce este Împãrtãsania, Cuvioase Pãrinte, si care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

Parintele Arsenie Papacioc

Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toti credinciosii stiu cã este Dumnezeu. Iisus Hristos Îsi mentine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi pânã la sfârsitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea viatã în el si nici parte de Mine”. Se întelege cã prin aceastã primire a Trupului si Sângelui Mântuitorului te duci pânã la El, ca Dumnezeu dupã har. Si când te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci când te împãrtãsesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divinã. Nu e nici o teamã cã vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fãgãduit, si-Si tine fãgãduinta. Pentru cã Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate: sã-Si calce cuvântul. Si iatã cã-Si tine cuvântul, ca sã fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularitãti, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu sã fie descoperiti, stim cã nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pânã la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupã har. Sunt într-o fericitã ascultare si împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au aceastã putintã. Au si ei un proces de despãtimire, dar nu în sens de despãtimire de la pãtimire, ci ei descoperã noi taine prin porunca care li se dã. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despãtimire pentru ca sã se înteleagã cã noi ne despãtimim pentru cã am fost împãtimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începãtorii, arhangheli, îngeri – sunt fãcute prin cuvânt. Însã fiinta omeneascã nu. Dumnezeu a fãcut-o cu mâna lui, si încã cum: chip si asemãnare. E usor sã spui chip si asemãnare, pentru cã asa stim din învãtãtura Bisericii. Dar când te opresti asupra acestor însusiri, calitãti, daruri, te vezi chip si asemãnare. Si atunci iatã cã noi avem o identitate divinã, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cât pretuieste El. Ar trebui ca omul, într-o formã retrospectivã, sã se regãseascã pe sine si sã rãspundã la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis sã se piardã un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a fãcut numai pentru El, deci ne va pretinde sã fim cu adevãrat prezenti numai la El. Nu întrerupem treburile sociale si ascultãrile pe care le avem, pentru cã chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sã le împlinim, sã le sãvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Un exemplu: S-au cãsãtorit doi tineri, Ioana si Ionel. Dupã nuntã, Ioana a trecut la bucãtãrie – si nu este o înjosire cã a trecut la bucãtãrie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bãrbatul sã poatã fi liber sã rezolve probleme în afarã. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputã, emotionatã, a afumat mâncarea si se vãita cã ce o sã zicã Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu plânset si vaiet, i-a spus: “Dragã Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasã, dragã, nu mã intereseazã. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toatã ziua? Asta mã intereseazã pe mine”. Ei, asta o sã ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimã puternicã ca sã pricepem cerurile, vesniciile, sã contrazicem rãul, sã biruim dracii, care ne-a dat aceastã putere de a fi dumnezei dupã har, veselia cã slujim marelui Adevãr – cãci aceasta este adevãrata veselie si libertate –: De ce nu v-ati gândit la Mine deloc? Este, fãrã discutie, în mod logic, cã asa va fi aceastã întrebare. Si se va rãspunde foarte greu.

Noi, ortodocsii, nu apãsãm pe pedala cunoasterii atât de mult, cât neapãrat pe trãire, pe aceastã formare interioarã a noastrã, de smerenie, pentru ca sã fim scrisi si noi sus, în cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevãrat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationalã, ci o smerenie smeritã, trãitã.

Mã întreba cineva, la o altã înregistrare: “Pãrinte, cum sã scãpãm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fãrã diavol?”, i-am rãspuns eu. Pentru cã e lãsat de Dumnezeu sã ne mai ispiteascã. Putea sã-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit sã glumeascã, sã facã teatru si demonstratii. De ce, dacã i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lãsat – cum zic Sfintii Pãrinti –, numai cu vârful cozii? L-a lãsat pentru cã e necesar sã ne slefuim cu orice chip în atacurile lui, sã ne definim pe noi, sã cunoastem mai bine marile adevãruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea gresealã a oamenilor, cã se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iatã, suntem mlãdite în tulpinã. De unde vine toatã seva, toatã puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o vitã. El nu e mlãditã. Totul e de la Dumnezeu: “Fãrã de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trãirea crestinilor. Dacã crestinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trãi o stare de prezentã care-i mai plãcutã decât nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legãturã cu aceste spuse ale Mântuitorului: Dacã crezi cã poti sã fii ceva, anatema sã fii. Mi-a plãcut foarte mult pentru cã este un adevãr, dar si pentru cã Biserica se ocupa sã ne trezeascã la faptul cã tot ce a spus Iisus e adevãrat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus cã va fi mai greu. O fi! Dar îti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sã ti le rezolvi cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã, dacã nu-i cu putintã la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putintã. Asta mi-a plãcut la acest sinod, cã s-a gândit sã ne trezeascã la faptul cã suntem niste mlãdite care nu putem rodi fãrã vitã. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacã o mlãditã stã fãrã vitã, se usucã într-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sã-I mâncãm Trupul si Sângele Lui ca sã fim mereu dumnezei.

