Pãrintele Arsenie Boca Mari duhovnici Nistea's Page
varianta fãrã diacritice românesti a acestei pagini

MEDITAȚII
18 fragmente

 

1. Copii ajung în brațele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu. Înțelepții îl înțeleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au, ca pe un tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copii sunt în Adevăr, pe când înțelepții pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditații, manuscris dactilografiat, pag. 26]

2. Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate. [pag. 33]

3. Deosebirea, marea deosebire între noi și Iisus, e că Iisus n-avea vină, pe când noi toți avem vină. Și iarăși, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de ea, n-a stricat nevinovăția Sa, n-a amenințat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau, și-L huleau după ce L-au răstignit.

Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările, cum să scăpăm de cruce , cum să ne strigăm nevinovăția, cum să ne ascundem păcatele și să strigăm în gura mare, cruce grea avem de dus.

Ne numim creștini, dar ducem crucea târâș și am fi buni bucuroși să scăpăm de ea. Noi facem de rușine Crucea lui Hristos, dar și Crucea lui Hristos ne face pe noi de rușine. Căci să fim drepți : nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini și în picioare, și încă nu și-a bătut nimeni joc de noi, cum și-a bătut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră, așa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu este o altă cale de mântuire, de ispășire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea. [pag. 45]

4. În creștinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanții - talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e neliniștit, câtă vreme nu știe ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viața nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulți se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinței, deci fără conceptul specific al responsabilității ultime.

Cum să nu răspunzi de ce și-a dat Dumnezeu? Și cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ți s-a dat să faci? [pag. 85]

5. Blândețea și smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus își răsfrânge blândețea și smerenia Sa prin noi și așa se face liniște, altfel nu se face. Dar ce să înțelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-și plece capul, și pe care nu l-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuiește tradiția, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii și sfâșiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa și încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.

Și totuși Iisus avea o “odihnă”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise și se va împlini deplin, oricât vor scrâșni împotrivă porțile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturisește că: “mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.

Liniștea, odihna, nu ți-o dă decât dorul de a îmbrățișa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poți fi blând și smerit cu inima, până nu ieși din tine și te muți în Iisus. În tine ești trufaș și tulburat, în Iisus ești blând și smerit și odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiților și vameșilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viață. [pag.93, 94]

6. Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidențe ale existenței. Prezența lui provoacă lumea și-o antrenează într-un conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face, decât să omoare mărturisitorii, amăgindu-se, că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea și-i mustra liniștea. [pag. 97]

7. În toată lumea nu găsești un lucru mai ușor de făcut decât păcatele și iarăși nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela păcatul?, când petrece în el. De aceea păcătuim cu ușurință, dar ne pocăim anevoie! Altă privință care te împiedică de la spovedit e că judecă preoții, ești nemulțumit de preot, iar de care ai fi mulțumit, ți-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale.” [pag. 108]

8. Sunteți nemulțumiți de preoți, dar care ce ați făcut pentru preoți, ca să fiți mai mulțumiți? Cerut-ați de la Dumnezeu un copil măcar pe care să-l închinați slujirii lui Dumnezeu? Credeți că vina o poartă numai ei, preoții ? Și sunt fii voștri. Cum i-ați născut, așa-i aveți. Ce le băgați de vină? Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu. Poporul își are în toate privințele povățuitorii pe care îi merită! Nu mai stați cu gânduri ucigașe împotriva copiilor, că nu știți în calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, și ai să dai seamă, ci nașteți copii cu gândul să fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]

9. Nu știu pe lume o biruință mai mare, ca aceea de a te lepăda de tine și a ajunge liber: “e trăirea libertății spiritului”. Adevărul vă face liberi. Deci, înțelegem că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolțiți de iluzii și striviți sub roțile necesității fără ieșire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplă aceasta? Când îl cunoaștem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaște numai în iubirea și bucuria pe care o simțim când renunțăm la eul nostru și ne aflăm față către față cu Dânsul.

Noi nu făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl, și prin simpla noastră hotărâre Providența divină realizează treptat această dorință a noastră. Așa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de dorințe și aranjamente pământești, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viața noastră. Deci Crucea e la acest loc al hotărârii, linia înaintea dorințelor noastre omenești, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezișul. Providența, urmărind interesul nostru veșnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simțim ca o experiență de cruce, trebuie să treacă puțină vreme de reculegere ca să pricepem “că așa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastră. Suferința aceasta care ne simplifică treptat viața, care pune condiția crucii în față, e simbolul nesfârșitei posibilități de desăvârșire. [pag. 121, 122]

10. Invidiosul nu primește doctor pentru boala lui și nu poate găsi leac tămăduitor al suferinței, deși Sfânta Scriptură e plină de ele. El așteaptă ușurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbușit pe unul din cei invidiați. Capătul urii lui e să vadă pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără și se mânie. Mulțumind pentru darurile primite și mai mult se cătrănește de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrece invidiosul prin răutatea năravului lui? Ce sălbăticie nu depășește el prin cruzimea lui? Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc. Leii cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioșii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire și atenție.

