Pãrintele Arsenie Boca Mari duhovnici Nistea's Page
varianta fãrã diacritice românesti a acestei pagini

Cărarea Împărației
35 de fragmente definitorii

 

1. “Căci pofta cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, și nici nu poate” (Romani VIII, 7). Așa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta și până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viața întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decât prin osteneală și foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și a mâniei din trup. Foamea îmblânzește fiarele. [Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicești, te poate face să uiți că încă n-ai ieșit cu totul din împărăția ispitelor. Sufletul însă care se mântuiește este acela care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine și petrece ca un dus din lumea aceasta. Viața și dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar când revine, se urăște pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu. [pag. 36]

4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispășirea. Ispășirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înțelepțire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ține între faptă și răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptății, ca de o lege milostivă, prin care ne curățim de petele faptelor rele. În vremea ispășirii când vin asurpa noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înțelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deși El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de știut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăvești din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă. [pag. 45]

6. Când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări și blestem, nu te pripi cu mintea și nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăști, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăște omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască și să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. Încercările nu-s pedeapsă, ci școală, lumină pentru minte și milă de la Dumnezeu. Că le simțim ca suferințe? De nu le-am simți ca atare, n-am învăța nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, așa durerea e dascălul înțelepciuni; iar din odihnă, până acuma n-a ieșit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouă toate necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie și spală cu ele vinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedește părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun și atotînțelept, ne poartă de grijă și ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom înțelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu las㔠(Naum 1, 3). El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toți, dar nu toți primesc purtarea Sa de grijă. Așa de face că sunt și oameni păcătoși care n-au necazuri. Pe aceștia i-a lepădat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiți pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-i înțeleagă căile, nu le rânduiește o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar și când osândește la iad tot milostiv se dovedește și ca un mai-nainte știutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria și slava deșartă a vieții acesteia, decât smerenia și supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minții lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare și mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înțelegere pentru mulțimea neputințe lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, și vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigași de sine. “Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm înțelepciunii atotștiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmărește înțelepțirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul și vrem și noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm liniștea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altă taină a lui Dumnezeu e și aceasta: Nu pedepsește toastă răutatea tuturor, aici, și numaidecât, precum nici nu slăvește bunătatea tuturor, aici, și numaidecât. Chiar dacă ar face așa ceva, atunci, iar nu o faptă a libertății și a dragostei. Apoi, dacă repede ar fi pedepsit tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, și ne-ar da să înțelegem că se teme de rău să-și piară stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-și facă de cap, și-i lasă pe oameni neînfricați de pedeapsa năprasnică, ne dovedește atotputernicia Sa, veșnic liniștită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinței, stăm liniștiți și noi, primind palmele și scuipările răului, ca pe niște mărturii ale neputinței aceluia în fața atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întărește cu liniștea Sa.

Cu aceea că nu pedepsește răutatea numai decât îi întinde ispită puternică, să se desăvârșească și ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecății. Iar dacă, totuși, uneori pedepsește năpraznic vreo fărădelege, o face să mai pună frâu răutății între oameni, și mai ales să nu scadă în credință începătorii, și să nu piardă dintre oameni cunoștința răsplătiri după fapte. [pag. 112, 113]

12. Credința e un risc al rațiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenței. Conștient de aceasta dezamăgire, fără să fii mort deloc și în lume, experiezi, trăiești, la intensități nebănuite sentimentul libertății spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul și la nivelul rațiunii divină a existenței și teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnița ta biologic㠖 noua ta realitate, de o evidență absolută, , scăpându-i cu desăvârșire. [pag. 147]

13. Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul și păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă și firea decăzută săvârșește păcatul peste opreliștea ei. De aici vin mustrările de conștiinț㠖 “pârâșul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care “nu tace” până ce omul nu-și revizuiește înfrângerile sale și nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se țin lanț prin desimea sau gravitatea lor, umană sancțiunii ale conștiinței, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minții – mai ușor sau mai profund, din care se mai poate reveni – și celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acută și, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul minții tale au apărut gânduri și imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu și te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăși a războiului e ultima ta rugăciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplației până nu a biruit în sine contradicțiile, tendințele rele, până nu și-a unificat și consolidat ființa ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin acțiune prelungită, prin fapte convergente spre bine. Căci simpla gândire la bine și chiar simpla voință de a face binele, fără trecerea deasă și aceea o vreme regulat㠖 la facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate și siguranță, ci dimpotrivă, trezești opoziția tendințelor contrare în om. Un om de teorie se știe că e un om slab, măcinat de contradicții interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări și care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câștig la cauza tendințelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnă etimologic bărbăție. Ea a adus o soluție bărbătească vieții. [pag. 162]

16. Garanția și criteriu sincerității este actul care taie incertitudinile și manifestările cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ți le ascunzi ție însuți. Actul este o deosebire a stării noastre profunde. Arătându-ne răul spre care suntem înclinați, chiar și slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor și reconfortant … descoperire cu atât mai importantă cu atât mai importantă cu cât e în contradicție cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem așa cum suntem și să ne facem așa cum trebuie. Acțiunile care răsar din adâncurile vieții inconștiente trebuie să ne slujească să studiem curentele care ne duc uneori fără știrea noastră…

Nu numai că acțiunea servește să ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferența și haosul stărilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât după ce am acționat și pentru că am acționat! Copilul are o viață alternativă de dorințe opuse și de mișcări capricioase; el construiește și distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca să se organizeze în el un sistem și pentru ca forțele lui să se grupeze într-un mănunchi în el, trebuie să învețe a urma hotărât una din tendințele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârșește prin a nu mai ști ce vrea…

Astfel, reușim, acționând, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj și de forță, ceea ce am fi vrut să vrem…

După îndelungi deliberări decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odată trecut, actul își desfășoară consecințele oricare ar fi fost fluctuațiile care le-au fi precedat. Trebuie să trecem la faptă chiar când o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine și plăcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simți tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorință a adevăratelor dorințe, când cuvintele și actele ies mai puțin din abundența inimii și mai mult dintr-o constrângere seacă și dezgustătoare, aceasta produce o impresie asupra noastră, care coboară puțin câte puțin în realitatea conștiinței, devenind viața noastră… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poți și cum poți, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice acțiune care se execută, se folosește în chip necesar de constrângere pentru a aduna și disciplina forțele împrăștiate; pentru că acțiunea este semnalul unui război civil în care sunt morți și răniți, pentru că noi nu mărșăluim decât zdrobind în noi și sub noi legiuni de vieți, lupta e declasată orice am face; și dacă nu luăm ofensiva contra inamicilor voinței, se coalizează ei împotriva voinței. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va prinde în chip necesar libertatea împreună cu viața. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurăție și de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici-o luptă nu ne trezim din cursele vrăjmașului (II Timotei II, 26); stăm de bună credință că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire și coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odată ce află, ce înzestrare avem și ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sădi cu toată energia răutății, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleșuguri și curse și cu minciuni și cu înfricoșătoare și cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amăgiți de ei, care le-ar face toate câte-i învață dracii, - dacă ar fi după ei. De aceea zice Înțeleptul: “Fiule, când vrei să te apropii să slujești Domnului, gătește sufletul tău spre ispite” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întâlnire între minte și diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul minții. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmașul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită minții. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reușit să fure mintea cu momeala și să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezește că a fost furată de gândul străin și că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când își dă seama de ea însăși și de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, și clipele sunt scumpe; și de cele mai multe ori viața întreagă a unui sau a mulțime de inși atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiți la minte din partea poftei sau a iuțimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmașul aprinderea sa. Prin urmare, ostaș al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic și după lege. [pag. 174]

19. Voința la hotărârea întotdeauna după sfatul minții și niciodată înainte: - cel puțin în faptele de conștiință, așa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinței, adică putința de a alege ce vrem. Darul libertății voinței ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, și prin el avem a spori până la măsuri dumnezeiești. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufletești din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertății de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan VIII, 32) și nu stau în minciună și-n tatăl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este și o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulți înșelați, zicând că-s mântuiți, când de fapt ei n-au săvârșit nici alergarea și nici după lege n-au luptat. Este și ispita sfințeniei, este și ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este și ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mințile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă și să se socotească a fi și ajuns sfințenia, misiunea, mucenicia și celelalte năluci ale minții înșelate.

