Pãrintele Dometie Mari duhovnici Nistea's Page
varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Părintele Dometie de la Râmeț

Repere biografice

 

Parintele DometieArhimandritul Dometie Manolache a fost, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, “un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate”. S-a născut în satul Mărculești, la poalele Munților Pănătău (jud. Buzău), în 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinți evlavioși și muncitori, care l-au crescut prin truda brațelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea și respectul celor mai mari, cu simțul răspunderii și al muncii.

Cele șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca șef de promoție. În același an s-a înscris la Institutul Teologic din București, iar în anul 1949 a fost declarat licențiat în teologie, în urma prezentării tezei de licență Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, notată cu calificativul “excepțional”. Vocația deosebită pentru viața monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeași zi și lună în care a trecut la cele veșnice, să se închinovieze la Mânăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânăstirea Hodoș- Bodrog, și duhovnicia o primește în catedrala episcopală din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primește chipul îngeresc la Mânăstirea Prislop, în același timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept naș de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Deși avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictețe cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fără șovăire, în duh de smerenie și jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mânăstirea Afteia Cioara.

Viața mânăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia și în Moldova, realitate pe care o cunoștea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât și nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-și închine toată puterea de muncă întăririi credinței strămoșești și unității neamului. Părintele Dometie a socotit că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieții mânăstirești din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop și Afteia, douăzeci și trei de fete de pe Valea Sebeșului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinților lor și al unor credincioși, Părintele a pus la cale construirea unei mânăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebeș. Pentru ca tinerele să învețe viața călugărească într-o mânăstire cu veche tradiție monahală, cu binecuvântarea Prea Sfințitului Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mânăstirile Rătești și Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la Mânăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum și al viețuitoarelor Mânăstirii Rătești. Concomitent a fost numit director și profesor la școlile monahale ce funcționau la cele trei mânăstiri. După ce au învățat rânduiala monahală, tipicul slujbelor și muzica psaltică, după ce au absolvit școala monahală și s-au calificat în meseria de țesătoare, au fost închinoviate la Mânăstirea Râmeț care tocmai fusese transformată în mânăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericești și de stat nu au permis înființarea proiectatei mânăstiri pe Valea Sebeșului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăți până să ajungă ca duhovnic la Râmeț, atât din partea Prea Sfințitului Antim, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât și din partea Prea Sfințitului Nicolae al Clujului, care cunoștea sălbăticia ținutului Râmeț și sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânăstirea Râmeț și parohia Râmeț-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mânăstirile Piatra-Fântânele și Dragomirești. Viața Părintelui Dometie este strâns legată de obștea Mânăstirii Râmeț. În primii ani ai înjghebării mânăstirii, Părintele și cele 40 de viețuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puține, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinților sau să lucreze în lume, mânăstirea fiind desființată. Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secție de covoare ce aparținea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie și-a întărit obștea risipită în țară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mânăstirea Râmeț a fost transformată în cabană și bufet, maicile reușind să se întoarcă întâi ca civile, cu secția de covoare, fiind chiriașe și locuind împreună cu turiștii. Părintele reușește să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mânăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric și a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de pește. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi și a ajutat la înființarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânăstirii, plătind biletele multă vreme ca să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativ-gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanță deosebită și studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din București, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârșitul său fulgerător.

Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfințitul Emilian sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate...și-a dat necontenit silința pentru a îmbogăți, lărgi și aprofunda, în toate fibrele ființei păstoriților săi, conștiința dăruirii de sine pentru interesele obștei, pildă dându-se, din belșug, ca unul care toată viața a ars pentru ideea dăruirii de sine...Cel mai viu și mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieții sale, după puterile noastre”.

Monahia Eudoxia

Mânăstirea Râmeț, Alba

Epifania nov-dec 1997


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.