www.nistea.com -> Mari duhovnici -> Parintele Rafail Noica

II. FECIORIA ŞI ÎNTREAGA-ÎNŢELEPCIUNE 21 - a doua făgăduinţă ce stă temei călugăriei

 

Fecioria, ca viaţă în chipul vieţii lui Iisus Hristos, este, în mod ciudat, atât de puţin înţeleasă de lumea de astăzi, chiar şi de cea creştină, încât pentru această făgăduinţă îndeosebi simţim nevoia de a dovedi întemeierea ei dogmatică. Experienţa milenară a Bisericii a arătat fără de tăgadă că excluderea funcţiei procreative din viaţa omului nu numai că nu dăunează sănătăţii sale sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă, dreapta trăire a acestei nevoinţe creşte atât rezistenţa fizică, cât şi lungimea vieţii şi sporeşte şi sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească. Am putut observa în ultimele decenii un număr destul de mare de lucrări ştinţifice care au întărit cele spuse  mai sus, şi nu putem decât să ne bucurăm de aceasta, deoarece niciodată n-au lipsit tâlcuirile smintite ale întregii-înţelepciuni călugăreşti, şi chiar respingerea ei ca fiind, chipurile, ceva „patologic" sau „împotriva firii". Cu toate acestea, trebuie adăugat că experienţa ştiinţei moderne în acest domeniu nu poate fi comparată, încă, cu experienţa neântreruptă a Bisericii de-a lungul multor veacuri, şi de aceea, se înţelege, că ea nu poate aduce esenţial nimic nou călugăriei.

            Lăsând la o parte o cercetare mai vastă a acestei probleme în aspectele ei dogmatice şi antropologice, voi adăuga numai că, pentru noi, dovada de căpătâi şi de netăgăduit prin care se îndreptăţeşte această făgăduinţă şi la care, în cele din urmă, revin, şi toate celelalte dovezi stă în pilda vieţii pe care ne-a lăsat-o Domnul prin Sine Însuşi („pildă am dat vouă..." (Ioan 13, 15)). Numai un nebun ar îndrăzni să spună că viaţa lui Hristos este potrivnică firii. Însă, înaintea noastră, a creştinilor stă o datorie de neocolit: a ne asemăna lui Hristos întru totul, de ne este cu putinţă, ca prin această asemănare cu Omul-Hristos să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu ca ultim ţel şi sensul cel mai înalt al fiinţării noastre. Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre ascultare că ea „călăuzeşte la cer şi, pe cei ce au găsit-o, îi face asemănători Fiului lui Dumnezeu". 22 Dar acelaşi lucru trebuie spus şi despre feciorie şi întreaga-înţelepciune. În gândirea Sfântului Metodie al Olimpului (+ 311) precum o aflăm din „Ospăţul celor zece fecioare" –scriere care rezumă viziunea Bisericii primelor veacuri asupra fecioriei – a deveni cu adevărat după asemănarea lui Dumnezeu nu este cu putinţă decât numai primind în sine şi arătând în fiinţarea sa pământească trăsăturile acelui chip dat nouă prin Iisus Hristos. De fapt, neîntrerupt întâlnim învăţătura Bisericii despre mântuire înţeleasă ca îndumnezeire; dar întrebarea este – unde putem găsi un criteriu sigur pe care, ca să spunem aşa, „să’l putem vedea şi pipăi" (1 Ioan 1, 1) al îndumnezeirii?... Fără îndoială că numai în măsura asemănării noastre cu „Dumnezeu... arătat în trup" (1 Timotei 3, 16) ne putem asemăna şi cu Dumnezeu în fiinţarea Sa cea mai presus de lume, veşnică. Şi tocmai asta şi este gândirea teologică a Bisericii încă din primii ani ai istoriei sale. Aceasta se oglindeşte şi în cărţile apostolilor şi în textele slujbelor dumnezeieşti, 23 şi în acele monumente care sunt scrierile Sfinţilor Părinţi. Voi aduce drept pildă câteva dintre ele.