Au și ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme și ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înșelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Câte unii mai aprinși la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziți nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având aceștia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvârșit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurați la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chip mincinos al lui Hristos și, grăindu-i cu mare blândețe, îi trântește o laudă, cu care-l câștigă fulgerător și poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei VIII, 19) și cu chinuri ce duce la Împărăție, umblă dup㠓plăceri duhovnicești”. Iată-l cu momeala de gât. De-acu, după oarecare școală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câștigată desăvârșit și-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine și în Hristosul lui, încât și moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat și ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui “Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înșelat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceștia, te uimește convingerea și siguranța lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, și nu poți prinde repede că stai de vorbă cu un înșelat și un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minții, de la care apoi toate meșteșugurile vicleanului trebuie să-și dea arama pe față. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghițit-o și care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii și-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.

Și nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primești în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putință. De aceea Biserica enumeră printre păcatele minții și prejudecățile. [pag. 183, 184]

21. Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință și de Dumnezeu. Iar omul atâta prețuiește câtă apropiere de Dumnezeu și-a câștigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie și el să și-o câștige. Dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. [pag. 210]

22. Știința nu angajează viața, de aceea nici n-o poate pricepe și nici n-o poate crea.

Sfințenia însă tocmai viața o angajează. Iar sfântul desăvârșit, care și-a angajat viața și a arătat că o poate și crea, înviind morții și făcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaște medicina? Ba nici măcar nu-L pomenește.

Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenești. [pag. 211]

23. A nu ști și a nu recunoaște aceasta, nu e totdeauna o vinovăție - uneori e chiar virtute; însă a ști puțin, și a face gâlceavă că știi totul, asta e descalificare și rușine, și întotdeauna o vinovăție. [pag. 233]

24. După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinți pe urma vreunui păcat. Știința, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenți genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă și anterioară procesului eredității, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative și cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenți în chip independent, nu după legile probabilității, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate mișcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, și se înseamnă și în sămânța sa, și cu aceasta își atrage urmașii sub povara isprăvilor sale. Legile vieții sunt legile Creatorului, păcătuiești împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie și că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificație neînchipuit mai largă pentru aducerea și conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.

Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe, dacă nu El are de dus viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecum anteriori față de forma noastră pământească, însuși ne spune, învățându-l pe Ieremia când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ :

Ieremia 1, 5

“Înainte de a te urzi în pântece... te-am sfințit și te-am vândut prooroc între popoare”. Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și îndeplinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoțește ca un cazier judiciar. Ispășirea e obligatorie; așa se asigură și se menține iertarea tot prin concursul memoriei, răbdând palmele trecutului peste obrazul minții. [pag. 255, 256]

26. Călcarea unei legi omenești dă infracțiunea legii și se pedepsește precum se știe. Călcarea legilor divine ale vieții se numește păcat și se pedepsește precum s-a spus și precum se vede - cine vede.

O mare dezarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genetice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau își va perverti soția, făcând-o să umble și ea după plăcerea pătimașă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-și ucidă în pântece ființa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alții recurg la sterilizare, alții la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bărbat nu-și va mântui soția prin naștere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigașii și curvarii, printre care și el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanța dintre instinctul poligamic al bărbatului și instinctul maternității la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva și nu se poate converti, decât în cazul în care ambele părți trăiesc învățătura creștină din toate puterile ființei. creștinismul e a doua creație a lumii, a doua creație a omului, o creație din nou a firii. Iisus Hristos însoțește pe om prin învățătura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Său, ajută pe om prin darurile Sale, prin sălășluirea Sa în noi, și în toți, ca un Dumnezeu pretutindeni de față, iar mai mult decât acestea - care se știau și până aci - Iisus Hristos întovărășește, cârmuiește chiar, creația fiecărui om ce vine în lume. În temeiul pretutindenității și atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primară care configurează viața în toate particularitățile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calități sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, și nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configurațiile - probabile pentru noi și sigure pentru Dumnezeu - ; El formează destinul nostru în așa fel încât o așezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configurația și în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependență cu omul și potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutățile lui din urmă și întorcându-i-le în brațe, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însuși, să-și dobândească iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar căuta, nu i se găsește acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare și cădere de la trăirea creștină la viața păgână. [pag. 269]

29. Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, până și jertfa Sa pe cruce, dovedește că omul are un preț imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenției divine: centrul și sinteza creațiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. iată de ce suntem datori a viețui potrivit acestei intenții divine; adică să trăim deodată, și ca persoane văzute, și ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăiește în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunță la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbăticii întreolaltă și-și vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, prețuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toți înzestrații lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri și cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii și cu darul prorociei, a căpătat o strașnică pedeapsă numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - și doar el greșise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinței și iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voința divină și libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimiși în fiecare veac de oameni, tot El, trăit din toată sinceritatea ființei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creștinismului grăbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea și stăpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaș, un fel de administrator și nicidecum propietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credința îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Așadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocnește cu Dumnezeu, îl tăgăduiește, îl înlătură, îl expropiază, și cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-și dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipește de făptură, de avuție, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogății. Deci nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât care și-a făcut prieteni din mamona nedreptății, și-i făgăduiește că-l va primi în Împărăție când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni - se înțelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înțelesul bogăției: nu sărăcia te mântuiește, nici bogăția nu te osândește ci precum ai sufletul, și față de bogăție și față de sărăcie.

Ești sărac și zorit cu gândul după avuție, iată că nu te mântuiește sărăcia. Ești bogat, dar desfăcut cu inima de bogăția ta, iată că nu te primejduiește bogăția ta. Faptul cum stai cu sufletul: și față de una și față de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoașterii, a unei cunoașteri de ei înșiși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaștere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniți de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt și dorm vremea vieții pământești, pe urechea aceea. Situația se schimba brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat. În vremea vieții pământești cunoașterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaște, nu voia să cunoască, rămânea în necunoștință. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, și sufletul cunoaște fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era în trup.

Cunoașterea are două momente mari: momentul morții, când sufletul se dezleagă de necunoștință, și momentul învierii, când se dezleagă și trupul de necredință. Căci necredința își are obârșia mai mult din conviețuirea sufletului cu trupul. Ori și el trebuie să întovărășească și conștiința și credința. Moartea dezleagă sufletul de trup și astfel sufletul ajunge la cunoștința spiritualității și a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârșit de moarte și de necredință. Moartea și învierea împlinesc, în privința conștiinței și a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoințe ale sfințeniei. Până ce nu trecem prin porțile acestea, cunoștința noastră e numai frântură. [pag. 208, 309]

33. Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datorește ostenelii și rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăința sufletului osândit. Fără libertate și fără har, nici o suferință nu plătește nimic, cu atât mai puțin suferința din iad. Suferința aceea, deși foarte mare, nu rodește nici o nădejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea și harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfințenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în Împărăția lui Dumnezeu, așa nimic bun, oricât de puțin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subînțelegându-se prin acest bun și rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat porțile iadului, iubirea “scoate din moarte și nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spațiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt și ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă și străbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit, În spirit e înclinarea și căderea. Iar aceasta e de la conviețuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul și-l muncește cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimțirea spiritului. Această consimțire însă înnegrește sau spurcă fața sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbește și se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupești care înrăuresc sufletul și sunt patimi sufletești care se răsfrâng și asupra trupului. Slava deșartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine și altele asemenea, se văd de departe în ținuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească: de pe urma consimțirii cu patimile iscate de vrăjmaș contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Căci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii sale, îi va prăvăli pe toți: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist și pe dumnezeul nebun și pe toți cei nescriși în Cartea Vieții îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsă XX, 11-15). Așa începe Gheena de conștiințe chinuite și de trupuri arse de un foc întunecos și fără de sfârșit, foc ce se deosebește de cel cunoscut de noi, precum se deosebește focul zugrăvit de pictori, de focul adevărat.

Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătoșii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, strălucește pe sfinți. Așa că pe unii Îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alții îi arde neluminându-i, întunecați și la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]

 

Selectie de Pr. Ioan Velcherean


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.