Sã nu faci greseala de a te compara cu marii trãitori. Cã nu prin nevointa si trãirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, dacã ai aceastã prezentã, ai strãbãtut sorocul pentru împãrtãsit si nu esti altfel decât marii trãitori.

Dar acum se pune o problemã cu aspect tehnic. Când ne împãrtãsim? Nu timpul decide. Asta-i o gresealã. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: Ani vrei sã-i dai? Vindecã-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si dacã îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin împãrtãsire.

Nu ne împãrtãsim pentru cã au venit Pastile sau Crãciunul. Ne împãrtãsim ca sã fim mereu cu Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãsire cu Sfintele Taine, ci si o împãrtãsire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezentã a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult în lumea trãitorilor, a oamenilor de credintã si a duhovnicilor, când sã te împãrtãsesti. Unii spun cã la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregãtirea ta interioarã, pentru cã la un eveniment asa de mare, ca sã-L iei pe Dumnezeu, cu adevãrat îti trebuie o pregãtire.

Numãrul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnã numaidecât acest patruzeci? Dragã, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sã te pregãtesti pentru marele eveniment ce are în vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile dureazã postul Crãciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sã te pregãtesti pentru marele eveniment care urmeazã, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi dupã zãmislirea pruncului se formeazã inima. A patruzecea zi dupã moarte putrezeste inima.

Noi am rãmas la patruzeci de zile într-o formã traditionalã, care nu e atât de recomandatã. Te împãrtãsesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar când te pregãtesti si printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o conditie. Nu o faci pentru cã ti s-a spus s-o faci, ci ca sã te smereascã trupeste, sã renunti la o serie întreagã de porniri spre rãu: lãcomii, curvii, judecãti. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, împãrtãsirea este în functie de curãtirea inimii tale.

Inima e adâncul cel mai adânc din noi. As putea sã spun cã e o fiintã în plus în fiinta noastrã. De ce spune Dumnezeu: Am fãcut inima ta ca sã locuim în ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lãudat în slãvile cerurilor, are plãcerea sã locuiascã într-o inimã de om. Este locul pe care l-a fãcut special ca sã fie gãzduit El. Mintea e subordonatã inimii. Fiinta noastrã de rãspundere si de adevãratã bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curãtirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei împãrtãsiri cu Trupul si Sângele Mântuitorului.

A te împãrtãsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului înseamnã, repet, sã fii una cu El, sã fii cu adevãrat un împlinitor al cuvintelor Lui si sã recunosti cu adevãrat cã pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru cã, da, e nevoie sã te pierzi. Dar nu în sensul de a pãrãsi învãtãtura adevãratã, ci de a renunta la o identitate molesitã sau strict omeneascã si de a te regãsi într-o personalitate îngereascã.

Sfânta Împãrtãsanie este cu adevãrat dorirea cea mai grozavã din partea cerului, ca Dumnezeu sã-Si mentinã mai departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” si “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu, acela nu va avea viatã vesnicã…”.

Într-o mânãstire, staretul a vãzut un frate mergând prin aer si a zis: “Acesta are o lucrare”. Era un bãiat simplu. O, sfântã simplitate! A trecut o bucatã de timp si l-a vãzut mergând pe pãmânt. Si a zis: “Acesta si-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el si l-a întrebat: “Cum te rugai tu înainte?”. “Mã rugam asa: Doamne, nu mã mântui pe mine, pãcãtosul; Doamne, nu mã mântui pe mine, pãcãtosul. M-am dus la bisericã, am zis mai tare si un pãrinte de lângã mine mi-a spus: Mã, sã nu mai zici asa! Sã zici: Doamne, mântuieste-mã pe mine, pãcãtosul! Si am zis asa.” Iar staretul i-a spus sã zicã tot ca înainte. Am vrut adicã sã vã spun cã acela trãia cu Dumnezeu, fãrã cunostintã teologicã, trãia cu inima lui.