            În prima dintre cele două „Cărţi despre feciorie" 24 (Cap. 6) atribuite Sfântului Clement al Romei (+ 103) citim: „Pântecele sfintei feciorii a purtat pre Domnul nostru Iisus Hristos şi trupul care l’au primit Domnul nostru şi în carele au săvârşit lupta sa în această lume l’a îmbrăcat de la Sfânta Fecioară. Cunoaşte deci în aceasta măreţia şi slava fecioriei. Vrei să devii creştin? –urmează lui Hristos întru totul. Ioan a fost Înger trimis înaintea feţei Domnului, şi dintre cei născuţi din femeie nu s’a ridicat mai mare decât el, şi acest Sfânt Înger al Domnului a fost feciorelnic... Celălalt Ioan, carele capul îşi pleca pre sânul Domnului, mult find iubit de Dânsul, şi el era sfânt25 , şi de aceea atâta l’au iubit Domnul. Dupre aceea vin Pavel, Varnava, Timotei şi ceilalţi, nume care sunt scrise în cartea Vieţii; toţi aceştia au iubit sfinţenia şi în această nevoinţă şi’au săvârşit fără de prihană viaţa, ca adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi fii ai Dumnezeului celui Viu...", căci „cei asemenea lui Hristos desăvârşit sunt asemenea Lui".

            Sfântul Ciprian al Cartaginei (+ 258), în cartea „Despre veştmântul fecioriei" (scrisă în anul 249), vorbeşte despre vrednicia fecioriei astfel: „Fecioria este floarea mugurului bisericesc; slava şi podoaba harului duhovnicesc... lauda şi cinstea unei lucrări neprihănite şi nestricate; chipul lui Dumnezeu, oglindind sfinţenia Domnului; cea mai luminată parte a turmei lui Hristos... şi cu atât creşte şi bucuria maicii (Bisericii)".

            Sfântul Metodie al Olimpului în „Ospăţul celor zece fecioare" pomenit mai sus vorbeşte despre feciorie ca despre o lucrare „negrăit de mare", ca despre o „taină" (mystirion). Şi, fără îndoială, dacă nunta este o taină, atunci şi fecioria, deasemenea este o taină a Bisericii.

Fecioria şi întreaga-înţelepciune (curăţia) în înţelesul lor creştin se deosebesc esenţial de ceea ce se înţelegea în afara creştinismului şi de ceea ce, până astăzi, mulţi mai înţeleg încă prin aceste cuvinte. Înţelesurile fecioriei şi întregii înţelepciuni sunt apropiate, dar nu identice. În cuvintele din rânduiala înveşmântării, cei veniţi la călugărie după căsătorie sau după experienţa unei relaţii trupeşti în afara căsătoriei, dau făgăduinţa întregii înţelepciuni, adică, a desăvârşitei înfrânări pentru restul vieţii lor; pentru cei, însă, care nu au cunoscut împreunarea trupească, făgăduinţa este cea a fecioriei.

            Întreaga-înţelepciune, precum o arată însuşi cuvântul se înţelege ca o întregime a cugetării, sau ca o plinătate a înţelepciunii. În Biserică ea se leagă nu numai de înlăturarea atragerilor trupeşti, şi în general a “complexului trupesc" (devenind în acest sens o “biruinţă asupra firii"), dar şi de dobândirea tuturor acelor desăvârşiri care ţin de firea înţelepciunii şi se arată ca petrecere în Dumnezeu “cu toată mintea şi cu toată inima". În înfăptuirea sa cea mai desăvârşită, nevoinţa întregii înţelepciuni redobândeşte în duh starea feciorelnică a omului, neatârnând de pierderea fecioriei trupeşti.

            Sfinţii Părinţi înţeleg adevărata feciorie ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârşită, fecioria este înţeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dragostea cea dumnezeiască, ca înfăptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu “din toată inima, din toată mintea, din tot sufletul, cu toată puterea". În lumina acestui criteriu, orice îndepărtarea a minţii şi a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este privită ca o “preadesfrânare" (preacurvie) duhovnicească, adică o necinstire a dragostei.

