Pãrintele Dometie Mari duhovnici Nistea's Page
varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Călugăria mistic-contemplativă

Despre cele 3 feluri de viață monahală

 

Mai înainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativă, voim să arătăm pe scurt de câte feluri este viața monahală sau călugărească din punct de vedere al organizării sau al trăirii exterioare. În această privință, Sfinții Părinți au împărțit viața monahală sau călugărească în trei cinuri sau rânduieli:

  1. în petrecere pustnicească (anahoretismul)
  2. în viețuirea a doi sau trei de un cuget
  3. în viața de obște

  1. Viața pustnicească cere îndepărtarea de oameni, în pustie, cu punerea nădejdii de mântuire a sufletului, de hrană, de haină și de toate nevoile trupești numai în Dumnezeu.
  2. Conviețuirea cu unul sau doi frați de un gând trebuie să se săvârșească sub povața unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi și în viața duhovnicească, căruia ucenicii îi sunt datori cu supunere deplină și ascultare.
  3. Viața de obște, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la conviețuirea, după pilda Mântuitorului și a Apostolilor Lui, a nu mai puțin de 12 frați și poate crește până la un număr mare de viețuitori, ce pot aparține mai multor nații. Toți frații adunați în numele lui Hristos trebuie să aibă o inimă, un cuget și o dorință de a lucra împreună pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeieștilor porunci, și de a-și purta sarcinile unii altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obștii un stareț și povățuitor, o căpetenie a mânăstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi și capabil de a povățui și cu cuvântul, și cu fapta. Acestui povățuitor frații îi datorează supunere ca Însuși Domnului, prin tăierea desăvârșită a voinței lor și a hotărârii lor, adică întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui și învățăturii lui, dacă acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeiești și cu învățătura Sfinților Părinți.

Despre toate aceste trei feluri de viață călugărească avem mărturie în Sfânta Scriptură. Care însă din aceste trei feluri de monahism este de preferat?

Marele dascăl al vieții călugărești, Sfântul Ioan Scărarul, o recomandă pe cea de mijloc, numită calea împărătească. Acesta ne sfătuiește a nu intra în viața de obște, nu pentru că nu ar fi folositoare, ci pentru că cere o mai mare răbdare. Calea de mijloc, zice el, are acea îndemânare că nu cere răbdare prea mare, trebuind să te supui unui bătrân și la unul sau doi frați. Dimpotrivă, în obște trebuie să te supui nu numai starețului, ci și întregii frățimi, suferind de la ei certări, reproșuri, ocări, să fii praf și cenușă sub picioarele tuturor și ca un rob cumpărat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu.

Față de aceasta și cea de mijloc, viețuirea singuratică, în pustie, cere tărie îngerească, și noul începător, mai ales cel biruit de patima mâniei și a mândriei, a zavistiei și a îngâmfării, să nu îndrăznească a face vreun pas spre această viețuire pustnicească. Acel ce îndrăznește se expune, prin îndrăzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui oștean neîncercat, nedeprins fiind în viața de obște și neștiind să țină în mâini sabia cea duhovnicească, și fuge totuși de oștenii încercați ai lui Hristos ca să intre în luptă cu vrăjmașul demon, în loc de biruință dobândește, prin îngăduința lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului ne arată că printr-o astfel de viețuire încăpățânată și fără rânduială, o mulțime de monahi s-au pierdut, fiind ademeniți de diavol și întunecați la minte.

