Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” - Ciucea

Între două mari orase ale Transilvaniei: Cluj-Napoca si Oradea, la Ciucea, “acolo unde apele Crisului se despart în trei brate, supuse parcă unui magnetism, izvorând de sub stânca dealului care le absoarbe în dreptul casei lui Goga" (Mircea Ghitulescu), frumusetea Apusenilor este încoronată de o bisericută – monument istoric – care a fost adusă din dorinta poetului “pătimirii noastre”, dintr-o comună sălăjeană, Gălpâia, de către sotia acestuia, Veturia Goga, după moartea poetului.

Curat, linistit si împăcat cu sine, având nădejdea că Dumnezeu îl va primi la El, după ce în scurta lui viată a făcut tot ceea ce a putut pentru sine si pentru aproapele, pentru neam si Biserică, cu sigurantă că măcar o parte din ceea ce a lăsat scris va prinde viată, asa mi-l imaginez pe Goga, privind din larg (“Jur împrejur e largul care cântă / E soare-n cer, e sărbătoare sfântă / Si-n vreme ce mi-a amutit pământul / Fiorul păcii-n suflet mi se lasă...”).

Bisericuta de la Ciucea a fost adusă în scopul întemeierii unei mânăstiri (Document – Octavian Goga. Un testament nerespectat – din Arhiva Arhiepiscopiei Clujului, “Renasterea”, decembrie 1993), fapt care a fost împlinit, dar care n-a durat decât putină vreme, pentru că puterea comunistă, rivalizând mânia generalului Bukow, care în urmă cu veacuri a distrus circa 150 de biserici si mânăstiri ortodoxe românesti, a procedat la fel.

Cu mari dificultăti, în anul 1994 a fost reînfiintată Mânăstirea “Nasterea Maicii Domnului”, nu dintr-un moft, ci dintr-o necesitate majoră de ordin spiritual, pentru că lipsa acestor biserici si mânăstiri distruse a fost resimtită adânc de poporul român transilvănean, astfel încât reînfiriparea unui asezământ monahal a polarizat sufletele românilor pline de dor dumnezeiesc.

Numai că la mânăstirea de la Ciucea, bisericuta de lemn care este monument istoric nu poate sluji ca loc de reculegere, de mângâiere si întărire sufletească nici pentru măicute, nici pentru credinciosii si vizitatorii care vin si, în loc să găsească ceea ce au nevoie, o găsesc încuiată. Găsesc încă, cei care nu se întorc, dezamăgiti, în următoarea clipă după ce au văzut lacătul de la intrare, o usă deschisă permanent, care duce la paraclisul închinat tot Maicii Domnului – “Soborul Maicii Domnului”.

Măicutele tinere care si-au dedicat destinul lor pământesc slujirii lui Dumnezeu si aproapelui se roagă neîncetat în acest paraclis, si-n rugăciunile lor cer si deschiderea acestei bisericute; desi există, ea ne lipseste. Celelalte lipsuri sunt suplinite de vocatia, evlavia, devotamentul si hărnicia măicutelor, precum si de sprijinul unor oameni de bine, temători de Dumnezeu si iubitori de oameni.

Poate că si Goga se va odihni în pace când va fi pomenit, asa cum mult si-a dorit, în biserică, lângă altar, după ce cu multă osteneală a parcurs de-a lungul vietii pământesti o distantă desi nu prea mare, însă de durată, de la Răsinari la Ciucea. A rătăcit, “cu ochii tulburi, / cu trupul istovit de cale...”, si în genunchi s-a rugat: “Părinte, orânduie-mi cărarea... / În suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matca-i cum se zbate, /Cum tot amarul se revarsă, /Pe strunele înfiorate / Si cum sub bolta lui aprinsă / În smalt de fulgere albastre, / Încheagă-si glasul de aramă: CÂNTAREA PÃTIMIRII NOASTRE”.


Monahia Inocentia
Text publicat în Epifania nr.5 / 1998

We use cookies to give the best experience to our visitors. By using this website, you're agreeing to our use of cookies.