            Fecioria nu este o naivă necunoaştere a vieţii omeneşti fireşti şi întru tot normale. Cel mai înalt exemplu şi unic în desăvârşirea lui, Pururea Fecioara Maria, la Buna Vestire a îngerului despre naşterea Fiului dintr-însa a răspuns cu întrebarea: “Cum va fi aceasta de vreme ce de bărbat nu ştiu?" (Luca 1, 31-34), arătând prin aceasta că nu era în naivă necunoştinţă.

            Nestricăciunea trupească nu este încă feciorie. Unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii noastre, Vasile cel Mare, amarnic grăia despre sine: “Nici femeie am cunoscut, nici feciorelnic sunt", adică în înţelesul cel mai desăvârşit al acestui cuvânt. Pe lângă actul împreunării cu alt trup sunt şi alte multe forme de stricăciune şi stricare de sine, de care la noi, în Biserica Ortodoxă, nu se face a vorbi, spre a nu naşte în mintea celui ce vorbeşte sau a celui ce aude chipuri păcătoase. Şi cel care nu a cunoscut actul fizic, dacă numai cu mintea înclină către el, în închipuire, şi îl pofteşte, deja nu mai e deplin feciorelnic.

            În gândirea Bisericii ortodoxe se deosebesc trei trepte ale stării duhovniceşti a omului: cea mai presus de fire, cea firească şi, în sfârşit, cea mai prejos de fire sau împotriva firii. Primei stări aparţin fecioria şi întreaga înţelepciune călugărească, înţelese ca un dar al harului; celei de-a doua aparţine nunta cea binecuvântată; orice altă formă a vieţuirii trupeşti se priveşte duhovniceşte ca fiind ori mai prejos de fire, ori chiar împotriva firii. Sfinţii Părinţi spun: “Nu cerca ceea ce este mai presus de fire ca să nu cazi în ceea ce este mai prejos de fire". De aici regula – nimenea nu trebuie primit în călugărie fără mai dinainte cercare. Călugărul care nu-şi păstrează întreaga înţelepciune, în rânduiala mântuirii, se găseşte mult mai prejos de starea căsătoriei trăită în bună-cuviinţă, stare cinstită de Biserică ca o cale mântuitoare. Şi, dacă se are în vedere că cel ce a dat făgăduinţele se lipseşte de darul binecuvântării nunţii bisericeşti, atunci orice încălcare a întregii-înţelepciuni călugăreşti se vede ca o cădere, şi încă o cădere în cele mai prejos de fire. Nunta normală, nepervertită, păstrează pe om şi din punct de vedere fizic şi moral atuncea când orice alt fel de satisfacţie trupească, chiar numai în forma unei năzuinţe visătoare, lucrează stricăcios asupra omului întreg, adică atât asupra psihicului cât şi a trupului său. Această lucrare stricăcioasă se arată deosebit de puternică la călugăr, care, prin poticnirea sa, îşi calcă făgăduinţele date înaintea lui Dumnezeu; în acest caz sfâşierea lăuntrică ce vine de la pierderea harului este neasemuit mai adâncă, şi remuşcările chinuitoare ale conştiinţei pot ajunge până la o întunecată deznădejde. Năzuinţa către împreunarea trupească în absenţa actului firesc pe mulţi i-a condus la adânci boli sufleteşti şi chiar la deplina nebunie. Psihiatrii cunosc foarte bine mulţimea acestor nefericite cazuri. 26

            Întreagă-înţelepciunea monahicească, ca viaţă cu adevărat omenească după chipul Omului cel desăvârşit – Hristos, nu poate fi întemeiată pe negarea vieţii sexuale, pe osândirea nunţii binecuvântate de Dumnezeu şi de Biserică, pe scârba de, sau înjosirea acelui act prin care “s-a născut om pe lume". (Ioan 16, 21). Biserica, prin hotărârile sale soborniceşti, nu primeşte pe cei care caută călugăria din scârbă faţă de căsătorie, sau dintr-o trufaşă desconsiderare a acesteia. De aceea Părinţii cercau pe tot cel ce venea spre călugărie, oare are acesta adevărata ei chemare? Desluşim mai multe trepte ale unei asemenea chemări. Sunt unii cărora le-a fost dat să cunoască o binecuvântată stare a harului într-o aşa măsură încât, şi mintea lor, şi trupul, limpede îşi simţeau sfinţirea. Pentru aceştia, o înfrânare desăvârşită de la viaţa trupească, nu numai în forma actelor fizice, dar chiar şi în gând (ba până şi în somn) devine o neclintită cerinţă a duhului. O treaptă mai jos se află starea în care sufletul simte doar o atragere către întreaga-înţelepciune; mintea tinde către curăţie şi, dintr-o sete lăuntrică de sfinţenie, respinge intuitiv gândurile trupeşti. Mulţi vin spre nevoinţa călugărească dintr-o asemenea stare, care, deşi mai slab întemeiată decât prima, este şi ea o chemare adevărată, de sus.