Rănile invidiei sunt adânci și ascunse și ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbă, în ascunzișurile propriei sale suferinți. Cel invidiat poate să scape și să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuși. Tu, invidiosule, dușmanul tău e cu tine, vrăjmașul ți-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adâncul tău : ești legat cu un lanț neîndurat, ești prizonierul invidiei și nici o mângâiere nu-ți vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu și a ură pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac. [pag. 129, 130]

11. Durerea nu e obiect sănătos de meditație. De durere trebuie să scapi, să o depășești, să fi deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei și te închide dinspre toată lumea și dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cât orizontul tău e mai îngust și mai îngust de durerea ta, cu atât neliniștea e mai mare - și poate să fie mai mare ca la toată lumea. [pag. 159]

12. A făcut Iisus minuni și oamenii cred că, cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morți, e ceea ce mărturisim când zicem: “Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie”. Abia atunci va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putința de a scăpa de păcate. Și aceasta e mai mare minune decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele și acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac și medicii.

Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfințenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere și Dumnezeu din partea omului. Iar sfințenia vieții o pot avea și oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouă, preoților ne-a dat Iisus numai jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă jumătate, însuși să o îndeplinească, când va înceta desăvârșit slăbănogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândește fără prima. [pag. 214, 215]

13. Sufletul ce cugetă la mărturisire, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fără grijă, fiind în întuneric. Când lipsește mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte și despre tot ce am ști că s-ar scârbi, de ar fi de față, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn și orice alta de la acestea să ne întoarcem. Atunci cunoaștem cu adevărat, cum e ascultarea noastră. Numai copii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor. Ceilalți însă, o socot o pagubă.

Cel ce-și vădește Păstorului său șerpii ispitelor, credința adevărată dovedește; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârșit pe Părintele său, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altă viață îi va fi.

Cel ce uneori ascultă pe părintele său, și alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odată ierburi tămăduitoare, altădată var nestins. Căci zice: “unul zidim și altul stricând, ce au folosit? fără numai osteneală în zadar!”

Să nu ne speriem văzând că și după mărturisire nu se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]

14. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările. Socotiți și voi, care de cine să asculte întâi?

Să nu dați vina pe Dumnezeu, că El ne uscă pământul de sub picioare și vlaga din oase. Să nu-i faceți nedreptatea aceasta!

Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu păcatele noastre și ele sunt urmări și plata îndesată pentru păcate, până vom înțelege la îmblăteală, ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele. [pag. 218]

15. Dacă veți avea și răbdare în necazuri, să știți că veți avea și Duhul Sfânt. Dar dacă veți avea și puterea de a mulțumi în necazuri, atunci strălucește Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]

16. Eu nu vă dau canoane ca ceilalți preoți, mătănii, rugăciuni, post, ci îndemn să vă schimbați purtările și să-i mulțumiți lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, căci Sfânta Biserică și Sfânta Împărtășanie le știți, dar faptul acesta l-am găsit de cuviință să vi-l spun mai mult.

Vreau să vă schimb lacrimile voastre în bucurie, mulțumind lui Dumnezeu de toate durerile și schimbându-vă purtările, vă ve-ți bucura. O veți face? [pag. 242]

17. Mulți ați mărturisit păcatele voastre și totuși cugetul vă mai mustră. Oare de ce? De aceea, ori că n-ați primit leacul după mărimea ranei, ori că l-ați primit, dar nu l-ați făcut. Și vă mai mustră cugetul chiar și după ce ați împlinit toat㠓pocania” și după ce veți fi ispășit păcatele acelea, pentru că mai sunt păcate nemărturisite și până ce nu le vei mărturisi toate și nu vei ispăși de bună voie toate, nu vei avea pace cu pârâșul tău. Căci cugetul nostru, când ne mustră, să știți că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învăța tainele lui Dumnezeu și ne-ar răpi în rai încă de pe pământ, dar nu poate de mulțimea și greutatea păcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustră, că doară, doară ne va apuca lucrul ispășirii, lucrul curățirii. [pag. 282, 283]

18. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Știind Dumnezeu nătângia noastră nu ne va lăsa părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie fără voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.

Ispășirea de nevoi e de obicei mai aspră ca ispășirea de bună voie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite. Cu toate acestea, tu în neștiință, te porți împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îți trimite Dumnezeu spre ispășire, să strici și să întorci spre mai mare osândă, căci toate le poate Dumnezeu fără tine, dar să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică, dacă tu nu-i întinzi mâna. Destul îți este, că te cercetează mereu și atât de mult te roagă! [pag. 283, 284]

 

Selectie de Pr. Ioan Velcherean


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.