 

Unii pãrinti duhovnici recomandã deasa împãrtãsire, altii recomandã împãrtãsirea mai rarã, ambele pãrti invocând argumente scripturistice si patristice. Cum vã explicati existenta acestor douã curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitãtii ei? Care considerati cã este pozitia cea mai potrivitã trãirii Evangheliei în zilele noastre?

Problema vietii de trãire crestinã si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sã ne mãrginim sau sã ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanentã. Nu recomand o stare de nevointã ca mijloc neapãrat de mântuire, ci recomand o stare de prezentã continuã, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sã ne orientãm dupã un lucru. Dacã trãiesti o sutã de ani, inima bate o sutã de ani neîncetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca sã întretinã o fiintã fizicã, ci pentru ca noi, cu orice chip, sã simtim cã trebuie sã fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. În permanentã.

Asa cum am spus, împãrtãsirea nu trebuie consideratã dupã idei fixe, numaidecât deasã sau rarã. Rarã, pentru cã e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sãu. Si îti trebui o pregãtire. Dacã n-ai hainã de nuntã… Pãi Scriptura spune cã te leagã si te dã afarã. Deci trebuie sã fii pregãtit. Si dacã te împãrtãsesti foarte des, începi, ca fiintã omeneascã nerodatã, neslefuitã, s-o iei ca un obicei, nu cu teamã si cu fricã de Dumnezeu. Dacã ai aceastã teamã de Dumnezeu cu adevãrat si te gândesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de împãrtãsit mai des. Dar dacã o iei din obisnuintã sau zilnic, cum am auzit cã se face în unele pãrti, este o gresealã extrem de mare. Pentru cã nu postirea în sine decide, dar ea este necesarã, ca sã te mai strujeascã nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sã existe si sã împlineascã o serie de lucruri ale firii. Dar sã fim împotriva exagerãrii lucrurilor. Si atunci e necesarã postirea, dar nu ea este comandatã calitativ.

Iarãsi e o primejdie mare, tocmai pentru cã-i foarte mare lucru – mai mare decât a te împãrtãsi nu existã nimic în viata cu Dumnezeu –, sã nu împãrtãsesti. Intervine si împãrtãsirea duhovniceascã, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Dar nu înlocuieste împãrtãsirea aceasta pipãitã, simtitã. Vedeti, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat douã lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desãvârsite decât le-a creat. A creat o femeie distinsã care a nãscut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfânta Masã.

La Heruvic, preotul citeste o rugãciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti…”. Se pune o problemã, asa cum o datã mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, pãrinte, dacã El e totul?”. Rãspunde Hristos: “Da, preote, dar fãrã tine nu pot sã fac lucrul acesta”. Deci Hristos împrumutã miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de glumã. Sunt rugãciuni în care se cere sã intre si îngerii cu noi. Altarul e plin de îngeri pentru cã e Hristos acolo. Preotia trebuie primitã cu fricã mare, cu mare rãspundere.

Când am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru cã erau multe care sã mã fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultãrii, când eu eram dus de mânã si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agnet în mânã, spunându-mi: “Ti-L voi cere la judecatã asa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El în mânã, pânã soseste momentul împãrtãsirii”. Ei, ce ziceti? Când te gândesti ce tii în mânã, ce rãspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…

Cred cã am repeta lucrul acesta despre Sfânta Împãrtãsanie, dar niciodatã nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sã ai o mare fricã de Dumnezeu, neapãrat iubire de Dumnezeu, si sã fii constient de identitatea ta crestinã.

 

În rugãciunile de dinainte de Împãrtãsanie, ca si în cele de dupã, se vorbeste de iertarea pãcatelor. Dacã si Sfânta Împãrtãsanie iartã pãcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

Sfânta Împãrtãsanie nu iartã pãcatele. Sfânta Împãrtãsanie desãvârseste. Iertarea pãcatelor o primim în Taina Pocãintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fãrã mergerea înainte la dezlegarea pãcatelor, pentru cã Sfânta Împãrtãsanie poate sã fie foc, sã te ardã.

 

Este întotdeauna necesarã Spovedania înainte de Sfânta Împãrtãsanie?