            Experienţa milenară a arătat că dragostea de Dumnezeu este cu putinţă şi în căsătorie, dar nu la aceeaşi intensitate. Când această dragoste depăşeşte a anume stare şi creşte în putere, atuncea sufletul omului, intuitiv, se desprinde de tot ceea ce, oarecum, nu se mai împacă cu ea. Nu mi-e mie a găsi o explicaţie raţională a acestei minunate preschimbări ce ţine de psihologia religioasă şi care, de-a lungul veacurilor, se repetă cu o uimitoare regularitate. S-ar putea că ea nici să nu încapă într-o definiţie raţională. Eu însumi, mă întemeiez pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi, în parte, şi pe observaţiile pe care mi le-a prilejuit experienţa de duhovnic. De la multele convorbiri cu nevoitori, m-am întărit în convingerea că, atunci când sufletul cunoaşte prin proprie trăire dragostea lui Hristos, din îndulcirea acesteia se naşte în el un nestăpânit dor de Dumnezeu, o neîntreruptă “tânjire" către El şi, în acelaşi timp, o inexplicabilă durere pentru lume; de aici înlăturarea, fără nici o greutate, şi, cum ar fi, firească, a tuturor îndulcirilor simţurilor prin care dragostea dumnezeiască se răceşte şi se stinge. Astfel este dragostea cea mare pentru Hristos, ce nu rabdă pogorâre până la îndulcirile cele trupeşti, cu atât mai mult cea sexuală, ca fiind cea mai puternică dintre ele. Mintea omului, sub lucrarea dragostei lui Dumnezeu, se sustrage pământului şi se curăţă de toată închipuirea; relaţiile sexuale, în schimb impresionează sufletul mult prea adânc, tocmai cu chipurile (imaginile) pământeşti. Ştim că mulţi gândesc cu totul altfel despre acestea, dar oare nu lor li se adresează cuvântul Scripturii: “Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia în veac pentru că trupuri sunt". (Facere 6, 3).

            Însăşi experienţa vieţii arată nevoitorului că orice fel de îndulcire a simţurilor, fie ea a vederii, a gustului, a auzului, a pipăitului sau a mirosului, fură sufletul de la ceea ce este nemăsurat mai înalt şi neasemuit mai preţios, răpindu-i îndrăznirea în rugăciune; pe când stările de suferinţă ale trupului, dimpotrivă, adesea ajută curăţirii minţii şi înălţării ei în contemplaţie.

            Întreaga-înţelepciune, când ajunge a fi adânc trebuincioasă duhului, conduce fireşte la ceea ce se numeşte „viaţa aspră" sau „vieţuire nevoitoare". Tot ce nu este de nelipsit pentru existenţă se înlătură ca duhul să aibă mai multă libertate în contemplaţie. Dacă hrana şi somnul nu ar fi cu totul de nelipsit vieţii în trup, precum nu este cazul cu viaţa sexuală, nevoitorul întregii-înţelepciuni nu s’ar atinge niciodată de mîncare şi nu ar „da somn ochilor săi" (Ps. 131, 4), dând toate puterile minţii sale gândirii despre Dumnezeu şi rugăciunii. Iată pentru ce, într’o viaţă monahală adevărat întemeiată, obiceiuri ca, spre exemplu, fumatul –sunt de negândit.