Viața de obște însă este rădăcina adevăratei vieți călugărești, așezată pe pământ pentru oameni de Însuși Iisus Hristos, dându-ne pildă a unei astfel de vieți obștești în persoana Sa și a celor 12 Apostoli care s-au supus întru totul, știind dumnezeiasca ascultare care este virtutea de căpetenie a puterilor cerești. Tot ea a fost și temelia vieții fericite a celor dintâi oameni din rai, iar când a fost pierdută de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit această virtute făcându-Se ascultător Părintelui Său ceresc până la moarte. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastră și a deschis Calea celor ce cred într-Însul și se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în Biserica primară, opt mii de creștini au trăit obștește, nesocotind nimic al lor și având toate de obște, și pentru o astfel de viețuire ei s-au învrednicit să dobândească un suflet și o inimă. Nici un fel de viețuire nu aduce omului o mai mare propășire și nu-l izbăvește de patimile sufletești și trupești ca viața de obște în fericita ascultare. În viața de obște, datorită smereniei ce se naște din ascultare, se poate ajunge la desăvârșita curățenie. Ascultarea este legată de viața obștească cum este legat sufletul de trup. Ea este scara cea mai scurtă către cer, având numai o singură treaptă: tăierea voii. Cel ce cade din ascultare cade de la Dumnezeu.

Viața monahală este, după menirea ei, cât și după însușirile ei, o viață lăuntrică și de mare preț, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemarea călugărilor nu constă în lupta cu dușmanii din afară, nici în succesele din viața materială și nici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pământești, ci în lupta cu dușmanii lăuntrici ai mântuirii, luptă care se dă în lăcașul tainic al sufletului. Izbânzile din viața morală, lucrarea duhovnicească pe cea mai înaltă treapt㠖 iată în ce constă viața călugărului. Realizările pe acest tărâm rămân în mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toate le vede.

În primele veacuri ale erei creștine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiul Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viață opus celui laic, și mulți adunau mărturii despre pustnici și le descriau modul de viață. Din aceste descrieri se alcătuiau Patericile, Lavsaicoanele, Grădinile duhovnicești. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bună credință, care, venind la ei după un sfat, au consfințit în scris aceste cuvinte de învățătură, precum și faptele de evlavie ale părinților din vechime. Astăzi se întâmplă invers: viața monahală este un fenomen obișnuit, nu se consideră o mare ispravă aceea că oamenii, lepădându-se de legăturile familiale și sociale, de plăcerile vieții, se închid între pereții unui oarecare așezământ monahal, nu consideră nici un merit deosebit faptul că monahul petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din biserică și în rugăciune, supunându-se rânduielilor aspre din mânăstire, în privința mâncării și a ascultării necondiționate față de stareț (egumen), urmând smerit chemării sale și necunoscut de nimeni. Vizitatorilor mânăstirii li se vorbește despre așezarea lor, rânduieli ale slujbelor din biserică, dar viața duhovnicească a călugărului le rămâne ascunsă.

Dacă în fiecare mânăstire s-ar aduna date despre călugări deosebiți și s-ar păstra în arhiva mânăstirii, atunci lista asceților ar fi mai deplină și mulți și-ar schimba părerile greșite despre monahism

În mânăstire, însăși viața obișnuită a călugărului de zi cu zi este o luptă duhovnicească. Numai hotărârea sinceră și fermă de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său, îi poate determina pe fiecare din acești inși să intre în mânăstire, afierosindu-și întreaga viață slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mânăstire locuiește la început în calitate de închinător și, după sfatul starețului sau superiorului, mai târziu își va alege un părinte duhovnic căruia i-ar putea încredința viața sa duhovnicească, apoi este primit în rândul fraților. Nimeni din cei veniți nu e tratat preferențial. Toți consumă aceeași hrană, poartă aceeași îmbrăcăminte, fără excepție ies la lucru. Se ține seama de starea fizică a fiecăruia; celor slabi li se dau îndeletniciri mai ușoare. Muncile variate și nu prea plăcute învață sufletul să fie supus și smerit.

Ziua tunderii e o zi de biruință duhovnicească, atât pentru cel ce se tunde, cât și pentru ceilalți frați, deoarece e cu neputință să nu se bucure călugării văzând că se adaugă la numărul lor un adevărat rob al lui Dumnezeu. De acum poate să se veselească cel tuns în monahism, căci s-a învrednicit, după atâtea osteneli, de împlinirea dorințelor sale sincere. Și inima celui de față se va umili, lepădându-se de lume și de toate plăcerile ei, primind voturile fecioriei, sărăciei și ascultării, luând jugul lui Hristos.

Epifania nr. 4 / 1998


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.