Este, ca sã-ti ierte pãcatele. E nevoie sã te spovedesti nu numai când te împãrtãsesti, ci sã te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rãnit. Sau, într-adevãr, sã o faci pentru cã sunt o serie întreagã de lucruri care ti-au scãpat. Lumea e obisnuitã sã spunã niste pãcate, dar sã stiti cã foarte putini îsi pun problema unor pãcate pe care noi le numim pãcatele lipsirii, adicã faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai fãcut. Vedeti, si asta înseamnã o curãtire. Si eu recomand tuturor sã se spovedeascã bine, ceea ce înseamnã sã te gândesti la spovedit cu mult timp înainte, adicã sã-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sã te duci pregãtit. Te-ajutã duhovnicul, cãci s-ar putea sã uiti unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregãtit sau din obisnuintã.

Repet: Nu se poate sã mergi la împãrtãsit fãrã dezlegare. Acestea sunt si rosturile vãmilor, care existã, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima reprizã, când omul e cu desãvârsire stors. Se vor avea în vedere pãcatele si faptele bune pe care puteai sã le faci, dar nu le-ai fãcut. Va fi multã întelegere. Însã trebuie sã stie lumea cã si diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Dar ei nu vor depãsi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însã fãrã discutie, spun ce-au spus dracii odatã unui om: Mare îndrãznealã are curãtenia. Si le-a scãpat din mânã.

 

În afarã de spovedanie, cum se cuvine sã ne pregãtim pentru Sfânta Împãrtãsanie?

Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregãtiri pentru vesnicie: milostenia. Sã rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toatã Scriptura. Si Vlahutã spune lucrul ãsta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecãti vorbeste numai de milã: de ce nu M-ati îmbrãcat, de ce nu M-ati adãpat, de ce nu M-ati cercetat… Va sã zicã, de ce n-ati fãcut milã?

Se spune cã s-a ridicat mila împotriva dreptãtii si a biruit mila.

Atunci când vei fi bãgat în groapã – eu am trãit cât de cât momentul ãsta –, un singur lucru îti va veni în minte, ori de te cãiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afarã.

Deci asta ar fi o pregãtire continuã. Pentru cã existenta noastrã, a celor care purtãm numele de crestini, este pregãtirea continuã. Si când dormim sã fim treji. Deci cât se poate permanent.

Mã contraziceam cu un mare pãrinte în pustie, care era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însã netrezvitor. În tot cazul, un nevoitor face, si dupã ce face zice: “Doamne, dã-mi cã am fãcut”. Un trezvitor nu poate sã zicã niciodatã cã a fãcut. Pentru cã el luptã cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodatã. Cum m-a întrebat cineva odatã: “Pãrinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupã cum spui se vede cã nu esti smerit, cãci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” Si eu zic asa: smeritã smerenie.

A bãtut unul la usa Mântuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare trãitor al învãtãturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a rãmas uimit de ce nu l-a primit. Si gândindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oarã si a bãtut la usã. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afarã. “A, dacã tu esti eu, atunci intrã”. Asa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate fãrã smerenie. Într-un cuvânt, aceasta înseamnã sã stai la locul tãu. Nu vezi câte-ti fulgerã prin minte: cã tu esti…, cã esti mai…, mai…

 

Pãrinte, ce înseamnã a te împãrtãsi cu nevrednicie, cum îti poate fi Împãrtãsania spre osândã?

Cu nevrednicie se împãrtãseste un om împãtimit, necurãtit, nespovedit, fãrã grijã, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevãrat. Pentru cã o spovedanie bunã este ca tu sã fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sã te spovedesti si sã spui cã si-asa fac. Asta e o fraudã. Nu trebuie sã te îngrijoreze marile pãcate, pentru cã toate se iartã, dar sã fii pe o pozitie de mare cãintã. Si în ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred cã e o gresealã sã se dea canoane care opresc de la Împãrtãsanie sau sunt nevointe. Este o gresealã pentru cã credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurãri familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e o lipsã de mare trãire, si atunci e mai bine sã dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupã o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocãintã adevãratã. Dar sã fim pe drum si ne ajutã harul lui Dumnezeu. Altfel ne cautã harul si nu ne gãseste. Dacã nu-ti poti iubi vrãjmasii, ti-ai pus mãcar problema sã-i iubesti sau stii asta doar din literaturã? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Frãtiile voastre stiti cã Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca sã judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pãmântului, pentru cã are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morti, mãsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totalã. Deci pozitia noastrã sã fie mereu aceasta: de jertfã, cu orice chip, mai ales cã pot fi iertate orice fel de pãcate. Nici o nenorocire nu înseamnã ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinta este în picioare. Când capul se ridicã, atunci sufletul nu abdicã. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Cã se întâmplã, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepãsarea ta, nu e pocãintã falsã. Când te pocãiesti cu adevãrat, te duci ca sã nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sã poti sã fii pregãtit trebuie sã fii un om de jertfã. Aceasta-i pozitia crestinã: jertfa.