            Păcatul nu se află într’o anume funcţie firească a trupului, ci în patimă. Sfântul Pimen cel Mare spunea: „Noi nu suntem omorâtori de trupuri, ci omorâtori de patimi". Lupta nevoitorului ortodox nu este împotriva trupului, ci împotriva patimilor şi a „duhurilor răutăţii întru cele cereşti" (Ef. 6, 12), căci de Dumnezeu ne desparte nu trupul chemat a fi vas sau „lăcaş Duhului Sfânt" (1 Cor. 6, 19), ci iubirea pătimaşă, adică patimile dimpreună cu îndulcirile lor.

            Nevoinţa ortodoxă se întemeiază pe conştiinţa dogmatică că viaţa făpturii raţionale [înţelegătoare] se compune din împreunarea a două voinţe, a două faceri: cea dumnezeiască şi cea a omului. În virtutea acesteia şi fecioria şi întreaga-înţelepciune sunt nu numai darul harului, dar şi urmarea nevoinţei raţionale [înţelegătoare]. Tot darul harului, negreşit se îmbină în această lume cu o mare nevoinţă înţelegătoare spre a’l păstra. Ceea ce harul învaţă în vremea petrecerii sale cu omul, întru aceea trebuie omul să rămână la vremea îndepărtării lui, când nu’I mai simte lucrarea, păstrându-se întru acelaşi fel de viaţă ca şi cum harul nu s’ar fi depărtat de la el. Aici este începutul silinţei de bunăvoie a nevoitorului şi nevoia unei formări ascetice. Sfântul Grigore al Nisei în cuvântul său “Despre feciorie" (Cap. 4) spune aşa: “Nevoinţa fecioriei este o anume artă şi puterea vieţii dumnezeieşti, care învaţă pre cei ce trăiesc în trup a se asemăna firii celei netrupeşti" 28 . Şi acolo unde lucrează voinţa înţelegătoare [raţională] a omului, păstrarea fecioriei şi a întregii-înţelepciuni devine o cultură şi o artă ascetică. Nu avem ca ţel acum a ne opri mai în amănunt asupra acestui subiect. Voi adăuga numai că, momentul esenţial al acestei “arte" constă în “păstrarea minţii".

Cea mai importantă regulă (pravilă) a acestei nevoinţe este a nu-ţi preda mintea. Fără aceasta, nici o nevoinţă trupească nu’şi va atinge ţelul dorit, căci mintea cultivată prin nevoinţă poate păstra nu numai curăţia şi libertatea sa, dar şi liniştea trupească, chiar şi în acele împrejurări în care altora aceasta li s’ar părea cu neputinţă.

            Şi iarăşi, spre a întări mai mult cele spuse, adaug că Biserica noastră este adânc conştientă de caracterul excepţional al acestei căi, nu numai din experienţă, dar şi din însăşi cuvintele lui Hristos: “Nu toţi cuprind cuvântul acesta" (Mt. 19, 11). De aici şi nevoia unei atente mai înainte încercări a celor ce caută călugăria; de aici şi refuzul unui cler celib în lume, în afara unor rare excepţii, care în cele mai multe cazuri sunt dictate de împrejurări. În aceasta, printre altele, s’a arătat cât de mare este bunăvoirea Bisericii faţă de curăţia căsătoriei, încât aceasta nu se consideră ca o oprelişte nici chiar pentru săvârşirea preadumnezeieştii taine a euharistiei. 29

                Marele Ioan Scărarul încheie minunatul său cuvânt „Despre întreaga-înţelepciune" (al XV-lea) astfel: „Cel care încă fiind în trup a primit cinstea biruinţei, acela a murit şi a înviat şi încă de aici a cunoscut începutul nestricăciunii ce va să fie".

 

_________________________

 

NOTE:

 

21. Vezi nota 9.

 

22. Răspunsul nr. 248. (Migne, P.G. LXXXVI).

 

23. „... Dumnezeu pentru noi s’a arătat om ca noi: Căci cu asemănarea pre cel asemenea chemând..." (Acatistul Bunei Vestiri – Condacul 10).

 

24. Această scriere care există numai în limba latină trebuie atribuită veacului al III-lea.

 

25. Aici, din context, este clar că prin cuvântul „sfânt", precum şi mai jos prin cuvântul „sfinţenie", trebuie să se înţeleagă „feciorelnic" şi „feciorie".