 

De ce Împãrtãsania este o Tainã care se repetã în viata credinciosului. Harul primei Împãrtãsanii nu are putere de actualizare vesnicã asemenea Sfântului Botez?

Botezul ne-a încrestinat si ne-a scãpat de pãcatul strãmosesc. De pãcatele noastre nu scãpãm decât prin alt botez, care este Taina Pocãintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apã al lui Ioan, botezul cu Duh si apã al Mântuitorului si botezul mortii, adicã botezul sângelui.

Cu Iisus trebuie sã ne hrãnim permanent, deoarece trãim permanent. Are o foarte mare valoare cã te-ai împãrtãsit cândva, dar de atunci “cândva” ai trãit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dãruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Dacã a fost o datã cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sã mai fie o datã cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, cãci lupta e continuã, în tine, pentru desãvârsirea ta.

Pentru cã vorbeam de iubirea de vrãjmasi: n-ai sã poti imediat, dar începând sã-ti pui sincer problema cã vom rãspunde de ce nu i-am iubit – si e o poruncã, nu e un sfat –, atunci, încercând sã-i iubesti, te trezesti la un moment dat cã nu-i mai urãsti. De aici pleacã totul. Si dacã nu-i urãsti, esti deja pe o treaptã. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agãtãm de altã treaptã, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacã tu esti pe drum. Vreau sã spun cã mai întâi trebuie sã fie miscare, cãci harul vine. Stai, stã si harul. Este în functie de miscarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

 

Sfânta Împãrtãsanie îi uneste pe credinciosi între ei, dar si cu pãrintele liturghisitor. Cum se manifestã aceastã unire?

Am vãzut si vedeti toti cã în pustie leii sunt cu leii, cãprioarele numai cu cãprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Existã o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea în privirea unui om cã-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneascã, de percepere în timp, în spatiu. Asa si în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru cã este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blândetea lui. Îl are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sã rãspundem, decât cã se simte. Fiinta omeneascã e mult mai frumos complicatã în ce priveste relatia cu marile adevãruri. Un mare adevãr este si cu cei cu care trãiesti aicea si îi simti. Noi simtim când cineva nu este dupã Dumnezeu si îl ocolim. Iacã, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru cã e semintia lor. Omul are o întelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligentã instinctualã, un suflet instinctual, si nu au constiintã. Noi, care suntem dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

 

Viata duhovniceascã a preotului liturghisitor îsi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfânta Împãrtãsanie?

Duhovnicul joacã un rol de cer pe pãmânt. La el trebuie mers ca sã primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e înger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu pãrinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacã nu si nu si nu, sã-ti fie tie ca un pãgân si vames, zice Mântuitorul. Aceea-i altceva. Sigur cã îsi pune amprenta.

Eu vãd ca duhovnic. Vin foarte multi si, dacã nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai fãcut? Pãi n-am fãcut nimic, pãrinte. Pãi de ce-ai venit la mine? Pãi sã vedeti… Si atunci îmi dau seama si trebuie sã încep cu întrebãri. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie în fata lui Dumnezeu. Mã împrietenesc cu el ca sã-l fac sã spunã tot. Cã sunt pãcate ascunse, grele de tot. Sigur cã-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastrã…

Dragul meu, este o satisfactie. E o obosealã, cãci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.

 

Cuvântul “euharistie” înseamnã multumire. Cum se ajunge la aceastã stare de multumire?

În discutia noastrã s-a vorbit, cred, de multumirea aceasta, pentru cã spun: aceastã sfântã fiintã omeneascã are putinta de a discerne marele adevãr, marile lucruri, si simte cã este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si eu: “Mãi, vom fi la Judecatã împreunã. Sã nu ascunzi ceva, sã nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine cã i-ai spus acuma sã nu facã cutare lucru, cã vei fi de fatã la Judecatã. Sigur cã are o mare influentã asupra lor si o mare putere de a pricepe dacã este sincer sau nu.

Si mã bucur cã e ultima întrebare. Eu îmi cer scuze, cã sunt surprins de toate întrebãrile astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, si, bineînteles, m-am luptat sã-mi si argumentez punctul de vedere.

Multumim, Prea Cuvioase Pãrinte.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Arsenie Papacioc
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.