 

26. În „Ospăţul celor zece fecioare", Sfântul Metodie al Olimpului, între altele, vorbeşte despre cum treptat, conştiinţa omului s’a dezvoltat şi a crescut duhovniceşte până la cunoştinţa formelor vieţii celei desăvârşite: întreaga-înţelepciune şi fecioria. Această devenire istorică a trecut prin mai multe trepte. La început, „pe când lumea nu era încă plină de oameni", şi menirea omului era de a „creşte şi a se înmulţi", bărbaţii se nunteau cu surorile lor. Mai apoi, când neamul omenesc s’a înmulţit şi s’a răspândit pe pământ, pronia dumnezeiască prin învăţătura proorocilor, a îndreptat pe oameni de la acest chip al vieţii spre unul mai înalt din punct de vedere moral – o căsătorie cu o soră a început a fi considerată amestecare de sânge. Mai departe, oamenii au trecut la înţelegerea monogamiei, „spre a nu se împreuna cu mulţi, precum animalele, şi a se naşte, cum ar fi, numai pentru împreunare", şi spre a nu fi „preadesfrânaţi" (preacurvari). Mai apoi, creştinismul povăţuieşte oamenii spre o şi mai înaltă conştiinţă a vieţii, şi, prin Biserică, se introduce o nouă limitare a căsătoriilor deja după gradul de apropiere duhovnicească; astfel se interzic, de exemplu, nunţile a doi fraţi cu două surori, şi altele asemenea; ceea ce, în afara Bisericii, rămâne de neînţeles până astăzi. Învăţătura apostolică a condus pe oameni către înţelegerea „căsătoriei curate" şi a „patului neîntinat", de unde, în sfârşit, se ridică la cunoştinţa fecioriei creştine, „învăţând a se înălţa deasupra trupului şi intrând în limanul cel lin al nestricăciunii...".

Aş dori aici să atrag atenţia la însemnătatea deosebită a propovăduirii întregii-înţelepciuni şi fecioriei în zilele noastre. Îndepărtarea de la nunta aşa cum a binecuvântat-o Biserica, precum şi orice încălcare a ei, nu numai că înjoseşte chipul fiinţei omeneşti, dar duce către rele şi mai mari: distrugerea persoanei celor ce păcătuiesc; dezbinarea familiilor, sfâşierea naţiunilor, distrugerea şi pierzania a ţării şi popoare întregi. Şi trebuie spus, în legătură cu toate acestea, că, dacă devenirea duhovnicească a omului ar continua în direcţia arătată de Sfântul Metodie, atuncea una dintre cele mai importante şi înfricoşătoare probleme pentru minţile contemporane, şi anume - controlul demografic al unei lumi suprapopulate şi’ar găsi soluţia cea mai bună şi cu adevărat vrednică de om ca fiu al lui Dumnezeu. Teoriile sălbatice, criminale şi curat nebune ale controlului demografic la nivel mondial prin războaie reciproc exterminatoare şi-ar pierde atunci toată îndreptăţirea în conştiinţa oamenilor şi viaţa pe pământ ar deveni într’adevăr asemănătoare celei cereşti. „Vie împărăţia Ta".

 

27. A se vedea Canonul Apostolic al 51 –lea; canoanele 9 şi 14 ale Soborului din Gangra.

 

28. Gregorii Nysseni-Opera, ed. W. Jaeger. Vol. VIII. 1, Opera ascetica. Leiden 1952, pp. 276. 24-277.3, Migne P.G 46.348 B.

 

29. Aici am vrea să amintim că Sfântul Pafnutie, însuşi feciorelnic, în primul Sobor Ecumenic, după mărturia lui Sozomen, a fost un înflăcărat apărător al căsătoriei, pe care nu o considera ca o oprelişte pentru slujirea preoţească. Printre un întreg şir de canoane soborniceşti care se ocupă de această problemă am vrea să indicăm Canonul al 13-lea al celui de-al 6-lea Sobor Ecumenic, care se opune hotărât practicii Bisericii Romane de a nu îngădui clericilor căsătoria.

 

Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în FORUM-ul alãturat !